Pygmalion – este numele vestitului sculptor grec din Cipru, despre care legenda, relatată și de Ovidiu (în Metamorfoze, X), spune că s-a îndrăgostit de statuia în fildeș a unei femei, pe care el însuși o sculptase și îi dăduse numele de Galathea. Și legenda mai spune că s-a și căsătorit cu ea, după ce zeița Afrodita a însuflețit-o. Posteritatea a văzut în această legendă simbolul puterii creatoare a artei care reușește să dea viață materiei inerte și totodată puterea animatoare a unei mari iubiri. Nenumărați sînt poeții și prozatorii care de la Ovidiu la Voltaire și de la Rousseau la Bernard Shaw s-au servit ca imagine de acest miracol al basmului antic. Exemplul cel mai clar ni-l oferă comedia lui Shaw scrisă în 1912 și intitulată Pygmalion: un profesor de fonetică, instruind o florăreasă de stradă, o modelează și îi imprimă alt stil de viață acestei noi Galathee, de care pînă la urmă se și îndrăgostește. În postfața acestei piese, Bernard Shaw ne oferă și un model de întrebuințare a expresiei: „…instinctul Elizei (florăreasa) avea serioase temeiuri ca să o prevină împotriva căsătoriei cu Pyemalionul ei”. Anghel și Iosif, în poezia Omul de zăpadă: „Iubești o mîndră formă de lut, o Galatee,/ Și-ai vrea cu-a tale versuri să-i împrumuți viața/ Ca Pygmalion statuia s-o schimbi într-o femeie”. MIT.