YETI s. m. Animal sau om ipotetic primitiv, de pe versantul sudic al munților Himalaia, „omul zăpezilor”, „omul pădurii”. (din fr. yéti)

yeti s. m. (cuv. nepalez yet teh) ◊ „Un Yeti african? Încurajată de relatările unor localnici și în ciuda scepticismului oamenilor de știință, cercetătoarea franceză J.R.E. și-a anunțat intenția de a porni în căutarea «omului pădurii», ființă primitivă asemănătoare omului.” Sc. 28 X 78 p. 5. ◊ „Expediția a adus un mulaj de ghips al urmei lui «Yeti» – cum a mai fost supranumit inițial omul zăpezilor – care este în prezent studiată de oamenii de știință [...]” Sc. 13 XII 81 p. 5. ◊ „După unii, «Yeti», cum i se mai spune misterioasei ființe zărite în apropierea crestelor Himalayei ar avea o statură uriașă.” I.B. 21 II 85 p. 8; v. și R.l. 25 XII 79 p. 6; v. și ciuciunaa

albăstríță f., pl. e (d. albastru). Centauree cu floare albastră, foarte comună în grîne (centauréa cyanus) numită și floarea grîuluĭ, corobatică, ghioc, vinețea, zglăvoc și sporiș. (În Olt. poporu crede că atîta de groasă va cădea zăpada ĭarna cît crește ĭa vara). – Și albăstrea.

ACESTA², ACEASTA, aceștia, acestea, pron. dem. (Indică pe cine, a sau ceva (mai) apropiat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziție cu acela. V. ăsta, aista, cesta, ista) Instigatorii, spusese arendașul, aceștia au fost. PAS, L. I 51. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) S-or topi răcelile zăpezii Cînd va fi de-aicea să mă duc, Și va fi nu peste mult aceasta. BENIUC, V. 78. Acestea zicînd... au căzut fără simțire. CONACHI, P. 86. ◊ Loc. adv. Afară de aceasta sau pe lîngă aceasta = în plus. Și-apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de speriet. CREANGĂ, P. 239. După aceasta = în urmă, apoi. Cîteva zile după aceasta, împăratul arătă spînului niște pietre scumpe. CREANGĂ, P. 216. ♦ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. Mi-a spus că drumul e greu. Cu toate acestea, am stăruit și am învins. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acestuia, acesteia, gen.-dat. pl. acestora.

FIE¹ conj. 1. (În corelație cu el însuși, uneori cu «sau» și «ori» și adesea întărit de «că», introduce propoziții disjunctive, exprimînd nu numai alternanța sau opoziția, ci și o nuanță de condiție) Ori (că)... ori (că)... Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri, va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă, ori că iarba va înverzi. VLAHUȚĂ, P. 46. 2. (Urmat de «și» introduce o propoziție concesivă) Chiar (și), măcar. I-ai fi întîlnit, fie și numai cîte pe unul, la un loc cam dosnic. CONTEMPORANUL, IV 134.

GÎRBOVIT, -Ă, gîrboviți, -te, adj. (Uneori determinat prin «de ani», «de bătrînețe») Gîrbov. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Ai s-ajungi în curînd... cu trupul gîrbovit, și cu tufă-n buzunar. ALECSANDRI, T. 754. Iată că îmblînd haiducii, peste un moșneag au dat, Gîrbovit de bătrîneță. NEGRUZZI, S. I 119. ◊ Fig. Iar vîntul cînd va bate în gîrbovita iarnă, Puzderii de zăpadă deasupra-ți o s-aștearnă. DEMETRESCU, O. 48.

LUGUBRU, -Ă, lugubri, -e, adj. Care exprimă sau produce tristețe, mîhnire, groază, care amintește de moarte; jalnic, sumbru. Nemișcat stă [omul de zăpadă]... cum șade o statuie, Lugubri în orbite îi înnegresc cărbunii. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 26. Toată viața! În sufletul lui Dan aceste cuvinte cad cu un răsunet lugubru și-l umplu de-o neînchipuită jale și desperare. VLAHUȚĂ, O. AL. II 176. Bravo! rîdeți foarte natural! Numai domnul Ciupici e cam lugubru... rîde ca un cioclu. ALECSANDRI, T. I 296.

ORI² conj. I. (Cu funcțiune disjunctivă, leagă mai ales două, rar mai multe, cuvinte sau propoziții care exprimă acțiuni și stări dintre care nu se poate realiza decît una; introduce două sau mai multe propoziții sau părți de propoziție care exprimă o alternativă) 1. (În corelație cu sine însuși) Sau. Măi bărbate... alege-ți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii de la casă. RETEGANUL, P. I 43. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. Voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. NEGRUZZI, S. I 139. Ori cu el să mă iubesc, Ori, de nu, mă prăpădesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ◊ (Așezat numai în fața celei de-a doua alternative) Mîndrul soare străluci deodată, Ori în prag frumoasa. Irină s-arată! IOSIF, P. 58. Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. ♦ În propoziții interogative, cînd se repetă întrebarea în forma negativă) Hai, ce zici, te însori ori ba? CREANGĂ, P. 161. Oare să se însoare ori să nu se însoare? NEGRUZZI, S. I 71. 2. (După o regentă, uneori în corelație cu «fie că», «sau», leagă două propoziții subordonate opuse) Tot nimic eu nu voi ști, Fie că-n senin ori nouri va sta soarele ori luna, Fie că va da zăpadă ori că iarba va-nverzi. VLAHUȚĂ, O. AL. 43. II. (Cu funcțiune copulativă, introduce două sau mai multe propoziții exprimînd alternative fără obligația de a alege una singură) Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întimpine cineva dinainte. CREANGĂ, P. 126. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit... Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fîșie, Vreo umbră de gindire ori un petic de hîrtie. EMINESCU, O. I 134. Ce cați tu la noi în munte? Lance-n coaste, bardă-n frunte Ori un plumb vrăjit în piept...? ALECSANDRI, P. II 23. – Variantă: or (DELAVRANCEA, S. 217, ODOBESCU, S. I 232) conj.

PUZDERIE, puzderii, s. f. (La pl., sau la sg. cu sens colectiv) 1. Resturi lemnoase care cad din tulpina cînepii sau a inului la melițare și scărmănare. O, tu crai cu barba-n noduri... Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii. EMINESCU, O. I 83. ◊ Fig. Soarele de septemvrie ajunse la amiază, împrăștiind o puzderie de aur asupra acelor locuri tihnite. SADOVEANU, F. J. 206. ◊ Expr. A face (sau a se face) puzderie = a (se) sfărîma, a (se) zdrobi, a (se) face praf; a (se) distruge, a (se) nimici cu totul. S-a răvășit totul în el și s-a făcut puzderie. POPA, V. 336. Mă deștept ca trăsnetul și fac puzderie orice-mi cade subt mină. NEGRUZZI, S. III 119. 2. Cantitate mare de praf, gunoaie mărunte, stropi de ploaie, fulgi. Nourii se grămădeau și se zbăteau ca niște site uriașe sub care se învolbura vîntul cu șfichiuri de ger, spulberînd puzderiile. SADOVEANU, F. J. 443. Un vînt, cu toane repezi, le zvîrle-n obraz puzderia de stropi. VLAHUȚĂ, O. A. 135. Iar vîntul cînd va bate, în gîrbovita iarnă, Puzderii de zăpadă deasupră-ți o s-aștearnă. DEMETRESCU, O. 48. ◊ (În metafore și comparații) Iar din imperiul tăcerii Se desprindeau fulgi mari de nea: Cădeau încet, cădeau puzderii, în urma și-naintea mea. IOSIF, PATR. 77. 3. Mulțime de oameni sau de animale, droaie, grămadă. V. spuză. Adînc vuia satul de puzderia armatelor. CAMILAR, N. I 218. A fost mare ticălos la viața lui... Oameni a sărăcit, o puzderie, POPA, V. 87. O puzderie de copii și-au întins nesigure mîini după faldurile rochiei. ANGHEL, PR. 23. ◊ (În metafore și comparații) În juru-i roiau... țînțarii, puzderie, cu zumzet ascuțit. DUMITRIU, N. 259. – Variantă:(regional) pozderie (SBIERA, P. 147, CREANGĂ, A. 88, ALECSANDRI, T. 277) s. f.

VÎJGĂRAIE, vîjgărăi, s. f. (Regional) Vînt puternic de iarnă, care spulberă zăpada. Dacă va fi ninsoare, ploaie, vîjgăraie, nu ger sec, promoroacă, anul va fi bun. I. CR. III 211.

SPULBERĂTURĂ, spulberături, s. f. Zăpadă spulberată de vînt. Era atîta spulberătură de zăpadă, încît ți se părea că se dărîmă cerul. SANDU-ALDEA, U. P. 60. ♦ (Cu sens colectiv) Lucruri spulberate, împrăștiate. De jur împrejur sta în iarbă o largă spulberătură de fulgi cenușii, ca după o încăierare între vulturi. GALACTION, O. I 168.

STRECUR'A, strec'or, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la lichide) A trece printr-o strecurătoare, pentru a separa de părticele solide sau de corpuri străine și a face să rămînă limpede, omogen. A intrat aprinsă și grăbită-n casă, Donița punînd-o după ușă-n cui. Mă-sa stă crucită. «Păi, acolo o pui? Vino și strecoară laptele odată!». COȘBUC, P. I 249. 2. Refl. (Despre lichide) A curge (printr-o crăpătură), a aluneca (cîte puțin) printr-un loc îngust. Albia adîncă a pîrăului era presărată de lespezi văroase ș-o dungă de apă se strecura în liniște, înțepată ici-colo de raze subțiri de lumină. SADOVEANU, O. VII 39. De trei zile de-a rîndul, din cerul posomorît de toamnă se strecoară picături dese și reci. CAZABAN, V. 11. Luat-ați seama cînd e ger iarna și vîntul vîjîie, că dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd și vedeți strecurîndu-se în ele o apă fierbinte? NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Fig. Dar las’ că nu scapă ei de Cuculeț... nu... De-oi ști că s-or strecura toți banii Agiei [la joc], am să-i înhaț [pe măsluitori]. ALECSANDRI, T. I 157. (Tranz.) Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrimi ca boaba de rouă: una se întinse pe obraz, iar alta-i încreți gura. DELAVRANCEA, S. 9. 3. Refl. A-și face loc (cu greu), a pătrunde (printr-un desiș, printr-un loc strîmt). Se strecurau șoareci pe subt acoperișul de stuf. SADOVEANU, P. M. 14. Copiii răspundeau într-un glas, înfășurați de bucurie: Bine ai venit, Gherlaș! Arată-ne săbiile, să-ți vedem săbiile!... Scamatorul zîmbea blînd, strecurîndu-se printre ei cu prevedere – să nu-i lovească. SAHIA, N. 65. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. Ea că-mi înota... Și se strecura Și ea că-mi trecea Tot din stîncă-n stîncă, Și din piatră-n piatră Pînde ceea parte. TEODORESCU, P. P. 429. ◊ (În imagini poetice) Vîntul cu un freamăt dulce se strecoară prin pletele sălciilor. SADOVEANU, O. VI 51. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații? EMINESCU, O. I 157. O deschisă galerie unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin pereții fini de lac, Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină. ALECSANDRI, P. III 84. Mușchiul zidului se mișcă... p-între iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. ALEXANDRESCU, M. 13. ◊ Fig. (Despre sentimente, emoții, senzații) Nu știu de ce dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. ISPIRESCU, L. 239. Dar încet-încet simți, cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjeniră și el căzu ca mort în iarba pajiștei. EMINESCU, N. 20. Un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Tranz. A introduce ceva (cu efort) într-un loc strîmt. Scamatorul... a prins baioneta numai cu două degete – și a început s-o strecoare în gură. SAHIA, N. 69. ◊ Fig. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Fiecare avea pușca la el și mînca fără risipă de cuvinte, strecurînd priviri bănuitoare printre trunchiurile sîngeroase și sinistre. GALACTION, O. I 267. 4. Refl. A intra sau a ieși tiptil, pe furiș; a se furișa. Doamna Vorvoreanu privea pe fereastră; inima-i bătea tot mai încet... Dacă nu se va putea strecura acum, să se urce în tren, va fi pierdută. DUMITRIU, B. F. 85. Titu Herdelea se strecură afară. REBREANU, R. II 79. Nimic n-o mai ispitea în viață. Îmbrăcată simplu, în negru, căuta să se strecoare neobservată, dar, fără să vrea, atrăgea toate privirile. BART, E. 305. ◊ Fig. (Urmat de determinarea «prin viață») Îl jena felul ei de a vorbi tare și vulgar... luxul vestimentar de gust îndoielnic, tot ce-i ofensa discreția lui, cu care fusese învățat să se strecoare prin viață, atrăgînd cît mai puțin luarea-aminte a semenilor. C. PETRESCU, Î. II 213. ♦ Tranz. A așeza undeva un lucru, a introduce undeva pe cineva sau ceva cu mișcări ușoare, pe nesimțite. Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul și foaia albă. SADOVEANU, B. 38. Și să strecor a mea mînă după gîtu-ți de zăpadă. EMINESCU, O. IV 42. ◊ Fig. Iar tîrziu, cînd taina dimprejur te cheamă Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă... Te cuprind deodată lungi păreri de rău. TOPÎRCEANU, B. 14. ♦ Tranz. (Cu complementul «vorbe») A rosti ușor, discret. Bîrnoavă strecură cîteva vorbe la urechea lui Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 18. Am început a vorbi lucruri neînsemnate. Căutam să strecor vorbele pe nesimțite, dibaci, pentru a ajunge la ținta venirii mele. C. PETRESCU, S. 163. ♦ Tranz. (Cu complementul «privire») A face să lunece cu abilitate, pe furiș. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită ca un vîrf de jungher. SADOVEANU, O. VII 74. ♦ A trece (pe lîngă cineva sau ceva) mergînd ușor, nebăgat în seamă. Masinca ridica pumnul amenințătoare. Servitoarea se strecura pe lîngă dînsa, în vîrful picioarelor. BASSARABESCU, V. 7. Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. EMINESCU, O. I 198. Dar ce văd? ce se strecoară Colo-n zare cînd și cînd? E o sanie ușoară Prin lumină lunecînd. ALECSANDRI, O. 222. 5. Refl. A se introduce, ca străin, în mijlocul unui grup omogen (de obicei cu intenții dușmănoase). Ușor în mișcări, folosind vorbe potrivite... și pe deasupra fiind necunoscut în oraș, se putea strecura ușor în încrederea muncitorilor. VORNIC, P. 196. Aici s-a strecurat între răzeși unu Sava Cerchezu, armean, care a cumpărat cîțiva stînjeni de moșie și a ajuns a fi primar. I. IONESCU, P. 397. ♦ A trece, a aluneca, a scăpa neobservat. S-a strecurat o greșeală de tipar. 6. Refl. A trece (unul) în urma altuia, a se perinda într-o succesiune. În fund, mogîldețe se ridică... și trec mereu în fugă, la stînga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decît cînd se strecoară unul după altul. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. Cîți bani nu s-au vărsat acolo pe vin! Cîți n-au cinstit acolo! Tot Hușul s-a strecurat prin dugheana lui. La TDRG. ♦ Fig. (Despre unități de timp; astăzi rar) A trece, a se petrece; a se scurge. S-au strecurat mulți ani de-atunci. GANE, N. III 51. Dar, vai mie! vremea zboară, Zile, veacuri se strecoară, Ș-ai mei ochi nu văd lumină, Și durerea-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. I 86. Cum pusei acest gînd... simții o neliniște oarecare. Era aceasta oare o aducere-aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții, care rămîne pururea. NEGRUZZI, S. I 67. – Prez. ind. și: (Mold.) strecur (PĂUN-PINCIO, P. 79, SEVASTOS, N. 289, ȘEZ. VII 75); pers. 3 pl. și: (învechit) strec'or (ALECSANDRI, T. I 333).

ZĂPADĂ. Subst. Zăpadă, nea (înv., reg. și poetic), omăt (pop.), ninsoare, ometiță (reg.); ninsoare, ningău (pop.), fulguială, fulguire, fulguit; lapoviță; înzăpezire (rar), întroienire (rar), troienire, nămețire (pop.). Viscol, viscoleală, viscolire, viscolitură, vifor (pop.), viforeală (pop.), viforîre (pop.), viforniță (pop.). Troian, nămete. Fulg (de zăpadă, de nea), fulguleț (dim.). Avalanșă, lavină. Derdeluș, săniuș. Pîrtie. Schi; sanie, săniuță (dim.); bob. Om de zăpadă. Adj. De zăpadă; nins, neios (înv. și reg.); înzăpezit, întroienit, troienit, nămețit (pop.); zăpădos (rar), viscolit. Vb. A ninge, a cădea zăpadă; a fulgui, a cădea fulgi de zăpadă; a înzăpezi, a întroieni, a troieni, a nămeți (pop.), a omeți (reg.). A se înzăpezi, a se întroieni, a se troieni, a se omeți (reg.). V. fenomene atmosferice.

momâie sf [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: mam~, mamuie, mămaie, mămăie, măm~, mămuie, ~măie, ~muie, mumaie, mum~, mumoaie / Pl: ~âi, (reg) ~ / E: nct] 1 Schelet de lemn în formă de cruce, de obicei înfășurat în paie și îmbrăcat în zdrențe, care se pune pe terenurile cultivate, pentru a speria păsările și unele animale sălbatice Si: sperietoare, (pop) măgăoaie (3), (reg) ciuhă, maimuță (6), maimucă (5), măiugă¹, mătăuz (6), mogâldan (1). 2 (Fig) Manechin (3). 3 (Fig) Marionetă (2). 4 (Reg; dep) Om urât și prost. 5 (Reg) Om de zăpadă. 6 Semn de hotar, adesea în forma unei momâi (1). 7 Ființă cu contururi neclare sau cu înfățișare ciudată Si: mogâldeață (2), (reg) momâiață (1). 8 (Ca epitet, în construcții inverse, cu pp „de”) Matahală (3). 9 (Reg; dep) Casă mare. 10 (Reg) Movilă de pământ Vz momârlan² (1). 11 (Reg; spc) Mușuroi de cârtiță.

momonete sm [At: ALR I, 1251/786 / Pl: ~eți / E: nct] (Reg:) Om de zăpadă.

Pygmalion – este numele vestitului sculptor grec din Cipru, despre care legenda, relatată și de Ovidiu (în Metamorfoze, X), spune că s-a îndrăgostit de statuia în fildeș a unei femei, pe care el însuși o sculptase și îi dăduse numele de Galathea. Și legenda mai spune că s-a și căsătorit cu ea, după ce zeița Afrodita a însuflețit-o. Posteritatea a văzut în această legendă simbolul puterii creatoare a artei care reușește să dea viață materiei inerte și totodată puterea animatoare a unei mari iubiri. Nenumărați sînt poeții și prozatorii care de la Ovidiu la Voltaire și de la Rousseau la Bernard Shaw s-au servit ca imagine de acest miracol al basmului antic. Exemplul cel mai clar ni-l oferă comedia lui Shaw scrisă în 1912 și intitulată Pygmalion: un profesor de fonetică, instruind o florăreasă de stradă, o modelează și îi imprimă alt stil de viață acestei noi Galathee, de care pînă la urmă se și îndrăgostește. În postfața acestei piese, Bernard Shaw ne oferă și un model de întrebuințare a expresiei: „…instinctul Elizei (florăreasa) avea serioase temeiuri ca să o prevină împotriva căsătoriei cu Pyemalionul ei”. Anghel și Iosif, în poezia Omul de zăpadă: „Iubești o mîndră formă de lut, o Galatee,/ Și-ai vrea cu-a tale versuri să-i împrumuți viața/ Ca Pygmalion statuia s-o schimbi într-o femeie”. MIT.

MOHORÎCIUNE s. f. 1. (Învechit) Culoare roșie închisă (ca a mohorului¹ 1 b) sau aprinsă; nuanță neagră, întunecată. De vor fi păcatele voastre ca mohorăciuna, ca zăpada le voi albi, iar de vor fi ca rușala, ca lîna le voi albi. ANTIM, P. 151, cf. PONTBRIANT, D. 2. (În dicționarele din trecut) Scarlatină. Cf. LB, POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W. – Și: (învechit) mohorăciúnă s. f. – Mohorî + suf, -iciune.

MOHORÎT, -Ă a d j. 1. (În textele vechi apare adesea în n. pr. Marea Mohorîtă = Marea Roșie) Care are culoarea de la roșu-cărămiziu pînă la roșu-vînăt. Și-i va da un veșmentu mohorîtu împărătescu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 460/32, cf. I, 200/9. Scutură Faraon și sila lui în Marea Mohorită (R o ș i e D). PSALT. 284, cf. CORESI, PS. 373/3, PALIA (1581), 6/11. Căftan mohorît. MOXA, 368/34. Că-l îmbrăcară într-un veșmînt mohorît. VARLAAM, C. 77, cf. HERODOT (1645), 43. În țara Eghipetului să află Mare Mohorîtă, întru care s-au înecat faraon, împăratul Eghipetului. CHEIE ÎN. 9^r/5. Cunună avînd de aur și diadimă de vișin mohorîtă. BIBLIA (1688), 361²/17, cf. 355²/38, ANON. CAR. Să iei patlageanele, să le curi de coaja lor cea mohorîtă (a. 1749). GCR II, 43/29, cf. 98/11. Vede pre Hamzam îmbrăcat în vison mohorît. ȘINCAI, HR. II, 41/28, cf. I, 184/33, CALENDARIU (1814), 80/17. Și ajunse la un cîmp frumos, tot cu flori frumoase . . . și era unele albe, altele negre, altele roșii, altele verzi, vinete, mohorîte și galbene. ALEXANDRIA, 105/24, cf. 100/18. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumii șe-ntinde-ngrozitoare, Cu iarba-i mohorîtă, cu negrul ei pămînt. ALECSANDRI, P. III, 89, cf. COSTINESCU. Grinzile cele lungi și afumate. . . erau de culoarea cea mohorîtă-roșie (a) lemnului pîrlit. EMINESCU, G. P. 45, cf. id. N. 38, 156. Începu a clocoti un sínge mohorít. ISPIRESCU, L. 225, cf. 138. Trupul său neînsuflețit și mohorít de vînătaiele funiilor fu dezlegat de la furcile caznei. ODOBESCU, S. I, 443, cf. MARIAN, CH. 54, BARCIANU, ALEXI, W. Vîrful nasului ascuțit și vînăt. . . închipuia o mică pată mohorîtă pe o întindere gălbie. HOGAȘ, DR. II, 31. Ciobani le-or lua Și le-or învîrsta, Dalbe Cu albastre, Verzi cu mohorîte. TEODORESCU, P. P. 75, cf. 50. Cu veșmântul mohorît, Lung din cer pînă-n pămînt. JARNIK-BÎRSEANU, D. 512, cf. SEVASTOS, C. 199. Du-te-n tîrg și-mi ia năframă, Tot năframă mohorîtă, Să nu-ți fiu, bade, urîtă. RETEGANUL, TR. 145. Bubă albă, bubă neagră, bubă roșie . . . bubă mohorîtă. ȘEZ. IV, 19, cf. BiBiCESCU, P. P. 233, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10, VASILIU, C. 649, PĂSCULESCU, P. 6, BÎRLEA, C. P. 130, 142, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, ALR II 3 403/362. ◊ (Substantivat, n.; învechit, rar) De vor fi păcatele voastre ca roșiul, ca zăpada le voi albi, iară de vor fi ca mohorîtul, ca lîna le voi face albe. VARLAAM- IOASAF, 166^r/6. ♦ (Substantivat, n.; învechit, rar) Stofă purpurie. Veț lua de la dînșii aur, argint și aramă. Și vînăt, și mohorít (p o r f i r ă v i o l e t ă, s t a c o j i e și v i ș i n i e B 1 938, 85), roșiu îndoit și mătase răsucită. BIBLIA (1 688), 56²/52. ♦ (Substantivat, f.; învechit, rar) Haină făcută din stofă purpurie. Dezbrăcară de pre el mohorîtă. TETRAEV. (1 574), 251. ♦ (Substantivat, m. art.; eufemistic) Dracul, diavolul. Căci într-o zi prinde a se gîndi mohorîtul, cum ar vîrî el vrajba între doi oameni. PAMFILE, D. 36, cf. FURTUNĂ, V. 8. 2. De culoare închisă; lipsit de strălucire, de lumină; întunecos, sumbru. [Oameni] oacheși, cu ochi și cu păr negru și mohorîți la față. PISCUPESCU, O. 141/6. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie, Printre care trece-o dungă mohorîtă și gălbuie. EMINESCU, O. I, 84. Văzusem un nor mohorít Venind din adîncuri de zare. COȘBUC, P. I, 235, cf. 259. Vremea era de asemenea răcoroasă, umedă, mohorîtă. AGÎRBICEANU, S. P. 115. Domnul Tase fumează un fel de tutun negru și ieftin. De aceea, fundul chiselei e mohorít tot, ca iadul. BASSARABESCU, S. N. 13, cf. 28. Pe garduri ostenite, pe umede stradele, Lumina mohorîtă se-ntunecă. CAZIMIR, L. U. 31, cf. 19, 75. Înserarea asta, după o zi ploioasă . . . era mereu mohorîtă și apăsătoare. CAMIL PETRESCU, U. N. 414. O lampă-n mohorîte umbre. BACOVIA, O.103. Ceasurile curgeau încet în după-amiezile mohorîte. SADOVEANU, O. II, 293, cf. VII, 281, id. E. 122. Ziua se anunța a fi mohorîtă. STANCU, U.R.S.S., 49, cf. CAMILAR, N. I, 205. Zidurile erau pînă la jumătate de faianță verde. . . și restul zugrăvit într-o culoare incertă, mohorîtă. DEMETRIUS, A. 65. E toamnă și negurile mohorîte inundă zările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 777. Zilele veneau una după alta, mohorîte și ude. V. ROM. mai 1955, 29. N-ar avea loc și pomană Cine m-au făcut cătană. Mi-au dat haine mohorîte, Cum îs mic mai urîte. ALECSANDRI, P. P. 294, cf. 204, ȚIPLEA, P. P. 113, BUD. P. P. 10. Este-un pat mîndru-ncheiat. . . Și pre el e așternut covor verde, mohorît. PĂSCULESCU, L. P. 59, cf. BÎRLEA, C. P. 130, ALR II 3403/250, 362, 836, 6 076/682, A V 15. Pe sub rîpile rîpite Ciute negre mohorîte (Cuptorul). GOROVEI, C. 122. ◊ (Substantivat) Din ce-a fost o zi întreagă mai măreț mai lucitor, Dintr-un soare, ce rămâne ? Mohorîtul unui nor. DAVILA, V. V. 100. ♦ Întunecat (și apăsător, trist). Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă. EMINESCU, O. I, 56. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorít. MACEDONSKI, O. I, 105. Deodată, cineva ieși din mohorîtă locuință de pescar. TAFRALI, S. 38. Tăcerea tot mai grea se lasă în cuprinsul mohorít al fabricilor. DUNĂREANU, CH. 147. Mai mohorîtă-i azi odaia. IOSIF, PATR. 78. În dosul unei biserici mohorîte, o cruce mare înfiptă în stîncă. ARDELEANU, V. P. 25. Subt bolta mohorîtă, pămîntul negru se zgribulea pătat cu dese ochiuri de apă tulbure. REBREANU, R. II, 10, cf. I, 244. În cîmpul mohorít li țin de-a lungul zilei de urît Doar tufe albăstrii de scai pitici. CAZIMIR, P. 133, cf. id. L. U. 37, LESNEA, P. E. 20. Piatra Singuratică se ridică mohorîtă în aer, bizară apariție a marilor înălțimi. BOGZA, C. O. 13. Nimic nu se zărea în pustietatea mohorîtă. V. ROM. octombrie 1955, 163. 3. (Despre oameni și despre înfățișarea, privirea, gîndurile lor) Trist, mîhnit, posomorit. Palidă și mohorîtă Maica Domnului se vede. EMINESCU, O. I, 50, cf. IV, 363. Alecu, trist și mohorît la față, tot drumul îi ținu mîna. CONTEMPORANUL, VIG, 194. Fața lui. . . era muncită și mohorîtă de gînduri. REBREANU, NUV. 283, cf. id. R. I, 85. Bărbați mohorîți. . . și femei. . . beau la rînd. BRĂESCU, V. 129. Peste sufletul ce umblă oropsit și mohorít. . . Schitu-și mișcă, în litanii, tristul clopot de la gît. LESNEA, A. 26. Veni acasă mohorít. PAS, Z. I, 133. Amîndoi tăceau, în niște gînduri mohorîte. CAMILAR, N. II, 109, cf. 102, id. N. I, 246, 373, 413. Bătrînul îi aruncă o privire mohorîtă. V. ROM. martie 1954, 71. ◊ (Prin metonimie) Se opri înlemnit în fața zidului mohorît de săteni care-l înconjurau. CAMILAR, N. I, 207. ◊ F i g. Destul m-am închis în singurătatea mohorîtă a științelor. PETICĂ, O. 343. Stă Negoiul mohorît, Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, B. 26. – Pl.: mohorîți, -te. – Și: (învechit, rar) mohurît, -ă adj. VARLAAM-IOASAF, 48^v/27. – V. mohorî.

MOMÎIE s. f. 1. Schelet de lemn (în formă de cruce, cu o înfățișare apropiată de a omului), de obicei înfășurat in paie și îmbrăcat în zdrențe, care se pune în semănături, in livezi etc. pentru a speria păsările dăunătoare culturilor precum și unele animale sălbatice; sperietoare, (popular) măgăoaie (3), (regional) ciuhă, maimuță (5), maimucă (3), măiugă¹, mătăuz (5), mogîldan (I 1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LM, ALEXI, W. Ca să nu o mănînce vrăbiile, această cînepă se păzește cu momîi. PAMFILE, I. C. 203. Sentinele nemișcate par momîi. CAMIL PETRESCU, V. 59. Dincolo de ea moș Hau și moș Spînu: păreau momîi de lemn. SADOVEANU, O. IX, 385. Stăpînă pe-ntinderi, momîia privește Cu capul în cîrpe, cu labe de bețe. BENIUC, V. 75. Momîi de-a cîmpu- lui ! ALECSANDRI, P. P. 81. Jupîneasa. . . Sta și ea în prăvălie, Parcă era o momîie Și la cap zburlită, Ca o gîscâ opărită. P[SCULESCU, L. P. 28. Sămînța din zglăvoc, care-i protejată pînă la cules de momîi sau spăriitori. ȘEZ. IX, 140, cf. ALR SN I h 46. (Ca termen de comparație) Cît e noaptea de lungă, sta încremenită, ca o momîie, la câpătîiul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 130. Un profesor bătrîn și rău. Tace ca o momîie. DELAVRANCEA, H. T. 167. Sentinele, ce stați ca niște momîi ? CAMILAR, N. I, 352. ♦ F i g. Manechin (3), marionetă (2). I se pare culmea necuviinței ca acest negustor nerușinat să-i arate lui, în amănunte, ce trebuie să facă, de parcă ar fi doar momîia lui. CAMIL PETRESCU, O. II, 324. ♦ (Regional) Epitet depreciativ pentru un om urît și prost. Com. din DRĂGUȘENI-TÎRGU NEAMȚ. ♦ (Regional) Om de zăpadă. ȘEZ. XIII, 79. 2. Semn de hotar (adesea în forma unei momîi (1). Lanurile mari, pentru ușurință . . . se dau la secerători bucăți, care se despart între ele prin cărări și momîi. I. CR. III, 226. Pentru măsura cîmpului, romanii se serveau de un fel de echer. . . alinierile se făceau cu . . . jaloane, semnale (prăjini, momîi). I. BRĂESCU, M. 10. Eu pe Vidra mi-am lăsat Intr-un codru depărtat Hotărînd moșiele Ș-așezînd momîiele. ALECSANDRI, P. P. 101. 3. Ființă cu contururi neclare sau cu înfățișare ciudată; mogîldeață (2), (regional) momîiață (1). O momîie ce d-abea se zărea în albul zăpezii se apropie de noi. VLAHUȚĂ, O. A. II, 40. Bătrînă ieși repede în bătătură. O momîie neagră se apropie de ea. SANDU-ALDEA, A. M. 13. Frate-său făcu doi pași și, apucînd de mînă momîia care rămăsese mai în urmă, zise: – Iaca Ioane, îți recomand pe soția mea. DUNĂREANU, CH. 11. Zăreau sara, prin întuneric, un fel de momîie, mototol în ușa bordeiului. HOGAȘ, DR. II, 93. Momîia de la geam se topea în tinda plină de larma lăsatului de sec. KLOPȘTOCK, F. 147. La margine o momîie se tîra la fața pămîntului, ceva negru ce se mișca cu greutate. V. ROM. ianuarie 1957, 6. Iar [butoiul] cel din urmă era și el plin și o momîie ședea deasupra lui și plîngea. I. CR. II, 205. ♦ (Ca epitet, pus înaintea termenului calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Matahală (2). Bună vremea ! Zice o momîie de om, înalt și spătos, cu o glugă mare. CARAGIALE, O. I, 177. 4. (Regional) Termen depreciativ pentru o casă mare (Bonț-Gherla). CHEST. II 53/345. 5. (Regional) Movilă de pămînt (H XI 109); mușuroi de cîrtițe (LEXIC REG. 30). V. m o m î r l a n² (1). – Pl.: momîi și (regional) momîie. - Și: (regional) momúie (DDRF), momăie (URICARIUL, X, 403, CIHAC, II, 672), mumîie (ALR SN I h 46), mumoáie (PAȘCA, GL.), mumáie (BARCIANU, ALEXI, W.), mămîie (DDRF, IORDAN, L. M. 198, ALR SN I h 46), mămúie (BUDAI-DELEANU, LEX., ALR SN I h 46), mămăie (CIHAC, II, 672), mămáie (BARCIANU), mamîie (DDRF, IORDAN, L. M. 198, ALR SN I h 46), mamúie (BUDAI-DELEANU, LEX., ALR SN I h 46) s. f. – Etimologia necunoscută.

MOMONÉTE s. m. (Regional) Om de zăpadă (Budișteni-Pitești). ALR I1 251/786. – Pl.: momoneți. – Etimologia necunoscută.

MUNTELE NU SE TEME DE ZĂPADĂ = Un om vrednic birue nevoile.

VÂRTEJ ~uri n. 1) Loc pe cursul unei ape unde aceasta capătă o mișcare de rotație, formând o adâncitură și antrenând tot ce aduce curentul. 2) Masă de aer puternică care se mișcă repede, atrăgând și ridicând în cercuri praf, nisip, zăpadă etc. 3) (la oameni, mai ales în creștet sau pe corpul animalelor) Porțiune unde părul crește în toate părțile. 4) Mișcare de rotație (amețitoare). În ~ul dansului. 5) Stare de buimăceală; zăpăceală. 6) Unealtă care funcționează prin mișcări circulare. 7) Crestătură rotunjită făcută ca semn la urechile vitelor. 8): ~ul pământului a) plantă legumicolă cu tulpina târâtoare și cu flori galbene dispuse în ciorchine; b) plantă cu tulpina joasă, având câte trei frunze la un nod și flori roșii în vârful tulpinii, care crește printre stânci. /<sl. vruteži

álb, -ă adj. (lat. albus). De coloarea zăpeziĭ saŭ lapteluĭ. Fig. Inocent: alb ca zăpada. S. m. Om de rasa albă. Adept al partiduluĭ conservator (după crinu alb, care era emblema Bourbonilor), în opoz. cu roș, liberal. S. n., pl. urĭ. Coloarea albă. Spațiŭ liber pe o pagină. Arme albe, arme care taĭe sau împung (nu arme de foc). Banĭ albĭ (p. zile negre), banĭ în general (pin aluz. la argint). Noapte albă, noapte nedormită. Săptămîna albă saŭ a brînzeĭ, cea din aintea postuluĭ mare, cînd se mănîncă lapte, brînză, oŭă. Versurĭ albe, versuri fără rimă. A da cartă cuĭva, a-ĭ da puterĭ depline să facă ce vrea. Poliță în alb, poliță fără data scadențeĭ. A fi văzut albu’n căpistere (adică făina), a te fi asigurat de dobîndirea unuĭ lucru. A intrat alba’n sat, a intrat aurora’n sat, s{ca,0c} luminat de ziŭă. Tot alba’n doĭ banĭ, tot vechea poveste (ĭapa cea albă vîndută pe doĭ banĭ). A fi ros (orĭ mîncat) ca alba de ham, a fi ros de nevoĭ, a fi plictisit de o treabă. Albu ochĭuluĭ, scleorotica. Alb de argint orĭ de plumb, cerusă. Alb de balenă, spermanțeta. Alb de Spania, cretă friabilă.

mototol¹, ~oală [At: PONTBRIANT, D. / V: (reg) mormotol, motol / Pl: ~i, ~oale / E: mototoli] 1 sn Ghemotoc. 2 sn (D. oameni; îlv) A se face ~ A se ghemui. 3 sn (Îal; d. o colectivitate) A se îngrămădi. 4 sn (Îe) A face ~ A doborî pe cineva la pământ, a lăsa nemișcat, inert. 5 sn (Reg; îlv) A se da de-a ~ul A se rostogoli. 6 a Ghemuit. 7 a Mototolit. 8 sn (Reg) Pămătuf cu care se șterge vatra cuptorului. 9 sn (Reg) Vălătuc de fân. 10 sn (Reg; lpl) Bulgări de zăpadă. 11-12 smf, a (Om) încet la lucru. 13-14 smf, a (Om) prost.

zăpadă s.f 1 (meteor.) Precipitație atmosferică solidă, sub formă de fulgi albi, alcătuiți din cristale de gheață; ext. strat provenit din acumularea acestor fulgi, cînd temperatura solului este sub 0° C; omăt, nea, ninsoare. Zăpada strălucea de-ți lua vederile (AGÂR). ◊ Zăpezi persistente (sau permanente) = zăpezi care nu se topesc total de la un an la altul. Zăpada mieilor v. miel. ◊ Loc.adj. De zăpadă = alb. Și-nlănțuindu-mi gîtul cu brațe de zăpadă îmi întindeai o gură deschisă (EMIN.). ◊ Compar. Cearșafurile de paturi, albe ca zăpada (COCEA). ◊ Fig. Zăpezile uitării (BEN.). 2 (chim.) Zăpadă carbonică (sau de dioxid de carbon) = dioxid de carbon în stare solidă; gheață uscată. • pl. zăpezi, /de la zăpădi, prin derivare regresivă.

ZĂPADĂ (pl. -pezi) sf. 🌦 Picături de apă înghețată care cad iarna din nori ca niște fulgi albi, formați din cristale hexagonale, omăt, nea: alb ca zăpada; spăla-mă-vei și mai vîrtos decît zăpada mă voiu albi (BIBL.); fulgerele din timpul iernii sînt semne de ~ apropiată (GOR.); F: Ea ’nlănțuește gîtu-i cu brațe de ~ (EMIN.); cade ~, ninge; se zice în spec. de zăpada așternută pe pămînt, pe cînd aceea care cade e numită „ninsoare” [vsl. *zapada (comp. zapadŭ „apus”) < zapadati „a cădea”; comp. rut. zapadna zymá, „iarnă cu multă zăpadă”].

turiș, turișuri, s.n. (reg.) 1. ogrinji. 2. loc de mâncare pentru oi iarna. 3. cărare pe zăpadă. 4. ghețuș, lunecuș. 5. pietriș căzut de pe munte.

AȘTERNE, aștern, vb. III. 1. Tranz. A întinde (un covor, o pătură etc.) pe o suprafață. Peste frunzări toarnă țarină și peste țărînă așterne o rogojină. CREANGĂ, P. 29. [Făt-Frumos] se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. ◊ Fig. Tractoarele înaintau duduind de-a lungul șoselei așternută pe cîmpie. DUMITRIU, V. L. 116. Sta în picioare, pe prispă, neclintită, așternîndu-și privirea... pe dunga vînătă a drumului. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ◊ Refl. (Poetic) Eu priveam la cernerea de fulgi din juru-mi, la covorul alb ca o lînă moale de miel care se așternea pretutindeni. SADOVEANU, O. III 330. Saltă-n scări și-aiurea Fuge iar din crîng. Cîmpi s-aștern în juru-i. TOMA, C. V. 99. Văpaia lungă s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, N. 140. (Fig.) Se așternuse o tăcere, încît se auzea de-afară vuietul plopilor. CAMILAR, TEM. 16. Parcă se așternea o tristeță de pustiu peste locurile acelea. PAS, L. I 72. ♦ A împrăștia, a răspîndi ceva pe jos, așa încît să formeze un strat. A așterne nisip pe cărare. ◊ Fig. Zgomotoasa albie plină de stînci s-a sfîrșit, și de acum înainte cîmpia îi așterne lungi straturi de nisip și humă. BOGZA, C. O. 126. ◊ (Cu inversarea complementelor) A așterne o șosea cu pietriș. A așterne pămîntul cu paie. ◊ Refl.: O parte [din semințe] s-așternea pe stîncă și să rodească nu putea. MACEDONSKI, O. I 61. Frunza jos cădea, Pe pămînt se așternea, Parcă venise toamna. ȘEZ. IV 131. (Fig.) Se vor așterne peste noi... Zăpezile uitării. BENIUC, V. 32. 2. Tranz. (Cu privire la așternut, p. ext. la pat) A pregăti pentru culcare. Am primit poruncă... să aștern paturile în cele două odăi de oaspeți. SADOVEANU, N. F. 70. ◊ Fig. Dac-am văst ( = văzut) că nu mai vii... Pusei dorul căpătii, Urîtul mi-l așternui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Absol. Pe vatră mi-e așternut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. Mult bine-mi era la ea, Că-mi așternea la răcoare Și mă-ntreba ce mă doare. ALECSANDRI, P. P. 238. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ♦ (Cu privire la masă) A așeza în ordine pe masă obiectele necesare pentru cei care mănîncă; a pune masa. ◊ Refl. (Despre masă, mai ales în basme) A se acoperi. Masa... se va așterne cu tot felul de mîncări și băuturi. RETEGANUL, P. I 62. 3. Tranz. (Adesea determinat prin «pe hîrtie») A scrie; a compune. Mihai Zaharia începu să aștearnă cuvintele bătrîmdui pe hîrtie, sub privirile aprinse ale țăranilor. MIHALE, O. 524. Cine știe pana a mînui să scrie din nou ce se află așternut aici. PAS, L. I 133. ♦ Fig. (Rar, cu privire la o pîră, un plan etc.) A desfășura în fața cuiva, a expune. În curte la Mihnea-vodă, Nemerit-a, Poposit-a, Măre, trei moșnegi bătrîni... Și pîrăsc pe Dobrișan Naintea lui Mihnea-vodă. Și din gură ce-i spunea, Pîra cum își așternea? TEODORESCU, P. P. 473. 4. Refl. (Despre persoane, mai ales determinat prin «la pămînt» sau «pe jos») A se întinde orizontal, a se culca la pămînt în toată lungimea sa. Plutonul se așternu la pămînt. CAMILAR, N. I 73. Se așternea de-a lungul, în marginea șesului, și sta multă vreme cu fața în soare, cu degetele încleștate sub ceafă și cu ochii pe jumătate deschiși. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ◊ Tranz. Ostașii îl aduseră mort, îl așternuseră în zăpadă. DUMITRIU, N. 199. ♦ Fig. (Despre cal, de obicei determinat prin «drumului» sau «la drum», mai rar prin «vîntului», «cîmpului» etc.) A fugi foarte repede. Ci fie-așa! Pegasul meu, așterne-te la drum. BENIUC, V. 39. Cum iei pămîntul în galop Și cum te-așterni ca un potop De trăsnete-n pustiu! COȘBUC, P. I 112. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Alei, murgul meu voinic! Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpul la La suflarea vîntului! ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ (Despre călăreți) În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se așternuseră într-o fugă nebună. SADOVEANU, O. VII 35. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A începe cu tot dinadinsul să facă ceva, a se apuca temeinic sau în tihnă de ceva; a se pune, a se așeza pe... Tînărul cronicar foiletonist... se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. VLAHUȚĂ, O. A. 212. Gheorghe se așternea cu tot dinadinsul pe învățătură. VLAHUȚĂ, O. AL. 119. S-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună! CREANGĂ, P. 34. ◊ (Se accentuează durata îndelungată a acțiunii) Și iarăși te-ai așternut, pe ședere, acasă! PAS, Z. I 299. 5. Tranz. A trînti, a culca (pe cineva) la pămînt (printr-o lovitură). [Calul] nimic nu făcea... Numa-n tafturi se umfla Și departe l-azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea, Mort pe jos îl așternea. TEODORESCU, P. P. 523. ◊ Expr. (învechit) A așterne pe cineva la scară = a întinde pe cineva pe jos pentru a-l bate. Jeluitorii au umblat fugari prin pădure, de frică, că-i căuta să-i aducă la curte și să-i aștearnă la scară. ȘEZ. IV 18. 6. Tranz. Fig. (Rar) A pune la cale, a unelti, a urzi. Ia, cum sînt unele firi! Tu le faci bine și ele îți aștern moarte! SBIERA, P. 86.

PODINĂ, podită, s. f. 1. Scîndură cu care se fac podurile, se. pardosesc încăperile etc. Intră în curte și apoi în grajd, pe nesimțite... Obosiți de drum, caii își schimbau picioarele pe rînd, bocănind în podină. MIHALE, O. 504. Umblă drumurile-n rînd, Padinile numărînd. PANN, P. V. I 106. ♦ Dușumea de scînduri sau tavan de scînduri. N-adăsta să-ți pice răspunsuri... nici din cer, nici din podina casei. La TDRG. ♦ Grosime, lățime cît are o scîndură de podea. O căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos, de o podină de gros. CREANGĂ, P. 213. 2. (Învechit și arhaizant) Estradă, podium. Pe podina din fundul ogrăzii, dincolo de odăile doamnei, s-a arătat gîdea... cercînd tăișul paloșului cu puricariul mîinii stîngi. SADOVEANU, N. P. 366. 3. (Popular) Suport alcătuit din bucăți de lemn, din scînduri sau din paie, pe care se clădește claia sau stogul; partea de jos a stogului. Iarna, fie zăpada cît de mare, omul poate să ridice tot finul, fără a pierde podina lui sub omăt. I. IONESCU, M. 403. 4. Fig. (Neobișnuit) Podiș, platou, terasă. E interesant acest sat, dar nu pentru el însuși, ci pentru podina pe care odihnește. GALACTION, O. I 119. – Pl. și: podine (SADOVEANU, F. J. 409).

nins, ninsă [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~nși, ~e / E: ninge] 1 a Acoperit de zăpadă. 2 a Pe care s-a depus zăpada. 3 a (Fig; d. oameni; îla) ~ de ani (sau) de vreme Bătrân. 4 a (Fig; d. oameni) Cărunt. 5 a (Rar; d. cai) Care are șuvițe albe de păr. 6 sf (Reg; îs) ~ă mare Ninsoare (1).

șomoltoc, ~oacă [At: CREANGĂ, GL. 431 / V: (reg) moștolog, șămul~, șimul~, șolmot~, ~mâldoc, ~Idoc, ~moșt~, ~mul~, șujmutuc, șumul~ sn / Pl: ~oci, ~oace / E: ns cf șomoiog, ghemotoc] 1-3 sn (Pop) Șomoiog (1-2, 5). 4 sn (Reg; îf șolmotoc) Bucată ruptă dintr-un cojoc. 5 sn (Reg; îaf) Fulg mare de zăpadă. 6-7 smf, a (Mun) (Om) mic de statură. 8-9 smf, a (Om) încet Si: bleg, moale.

viscol'i [At: MOLNAR, D. 260/1 / V: (îrg) vic~, (reg) jic~, jicul'i, vicol'a, vișc~ / Pzi: 3 ~lește, (reg) viscolă / E: viscol] 1 viim A sufla vânt puternic (însoțit de ninsoare sau de lapoviță), spulberând zăpada în vârtejuri Si: (reg) a omeți. 2 viu (D. vânt) A sufla violent spulberând și troienind zăpada. 3 vtu (D. vânt) A spulbera și a troieni zăpada. 4 vtim (C. i. oameni) A-l biciui viscolul.

șoprón, șoproane, (șopru), s.n. Construcție de lemn pentru protejarea furajelor împotriva ploii și zăpezii; oboroc: „Odată on om o durnit în podu di la șopron…” (Bilțiu, 2007: 284). ■ „Patru stâlpi de lemn lungi de 7 m, legați atât în partea de sus, cât și jos, cu bare de lemn în formă de pătrat, cu latura de circa 3,5 m (...). Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la circa 50 cm de pământ sunt așezate lese împletite din nuiele de alun. (...) Acoperișul are forma unei piramide” (Paul Petrescu). ■ (onom.) Șoproni, nume de familie în jud. Maram. – Din germ. Schoppen (DER, DEX, MDA).

REPTAȚIUNE s.f. (Liv.) Tîrîre. ♦ Deplasarea lentă a zăpezii pe terenurile înclinate. [Pron. -ți-u-, var. reptație s.f. / < fr. reptation, cf. lat. reptatio < repere – a se tîrî].

desculțat m. nume dat de vânători ursului ale cărui urme, în noroiu sau în zăpadă, seamănă cu ale unui om desculț.

cuprinde [At: PRAV. 146 / V: cop~ / Pzi: cuprind și (îvr) cuprinz / E: ml comprendere] 1-2 vt A pune stăpânire, prin manifestarea puterii și a voinței, pe ceva sau cineva. 3-4 vt A apuca ceva de jur-împrejur cu mâinile sau cu brațele. 5-6 vtr A (se) îmbrățișa. 7 vt (Trs; fig) A primi bine un oaspete. 8-9 vtrr (Înv) A (se) uni într-un tot Si: a (se) îngloba. 10 vt (Pop; d. plante) A prinde rădăcini. 11 vt (Complementul e o persoană sau o armată; complinit uneori prin din sau de toate părțile) A înconjura cu scopul de a prinde. 12 vt (Înv) A lua prizonier. 13 vt (Înv) A prinde. 14 vt (Înv) A ocupa o țară, o cetate Si: a cotropi, a supune. 15 vt (Înv) A se face stăpân peste ceva. 16 vt A închide dintr-o parte o trecătoare, un drum, un loc. 17 vt A tăia calea cuiva. 18 vt (Trs) A sechestra. 19 vt(a) A stăpâni. 20 (Complementul e omul; subiectul e reprezentat de diferite manifestări fizice sau psihice) A pune stăpânire. 21 vt (Construit uneori cu dativul persoanei interesate) A dobândi. 22-23 vt (Înv) A avea sau a atrage de partea sa pe cineva (prin mită, farmec personal etc.). 24 vt (D. promisiuni; înv) A primi. 25 vrp (D. bani; înv) A se încasa. 26 vr A se îmbogăți. 27 vr (Înv) A se ajunge. 28 vtrp (Înv; îe) A ~ cu ajutorul A ajuta. 29 vt (Complinit prin „cu auzul”) A auzi. 30 vt (Complinit prin „cu ochii”) A vedea. 31 vt (Complinit prin „cu mintea”) A înțelege. 32 vtrp A socoti împreună mai multe sume Si: a cumula. 33 vtrp A considera împreună mai multe lucruri, fapte sau împrejurări. 34 vt A rezuma. 35 vtrp (Înv; nob) A învăța. 36 vt (D. conținut, dimensiune, întindere) A acoperi. 36^[1] vt (D. corpuri) A ocupa. 37 vt (Înv) A acoperi suprafața exterioară a unui lucru cu un strat. 38 vt (D. foc, ceață, praf, nori, întuneric) A învălui din toate părțile Si: a acoperi, a copleși, a covârși, a înveli. 39 vt (D. o haină) A fi potrivită pentru corpul cuiva. 40 vt (D. zăpadă, iarnă etc.; complementul e omul) A surprinde. 41 vt (Reg) A bloca un drum. 42 vt (D. bani) A acoperi o cheltuială, o datorie. 43 vt (Înv) A se urca la suma de... 44 vt A conține. 45 vt (Mat; d. numere) A include în mărimea pe care o reprezintă. 46 vt (Înv; d. conținutul unei cărți, d. o lege, o epocă; complinit uneori prin „în sine”) A conține. 47 vt (Înv; construit cu prep „pentru”) A fi vorba despre... 48 vt (Înv) A descrie. 49-50 vtr (Înv; în legătură cu documente, hrisoave etc.) A (se) specifica. 51 vt (D. epoci istorice sau geologice) A se întinde pe o perioadă de... 52 vt (D. idei, mișcări sociale) A pătrunde. 53 vt (D. idei, mișcări sociale) A atrage. corectat(ă)

flogoto'i sm [At: PAMFILE, C., ap. DA / Pl: ~ / E: flotag + $-oi] (Reg) Fulg mare de zăpadă.

omăt¹ smn [At: HERODOT (1645) 99 / V: (îvr) um~, (reg) homet^[1], homete, omat, omet, omete, omeț, umet, umete / Pl: ~uri, (rar) ~ete, ~eți / E: ucr обмет] 1 (Pop) Zăpadă. 2 (Reg) Troian. 3 (Reg) Spumă de albuș de ou.

volbură s.f. I 1 Vînt puternic cu vîrtejuri; vîrtej; ext. furtună. Moara a ars-o pojarul și au spart-o volburile vîntului (SADOV.). ◊ compar. Ca volbura toamnei să-nvîrte el roată Și intră-n urdie ca lupu-ntre oi (COȘB.). ♦ Trombă, coloană (de zăpadă, de nisip, de praf etc.). Era o zi de bătălie cu volbură de fum și ceață (VOIC.). ◊ analog. Pete vinete-șterse, presărate cu stele, se deschiseră prin volbura neagră de nori (REBR.). ♦ fig. Tulburare, învălmășeală; gălăgie; agitație. Ajung în volbura evenimentelor din 1821 să-și lege numele de fapte mai însemnate (VIANU). 2 Vîrtej de apă; bulboană, viitoare, vîlvoare. Aici, sub volbura asta de valuri, e încheietura Balcanilor cu Carpații (VLAH.). II (bot.) Plantă erbacee cu tulpina subțire, tîrîtoare sau agățătoare, cu florile albe sau roz, cu corola în formă de pîlnie (Convolvulus arvensis); rochița-rîndunicii, poala-rîndunicii, poala-Maicii-Domnului, adormițele. ◊ compar. Făptura ei de aer dă floare de lumină Și are, ca porumbul și volbura, tulpină (ARGH.). • pl. -i. și (pop.) holbură, bolbură s.f. /lat. *volvulam <volvĕre.

cărúnt, -ă adj. (lat. canútus, ca mărunt d. minutus; it. canuto, fr. chenu). Cam albit, pe jumătate alb de bătrîneță: om, păr cărunt. Fig. Acoperit de zăpadă: munțĭ cărunțĭ.

ÎNDESAT adj. 1. burdușit, înghesuit, îngrămădit, ticsit, (rar) tescuit, (reg.) bucșit. (Un geamantan ~.) 2. doldora, încărcat, înțesat, plin, ticsit. (~ de...) 3. ghemuit, înghesuit, îngrămădit. (Stăteau ~ ca vai de lume.) 4. compact, dens, (pop.) vîrtos. (Căpățînă de varză ~.) 5. bondoc. (Om ~.) 6. bătătorit, bătut, (pop.) bătucit. (Pămînt ~; zăpadă ~.) 7. apăsat. (Cu pași ~.)

FLUIER (pl. -re) sn., ❍FLUIERĂ (pl. -re) Tr.-Carp. 1 🎼 Instrument muzical alcătuit dintr{co,0c} țeavă lungă de lemn, în care sînt făcute mai multe găuri și din care se cîntă (sau se zice), suflîndu-se printr{co,0c} crăpătură practicată la capătul de jos (🖼 2152, 2153): păstorul șade lîngă izvoară ... și zice în fluieră ȚICH. ¶ 2 🎼 Mic instrument, mai adesea de metal, cu care se fluieră sau se șuieră (🖼 2151) ¶ 3 Fluierătură, șuierătură: deteră fie-care trei ~e de mirare I. -GH.; din ascunsul grădinii răsuna prelung ... ~ul grangurilor GRL. ¶ 4 🫀 Osul piciorului care leagă genunchiul de gleznă, tibia 👉 TIBIA; întreaga parte a piciorului dintre genunchiu și gleznă: după un ceas zăpada era la glezne, după două, ți se îngropa ~ul pînă dincolo de genunchiu DLVR..

A SE ÎNFUND'A mă înfund intranz. 1) (despre șanțuri, conducte) A se închide prin depuneri (de noroi, de nisip); a se astupa. 2) (despre drumuri) A nu mai avea continuare; a fi întrerupt; a se închide. 3) (despre vehicule, oameni) A intra adânc (în nămol, glod, zăpadă, nisip), fără a putea să înainteze; a se împotmoli. 4) fig. fam. A se izola într-un loc ascuns de ochii lumii; a se îngropa. /<lat. infundare

SAINT-JOHN PERSE [sẽdʒon pérs] (pseud. lui Alexis Saint-Léger) (1887-1975), poet francez. Activitate diplomatică (între 1914 și 1940). Destituit de guvernul de la Vichy, s-a refugiat în S.U.A. (unde a rămas până în 1957). Lirică elaborată, îmbinând imaginarul cu realul, alcătuind o adevărată epopee a culturii, a măreției omului și cosmosului („Elogii”, poemul „Anabasis”, „Exil”, „Zăpezi”). Premiul Nobel pentru literatură (1960).

UMEZEALĂ, umezeli, s. f. 1. Însușirea, starea a ceea ce este umed (v. umiditate); (concretizat) apa sau vaporii de apă care produc umiditate. Vîntul era cald, usca numaidecît pe obrazul oamenilor umezeala ploii sau a fulgului de zăpadă topit. DUMITRIU, N. 58. Toamna venise, era frig și umezeala pătrundea mădularele. SADOVEANU, O. VI 105. Soarele, de-o suliță înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineții. HOGAȘ, M. N. 52. Mi-e foame și frig – m-a răzbit umezeala. CARAGIALE, P. 32. ♦ Igrasie. Sala strîmtă... mirosea a umezeală, a pereți reci. DUMITRIU, N. 164. 2. Aspect umed pe care îl au uneori ochii; p. ext. strălucire (din cauza lacrimilor). Ochii lui capătă aceeași umezeală a bucuriilor sincere. SAHIA, N. 35. De dimineață brutarul deschide cuptorul, avînd în ochi umezeala caldă a somnului. DEMETRESCU, O. 115. 3. (Concretizat) Loc umed. Zadarnic piatra cea mormîntală Ne țintuiește sub umezeală. MACEDONSKI, O. I 20. De dorul Ionului Rupsei lemnul domnului Și-l purtai, Pînă-l uscai; Și-l pusei la umezeală, Doar Ioan să-ntoarnă iară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155.

ZĂPADĂ, zăpezi, s. f. Precipitație atmosferică în formă de fulgi albi, compuși din cristale de apă înghețată; strat provenit din aglomerarea acestor fulgi; omăt, nea. Lîngă drum bătut de sănii, Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii înstelate pe zăpadă. TOPÎRCEANU, B. 17. Zăpada e pînă la brîu și ninge mereu, mărunt și cu temei. CARAGIALE, O. VII 454. Două iepe albe ca zăpada și iuți ca focul se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. S-a dus zăpada aibă de pe întinsul țării. ALECSANDRI, O. 174. Zăpada mieilor v. miel. ◊ Fig. (Cu aluzie la felul cum acoperă ninsoarea obiectele) Se vor așterne peste noi în straturi nepătrunse Zăpezile uitării. BENIUC, V. 32. (Cu aluzie la culoarea albă a ninsorii) La țărm corabia oprită E ninsă de zăpada lunii, Și marea tace odihnită De biciuirile furtunii. MACEDONSKI, O. I 153. Prin ei curge rumenirea, mîndră ca de trandafiri, Și zăpada viorie din obrajii tăi subțiri. EMINESCU, O. I 83.

zloată sf [At: PSALT. 312 / S și: sl~ / Pl: ~te, (reg) ~oți / E: slv слота] 1 (Îvp) Lapoviță. 2 (Pex) Zăpadă dezghețată amestecată cu noroi. 3 (Îvp) Ploaie torențială. 4 (Îvr) Cascadă (mare). 5 (Mol; Buc) Grindină (1). 6 (Mun) Teren apătos, umed, noroios. 7 (Mol) Umiditate a solului asigurată de zloată (1). 8 (Pex) Fertilitate (1). 9 (Pex) Belșug (1). 10 (Îe) A da din ~ în ~ A deveni tot mai prosper.

MÍȘINĂ s. f. 1. (Regional) Provizie, rezervă de alimente depozitate pentru iarnă, s t r î n s u r ă; s p e c. spice de grîu, boabe, alune etc. adunate de animale, în special de șoareci, pentru iarnă; p. e x t. grămadă, mulțime de bunuri; belșug, bogăție, avere. Strînge mișină de cu vreme. PANN, P. V. III, 72/7, cf. PONTBRIANT, D. Economi cum erau, adunînd picătură cu picătură strînseseră „mișună”. CONV. LIT. XLIV, 211. Cică unii trăiesc și astăzi ascunși. . . lîngă grămăjuia de bani agonisită. . . și cînd dă cineva să puie mîna pe mișună, sperie pe orice om. PAMFILE, COM. 35, cf. GOROVEI, CR., LUNGIANU, CL. 229. Cînd îmi aveam mișina de bunătăți. . . nu mă atingeam de aceste castroane ale internatului. CIAUȘANU, R. SCUT. 47, cf. com. MARIAN, ȘEZ. V. 106. Cînd strîng șoarecii mișuni (spice de grîu pe care le fac grămezi și le învelesc cu pămînt) e semn de iarnă grea. ȘEZ. VI, 57. Pe el nu-l vait, că are mișună. RĂDULESCU-CODIN, 50. Șoarecile strînge mișină. CANDREA, Ț. O. 51. Cît vezi cu ochii, tot mișină e. L. COSTIN, GR. BĂN. 138, cf. CIAUȘANU, V. 179, NOVACOVICIU, C. B. I, 13. Toți îmi cereau, socoteau că am mișină. Com. din PIATRA-NEAMȚ. String mișîni di iarnî. ALR I 1196/590. ♦ Spor, cîștig (Baia-Fălticeni). SEZ. XX, 137. 2. (Regional) Gaură în pămînt sau mușuroi în care își depozitează unele animale (în special șoarecii) hrana pentru iarnă; p. e x t. vizuină, cuib; totalitatea animalelor dintr-un cuib, dintr-o vizuină. Un guzin . . . grăunceane culesease și cu multe nevoi și osteneale in mișina ce făcuse le strînsease. CANTEMIR, IST. 191. cf. ANON. CAR. O mișină de jigănii pocite cu fețe de om. ALECSANDRI, T. 1343. Se ținea să nu cadă peste dinșii, cum cade mița peste mișina de șoareci. ADAM, R. 211. În Bucovina, despre acești. șoareci se crede că „ei iși adună pîne pentru timpul iernii in 12 mișune”. PAMFILE, R. 142, cf. CHiRIȚESCU, GR. 252. N-am apucat să ne așezăm bine-n țîitori, și-l și zărim [pe urs] că iese de la mișună. LUNGIANU, CL. 112. Într-o toamnă, găsise la vreo doi metri sub pămînt o mișină de hírciog. GALAN, B. II, 215. Șoarecele cel de dmp zise celui de casă: ce-ai strins tu pentru iarnă, că eu am făcut nouă mișini pe cîmp. ȘEZ. VII, 27, cf. REV. CRIT. IV, 338, ALR I 1196. 3. Mulțime, droaie (de ființe). Mișină de cinovnici. ALECSANDRI, ap. SĂINEANU, D. U. Frămîntau din nou zăpezile spre casa boierească, prin mișuna de oameni, GALAN, Z. R. 224, cf. REV. CRIT. III, 161. Mișină d'e goanze, d'e peșt'{ci,0c}. DENSUSIANU, Ț. H. 325. ♦ (Regional) Turmă de oi (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. V 15/66, 67. 4. Substanță neagră care se găsește în cornetul dentar extern al calului pînă la vîrsta de 6-8 ani, (regional) m u s c ă, g r ă u n t e, p u i, n e g r e a ț ă, s t u d e n i ț ă; (regional) cavitate pe care o prezintă dinții calului pînă la vîrsta de șase ani, (regional) c u p ă, m u s c ă, n e g r e a ț ă, b u t u r ă. Cf. DDRF. De la 6-8 ani, ne orientăm în determinarea vîrstei după mișună și după forma tablei dentare. ENC. VET, 144, cf. CIAUȘANU, GL., H XI 389. ♦ E x p r. (Regional) A i se șterge (cuiva) mișina sau a da de mișină = a îmbătrîni. Cf. CIAUȘANU, GL., ZANNE, P. IX, 663. – Pl.: mișine și mișini. - Și: (regional) mișună, mișnă (ALR I 1 196/900), (4) mișimă (DR. V, 290) s. f. Cf. rus. мышина. – Pentru sensul 4, cf. m u ș i ț ă.

A SE ÎMPOTMOL'I mă ~esc intranz. 1) (despre vehicule, oameni etc.) A intra adânc (în nămol, nisip, zăpadă), fără a putea să înainteze; a se înfunda. ~ în mlaștină. 2) fig. A nu putea ieși dintr-o dificultate; a se încurca (rău); a se îngloda. ~ în treburi. 3) (despre albia unei ape) A se îngusta din cauza aluviunilor; a se înnămoli. /în + podmol

SCHI s.n. 1. Un fel de patină de lemn, aproape ca lungime cu înălțimea omului, cu care se poate merge alunecînd pe zăpadă. 2. Sport de iarnă practicat cu schiurile (1). ♦ Schi nautic = sport nautic în care executantul, tras de o barcă cu motor, alunecă pe apă menținîndu-se pe una sau pe două scînduri; water-ski. [< fr., norv. ski].

CHERESTE'A, (2) cherestele, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Lemn de construcție; lemnăria întrebuințată într-o construcție. Sania lui Lipa, mare, greoaie, cu cheresteaua petecită într-o mie de locuri, rupea încet zăpada de. pe marginea drumului. GALAN, Z. R. 258. Vrea să-și tîrguiască lînă ori cherestea de la munte. ODOBESCU, S. I 375. 2. Fig. (Familiar) Constituție solidă; structură osoasă, osatură. Putea... să dea ascultare tovarășilor de la conducere, intrînd în sanatoriu, pentru a-fi drege, cum spunea, cheresteaua. PAS, Z. II 79. E un om cu o cherestea uriașă; un cap ca de taur, părul negru des, barba și mustățile aspre și împîslite. CARAGIALE, O. I 287.

DÎRĂ, dîre, s. f. 1. Urmă continuă lăsată pe pămînt, pe nisip, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect tîrît; p. ext. urmă care se face pe pămînt sau pe un obiect prin curgerea unui lichid, a unor grăunțe etc. A dispărut o sanie ușoară, Lăsînd în urmă două dîre lucii. CAZIMIR, L. U. 37. Pe brațul Nataliei se vedea o dîră de sînge. Se lovise căzînd. D. ZAMFIRESCU, R. 172. Ei se luase după dîra de mălai ce o presărase fata. ISPIRESCU, L. 334. [Mama-pădurilor] fugea mereu, o stîncă de piatră îndrăcită, rupîndu-și cale prin păduri, brăzdînd pămîntul cu dîră lungă. EMINESCU, N. 8. ◊ Fig. Apele lui trag în lungul pămîntului dîra adîncă... a unui ireversibil destin. BOGZA, C. O. 11. Deodată cei 90 fr. pierduți îi răsăriră înainte, cu o dîră de mizerii după dînșii: chiria casei, birtul. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ Expr. A face dîră = a lăsa urme, semne (că a umblat cineva pe acolo). A face dîră prin barbă = a face începutul unui lucru, a stabili un obicei (rău), a crea precedente. ♦ Urme lăsate de om sau de un animal pe pămînt, pe zăpadă etc. Iepurele fricos și vulpea vicleană... se silesc a-și minți gonacii și a încurca dîra lor printre tulpinile despuiete. ODOBESCU, S. III 41. Mi-ar place să străbat... luncile cu răchită, după umbra dîrei de mistreț. id. ib. 77. Să iei dîra Oilor Pînă-n calea Furilor. TEODORESCU, P. P. 515. ♦ Fig. Urmă de miros (de parfum etc.) lăsată de cineva. Lăsase pe urma ei o dîră de miros de aer, pe care nasul Pisicuții, cu mult mai priceput decît al meu, o descoperise. HOGAȘ, M. N. 94. 2. Dungă, rază de lumină. Iazul sta neclintit ca o oglindă uriașă, cu luna în fund și c-o dîră de lumină albă din fund pînă la mal. SADOVEANU, O. I 379. Prin dîra de lumină, se vede o umbră înaintînd cu pași grăbiți. CARAGIALE, O. II 226. Nu soare a răsărit, Ci murgu-mi e-mpodobit, Numai aur și argint, Face dîră pe pămînt. PĂSCULESCU, L. P. 61.

DOSNIC, -Ă, dosnici, -e, adj. 1. (Despre locuri, străzi, clădiri etc.) Așezat mai la o parte, retras, lăturalnic, ferit, izolat. Fiind [peștera] prea dosnică, nu pătrundea la ea nici o rază de soare. STĂNOIU, C. I. 153. Pe o scară acoperită, strîmtă și dosnică, ieșirăm în dosul mînăstirii. GALACTION, O. I 570. Strada, dosnică și troienită de zăpadă, era pustie. MACEDONSKI, O. III 70. ◊ (Adverbial) [Iubirea] vom căuta deci s-o izgonim din acest palat, Unde s-a strecurat furișată dosnic Într-o seară de bal. CAMIL PETRESCU, T. III 340. 2. (Rar, despre oameni) Ursuz, retras, tăcut. Pe zi ce mergea, sluga se arăta tot mai dosnic față cu copilul, așa încît bietul copil sta smirna. BOTA, P. 6. Sînt... unii oameni dosnici, grei la vorbă, încît și dracu-i ocolește. RETEGANUL, P. III 28.

NĂMETE ~ți m. mai ales la pl. Strat gros de zăpadă viscolit și îngrămădit în formă de val; troian. /<bulg. namet

PUH'OI ~oaie n. 1) Curs vijelios de apă format în urma ploilor mari sau a topirii zăpezii; torent; șuvoi. 2) Ploaie torențială. 3) fig. Mulțime nenumărată (de oameni sau de alte ființe) care se îndreaptă năvalnic în aceeași direcție. /<sl. povoni

ARMIE, armii, s. f. (Învechit, azi numai livresc) Armată, oaste. Peste-un ceas păgînătatea e ca pleava vînturată. Acea grindină-oțelită înspre Dunăre o mînă, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romînă. EMINESCU, O. I 148. Îți scriu aceste rînduri dintr-o pădure plină de zăpadă, unde ne-am retras după o luptă grozavă cu armia generalului Verder. ALECSANDRI, T. 1299. Dar cine se aude Și ce este ăst sunet? Ce oameni sau ce armii și ce repede pas? ALEXANDRESCU, P. 27. ◊ Fig. Uraganul își mîna cumplitele armii de nouri pe deasupra și umplea cîmpiile de freamăt. SADOVEANU, O. III 76.

FIRESC, -EASCĂ, firești, adj. 1. Conform legilor naturii; al naturii, din natură. Căci stă în legea acea firească Că o zăpadă să se topească Cînd raza-asupră-i se va lăsa. BOLLIAC, O. 141. Apoi judeca fieșcare ce deosibită frumuseță poate fi de a vedea toate acestea firești podoabe. GOLESCU, Î. 81. 2. De la sine înțeles, natural, obișnuit, normal. Literatura noastră trebuie să-și găsească temelia firească în popor. SADOVEANU, E. 16. Convorbirea părea astfel că a ajuns la marginea ei firească. D. ZAMFIRESCU, R. 157. Se făcea vorbă multă; și era lucru firesc să se facă. CREANGĂ, A. 152. ◊ (Adverbial) Neologismul intră firesc acolo unde e nevoie de el. SADOVEANU, E. 34. ♦ (Substantivat, n.) Naturalețe. De aici acea putere, sănătate, liniște, seninătate; acel firesc și acea identitate între plăsmuirile artistului și ideile lui. GHEREA, ST. CR. II 130.

MIEL, miei, s. m. Puiul oii în primele luni (indiferent de sex). Oaia finului fătase un miel. ISPIRESCU, L. 208. Mai bine nici oaia cu doi miei, nici lupul flămînd. NEGRUZZI, S. I 249. Am un sălaș Plin cu miei albi (Dinții), GOROVEI, C. 132. Mielul blînd suge la două oi. (În comparații) Blînd ca un miel. ◊ Omătul (sau zăpada) mieilor = zăpada care cade uneori primăvara tîrziu, cînd nu o mai așteaptă nimeni. Ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. SADOVEANU, B. 92. ♦ Blana prelucrată a acestui animal. Un cap cu plete... înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. Ș-a ivit un voinicel, Nalt la stat și subțirel, Cu meșini, cu cojocel, Cu cușmă creață de miel. ȘEZ. I 10. ♦ Carnea acestui animal. Ospătarul le dete borș de miel. NEGRUZZI, S. I 280.

TĂIETURĂ, tăieturi, s. f. 1. Acțiunea de a tăia; rană sau crestătură produsă prin tăiere. Brazdele lui Tănasie erau zdravene și drepte, iar tăietura lui reteza iarba la un deget de pămînt. VORNIC, O. 90. A căzut muierea... și-a pus făină în tăietură, a oprit sîngele. STANCU, D. 148. Neică, de dragostea noastră Înflori un pom pe coastă. Dușmanii... Se duseră și-l tăiară. Hai, neicuțo, amîndoi Să luăm apă în gură Să ducem la tăietură. HODOȘ, P. P. 159. Mergînd împrejurul bostanului, a dat de o tăietură de topor. ȘEZ. IV 4. 2. Loc, drum săpat (de oameni, de ape sau de puhoaie). Tăietura o umpluse zăpada pînă sus, o răsese, nu mai puteau umbla trenurile cu boieri. STANCU, D. 73. Două seri s-ascunsese în tăietura malului, dar în zadar. DUNĂREANU, CH. 235. ♦ Povîrniș, perete stîncos. Mînăstirea este ascunsă într-o poieniță sub tăietura dreaptă, prăpăstioasă, a muntelui Găvanu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 147. 3. (Rar) Croială a unei haine; p. ext. fel de a tăia. Fercheș, și cu haine după ultima tăietură. C. PETRESCU, C. V. 51 Un ofițer romîn... Nicu Johnson, cum îi ziceam noi, din cauza tăieturii englezești a favoriților săi. BART, S. M. 24. ♦ Fig. Compoziție, făurire, creație. Un volum de poezii de cea mai mare originalitate, ca adîncime de gîndiri și ca tăietură de vers. VLAHUȚĂ, O. AL. II 35. ♦ Fig. Linie, trăsătură, contur. «Elisabeta» e aproape, se cunoaște bine coșul alb între catarge, corpul ei negru cu formele pline în tăieturi frumoase. BART, S. M. 18. 4. Teren despădurit pe care se mai văd încă butucii; curătură. Frunză verde ș-o răsură, Cîntă cucu-n tăietură. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (La pl.) Senzație de durere asemănătoare cu aceea provocată de o tăiere. Tăieturi adînci simțea prin pîntece și prin cap. BUJOR, S. 46. Toată fața i se încrețește, parcă are tăieturi de colici. VLAHUȚĂ, la TDRG. 6. Fig. Ștersătură; fragment șters, tăiat (într-un text scris).

URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nic'a lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.

yeti smi [At: DCR² / P: iie~ / E: fr yeti] Ființă primitivă asemănătoare omului, despre care se crede că trăiește în zona zăpezilor permanente.

turbofreză s. f. (tehn.) Freză acționată de o turbină ◊ „Celor aproape 300 de utilaje obișnuite folosite pentru deszăpezire li se adaugă utilaje grele – turbofreze, buldozere, ce vor fi folosite în cazul depunerii unor mari cantități de zăpadă.” R.l. 18 I 77 p. 3 (din turb[ină] + freză)

săniúță f., pl. e (d. sanie). Sanie mică pe care o trage omu saŭ cu care se lasă copiiĭ la vale pe zăpadă. – În loc de a te da cu săniuța saŭ alergărĭ cu săniuța, uniĭ zic după engl. „curse de bobsleigh”.

cădeà v. 1. a fi târît de sus în jos prin propria greutate: a cădea de pe acoperiș; a-i cădea cu tronc, a-i plăcea cuiva dintr{co,0c} dată; 2. a fi tare dărăpănat: casa asta cade; 3. fig. a nu reuși: a căzut la examen; 4. a ajunge: a căzut în mâinile dușmanului; 5. a veni deodată: cade o noapte întunecoasă AL.; 6. a se nemeri, a fi: estimp Paștile cad în Martie; 7. despre fenomenele atmosferice: cade rouă, brumă, zăpadă; 8. a se cuveni (sub raportul moral): nu se cade, om prea cum se cade. [Lat. CADERE].

DATIV s. n. (< lat. dativus, cf. fr. datif): caz al substantivului (al treilea în ordinea studierii, după acuzativ). Îi sunt proprii următoarele funcții sintactice: funcția de complement indirect (fundamentală), aflată cu întrebarea cui? („De mii de ani natura, în setea de mai bine / Se luptă să deschidă desăvârșirii cale /... Dă sufletului aripi și trupului vigoare, / Femeii frumusețe, iar geniului scântei” – P. Cerna); funcția de complement circumstanțial: de mod comparativ („Căci te-a cuprins asemenea / Lianelor din apă” – M. Eminescu), de cauză („A murit datorită unui atac de angină pectorală” – Camil Petrescu), de instrument („Grație ei i-a revenit inspirația poetică” – L. Rebreanu) și de loc („Agripina se opri locului” – G. Galaction); funcția de atribut: „Tu frate planșetelor noastre / Și răzvrătirii noastre frate” (O. Goga), „S-a luat o hotărâre cu privire la acordarea de ajutor țărilor în curs de dezvoltare”. ◊ ~ adnominal: d. care determină un nume, având funcția de atribut (v. anterior). ◊ ~ etic: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care indică persoana interesată afectiv în desfășurarea procesului exprimat de verb și care nu îndeplinește funcție sintactică, ci numai stilistică, ca în exemplele „Luând pe câte un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea” (Ion Creangă), „Pe unde mi-ai umblat până acum?”. ◊ ~ posesiv: d. al unui pronume personal sau al unui pronume reflexiv, formă neaccentuată, cu sens de posesie și cu funcție sintactică de atribut, ca în exemplele „În zadar copacii crengile-și plecau / Și zăpada-n cale-mi pe rând scuturau” (V. Alecsandri); „Lasă-ți lumea ta uitată” (M. Eminescu). În limba latină, d. posesiv exprima posesorul, reprezentant al subiectului logic: mini liber est „mie îmi este o carte” = „eu am o carte”. Limba română a păstrat din latină urme ale acestui d. în expresiile verbale de tipul mi-e dor, mi-e foame, mi-e milă, mi-e sete etc. („eu am dor, am foame, am milă, am sete”). ◊ ~ neutral: d. al unui pronume personal, formă neaccentuată, care nu face referire la genul persoanei și care este inclus în locuțiuni și expresii ca element neutru, fără funcție sintactică: „...pe urmă dă-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu bere...” (I. L. Caragiale).

NEA² s. f. (Regional) Zăpadă. După ce se curăță pămîntul de neaua asta dintîi, va să vie iarna cea adevărată. SADOVEANU, P. M. 157. Iarna-i grea și neaua-i mare. HODOȘ, P. P. 59. Cîndu-i negură și nea, Atuncea caii să ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (În comparații) Și plîngînd înfrînă calul, Calul ei cel alb ca neaua. EMINESCU, O. I 66. – Variantă: neauă (EMINESCU, O. IV 107) s. f.

PLUMB, (2, 3) plumbi, s. m., (3, 4) plumburi, s. n. Element chimic metalic, moale și greu, maleabil, de culoare cenușie-albăstrie, lucios în momentul obținerii sau cînd e așchiat ori pilit; se folosește la fabricarea țevilor de canalizare, a tablelor pentru căptușirea unor aparate în industria chimică, la confecționarea plăcilor de acumulatori etc. Podul rulant s-a prăbușit cu geamăt surd, peste cazanul de plumb, turtindu-l complet. SAHIA, N. 34. ◊ (În metafore și comparații; cu referire la greutatea metalului) Avea reumatisme care turnaseră plumb în încheieturi și o siliseră să-și sprijinească mersul într-un baston. PAS, L. II 192. Cînd a fost să pornim, picioarele mi se păreau de plumb. SADOVEANU, O. VI 214. Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miază-noaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pămînt și croncăni jalnic de douăsprezece ori. EMINESCU, N. 24. (Cu referire la culoarea întunecată a metalului) Cu toate că se desprimăvărase, era vreme mohorîtă, cu cerul de plumb. REBREANU, R. I 319. Sub cer de plumb întunecos Pe cîmp plin de zăpadă, Se trăgănează-ncet pe gios O jalnică grămadă De oameni triști și înghețați. ALECSANDRI, P. A. 157. Cu cămașa neagră plumb. ȘEZ. I 143. Apă de plumb = soluție bazică de plumb, întrebuințată în farmacie. Alb de plumb v. alb. 2. Glonte, proiectil. Și-n munte George pune Plumbii sub scăpărătoare. COȘBUC, P. I 62. Plumbul... pătrunse gura ursului și se înfipse într-un fag. BOLINTINEANU, O. 331. Din zori în zori și turci și noi Zvîrleam în aer plumbii Cum zvîrli grăunți de păpușoi Ca să hrănești porumbii. ALECSANDRI, P. A. 206. ◊ (În metafore și comparații) Am tras ce-i dreptul în stol; au căzut două ca plumbii pe mal, două rațe frumoase, cu niște pene de-a dragul. SADOVEANU, O. VII 340. 3. Disc mic de plumb (1), găurit în interior, care se turtește după ce a fost legat cu o sfoară de un obiect sau de o închizătoare, pentru a se putea controla dacă acestea au rămas nedesfăcute după plumbuire. Unul din cele două plumburi cu care vin pecetluite de la vamă bucățile de postav. ISPIRESCU, la TDRG. ♦ Greutate folosită ca lest. Celor mai ușori li se pune plumb pe șa. NEGRUZZI, S. I 40. Fir cu plumb v. fir. 4. (Învechit) Creion. Scoase un carnet cu scoarțe de mușama vărgată din saltarul tejghelei și se scufundă în socoteli misterioase, cu un plumb violet pe care îl tot muia în gură. C. PETRESCU, Î. II 209. După ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. SLAVICI, O. I 74. ◊ (Mold.) Plumb de placă = condei special cu care se scrie pe tăblițele de ardezie.

MOTOTÓL¹, -OALĂ subst., adj. I. S. n. (De obicei în legătură cu verbul „a face”) Ghem, cocoloș, ghemotoc. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. A făcut hîrtia mototol (ghem, cocoloș) și a aruncat-o În foc. PAMFILE, C. 47. Omul face un sac mototol și-l pune sub cap. GÎRLEANU, L. 39, cf. IORDAN, L. R. A. 198. Motramă – ghem făcut din zdrențe, mototol. I. CR. II, 277, cf. PĂSCULESCU, L. P. 361, ALR II 3 527/605, 728, 791, 928, 987, 3 528/928. ◊ E x p r. A se face mototol = a) (despre oameni) a se strînge, a se ghemui. Cînd ajunse jos, se făcu mototol de durere. ISPIRESCU, L. 195. Și el . . . s-a ghemuit mai rău, s-a făcut mototol dă năcaz. GRAIUL, I, 174; b) (regional; despre o colectivitate) a se îngrămădi. Un stup se cunoaște că trebuie să roiască după faptul că albinele se fac mormotol la urdiniș. Com. din FĂGET-LUGOJ. A face (pe cineva) mototol = a doborî la pămînt, a lăsa inert. Căzu acel preacurvar jos, făcut mototol. GORJAN, H. I, 71/15. Lovind-o cu burduful în cap, o făcu mototol după ușă. ISPIRESCU. L. 209. Furtunile sînt niște copile nebunatice. . . într-o clipă fac pe om mototol, îl dârîmă la pămînt. SADOVEANU, M. C. 96. (Regional) A se da de-a mototolul = a se rostogoli, a se da tumba. ALR I 367/722. ♦ (Adjectival) Strîns, ghemuit, mototolit. Sta lîngă ușe, cu pălăria mototol în mînă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 41. Vine gîsca De la Musca, Cu aripa mototol, Cu ciocul ca un pistol [Vioara]. PAMFILE, C. 32, cf. PĂSCULESCU, L. P. 75, 79. ◊ (Adverbial) Șerban își luă fața între mîni și căzu mototol în șanț. BUJOR, S. 154. Toma Lotru ședea mototol pe laviță, REBREANU, N. 35. După o vreme, o lăsă acolo mototol și se opri în mijlocul casei. PREDA, Î. 184, cf. VICIU, GL. ♦ (Regional) Pămătuf cu care se șterge vatra cuptorului (Sălcioara-București) . ALR II 4 000/928. ♦ (Regional) Vălătuc (de fîn) (Valea Lungă Cricov-Pucioasa). ALR SN I h 129/762. ♦ (Regional; la pl.) Bulgări de zăpadă. Cf. ALR I 1 251/200, 932. II. Adj., s. m. și f. (Om) încet, moale, bleg; (om) greoi la cap, prost, nătîng, tembel. Cf. COSTINESCU. Greoi și mototol cum era el. ISPIRESCU, L. 399, cf. 109. Merge însoțit de o mototoalâ de femeie. LUNGIANU, ap. CADE. Se dădu doi pași înapoi să-și vadă feciorul mai bine și să-l măsoare mai cu jale, cîtu-i de mototol și nevolnic. C. PETRESCU, R. DR. 20. Dumitra. . . se învîrtea prin casă băcănită pe obraji și mototoală. STANCU, D. 440. Fără voință, bleg, mototol ai să fii toată viața. PAS, Z. I, 293. Fugi din cale, mototol, Să-mi joc mîndră rostogol. BIBICESCU, P. P. 221. – Pl.: mototoli, -oale. - Și: (regional) mormotol s. n., (prin haplologie) motól (ISPIRESCU, L. 109) adj. – Probabil postverbal de la mototoli.

DÂRĂ ~e f. 1) Urmă neîntreruptă lăsată de un obiect târât (pe pământ, pe nisip, pe zăpadă), de un lichid ce se scurge etc. 2) Șir de urme lăsate de un om sau de un animal (pe pământ, pe nisip sau pe zăpadă). 3): ~ de lumină rază de lumină proiectată în întuneric de o sursă. /<sl. dira

afiș-reclamă s. n. Afiș cu rol de reclamă ◊ „Privind afișele-reclamă pentru filmul «Albă ca zăpada și cei șapte saltimbanci» [...] ești tentat să crezi că o vei vedea pe Caterina Valente.” Cont. 2 IX 66 p. 5; v. și Sc. 16 XI 64 p. 4 (din afiș + reclamă)

cărăruĭesc (mă) v. refl. Se zice cînd se face cărare pe unde-a trecut: acum e zăpada prea mare și nu putem ĭeși pînă ce nu se va cărărui.

lăspădaie sf [At: DR. X, 295 / Pl: ~ăi / E: lespede] (Trs; mpl) 1 Strat subțire. 2 (Fig) Fulg mare de zăpadă.

nămete sm [At: LB / V: (reg) momet, namete, nameț, năimeț, nămat, nămet, nămeț sn, nomeț / Pl: ~eți, (rar, sn) ~uri / E: bg намет] (Mpl) 1 Cantitate mare de zăpadă căzută într-un loc sau îngrămădită de viscol Si: noian, troian. 2 (Pex; udp „de”) Cantitate mare din ceva. 3 Grămadă.

scutur'a [At: PSALT. HUR. 116^r/5 / V: (reg) ~r'i, ~tor'a / Pzi: scutur / E: ml *excutulare] 1 vt (C. i. obiecte, mai ales de îmbrăcăminte sau de uz curent, părți ale acestora sau părți ale corpului ființelor, plantelor etc.; adesea udp „de”) A mișca oprind brusc deplasarea și schimbându-i (des) sensul într-o parte și într-alta, în sus și în jos, încoace și încolo etc., sau aplicând lovituri repetate, pentru a face să cadă, să se îndepărteze, să iasă etc. o materie, un corp străin etc. din sau de pe ceva. 2 vt (Pop; îe) A ~ blana (sau cojocul, nădragii cuiva) A bate (100). 3 vt (Îvr; îe) A ~ de pureci (pe cineva) A bate (100). 4 vt (Înv) A azvârli (1). 5 vt (Pfm; fig; c. i. oameni) A lua (prin mijloace necinstite) toți banii cuiva Si: (pfm) a curăța. 6 vt (Pex) A prăda. 7 vt (Pfm; c. i. punga, chimirul etc.) A goli de bani. 8 vt (Reg; c. i. cânepa) A bate în melițuică. 9 vt (Reg) A treiera¹ (1). 10 vt (Reg; c. i. paie) A îndepărta de pe arie cu furca prin mișcări scurte și repetate în sus și în jos, pentru a face să cadă boabele rămase sau căzute după treieriș. 11 vt (Reg; c. i. fânul) A întoarce. 12 vt (Reg; c. i. fânul) A întinde pentru a se usca. 13 vt (Rar) A presăra. 14 vi (Reg) A scormoni (1). 15 vt (Reg; c. i. încăperi sau părți ale lor) A căuta peste tot (răscolind, răvășind) pentru a găsi ceva. 16 vt (Îvr; fig) A cerceta (în amănunt) analizând, confruntând etc. pentru a lămuri o problemă, o situație etc. 17 vtf (C. i. materii, corpuri străine etc.) A face să cadă, să se îndepărteze, să iasă etc. din (sau de pe) ceva, prin mișcări oprite brusc și cu sensul deplasării schimbat (des) într-o parte și în alta, în sus sau în jos, încoace și încolo etc., prin lovituri repetate etc. 18 vt (Înv; îe) A(-și) ~ praful (sau pulberea) de pe (sau din) picioare A renunța cu totul la ceva. 19 vr (D. oameni; udp „de”) A se curăța de praful, de noroiul, de zăpada etc. de pe picioare sau de pe altă parte a corpului, de pe haine etc., ștergându-se sau prin mișcări oprite brusc și cu sensul deplasării schimbat (des) în sus și în jos, prin lovituri repetate etc. 20-21 vti A șterge praful de pe obiectele din casă Si: a deretica, (îrg) a griji, (reg) a câștiga, a orândui (1), a ticăji¹, a tistăli¹. 22 vt (C. i. situații, stări etc. în care se află cineva sau manifestări, deprinderi etc, ale cuiva) A înlătura ceva (nefiind potrivit cu mersul firesc al lucrurilor). 23 vr (De obicei udp „de”, sau, rar, „din”) A reuși să se îndepărteze, să se elibereze etc. de cineva sau de ceva care îl incomodează, îl deranjează, îl supără etc. provocându-i neajunsuri, neplăceri etc. Si: a se debarasa, a se degaja, a se descotorosi, a se dezbrăca. 24 vr (Fig) A reuși să iasă, printr-un efort (deosebit) de voință, de concentrare etc., de sub influența unei anumite stări sufletești, fizice, fiziologice etc. care apasă, incomodează etc. 25-26 vtr (Asr; cu determinările „din somn”, „din somnolență”, „din vis” etc.) A (se) trezi. 27 vr (D. plante) A rămâne fără frunze, flori, rod etc. în urma desprinderii și căderii lor. 28 vr (D. părți ale plantelor, mai ales d. frunze, flori, rod) A se desprinde (de plantă) și a cădea (împrăștiindu-se). 29 vr (Spc; d. flori) A rămâne fără petale. 30 vt (C. i. obiecte, construcții, ființe, arbori etc. sau părți ale lor) A scoate din pozitia inițială, prin mișcări puternice și repetate cu sensul deplasării schimbat brusc, într-o parte și într-alta, încoace și încolo, în sus și în jos etc. 31 vt (Îe) A ~ mâna (cuiva) A saluta pe cineva luându-i mâna, strângându-i-o (cu putere) și mișcându-i-o repetat (și energic) în sus și în jos, în semn de (mare) afecțiune, bucurie etc. 32 vt (Mol; c. i. recipiente, saci etc. încărcați cu substanțe, materiale etc. pulverulente, granuloase etc.) A îndesa conținutul prin clătinare, prin agitare, printr-o ușoară ridicare și trântire etc. 33 vt (D. pavajul, denivelările etc. unui drum; pex; d. mijloace de transport care se deplasează pe un drum fără să ocolească denivelările acestuia; c. i. mijloace de transport sau, pex, obiecte transportate) A mișca brusc, puternic și dezordonat, mai ales în sus și în jos, într-o parte și într-alta Si: a clătina, a hâțâna, a hurduca, a zdruncina, a zgudui, (reg) a hurducăi. 34 vr (Îrg; d. pământ) A se cutremura (8). 35 vr (D. ființe, d. corpul sau d. părți ale corpului lor) A se mișca puternic (scurt și repetat) ca reacție la senzația de frig, de durere fizică, de greață etc., ca rezultat al unei stări emotive puternice etc. Si: a se cutremura, a se zgudui, a se zgâlțâi. 36 vr (Reg; îe) A se ~ la foale A se îmbolnăvi de hernie. 37 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) frigurile A avea frisoane. 38 vt (Îae) A fi bolnav de malarie. 39 vt (Fig; rar) A aduce la realitate printr-o intervenție energică. 40 vt (Îvr) A tulbura. 41 vt (Fam) A bate (100) (zdravăn). 42 vt (Pex) A critica în mod aspru. 43-44 vtrr (Reg; spc) A (se) bate trăgându-se de păr Si: (fam) a se părui¹.

spulberat, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: (reg) ~bur~ / Pl: ~ați, ~e / E: spulbera] 1 a (D. praf, zăpadă, frunze etc.) Care este ridicat în vârtej de vânt, de furtună etc. și dus departe Si: împrăștiat, risipit, (rar) spulberător. 2 a (D. locuri) De pe care zăpada a fost împrăștiată de vânt. 3-4 smf, a (Înv; fig; d. oameni) Zăpăcit. 5-6 smf, a (Înv; fig; d. oameni) Mânios. 7 a (Fig; d. stări, sentimente, relații, abstracte etc.) A cărei existență a fost oprită prin violență Si: desființat² (1), destrămat² (3), distrus (1), pierdut, risipit², sfărâmat², (pop) fărâmat² (2), isprăvit, (grî) afanisit (1). 8 a (Rar; d. vânt) Puternic. 9 a (Rar) Nimicit. 10 a (Îvr; d. ape) Ramificat. 11 a (Reg; d. oameni; csnp) Plin de bube.

ZĂVADĂ (pl. -vezi) sf. 🐑 Adăpost la șes pentru oi, așezat, făcut din bîrne bine încheiate, ca să nu pătrundă zăpada bătută de crivăț [zăvează „perdea”; comp. și ZĂVAT].

DUMBRAVĂ, dumbrăvi, s. f. Pădure de obicei tînără și nu prea deasă. Am pornit deodată pe cărarea de la fundul grădinilor tîrgului, la deal, pe lîngă dumbrava de mesteceni. SADOVEANU, O. II 412. Trecu pustiuri, dumbrăvi, munți. ISPIRESCU, L. 259. Mă îndreptai către un sat așezat în culmea dealului... o poziție desfătătoare! O dumbravă de mesteceni formează poarta acestui rai pămîntesc. BOLINTINEANU, O. 321. ♦ Pădure crescută pe malul unei ape. Era o dumbravă ferită de viiturile cele mari ale Dunării. SADOVEANU, P. M. 49. Departe umbla o turmă de oi pe malul unei ape, printre dumbrăvi pustii și ogoare acoperite de zăpezi nouă. id. F. J. 723. ♦ Pădure de stejar. Porniră, cu pași rari, măsurați parcă, prin dumbrava cu stejari groși. V. ROM. septembrie 1953, 73. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 17. Semănau ghindă de creșteau dumbrăvi, pentru ca să aibă strănepoții lemne de ars. NEGRUZZI, S. I 246.

MINUNE s. f. 1. Fenomen supranatural fapt extraordinar atribuit forței divine, m i r a c o l, (învechit) c i u d ă, c i u d e s ă, d i v ă; p. e x t. lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, m i n u n ă ț i e (1), c i u d ă ț e n i e. Că mirure feace Domnul. PSALT. 202, cf. 76, 138. Că pentru noi multe și mari minuni fapt-au făcătoriul și Dumnezeul nostru. CORESI, EV. 64, cf. 84, GCR I, 84. Cu acea minune ne învață pre noi H[risto]s care oameni arată către alți oameni iubire striini oaspeților, călătorilor, streinilor, săracilor lor. CHEIA ÎN. 20^v/14, cf. 90^v/29, GCR I, 140/21. Minunea sf[î]ntului Neculae (a. 1675). GCR I 223/30. Și întinzînd mîna mea, voiu lovi pre eghipteani în toate minunile meale. BIBLIA (1 688). GCR I, 41²⁴ /24. Iară Ștefan plin de credință și de puteare făcea minuni și seamne mari întru norod (a. 1688). GCR I, 283/38, cf. 258/17. Dumnezeu iaste carele prin sfinții săi le face minunile (a. 1 775). id. ib, II 108/3. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni? MARCOVICI, D. 11/14. Ce văzură?. . . Minune înspâimîntată ! Că suflînd o dată boarea Au căzut jos toată floarea. B[RAC, ap. GCR II, 174/32. Moartea [este]. . . minune, care vestește, a ceriului îngrijire. CONACHI, P. 292. Cunoscînd deci din minunea aceasta și. . . înfățișarea Mîntuitorului, se sculă de la masă, ca un nevrednic de-a mînca în asemine companie sfîntă. NEGRUZZI, S. I, 83. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace, Nu rămîne-ndoială. ALEXANDRESCU, O. I, 195. Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, P. III, 19. Hiperion,. . . Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I, 177. Lumea. . . alerga să vadă, ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 229. Icoană făcătoare de minuni. id. A. 73. Acea fantastică ființă a posomoritelor visuri păgîne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blîndul și cuviosul episcop. ODOBESCU, S. III, 55. Tu ești sfînt, așa se spune, Faci minuni. COȘBUC, P. I, 71. Minunea sfîntului arhanghel Mihail. PAMFILE, S. T. 46. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopții și, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, N. P. 42. Oamenii de știință nu vor să recunoască minunile. id. O. IX, 463. Cînd bătea vîntul turbai, Cu zăpadă mestecat, Fluierul minuni făcea, Gerul că mi-l alunga ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 511. Un crai de prin locurile acele auzise și el de o așa minunie. I. CR. II, 176. ◊ (În construcții exclamative care exprimă uimire, neîncredere, de obicei însoțit de determinări) Mai știi, minunea dracului? BARONZI, L. 48. Minunea dracului, fă! n-ați auzit ce spunea inspectorul? Spunea că vezi ca-ntr-o panoramă. SP. POPESCU, M. G. 25. Ei, mare ți-e minunea ta, Doamne! PMAFILE, J. II, 154. ◊ L o c. a d v. (Ca) prin minune = în mod inexplicabil, uimitor, pe neașteptate, dintr-o dată; ca prin farmec. Și atunci ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 307. Un oraș nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. BART, E. 330. Niște buruieni oarecare, păstrate ca prin minune pe marginea drumurilor. GALAN, B. I, 84. Oboseala îi pieri ca prin minune. PREDA, D. 225. ◊ E x p r. E minune (sau ce minune) = e de mirare (că...). Mutară hotarul și munții apostolii, nu e minune. CORESI, EV. 277. E minune oare că pentru el visul era o viață? EMINESCU, N. 36. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, minunăție (2); p. g e n e r. lucru excepțional. Cît nu era nuntă, și era minune. NECULCE, L. 69. Azi minune mult mai mare o femeie ni arată. ASACHI, S. L. I, 143. Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni? EMINESCU, O. I, 157. Și-n apa lor [a giuvaierelor] râspîndit-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I, 3. Minunile făcute însă de om – în curs de două, trei mii de ani. . . mă miră, dar nu mă amețesc. IONESCU-RION, C. 49. Da – trebuie să fie frumos, tată ! – spune ea mai departe – cum că nu vedem și noi așa minune? SP. POPESCU, M. G. 25. Ducînd în inimi cîntec și-nchinare Călătoresc în sfînt convoi pioșii. În drum i-adastă codrii vechi, pletoșii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, P. 35. Privește-n jurul tău – e marea vieței; pleacă și o-nfruntă, Îmbată-ți ochii-n contemplarea Minunilor ce te așteaptă. DENSUSIANU, L. A. 14. Un psihologism și o sociologie moderate, o detașare sceptică de propriile-ți idealuri. . . și un simț artistic extrem pot dărui minunea unei opere de artă perfectă. IBRĂILEANU, S. L. 64. Cîntăreț al suferinței, al minunilor trecute, Într-a îngerilor lume liniștit acuma du-te. EFTIMIU, Î. 178. Soarele și omul înfrățiți Din lumini vor împleti minuni. BENIUC, M. 42. Noi știm că-n lume i-o putere ce schimbă oameni și destin, Dezvăluind privirii noastre Minunea vremilor ce vin. FRUNZĂ, Z. 45. Din cîntece pierdute pînă astăzi Și din puterea visului vînjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeș mai în jos. LABIȘ, P. 19. Strada lui cea mare, cu minunea mulțimii îngrămădite și gălăgioase . . . îl amețise. BARBU, Ș. N. 9. ◊ Cele șapte minuni (ale lumii sau, rar, din lume) = nume sub care sînt cunoscute șapte monumente antice (majoritatea dispărute azi) impresionante prin dimensiune și prin realizare tehnică și artistică. Au fost rădicat un stîlp de piatră înaltu și minunat soarelui, carele să chiamă Colos, și acela-i unul din ceale 7 minuni din lume. N. TEST. (1648), 267^v/31. Una din cele 7 minuni,. . . Peste care stelele vechi, blestemate se sting. BOUREANU, S. P. 10. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, și pe dînsa ca pe o minune de soție. NEGRUZZI, S. I, 73. Vasîlca a născut o minune de fată. PAMFILE, J. II, 154. Un sătean. . . avea o singură fată frumoasă, frumoasă, minune de frumoasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 19. ◊ F i g. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. ◊ Minunea minunilor, formulă care exprimă superlativul calității. Ține-te zdravăn, stăpîne că iar am să zbor . . . la crăiasa zînelor, Minunea minunilor Din ostrovul florilor. CREANGĂ, P. 221. Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său îi aduce în casă minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. ◊ E x p r. Mare minune sau minune mare v. m a r e¹ (VI 1). Mare minune să (nu). . . v. m a r e¹ (VI 1). ♦ Persoană care se distinge prin calități deosebite, întruchipare a perfecțiunii, a frumuseții. Tu să mori, dulce minune! ALECSANDRI, P. I, 16, cf. 125, 209, III, 5, 20. Tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mînă rece. EMINESCU, O. I, 120, cf. 55. Iacă, colo-n mijloc, o minune mîndră și mlădioasă, un chip frumos de femeie. REBREANU, N. 35. ♦ (Prin Bucov. și Maram.; prin antiteză) Lucru deosebit de rău; pacoste. Cf. ALR I 1 405/370, ALR II 3 116/362 , 3 542/386. ♦ (Regional, art.) Dracul (Filea-Reghin). Cf. COMAN, GL. 3. (Astăzi rar) Mirare (1), uimire. Nu numai Petru și Andrei prinse-i minune, ce și pre cei ce era cu unșii. CORESI, EV. 331, cf. 332. Îngerii sănt cuprinși de spaimă și de minune. VARLAAM, C. 70. Să mirară cu minune mare. N. TEST. (1648), 47^v/1. Sufletele lor în greutate Să topiia biați de răutate, Că-și ieșiră și di-nțălepciune, De te lua de dînșii minune. DOSOFTEI, PS. 376/8, cf. 30/14. Minune cuprinse pre cei adevărați. BIBLIA (1688), 370²/7. Cît de cu lesne. . . în nimica s-au întors, a toți muritorilor minune aduce. CANTEMIR, IST. 269. Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunce împărat creștin aice la noi. MUSTE, LET. III, 51/16. Văzură pe voinicul acela cu piatra de gît spînzurată și cum au văzut, cîte trei călugării, de mare minune, au rămas fără de glas (a. 1747). GCR II, 41/41. Să se întîmple aceasta oamenilor celor cu evlavie și carii au viață mai mult dreaptă decît slobodă, aceasta adevărat mă umple de minune. MAIOR, P. 35/6. Cu mirare și minune Precum au văzut tot spune. BĂRAC, A. 24/21. Trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorințe. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 21. ♦ De minune = a) l o c. a d j. admirabil, minunat extraordinar. Și bînd mult cu acel pahar, s-au îmbătat și fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela. NECULCE, L. 9. S-au descoperit într-un rîu al ghianii o floare de o frumusețe de minune. CR (1838), 8³/6. De cîte ori fudulia, amoriul și uriciune Au născut fapte înalte de laudă, de minune. CONACHI, P. 283. Nu tăgăduiesc că în sara aceea ea era de minune. NEGRUZZI, S. I, 64, cf. 40. Zugrăvea. . . cîte o bibliotecă de minune. FILIMON, O. I, 122. Cum ai petrecut noaptea ? – . . . Cît se poate de bine . . . mai ales că am avut un vis de minune. ALECSANDRI, T. I, 199, cf. id. P. II, 176; b) l o c. a d v. în mod excepțional, grozav. Trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130. Ieși în curînd, schimbată în hainele ei de totdeauna, și învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune. EMINESCU, G. P. 71. Îi picase lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum. CREANGĂ, P. 109. Ghetele sînt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite. CARAGIALE, O. II, 137. Vîntul bate de minune ! ODOBESCU, S. III, 87. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III, 34. La curte se petrecea de minune. MIRONESCU, S. A. 23. Toate-au avut preț și s-au vîndut de minune. GALACTION, O. 261. Haina albastră a tîmplarilor mecanici, cu guler soldățesc și mînecuțe de piele, mi-ar fi stat de minune. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 281. (Glumeț) O na- diceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roțile galbene, coșul verde și capra neagră. GANE, N. II, 145. (Învechit; ca determinant al unui adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Locul e frumos de minune. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 74. ◊ L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Cu minune = (în chip) uimitor. Acesta iaste lucru mai cu minune. iOASAF, 165^r/12. Cu o nimfă să-ntălneaște care fuge cu minune. BĂRAC, A. 74/15. (Învechit) A minune = în mod uimitor, Îi tăiară și capul și-i a minune. DOSOFTEI, V. S. septembrie. cf. noiembrie 134^v/19. (Regional) D-a minune = numai așa, ca să vedem ce-o să se întîmple, din curiozitate, (familiar) ca chestie. Ia spune-mi d-a minune, ce are bărbatul meu, de este ziua porc și noaptea. . . este om? ISPIRESCU, L. 54, cf. 46. Urmărea și ea lucrurile, să vază d-a minune: unde are să ducă norocul pe cioban? RĂDULESCU-CODIN Î. 163, cf. 186, 203. ◊ E x p r. (Regional) A fi (sau a face pe cineva) de minune (sau de minunea lumii) = a fi (sau a face pe cineva) de rîs. Chiar azi am să-l reclam. . . De minunea lumii am să-l fac ! REBREANU, I. 361. Tu-i fi catană în țară, I-oiu fi fată de ocară, Tu-i fi cătană în lume, I-oiu fi fată de minune. MÎNDRESCU, L. P. 61. Mulți ostași s-auza Blăstămîndu-și mamele Pîn'ce i-a făcut în lume, De necaz ;i de minune. RETEGANUL, TR. 73. Fire-ai de minunea lumii să fii, blestematule ! MAT. DIALECT. I. 181. (Regional) A se duce minune = a se duce vestea. De la școală apoi, fiind june, și de vitejie Bătu în lobonți, cît să duse minune. BUDAI-DELEANU, T. V. 36. ♦ (Învechit) Admirație. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mării tale. BIBLIA (1688) [prefață] 7/20. - Pl.: minuni și (rar) minuniuri (BL III, 129). – Și: (învechit) minúine, (regional) minunie, menúne (DENSUSIANU, Ț. H. 25, BL V. 137) s. f. – Lat. * mirio, -onis.

NĂB'OI¹ s. n. 1. (Învechit și regional) Șuvoi, puhoi, torent (format de o apă). Toți de năboiul potopului celui mare au pierit. n. costin, l. 54. Mulțimea cuvintelor, ceale ca păcura izvorîtoare și ca naboiul pe toate șesurile. cantemir, Ist. 267. Cînd să va întîmpla a să rupe din lacrile podului... primăvara cînd să topește zăpada din neboiuri de gheață, atunci să li se dea ajutor (a. 1826). doc. ec. 366, cf. 367, creangă, gl., pamfile, j. ii, 156, an. Dobr. iv, nr. 4, 100. Aproape vuiau apele, prin întunericul ca păcura. Năboiurile pătrundeau în sat. camilar, c. p. 31. Năboi sau zăpodie, cînd apa curge amestecată cu gheață. h i 435. Cînd se mai încălzește, e moloșag, apa dă deasupra produhului și, cînd, năbușește apa din produh, cum să se cheme altfel, dacă nu năboi. i. cr. iii, 88. Vine Sîretiu mare cu năboi. alr ii 2 499/605, cf. a v 15. ◊ fig. Năboiul cuvintelor să-i abat. cantemir, Ist. 272. Un năboi de povești... s-a revărsat în cîmpia literaturii românești. galaction, o. 30. ◊ (Adverbial) Apele veneau năboi tot mai negre și mai umflate. voiculescu, p. i, 48. 2. (Prin sud-vestul Munt.) Grămadă, ceată, mulțime de oameni. Un năboi, o ceată de oameni, care vin strînși unul lîngă altul. i. cr. viii, 316. 3. (Rar) Lipsă de aer. Zăpada multă căzută deodată pe apa înghețată produce năboiul (înnădușeala) ce ucide peștele. băcescu, p. 149. – pl.: năboiuri și năboaie (valian, v., pontbriant, d., lm, barcianu, tdrg). – Și: nab'oi, neb'oi s. n. – cf. scr. naboj.

șomoltoc, -oacă, adj., s.m., f. și n. 1. (reg.; s.m. și f.) (om) mic de statură. 2. (reg.; s.m. și f.) (om) încet, moale, bleg. 3. (reg.; s.m. în forma: șolmotoc) fulg mare de zăpadă. 4. (pop.; s.n.) șomoiog, mototol. 5. (reg.; s.n. în forma: șolmotoc) smoc (de păr sau de lână). 6. (reg.; s.n.; în forma: șolmotoc) bucată ruptă dintr-un cojoc. 7. (reg.; s.n.) buchet, mănunchi.

vagon-plug-perie s. n. Tramvai care mătură și îndepărtează zăpada ◊ „De la primirea ordinului, la fiecare 5 minute, de la depourile de tramvaie va ieși câte un vagon-plug-perie.” R.l. 13 I 77 p. 1 (din vagon + plug + perie)

DISPĂRE'A, dispar, vb. II. Intranz. 1. A se face nevăzut, a ieși din cîmpul vizual, a nu mai putea fi văzut (deși continuă să existe), a pieri (dinaintea ochilor). Dadaca... dispăru pe portiță. SADOVEANU, Z. C. 257. Cînd am ajuns în dreptul liceului, cei patru dascăli... au dispărut înăuntru. SAHIA, N. 54. Norul trece și dispare În fundul cerului. ALECSANDRI, P. II 126. ♦ A se pierde fără urmă, a pieri, a nu mai putea fi găsit. I-au dispărut mănușile. 2. A înceta de a mai exista, a se stinge, a pieri. De pe toate chipurile dispăruse brutalitatea și graba. C. PETRESCU, C. V. 76. Viforul de astă-noapte a dispărut ca un vis. ISAC, O. 63. ◊ Expr. A dispărea ca prin farmec = a pieri foarte repede și fără urmă. Zăpada a dispărut ca prin farmec. ♦ (Despre persoane) A muri, a deceda. Un om dacă dispare, un altul se ridică, Și-n cartea vieții nume se șterg sau se înscriu. MACEDONSKI, O. I 48. Tiranul să dispară în hăul nimicirii! ALECSANDRI, T. II 164. – Variantă: dispare (CAMIL PETRESCU, T. III 322) vb. III.

DOROBANȚ, dorobanți, s. m. (Învechit) 1. Soldat din infanterie. V. curcan, căciular. Constantin trăsese sorț de cu primăvară și-l luase dorobanț. GALACTION, O. I 126. Strecurați prin plumb și săbii, dorobanții drum deschid. COȘBUC, P. II 44. Toți dorobanți, toți căciulari... Purtînd opinci, suman, ițari Și cușma pe-o ureche. ALECSANDRI, P. A. 204. 2. Jandarm. L-au dibuit oamenii boierului și l-au adus cu dorobanții înapoi, legat, pe jos, prin zăpadă. CAMIL PETRESCU, B. 14. Trupul călăreț de jandarmi, cărora s-a dat vechea numire de dorobanți, s-a întocmit la 1832. BĂLCESCU, O. I 37. 3. Aprod, portar, ușier (la autorități). Un dorobanț îi aduse un plic în care găsi permutarea lui. NEGRUZZI, S. I 111. – Variantă: dărăban (BĂLCESCU, O. I 118) s. m.

VRĂJMAȘ², -Ă, vrăjmași, -e, adj. 1. (Despre persoane) Învrăjbit, dușmănos. De atunci țara se împărți în două tabere vrăjmașe. BĂLCESCU, O. I 255. Nu-s la inimă pizmaș, Ci pe Macovei vrăjmaș. TEODORESCU, P. P. 596. ♦ (Despre locuri, împrejurări, vreme etc.) Primejdios; potrivnic. Nu-mi pare cuminte să înnoptăm în asemenea locuri vrăjmașe. C. PETRESCU, A. 308. Cu nevoile noastre am întîrziat... sania rea, boii slabi, vremea vrăjmașă. MIRONESCU, S. A. 36. Pe aici vremea e tot vrăjmașă: de două zile ne bate o furtună grozavă. CARAGIALE, O. VII 19. 2. Rău, cîinos, hain, crud. Mult ești tînăr și gingaș, La inimă om vrăjmaș. BELDICEANU, P. P. 337. De n-ai fi tu om pizmaș Și la inimă vrăjmaș. ALECSANDRI, P. P. 42. 3. Strașnic, cumplit, grozav. Ploaie, zăpadă, măzărică și vînt vrăjmaș, de nu mai știe vita cum să se-ntoarcă, să poată răsufla. CARAGIALE, la CADE. După o bătălie vrăjmașă de două ceasuri, elefantul omorî un cap al balaurului. GORJAN, H. II 25. ◊ (Adverbial) Vrăjmaș suflă pe cîmp vîntul ăsta înghețat. V. ROM. noiembrie 1953, 155. Și-n detunătura puștilor căzu trăsnit, grămadă, cornistul care, singur-singurel, mai rămăsese în picioare sunînd vrăjmaș atacul. MIRONESCU, S. A. 30. – Variantă: vrășmaș, -ă (RETEGANUL, P. I 40, ȘEZ. II 17) adj.

MÎZGĂ s. f. 1. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor (aflată sub coajă), (regional) m î z g a l ă (1); (popular) mustăreață (1), must (I 6), (regional) mursă¹ (2), muc (I 3). Frunza lui. . . are mîzgă subțire, curgătoare și rășinoasă. COD. SILV. 21. Mlădițele trebuie tăiate cu cuțit foarte ascuțit. . . ca mîzga care cură din tăietură se nu cură pre ochii mlădiței. ECONOMIA, 152/6, cf. 37/13. [Păstăile] mai înaintite în creștere trag la sine toată mîzga. I. IONESCU, C. 117/21, cf. 94/28. [Cîrligele de vie] se pun în gropi. . . mai nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. id. P. 247. Storc și mîzga din tufă, numa să iasă bani. JIPESCU, O. 57, cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 56. Cînd nuielele lasă. . . un fel de mîzg (suc) negru, gras și gros, – babele iau cu degetul din această negreală și ung pe bolnav la bube. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 34, cf. MUSCEL, 44. Se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137, cf. PAMFILE, J. I, 127. Îngrămădi mîzga în puținele rădăcini rămase. COMȘA, N. Z. 38. Că-mi scade trupu mereu, ca pomu care și-o pierdut mîzga. BĂNUȚ, T. P. 178, cf. H IV 104, 267, X 67, XII 18, 365, XVIII 138. Leacu din ce să-i fie? Din rădăcină de boz Și mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 393. Primăvara, cînd dă mîzga în copaci. ȘEZ. II, 95, cf. IX, 149, VICIU, GL., VÎRCOL, M. 87, BREBENEL, GR. P., PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, V. 179. Îi lemnu în măzg. ALR I 957/12. Din mîzga lui se face rășină. ALR II 6 397/836, cf. ALR II/I MN 15, 6913/172, ALR SN I h 221, ib. SN III h 629, A I 13, II 6, III 1, 2, 3, V 8, VI 26, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Face nazuri ca țiganu de mîzgă de anineM se zice despre cel mofturos. Cf. ZANNE, P. VI, 378, cf. IX, 491. ♦ (Prin Transilv.) Rășină de brad. Cf. ALR II 6 397/574, A III 17. ♦ P. anal. (Regional) Cerumen (Zidurile-Găiești). ALR I 49/750. 2. (Regional) Complex de vase prin care circulă seva; partea interioară a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase. Opinci împletite din mîzgă de tei. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 187. Sapă rădăcină din porumbel, curăță-i coaja neagră după dasupra, iar mîzga rade-o într-o oală mică. ȘEZ. VIII, 151. Părțile arborelui sînt: coaja. . ., mîzga, albul lemnului. H III 116. ♦ (Prin nord-estul Olt.) Mină de creion. De trei ori s-a rupt mîzga cînd am ascuțit creionul. CV 1950, nr. 1, 33, cf. nr. 2, 31. 3. (Regional) Pojghiță moale, cleioasă sau unsuroasă care se formează pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au fost anumite alimente. Cașul pentru brînză e lăsat să se dospească opt, nouă zile, după care e curățat de „mîsga” prinsă deasupra. STOIAN, PĂST. 57. Se ia mîzgă de icre negre (ceea ce rămíne pe butoi). MAT. FOLK. 701. N-are mîzga la casa și se laudă că mîncă plăcinte, se spune despre cei săraci și lăudăroși. PAȘCA, GL. ◊ E x p r. A prinde mîzgă = a se îmbogăți; a prinde cheag, v. c h e a g. Apucîndu-se de lucru . . . prinseră cu încetul mîzgă și în cele din urmă se aleseră negustori mari, de se îmbălau în galbeni. REV. CRIT. I, 135. ♦ F i g. Bogăție, avere. Mîzga familiei Batorești. . . din vistiria aceasta s-au tras. ȘINCAI, HR. II, 91/2. 4. Strat (de alge, mușchi, mîl) care acoperă pietrele expuse la umezeală. Puțul. . . cu ghizdurile mîncate de mîzga verde ce se-nalțâ din fund. I. BOTEZ, B. I, 33, cf. 97. Apă albă și frumoasă ! Cum speli toate pietrele De mușchi, De mîzgă, Așa să mă speli pe mine. PĂSCULESCU, L. P. 128, cf. ALR II 2 503/27. 5. Noroi moale, lipicios și alunecos. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și un ghețuș de nu te mai poți de feliu ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. Cei din șanțuri, în mîzga pămîntului și în răceala nopții. SADOVEANU, P. S. 127. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului. id. O. III, 666, cf. X, 528, XIII, 574, id. B. 34, id. N. F. 55. Cu sprintenele glezne înțepenite-n mîzgă. LESNEA, I. 113. De pe toate ușile magaziilor năvăleau oamenii în cămăși. . . ude și zdrențuite, plini de mîzgă. CAMIL PETRESCU, O. II, 449. Zăpada s-a așternut de-a dreptul peste mîzgă. V. ROM. noiembrie 1 953, 103, cf. I. CR. III, 187, PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 61/542/a, A VI 26. ♦ Murdărie, jeg. E plin de mîzg pe mîini. REV. CRTT. III, 160, cf. ALRM I/I h 184. ◊ Fig. Ca mai deplin să se spele de mîzga pe care i-o lăsase lipiciosul amic, mergea dinadins prin mijlocul uliții. PETRESCU, A. R. 45. 6. (Învechit și regional) Ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare). V. l a p o v i ț ă. Neputința plămădirii noastre, că s-au făcut din tină și are gata obiceaiu a să răsîpi lesne de mizguri, de soare și de vînturi greale. DOSOFTEI, V. S. decembrie, 209^r/3, cf. 208^v/33. E mîsg afară; am venit pe mîsg. REV. CRIT. III, 160, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13. Să nu să strice la obraz de măzgă. ALR II 2833/29. – Scris și: mîsgă. - Și: (regional) mîzg s. n., măzgă (A I 12) s. f., măzg s. n., mézgă (ALR I 957/75, 85), mizgă (ib. 957/159), mijgă (LEXIC REG. 83) s. f., mizg (pl. mizguri) s. n., zmígă (ALR I 957/266) s. f. – Din slavonul мѣзга, bg. мъзга, мезга.

lăs'a vb. 1. I 1 tr. (compl. indică ființe, așezări omenești etc.) a abandona, a părăsi, <livr.>a placa, <înv. și pop.> a oropsi, <înv. și reg.> a năpusti, a pustii, a urgisi, <înv.> a periorisi, a trece, <fran.> a dezampara. Și-a lăsat familia și a plecat în lume. 2 tr. (compl. indică ființe, lucruri ținute strâns; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „din^7”) <înv. și pop.> a slobozi, <pop.> a libera. Ursul a lăsat prada din labe. Urmărit de poliție, hoțul a lăsat geanta furată din mână. 3 tr. (compl. indică obiecte, lucruri etc.) a pune, <pop.> a lepăda. Când a intrat în casă, și-a lăsat poșeta pe un scaun. A lăsat pachetul lângă tomberon. 4 tr. (compl. indică obiecte, colete, bagaje etc.) a depune, a preda. A lăsat coletul la poștă pentru a fi expediat. 5 tr. (compl. indică obiecte, acte etc.) a uita. S-a întors din drum pentru că și-a lăsat cheile în ușă. 6 tr. (compl. indică obiecte, bunuri, bani etc.) a încredința, a preda, <livr.> a confia. Înainte de a pleca, i-a lăsat unui vecin banii necesari pentru plata utilităților. 7 tr. (compl. indică obiecte, lucruri etc.) a da². I-a lăsat cheia casei pentru perioada cât vor fi plecați în concediu. 8 tr. (jur.; compl. indică dreptul de posesiune asupra unor obiecte, proprietăți etc.) a ceda, a da², a trece. Îi lasă nepotului său casa de la țară. 9 tr. (jur.; compl. indică bunuri) a testa¹. A lăsat colaboratorului său dreptul de proprietate asupra compoziției la care au lucrat împreună. 10 tr. a opri, a păstra, a reține, a rezerva. A lăsat loc pe un raft al bibliotecii pentru reviste și ziare. Pentru eventualii musafiri au fost lăsate câteva locuri la masă. 11 tr. (fiziol.; despre unele animale și păsări; compl. indică păr, piele, pene etc.) a năpârli, <pop.> a se dezbrăca, a lepăda, <înv. și reg.> a se despuia. Șarpele și-a lăsat pielea. 12 tr. (compl. indică urme, dâre etc.) a face. A lăsat numai urme de noroi prin casă. Limaxul lasă dâre lipicioase. 13 tr. (compl. indică domenii de activitate, acțiuni, planuri etc.) a abandona, a abzice, a renunța. În viitorul apropiat va lăsa acest plan ineficient. 14 tr. (compl. indică acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) a conteni, a înceta, a se întrerupe, a opri, <rar> a părăsi. Este momentul să lăsăm dezbaterile. 15 refl. (despre ființe; urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care indică un obicei, un viciu, un nărav etc.) a se dezbăra, a se dezobișnui, a se dezvăța, a scăpa, <înv.> a se părăsi, <fig.> a se debarasa, a se descotorosi, a se lecui, a se sătura, a se scutura, a se vindeca, <fig.; înv. și pop.> a se dezbăta, <fig.; fam.> a înțărca. S-a lăsat de deprinderea de a bea după un tratament medical sever. Nu se poate lăsa de patima jocurilor de noroc. 16 tr., refl. a renunța, <fig.; pop.> a (se) lepăda, <fig.; înv.> a (se) dezbrăca. A lăsat drogurile din cauza bolii. 17 tr. (compl. indică ceea ce trebuia făcut, spus, amintit etc.) a neglija, a omite, a scăpa, a uita, <înv. și pop.> a trece, a întrelăsa, <înv.> a lipsi, a negriji, a neîngriji, a tăcea, <latin.; rar> a pretera. În biografia făcută scriitorului nu a lăsat aspectul anecdotic al vieții lui. A spus definiția pe de rost, fără a lăsa un singur cuvânt. 18 intr. a micșora, a reduce, a scădea. Întrucât marfa nu se vindea, producătorii au lăsat din preț. 19 refl. (despre oameni) a ceda, a se îndupleca, <fig.> a se muia, <fig.; înv.> a se încujba. Cu toate rugămințile, tot nu s-a lăsat. 20 tr. (urmat de vb. ca „a cunoaște”, „a înțelege” la conjunctiv, sau la moduri nepredicative) a da², a îngădui, a permite. Nu-i lăsat oricui să cunoască misterele vieții. 21 tr. a aștepta, a îngădui, a permite. Lasă să mai treacă vreo câteva zile! 22 tr. (compl. indică acțiuni, opinii, manifestări etc. ale oamenilor) a accepta, a admite, a aproba, a concede, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a permite, a primi, a vrea, <înv. și pop.> a se prinde, <pop.> a ierta, <înv. și reg.> a se pleca, <reg.> a pozvoli, <înv.> a aprobălui, a mulțumi, a nărăvi, a ogodi, a sfinți¹, <fran.> a marșa, <fig.; înv.> a subscrie. Profesorul a lăsat să se amâne examenul. 23 tr. a hotărî, a rândui, a statornici, a vrea, <înv. și pop.> a orândui. Așa a lăsat Dumnezeu să se întâmple. 24 tr. (compl. indică acțiuni, fapte etc. ale oamenilor) a amâna, a întârzia, a tărăgăna, <reg.> a tămânda, <înv.> a prămândi, a repune, a tinde. Lasă de la o zi la alta să meargă la doctor. 25 tr. a amâna. Pentru că a intervenit acest incident, a lăsat totul pe altă dată. 26 tr. a produce, a provoca. Gestul tânărului a lăsat o impresie bună. 27 refl. (despre oameni) a se abandona. S-a lăsat cu totul plăcerilor. 28 refl. recipr. (jur.; pop. și fam.; despre persoane căsătorite) v. Despărți. Divorța. Separa. 29 refl. (pop.; cu sens intensiv; despre fenomene ale naturii sau sociale, șocuri, zgomote etc.) v. Alina. Amortiza. Atenua. Calma. Descrește. Diminua. Domoli. Liniști. Micșora. Modera. Pondera. Potoli. Reduce. Scădea. Slăbi. Tempera. 30 tr. (înv.; compl. indică oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „din^7”) v. Elibera. Ieși. Libera. Scăpa. 31 tr. (relig.; înv.; compl. indică vini, greșeli, păcate etc.) v. Dezlega. Ierta. II 1 tr. (compl. indică jaluzele, storuri etc.) a coborî, a trage, <astăzi rar> scoborî. Trebuia să lase storurile din cauza soarelui puternic. 2 refl. (despre terenuri, drumuri etc.) a se denivela. Din cauza caniculei și a circulației intense, șoseaua s-a lăsat pe unele porțiuni. 3 refl., tr. (sub. sau compl. indică lucruri, obiecte etc. flexibile, elastice ori părți ale lor) a (se) apleca, a (se) arcui, a atârna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) pleca, <livr.> a sinua, <înv. și pop.> a se povedi, <reg.> a pica², a se poligni, a povârti, <înv.> a (se) închina. Ramurile se lasă, pline de rod. Lasă crengile cireșului ca să poată culege fructele. 4 tr., refl. (compl. sau sub. indică obiecte, corpuri neflexibile ori părți ale lor care au o poziție verticală) a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) pleca, a (se) povârni, a (se) prăvăli, a (se) strâmba, <pop. și fam.> a (se) hâi, <pop.> a (se) pologi, <reg.> a (se) șovârni, <fig.; reg.> a (se) șoldi. Poarta de la gard s-a lăsat în timp. 5 tr. (compl. indică arme sau țevile armelor de foc) a apleca, a coborî. L-a determinat să lase țeava puștii spre pământ. 6 refl. (despre particule sau despre fragmente de minerale, roci, organisme etc. aflate într-un mediu lichid) a se acumula, a se așeza, a se depozita, a se depune, a se sedimenta. Aluviunile s-au lăsat pe fundul albiei râului. 7 refl. (despre oameni) a se rezema. Fata se lasă pe umărul lui. 8 refl. (despre brumă, zăpadă etc.) a se așeza, a se așterne, a cădea, a se depune, <pop.> a pica². Bruma se lasă peste câmpii. 9 refl. (despre noapte, întuneric, ceață etc.) a se coborî, <astăzi rar> a scoborî, <fig.> a cădea. Când se lasă noaptea, copiii sunt chemați în casă. Dimineața, ceața s-a lăsat peste oraș. 10 refl. (despre momente ale zilei, fenomene, stări etc.) a se face, a se ivi, a începe, a sosi, a veni. Pornește la drum cum se lasă dimineața. 11 refl. (în opoz. cu „a răsări”; despre aștri) a apune, a asfinți, a coborî, a dispărea, a pieri, a se pleca, <livr.> a declina, <astăzi rar> a scoborî, <rar> a scădea, <înv. și pop.> a se lua, <pop.> a scăpăta, a sfinți², <înv.> a se lipsi, <fig.> a cădea, a se culca, a se înclina, a se scufunda. Soarele se lasă în spatele dealului. 12 refl. (despre obraji, sâni etc.) <fig.; pop. și fam.> a se fleșcăi. Îmbătrânind, obrajii i s-au lăsat. 13 refl. (despre mustață) a se pleoști. Mustața i s-a lăsat. 14 refl. (despre obiecte, preparate culinare etc.) a se pleoști, a se turti. Arcurile patului s-au lăsat. Cozonacii s-au lăsat din cauza deschiderii repetate a cuptorului. 15 refl. (despre păr, barbă) a atârna, <fig.> a se prelinge. Pletele i se lasă pe umeri. 16 refl. (pop. și fam.; despre ființe; cu determ. care indică locul, poziția etc.) v. Așeza. Sta. Ședea. III fig. 1 refl. <fig.> a se așterne, a se întrona. După miezul nopții, în casă se lasă liniștea. 2 refl. (mai ales despre fenomene atmosferice, meteorologice) <fig.> a se pune. S-a lăsat o iarnă grea. 3 tr. (compl. indică elevi, studenți, candidați la un concurs etc.) a respinge, <fig.> a pica², a trânti, <fig.; fam.> a buși. În această sesiune profesorii au lăsat mulți studenți la examene. 4 refl. (despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „pe”) a se baza, a se bizui, a conta, a se încrede, a se sprijini. În tot ce face se lasă pe părinți. Se lasă pe ajutorul lor.

IUTE², iuți, adj. 1. (În opoziție cu domol) Care acționează și reacționează repede; (despre acțiunile ființelor) care se produce fără întîrziere, în puțină vreme, cu grabă, repede. Peștele acest, iute ca fulgerul, nu viețuiește decît aci, în apele getice de munte spumegoase, limpezi și reci. C. PETRESCU, R. DR. 5. Știi însuți: moldoveanul e iute la război, Tot omul e în stare a se lupta cu doi. ALECSANDRI, T. II 136. [Să fii] Tare Ca piatra, Iute Ca săgeata, Tare Ca fierul, iute Ca oțelul. TEODORESCU, P. P. 159. ♦ (Despre forțele naturii) Violent. Un vînt iute îi desfășură toți faldurii pelerinei. CAMILAR, N. I 41. ♦ (Despre oameni și despre animale) Care fuge, care aleargă repede; sprinten. Două iepe, albe ca zăpada și iuți ca focul, se sprijineau mai totdeauna de oiștea căruței. CREANGĂ, P. 106. Vin potop, potop cu toții Pe cai iuți ca rîndunele. ALECSANDRI, P. II 14. 2. (Despre oameni, în opoziție cu liniștit) Care-și iese ușor din fire, care se mînie ușor; irascibil, violent. Om iute la mînie și strașnic de ambițios în serviciu. BART, E. 290. Iar te-ai supărat? Da iute ești! ALECSANDRI, T. I 152. 3. (Despre unele plante și fructele lor, în special despre ardei, și despre feluri de mîncare preparate cu aceste plante) Cu gust înțepător, pișcător. Tocană iute. ◊ (Despre alimente care au căpătat un gust înțepător, mai ales prin alterare) V-a adus hangiul ouă fierte, brînză de burduf, iute ca ardeiul, roșii și castraveți. PAS, Z. I 45. ♦ (Despre miros) Tare și neplăcut. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului de cai. SADOVEANU, O. VII 144. În fum cătrănit de tutun prost, în duhoarea iute de botfori și de sudoare, călătorea un asemenea tînăr. C. PETRESCU, C. V. 26. ♦ (Despre leșie) Tare, concentrat. S-o spălăm cu leșie iute. ȘEZ. IV 124.

ÎNHĂM'A, înham, vb. I. Tranz. 1. A pune hamurile pe cal (sau pe alt animal de tracțiune); a prinde calul la căruță, la trăsură sau la sanie. Nu-l mai ținea locul de nerăbdare... să înhame caii la căruță și să se înapoieze acasă la maică-sa. GALACTION, O. I 263. Înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă. CREANGĂ, P. 114. În grajd de piatră că intra, Herghelia-și înhăma. TEODORESCU, P. P. 90. ◊ Fig. A patra primăvară acuma se grăbește La caru-i să înhame pe zefirii ușori. ALEXANDRESCU, P. 24. ◊ Absol. Miai, înhamă și să-i dăm drumul. PREDA, Î. 85. De la București am înhămat, Toată noaptea am mînat. PĂSCULESCU, L. P. 300. ◊ Refl. pas. S-au înhămat caii la două sănii. SADOVEANU, O. I 400. ◊ Refl. (Rar, despre persoane) Înhamă-te pă tine și trage zdreavăn pînă ce-i ieși din zăpadă. ALECSANDRI, T. I 116. 2. Fig. A angaja la un lucru greu. Tu, stăpîn, iei omul sărac, il înhami ca pe un cal. CAMILAR, N. II 242. ◊ Refl. Piatră mare Sta trîntită... Deli-bașa se-ncerca, Dar s-o miște nu putea. Ienicerii Că-și chema Și cu toții Se-nhăma. TEODORESCU, P. P. 555.

PIS'A, pisez, vb. I. Tranz. 1. A zdrobi un corp în piuliță cu pisălogul, pentru a-l face mai mărunt sau a-l preface în praf. Opărește, curăță de coajă și pisează bine 130 dramuri de migdale dulci. La TDRG. Cînd te-i sătura de strujit pene, vei pisa mălai. CREANGĂ, P. 5. Își petrecea zilele... pisînd chinchină. NEGRUZZI, S. I 205. ♦ (Regional) A bate grîul în piuă, pentru a-l descoji. ♦ A călca cu piciorul în mers (fărîmițînd sau presînd). A străbătut mulțimea, pisînd zăpada cu pași mărunți. GALAN, Z. R. 228. 2. Fig. A bate; a snopi în bătaie. Omul ridică iar ciomagul și acum nu-l lovi o singură dată. Începu să-l piseze cu lovituri pe unde nimerea. PREDA, Î. 186. Ieși afară de mă lasă, nu mă face să turbez Și să nu-mi mai calci în casă că mă pui de te pisez. PANN, P. V. III 114. 3. Fig. A plictisi, a bate la cap, a sîcîi pe cineva (repetîndu-i aceleași lucruri), a pisălogi. N-o mai întărîta, dragă... are nevricale. N-o mai pisa și tu. DUMITRIU, B. F. 45. De zece ani mă pisezi cu genealogiile. C. PETRESCU, A. R. 26.

RUPT², -Ă, rupți, -te, adj. 1. Făcut bucăți, ciopîrțit; (despre obiecte de îmbrăcăminte) ros, uzat, găurit (prin întrebuințare). Trimise pe Marioara să ceară un rînd de haine, oricît de rupte, de la unchiul ei. REBREANU, R. II 208. Un bordei, ca vai de el, niște țoale rupte, așternute pe lăiți și atîta era tot. CREANGĂ, P. 73. Bietul om slab, palid, avînd sumanul rupt Și-o cămeșă ruptă bucăți pe dedesupt, Pășea trăgînd piciorul încet. ALECSANDRI, P. A. 210. ♦ Cu carnea trupului sfîșiată; rănit. Rupți îi sînt genunchii și rupte a sale coate. ALECSANDRI, P. III 307. ◊ Fig. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic de ce-mbătrînește. – Codrul, de zăpadă multă, Voinic, de inimă ruptă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ♦ (Despre animale, mai rar despre oameni) Sfîșiat, sfîrtecat. Ei, ei! ce-i de făcut? Gardul și casa femeii dărîmate la pămînt, o capră ruptă în bucăți, nu-i lucru de șagă. CREANGĂ, A. 29. Mulți le rămîn în urmă, rupți, morți, căzuți pe brînci! ALECSANDRI, P. A. 145. ♦ Fig. (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza) Zdrobit, copleșit, sleit. Oamenii în repaus, rupți de osteneala din timpul nopții, adorm duși. BART, S. M. 20. Pleca dimineața și nu se mai întorcea acasă decît noaptea, de obicei foarte tîrziu și rupt de osteneală. VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. Flămînzilă și Setilă... așteptau cu neastîmpăr, fiind rupți în coș de foame și de sete. CREANGĂ, P. 261. 2. Lipsit de continuitate, despărțit în două (sau în mai multe) părți. Lanț rupt. ♦ Fig. (Despre relații sociale) Desfăcut, anulat, stricat. Consideră prietenia ruptă definitiv. SAHIA, N. 97. ◊ Expr. (Regional) Rupt-ales = precizat, accentuat. Iar eu vă zic rupt-ales Că așa fără nici o rînduială Nu putem nici pînă dimineață Rămînea. BUDAI-DELEANU, Ț. 111. ♦ Sfărîmat; (despre părți ale corpului) fracturat. Cînd iacă, se întîlnește cu un corb ce avea o aripă ruptă. ISPIRESCU, L. 43. 3. Desprins (cu forța) din loc; smuls. V. cules. Floare ruptă. ◊ Expr. Bucățică ruptă v. bucățică. 4. Care a pierdut legătura cu...; izolat, îndepărtat, înstrăinat de... Cîntecele rupte cu totul de intonațiile muzicii populare, cu formele ritmice stereotipe, cu rezonanță de operetă ieftină... se îndepărtează definitiv de inima poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 380, 2/3.

ninge [At: ANON. CAR. / V: (reg) lin~ / Pzi: 3 ninge / E: ml ningere] 1 viim A cădea zăpada. 2 viim (Pop; îe) Pe când ~a pe miriște (sau de când ~a în căruță) Demult. 3 viim (Îe) Ningă-plouă În orice împrejurare. 4 viim (Îae) Orice s-ar întâmpla. 5 viim (Îe) A-i ~ în barbă (sau pe cap) A încărunți. 6 viim (Îe) (Parcă) îi ~ și (îi) plouă sau (parcă) îi plouă și (îi) ~ Se zice despre cineva care e mereu supărat, posomorât. 7 viim Nici nu-i ~ nici nu-i plouă Se zice despre un om închis, posac, indiferent față de tot ce se întâmplă. 8 vt A acoperi cu zăpadă. 9 vt A presăra zăpadă peste ceva. 10 vt (Fam; îe) Nici îl ~, nici îl plouă Nu are nici o grijă. 11 vt (Îe) E nins în luna lui mai Se spune despre o persoană care a încărunțit devreme. 12 vt (Fig) A încărunți. 13-14 viim, vt (Pan) (A cădea sau) a face să cadă ceva ca fulgii de zăpadă Si: a cerne. 15 vt (Fig) A lăsa să cadă.