ÎNFLORIT, -Ă, înfloriți, -te, adj. I. (Despre plante) Care și-a deschis bobocii; (despre locul unde cresc plantele) care s-a acoperit de flori. Cîmpie înflorită. ▭ Înflorita floare a soarelui îți fură mințile. CAMILAR, N. I 312. Vede un păr frumos și înflorit. CREANGĂ, P. 286. În iarba înflorită, somnoros suspin-un grier. EMINESCU, O. I 152. (Prin analogie) Grăunțele pocnesc [la foc] și sar înflorite, albe. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Poetic) Trecu și vara, și trecu Și toamna, și pe văi căzu Zăpada iernii și-apoi iar Sosi-nfloritul cireșar. COȘBUC, P. I 282. Cîte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți, Străbătute de-al tău farmec ție singură ți-arăți! EMINESCU, O. I 130. ◊ Fig. Cararea... înflorită pe care o visează o inimă de douăzeci de ani. NEGRUZZI, S. I 47. II. Fig. 1. Împodobit cu desene, cu ornamente; brodat. Fetele cu flori în păr și cu cămășile înflorite se prindeau de mînă cu flăcăii încinși cu brîie verzi. SADOVEANU, O. VI 50. Jos, pe iarbă, stau întinse lăicere înflorite. BELDICEANU, P. 53. 2. Îmbujorat, rumenit (la față). Titi și fratele și surorile lui aveau obrajii înfloriți. PAS, Z. I 240. Zăpăcită, doamna sta Și-nflorită de rușine: Ce-am făcut, măria-ta? COȘBUC, P. I 211. ♦ Luminat. A scos pe fereastră obrazul încununat cu cîrlige de hîrtie și înflorit de zîmbet. SADOVEANU, N. P. 170. Rîdea înflorită de bucurie la toate glumele pe care le auzea. CAMIL PETRESCU, O. I 113. ♦ (Despre limbă, stil) Care este bogat în imagini, care caută să facă efect, să impresioneze. [Bătrînul] ne învăluie aproape în vorba-i bogată și înflorită. SADOVEANU, O. VII 201. Seara, în cerdacul cu viță, cărturarul lămurea treptat, în lungi și înflorite povestiri, de unde i-a venit gîndul acestor săpături. C. PETRESCU, R. DR. 40. ◊ (Adverbial) Vorbea foarte înflorit. SADOVEANU, O. VII 221.