opțiuni
help ajutor
394 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 179 afișate)

Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: de

FAR ~uri n. 1) Turn construit pe o coastă sau pe o insulă, prevăzut cu o sursă puternică de lumină în partea superioară, servind drept reper la orientarea navelor și avioanelor în timpul nopții. 2) Dispozitiv de iluminat, instalat în partea din față a unui vehicul, destinat să lumineze drumul. 3) fig. Lucru care luminează o cale nouă. 4) fig. Persoană care se află în fruntea unui domeniu de activitate, servind drept exemplu demn de urmat. /<fr. phare, lat. pharus

FAR s.n. 1. Turn în care este instalat un proiector puternic, destinat a servi ca reper în navigație. ♦ Reflector montat în față la automobile, la locomotive etc. pentru a lumina drumul. 2. Ansamblul tuturor vergelelor, velelor și manevrelor unui catarg. [< fr. phare, cf. lat., gr. Pharos – insulă lîngă Alexandria, unde Ptolomeu a ridicat un turn înalt pentru orientarea corăbiilor].

COMUNIST2, -Ă, comuniști, -ste, s. m. și f. Membru al unui partid marxist-leninist, adept, partizan al comunismului, luptător pentru cauza comunismului. A fi comunist înseamnă a organiza și a uni toată generația care se ridică, a da exemplu de educație și disciplină în această luptă. LENIN, O. A. II 675. Comuniștii sînt oamenii cei mai curajoși și mai viteji, ei luptă împotriva unui puhoi de dușmani. Valoarea comuniștilor constă, între altele, tocmai în faptul că ei știu să-și apere convingerile. STALIN, O. X 137. Pentru comuniștii romîni și pentru oamenii muncii din Republica Populară Romînă creșterea forței Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a Statului Sovietic constituie un izvor de energie revoluționară, întărind hotărîrea poporului muncitor al țării noastre de a merge înainte pe drumul luminat de pilda P.C.U.S., pe drumul socialismului. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 6. Comuniștilor le revine sarcina să cultive în rîndurile poporului patriotismul, dragostea fierbinte pentru patria noastră, care construiește socialismul, dragostea și devotamentul pentru Uniunea Sovietică, țara socialismului victorios, solidaritatea internațională cu forțele democrației, păcii și socialismului din întreaga lume. REZ. HOT. I 170.

NĂDEJDE, nădejdi, s. f. Încredere în realizarea unei dorințe; speranță. Oamenii pe care îi întîlneam aveau ochii liniștiți și plini de nădejde. SADOVEANU, O. VI 350. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea, de încredere. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. C. PETRESCU, R. DR. 50. ◊ Loc. adv. (Regional) De (sau cu) nădejde = așa cum trebuie, foarte bine, zdravăn. Ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. GALAN, B. I 188. Săcurea plugului... Ager, oțelul rupe de la fund Pămîntul greu, muncit cu dușmănie și cu nădejde. ARGHEZI, V. 50. Gîrneață o cetluise de nădejde. HOGAȘ, DR. II 99. Nici că se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ISPIRESCU, L. 123. ◊ Expr. A trage nădejde = a nădăjdui, a spera. Cine n-are nimic ascultă la toate și trage nădejde! REBREANU, R. I 238. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. CARAGIALE, O. III 61. A se lăsa în nădejdea (cuiva) = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei pe astă-sară, și luna în nădejdea fînarelor. ALECSANDRI, T. I 87. A-și pune (sau a avea) nădejdea (în cineva) = a avea încredere în forțele și capacitatea cuiva, a se încrede în... Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? SADOVEANU, A. L. 169. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) v. lua (II 1). Slabă nădejde = puțin probabil, nesigur. Slabă nădejde să vie altul și să-ți spuie. C. PETRESCU, Î. II 12.

NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181v/18, cf. 205r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 4342/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 72/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 3491/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198r1/17, cf. 113v2/32, 186v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 61/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.

AMIAZĂ, amiezi, s. f. (Și în forma amiazi) 1. Mijlocul zilei, momentul înălțării maxime a soarelui deasupra orizontului (corespunzător orei 12). Amiaza urcă spre amurg. În parc, alături, cîntecele curg. POEZ. N. 293. Văzduhul neclintit al amiezii ne cocea ca în cuptor. SADOVEANU, N. F. 73. (Precedat de prepoziții, în loc. adv.) La (sau, mai rar, în) amiază = la ora 12 din zi, la prînz. Ne așezăm, ca și la amiază, în jurul mesei. STANCU, D. 37. În amiazi, venind pe vale, Întîlnii pe Lina-n cale. COȘBUC, P. I 49. Îi zise că tocmai la amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalțe o prăjină. ISPIRESCU, L. 127. După amiază = după ora 12 din zi, după prînz. A fost pe la mine ieri după amiază. ◊ Eu gîndesc... pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (Substantivat) Am lucrat o după-amiază întreagă. Înainte de amiază = înainte de ora 12 din zi, înainte de prînz. Era într-o duminică, înainte de amiază. PAS, L. I 8. Pe la (sau către, aproape de sau, regional, de) amiază = pe la ora 12 din zi, cam în timpul prînzului. Cătră amiază mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină. SADOVEANU, N. F. 32. Am ajuns aproape de amiază. CAMIL PETRESCU, U. N. 203. Nu mai era de chip să doarmă cum dormea alte dăți, pînă pe la amiază. CREANGĂ, P. 264. De amiază, cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă... să ieși încetișor. CREANGĂ, P. 225. ◊ Loc. adj. De amiază = de prînz, de la ora prînzului. Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. BENIUC, V. 55. Adîncurile zării se tot îndepărtează, Plutind ca niște ape în arșița de-amiază. IOSIF, P. 88. Gheorghe Geantă... pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vînat, la conacul de amiazi. ODOBESCU, S. III 15. ◊ Expr. Ziua (sau ziua-n) amiaza (regional miaza) mare = în plină zi, în toiul zilei. Mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile... să fur niște cireșe. CREANGĂ, A. 47. Hai scoală... e ziua-n amiaza mare. EMINESCU, N. 12. Bietul frate-meu... îmi spusese cu adevărat că aici se fac multe pozne ziua miaza mare; iar de cele ce se întîmplă noaptea nu mi-a pomenit. ALECSANDRI, T. I 84. 2. Locul unde ajunge soarele pe cer la ora 12 din zi; zenit. Soarele era aproape la amiază. BUJOR, S. 82. Cînd era soarele în amiazi, firea tăcea. EMINESCU, N. 12. ◊ Fig. Pentru mine a trecut soarele de amiază, am început a îmbătrîni. SADOVEANU, O. I 499. ◊ Loc. adv. (în forma amiaz) Deasupra amiazului = la zenit. Tocmai cînd soarele e d-asupra amiazului... [căruța] sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. (Adverbial, învechit) Dar raza-i ce învie... Umbra o înghite cînd ziua e amiază. ALECSANDRI, P. A. 176. 3. (Regional) Mîncarea de la ora 12 din zi; prînz. (Atestat în forma amiaz) Să n-am prînz Fără de plîns, Nici amiaz Fără năcaz. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. 4. (învechit și arhaizant) Miazăzi, sud. Luna-n jumătate se aprinse cătră amiază printre cetini, poienile și drumul se luminară ușor. SADOVEANU, O. V 442. Pe un deal despre amiazi a satului Șuharăul se găsește o piatră în patru muchi. ODOBESCU, S. II 224. – Pronunțat: a-mia-. – Variante: amiaz (ODOBESCU, S. III 16, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470), amiez (ODOBESCU, S. III 179) s. n., amiazi, (regional) amiazăzi (SBIERA, P. 25, CREANGĂ, P. 154), (1, regional) miază (ALECSANDRI, T. 1117) s. f.

DURA2, durez, vb. I. Tranz. 1. A construi, a clădi, a zidi (construcții trainice). Am găsit stuh nalt și voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. SADOVEANU, B. 59. În smîrcuri, își durau castorii zăgazuri de lemn și lacuri ciudate, cu un meșteșug și o iscusință la care încă oamenii timpului nu ajunseseră. C. PETRESCU, R. DR. 48. Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case. CREANGĂ, P. 3. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Poetic) Forfota popasului nu mai avea alean; soarele, luminînd toată slava, dura punți de foc peste vaduri, înălbăstrea întunecimile codrilor. CAMILAR, T. 173. Venea din cer pe cîmp amurgul... De pe înaltul unui munte Dura, din umbră și lumină, în drum o minunată punte. GOGA, C. P. 10. Luna... din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Din sărmana noastră viață am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. (Refl.) S-a durat între mine și bătrîn o prietinie la cataramă. SADOVEANU, O. VII 295. 2. (Cu privire la stoguri, clăi etc.) A face, a așeza, a clădi. Legau snopii, durau clăile. CAMILAR, N. II 394. Alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. 3. (Cu privire la obiecte) A făuri, a face. Hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cîrjă nouă de alun. ALECSANDRI, T. I 393. Bădiță la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el, Și-i găsi două nuiele Să durezi vîsle din ele. id. P. P. 51. 4. (Cu privire la foc) A face, a aprinde. În mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleș durară un foc de-a mai mare dragul. SADOVEANU, O. I 127.

Drumul Damascului – Expresia vine de la o povestire din „Faptele apostolilor” (cap. IX), unde se relatează că Saul (numele dinainte de creștinare al apostolului Pavel), prigonitor pînă atunci al creștinilor, a plecat într-o zi la Damasc (oraș din Asia Mică, azi capitala Siriei). Pe drum, „o lumină l-a învăluit deodată ca într-un fulger” și, în urma acestei viziuni, s-a decis și a trecut la creștinism. Literatura a reținut imaginea și a creat expresia „drumul Damascului” sau „a luat drumul Damascului”, spre a caracteriza prin această formulă lapidară cazurile în care o revelație provoacă o bruscă schimbare de idei, sentimente, sau păreri. În sensul cel mai laic al cuvîntului revelație. BIB.

MĂRGEA, -ICĂ, mărgele, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc. avînd diverse forme și culori, care poate fi înșirată pe ață, cusută pe un veșmînt, pe o pînză etc. și folosită ca podoabă. Își scotea șiragul de mărgele de la gît și pestelca cea frumoasă. BUJOR, S. 132. Cum mergea pe drum, găsește și ea o mărgică. CREANGĂ, P. 69. Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele, Să se uite cu mîndrie Puicuța la ele. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ (Poetic) Doar furnicile de-aleargă acuma fără de hodină, Mărgele negre semănate pe drumuri albe de lumină. ANGHEL, Î. G. 21. 2. (Numai la pl.) încrețituri ale pielii, în formă de bobițe roșii, la gușa curcanului. Curcanii leorbăind din gușa cu mărgele roșii. C. PETRESCU, R. DR. 242.. 3 (În forma mărgică) Nume dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, al căror fruct seamănă cu o mărgea (1) (Melica).

NOPTOS, -OASĂ, noptoși, -oase, adj. (Rar) Întunecos, întunecat. Oltul... cu haiducii lui pîndind în noptoasele păduri ale Teșliului, își umfla apele. MACEDONSKI, O. III 135. Întoarce-vă-ți la lumină, fugiți de drumul noptos. PANN, P. V. I 141. ◊ (Poetic) Ochii nu mai aveau acea sălbatecă și noptoasă strălucire. EMINESCU, N. 120.

MĂRGEA s. f. I. 1. Obiect mic de piatră, de sticlă etc., de diferite forme și culori, care se folosește ca podoabă (în șiraguri, cusut pe îmbrăcăminte etc.) ; (la pl.) șirag format din asemenea obiecte. Au tîrguit la tîrgul Aiudului. . . 8 oc[ă] mărgele de os (a. 1 747). IORGA, S. D. XII, 45, cf. VIII, 92. Căpitanul i-au învoit bucuros, zicîndu-i că poate să cumpere oarecare bagateluri, precum: . . . cordele, mărgele. DRĂGHICI, R. 16/31. La ce servește salba și scumpele mărgele Ce-nconjură cu fală frumosul tău grumaz? NEGRUZZI, S. II, 36. Mi-am pus flori la pălărie, Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele. ALECSANDRI, P. I, 68. Cum mergea pe drum, găsește și ea o mărgică, și-o înghite. CREANGĂ, P. 69. Cu cordele și cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de împărați. . ., a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. El citi mărgelele de la gîtul copilului și află că se numește George. ISPIRESCU, L. 136, cf. 141, 349. Și el ți-a adus. . . La grumazi mărgele, Pe deget inele. COȘBUC, P. II, 144, cf. SĂM. II, 133. Iar își scotea șiragul de mărgele de la gît și pestelca cea frumoasă. BUJOR, S. 132. Dintr-o curte ieși o doamnă bătrînă, cu pelerină neagră și capelă cu mărgele. C. PETRESCU, Î. II, 121, cf. id. C. V. 168. Doi voinici cu mîini voinice, Au trosnit în hău din bice, împletite din curele Și bălțate cu mărgele. ARGHEZI, S. P. 122. Că eu te-oi lua De soția mea, Cînd se va vedea. . . Vulpea cu mărgele Culegînd surcele. ALECSANDRI, P. P. 47, cf. 288, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48, 242, 371, 394, 412. De mîncat îmi aducea Lapte acru-n-tr-o mărgea, Mîncam și mai rămînea. MÎNDRESCU, L. P. 124, cf. ȘEZ. I, 106, 244, III, 181, VI, 61, XII, 162. Dragostile tinerele, Nu se fac din muierele, Făr-din buze subțirele, Și din grumaz cu mărgele. BÎRLEA, C. P. 60. De la noi Pînă la voi, Tot mărgele Mărunțele, De fuge mița de ele (Furnicarul). GOROVEI, C. 165. Nici mărgea neînșirată, Nici fată nemăritată. ZANNE, P. II, 123. ◊ (În formule de eliminare la jocurile de copii) Colo-n deal, după deal, este-o rudă cu mărgele și mai multe rogoțele. ALR II 4 364/272. ◊ (Ca termen de comparație) Epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I, 140. O scăpărare furioasă îi țîșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. REBREANU, I. 28, cf. 428, id. NUV. 7, id. R. I, 243. Ș-apoi, rămîi jupîneasă Ilisaftă iarăși singură, ca mărgeaua neînșirată. SADOVEANU, O. XIII, 673. Gușa ta cît o ulcică, Gușa mea cît o mărgică. ȘEZ. I, 123. Star-ar ea nemăritată, Ca mărjaua neînșirată. MAT. FOLK. 965, cf. BÎRLEA, C. P. 139. ◊ F i g. Doar furnicile de-aleargă acum fără de hodină, Mărgele negre semănate pe drumuri albe de lumină. ANGHEL, Î. G. 21. I-s strînse aripioarele-amîndouă Și nemișcate-a ochilor mărgele. CAZIMIR, L. U. 25. Mă-întorc după atîția ani, cu inima pustie, învins, la soclul plin de furnici, de mărgele negre, care-mi pătau hainele de sărbătoare. BRĂESCU, A. 14. Ea s-a liniștit și l-a privit zîmbind prin mărgelele lacrimilor. SADOVEANU, M. C. 63, cf. FRUNDZA, Z. 9. Și nu mai jăluiește la stele Din ochi de mărgele. DEȘLIU, G. 19, cf. 34. ◊ (Prin Dobr.) La mărgele = reuniune a femeilor din casa miresei, sîmbătă seara, în ajunul nunții, cînd se înșiră mărgelele (I 1) la salba miresei. Sîmbătă la casa miresei se zice „la brad”, ceea ce în Dobrogea se cheamă „la mărgele”, unde, după ce s-au adunat nuntașii, fetele și femeile fac salbă și baierele fesului. SEVASTOS, N. 153. ◊ E x p r. (Regional) Parcă-i tras prin mărgea v. t r a g e. ♦ (Regional) Mărgică cucului = a) învelișul larvar al insectei Aphrophora spumaria, care, după ce iese larva, se usucă, căpătînd forma unei mărgele (I 1) ; (regional) stupitul cucului, mărgicuța cucului. O seamă de fete Insă, aflînd „stupitul” sau „mărgică cucului”, îl înșiră. . . la mărgele. MARIAN, INS. 288, cf. 459, 460, SIMIONESCU, F. R. 348; b) ouăle fluturelui inelat depuse în formă de inel pe ramurile tinere ale copacilor; (regional) glasul cucului, stupitul cucului. Cf. MARIAN, INS. 285, CADE. Fetele din Bucovina mai poartă la mărgele. . . ouăle insectei „Gastropacha neustria”, numite „stupitul cucului” sau "mărgică cucului. CANDREA, F. 203. Mărgeaua vîntului = îngrămădire dé canale mici, așezate unele lîngă altele, făcute de omizi pe frunzele păducelului. Cf. GRIGORIU-RlGO, M. P. I, 49. 2. (În credințele populare) Boabă rotundă care se credea că este făcută de șerpi prin amestecarea salivei lor și că este înghițită de cel mai puternic dintre ei. Știți cum fac șerpii mărgeaua? BENIUC, V. CUC. 18. Te voi duce la tata șerpelui celui uriaș. . . dar tu să nu iai nimic decît mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decît toți bogații din lume. RETEGANUL, P. I, 3, cf. V, 5. Pe vremea aceea nu erau șărpii acasă, că în fiecare dimineață se duceau după un munte de lucrau la mărgea și numai sara. . . se întorceau acasă. MERA, L. B. 29. -Ș Fiertul mărgelei = presupusa operație prin care șerpii adunați la un loc ar obține o mărgea (I 2), amestecîndu-și saliva. Cf. ȘEZ. I, 244. ◊ E x p r. (Prin Bucov.) A fierbe mărgică = a se sfătui. ZANNE, P. IX, 488 3. P. a n a l. a) (La pl.) Protuberanțe ale pielii de pe capul și gîtul curcanului. Almintrelea tare pier puii cei de curcă. Cînd le ieșea mărgealele, iarăși îi spăla cu vinars de drojdii pre grumazi. ECONOMIA, 110/6. Cînd ajunse curcanul în dreptul cocoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul pe spate. GÎRLEANU, L. 15. Era odată o buruiană, înaltă, un știr, a cărui floare cît mătura tremura în unda lacului ca mărgelele unui curcan. I. BOTEZ, B. I, 204. După dînsa alergau curcanii leorbâind din gușa cu mărgele roșii. C. PETRESCU, R. DR. 242. Mărgelele de curcan să nu le pui în borș. GOROVEI, CR. 92. b) (Regional ; la pl.) Ouă de broască (Brădișorul de Jos-Oravița), H XVIII 139. c)(Prin Bucov.) Nod pe firul tors ; (regional) gușă. Cf. A V 15, GLOSAR REG. d) (Regional ; la pl.) Bule de aer care se formează într-o băutură, de obicei într-o băutură alcoolică tare. Le mor Mărgelele vinului lor în plina și-uitata-le cupă. COȘBUC, P. I, 290. e) (Regional) Pușchea (Arpașul de Jos-Făgăraș). ALR II/I h 39/172. Mărgaua mea pe limba ta. ib. f) (Prin Mold., în forma mărgică) Cioplitură făcută la capătul din față al buștenilor, peste care se trece chinga cu care aceștia sînt legați în plute, mărgelătură (DDRF, PAMFILE, C. 106, ȘEZ. II, 42) ; bucată de lemn care formează o proeminență, la capătul buștenilor, și de care se fixează chinga pentru a-i lega în plute (CIUPALĂ, T. 336). g) (Prin Bucov.) Gaura muștiucului la trompetă. Cf. A V 20, GLOSAR REG. h) (Tipogr. ; neobișnuit, la pl.) Literele cele mai mărunte. LM. i) (Regional) Un fel de închizătoare prin care se petrec, la spate, șireturile de piele ale pieptarului. Cf. HEM 2 358. 4. (Regional) Unealtă de ciobănie nedefinită mai de aproape (Brehuiești-Botoșani). Cf. H I 23. II. (Bot.) 1. (În forma mărgică) Numele a trei plante erbacee din familia gramineelor, cu tulpină subțire, cu frunze plane, de culoare verde-deschis, cu flori mici, dispuse cîte una sau două în vîrful unor spicușoare (Melica uniflora, nutans și altissima). Cf. BARONZI, L. 137, BRANDZA, FL. 491, ȘĂIEANU, D. U., PANȚU, PL. Prin locurile nisipoase cresc tufe-tufe de mărgică. . . cu spiculețe dese. SIMIONESCU, FL. 181, Cf. ENC. AGR. 2. (Regional) Rutișor (Thalictrum aquilegifolium). Cf. TDRG, PANȚU, PL., ENC. AGR. 3. (Regional, în forma mărgică) Siminoc (Helichrysum arenarius). PANȚU, PL. 4. (Transilv.) Clocoțel (Clematis integrifolia). Cf. ȘĂINEANU, D.U., TDRG, PANȚU, PL. 5. Compus: (regional) mărgică-țeapănă = rozmarin-de-munte (Gnaphalium silvaticum). Cf. DDRF, BARCIANU. – Pl.: mărgele. - Și: (cu schimbare de suf.) mărgică, (regional) mărgeáuă (com. din ZLATNA-ALBA IULIA) S. f. - Din lat. med. margella. – Mărgică: cu schimbare de suf.

lumina vb. I. I 1 intr. (despre curentul electric, despre surse de lumină etc.) a arde. În camera copilului, veioza luminează tot timpul nopții. 2 tr. (compl. indică spații, încăperi, drumuri etc.) <rar> a reverbera. Un tub de neon luminează holul. 3 intr. (despre surse de lumină) a eclata, a scânteia, a sclipi, a străluci, <înv. și pop.> a luceferi, <reg.> a glănțui, a vedera, <înv.> a văpăi, <fig.> a zâmbi, <impr.> a vedea. Farul luminează în noapte. Candelabre luminează în salon. 4 intr. (despre aștri, surse de lumină etc.) a luci, a străluci, <pop.> a zări, <reg.> a răza, <înv.> a smicli, a smidi, <fig.> a zâmbi. Soarele luminează pe cer. Luna luminează în fereastră. 5 refl. (în opoz. cu „a se întuneca”; despre vreme sau despre zare, atmosferă etc.) a se însenina, a se limpezi, <pop.> a se răzbuna, <reg.> a se tistăli1. Afară s-a mai luminat. Atmosfera s-a luminat după ridicarea ceții. 6 refl. (în opoz. cu „a se întuneca”, „a se înnora”; despre cer) a se deschide, a se însenina, a se însori, a se limpezi, <rar> a se clarifica, a se deznora, <fig.> a se spăla. După ploaie cerul s-a luminat. 7 intr. (înv. și pop.; despre aștri, despre luciul apelor sau despre metale, obiecte, suprafețe lucioase, pietre prețioase etc.) v. Bria. Licări. Luci. Scăpăra. Scânteia. Sclipi. Sticli. Străfulgera. Străluci. 8 intr. (înv. și pop.; despre obiecte, corpuri etc. cu suprafața lucioasă pe care cade lumina) v. Luci. Scânteia. Sclipi. Sticli. Străluci. 9 intr., refl. (meteor.; reg.) v. Fulgera. Fulgura. II fig. 1 refl. (despre oameni sau despre chipul lor) <fig.> a se deschide, a se descreți, a înflori, a se însenina, <fig.; reg.> a se deznegri. Fața i s-a luminat când și-a văzut copiii. 2 tr., refl. (compl. sau sub. indică oameni) a (se) înveseli, a (se) veseli. Toți s-au luminat când au aflat că vor pleca în excursie. 3 tr. (compl. indică inima, sufletul, viața etc. oamenilor) a bucura, a desfăta, a încânta, <fig.> a ameți, a îmbăta, a legăna, a mângâia. Speranța că se va însănătoși îi luminează sufletul. 4 tr. (pedag.; compl. indică mai ales adolescenți, copii) a instrui, a învăța. Ca profesor, a luminat toată viața elevii. 5 tr. (cu determ. introduse prin prep. „cu”, „prin”) a deprinde, a educa, a obișnui. A luminat gustul publicului cu creații artistice de mare valoare. 6 refl., tr. (sub. sau compl. indică oameni, personalitatea, gustul etc. lor) a se civiliza, a (se) cultiva, a (se) stila, <fig.> a (se) cizela, a (se) deștepta, a (se) rafina, a (se) subția, a (se) șlefui, <fig.; rar> a se sublima, <fig.; fam.> a (se) ciopli, a (se) pili1, <fig.; înv.> a (se) roade. S-a mai luminat de când a schimbat anturajul. 7 tr. (compl. indică situații sau chestiuni confuze ori neclare, probleme complicate, ascunse, obscure etc.) a clarifica, a descurca, a desluși, a dezlega, a elucida, a lămuri, a limpezi, <fig.> a descâlci, a descifra, a deznoda, <fig.; rar> a dezveli, <fig.; înv. și reg.> a dezghioca. A luminat împrejurările în care s-a produs crima. 8 tr., refl. (compl. sau sub. indică oameni) a (se) clarifica, a (se) dumiri, a (se) edifica, a (se) lămuri, a (se) limpezi. Luminându-se din spusele copiilor că s-a întâmplat ceva grav, s-a dus la locul indicat. Criticul a luminat publicul asupra valorii dramaturgului. 9 tr., refl. (compl. sau sub. indică oameni) a (se) îndruma, <fig.> a (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) dirija, a (se) ghida, a (se) orienta, <fig.; înv.> a (se) deștepta, a (se) pleca. Părinții au atribuția de a-și lumina copiii pe drumul cel bun. În viață se luminează după principii ferme. 10 refl. (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) a apărea, a se arăta, a se forma, a se isca, a se ivi, a începe, <fig. > a emerge, a încolți, a se înfiripa, a înflori, a înmuguri, a licări, a se naște, a răsări1, <fig.; rar> a se împânzi, <fig.; pop.> a (se) împuia. Un surâs sfios se luminează pe chipul ei. 11 refl. (fam.$) v. Configura. Contura. Profila. Structura.

LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. Intranz. (Despre aștri sau despre alte surse de lumină) A produce, a emite, a răspândi lumină; a fi luminos, a străluci. 2. Tranz. A revărsa, a arunca lumină asupra unui lucru (pentru a fi văzut mai bine). ♦ (Despre oameni) A însoți pe cineva cu o sursă de lumină spre a-l face să vadă în întuneric, a face cuiva lumină. ◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a călăuzi, a conduce spre țintă. 3. Refl. (Despre obiectele pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină, a căpăta mai multă lumină. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă. ♦ A se însenina. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii. II. Fig. 1. Tranz. A răspândi știința și cultura în mase; a educa, a cultiva, a instrui. ♦ Tranz. și refl. A (se) lămuri, a (se) clarifica. 2. Tranz. A călăuzi, a îndrepta, a conduce. 3. Tranz. A răspândi mulțumire, bucurie; a înveseli, a însenina. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.) A căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie. 4. Intranz. (Despre o idee, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa; a se contura. – Din lumină.

A LUMINA ~ez 1. intranz. 1) (despre surse de lumină) A răspândi lumină; a arde; a luci. 2) (despre gânduri, idei) A apărea pe neașteptate în minte. 2. tranz. 1) A supune acțiunii unei surse de lumină (pentru a vedea mai bine). 2) fig. (persoane) A face să se lumineze. * ~ (cuiva) calea (sau drumul) a călăuzi (pe cineva). 3) fig. A face să capete cunoștințe și/sau deprinderi într-un domeniu oarecare; a învăța; a instrui. /Din lumină

luminéz v. tr. (lat. lúmino, -áre). Daŭ lumină, umplu de lumină: soarele luminează pămîntu. Fig. Arăt drumu: ne-am dus unde ne-a luminat el. Sfătuĭesc bine, deschid mintea: am făcut cum ne-a luminat el, școala te luminează. V. intr. Strălucesc, daŭ lumină: lampa asta luminează bine. V. refl. unipers. Se luminează, 1. se face ziŭă, 2. se înseninează. Fig. Fața i se luminează, i se înseninează, i se înveselește, ĭa expresiunea fericiriĭ. V. scapăr.

ALBEAȚĂ, (1) albeți, s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă. Avea dinți sănătoși, de o albeață strălucitoare. DUMITRIU, N. 257. Fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din cînd în cînd străbate, abia văzut, un fel de rumeneală. SLAVICI, O. II 23. Albeața iepelor – zicea el – îi slujea de fînar noaptea, la drum. CREANGĂ, P. 106. ♦ Fig. Lumină. Albeți neprihănite curgeau din cer. MACEDONSKI, O. I 80. 2. Pată albă, opacă, formată pe cornee; leucom, (impropriu) cataractă. Ochiul cu albeață îi lăcrima. PAS, L. I 7. – Variantă; (1) albețe (PANN, P. V. II 129) s. f.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

LUMINA, luminez, vb. I. I. 1. Intranz. (Despre aștri sau despre alte izvoare de lumină) A produce, a emite lumină. Zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii; și de ce se apropia, de ce lumina mai tare. CREANGĂ, P. 228. Pe capătu-unei laiți, Lumina cu mucul negru într-un hîrb un roș opaiț. EMINESCU, O. I 84. ◊ (Poetic) Ochii-i albaștri luminau ca stele. EMINESCU, O. IV 107. ♦ Tranz. A revărsa, a arunca lumină asupra unei persoane sau asupra unui lucru, făcîndu-l să se vadă bine. Un felinar de tablă, cu capătul de lumînare pe sfîrșite, lumina fumegos și trist peretele galben. C. PETRESCU, Î. II 104. Pe masa de brad, o lampă de tablă lumina sărăcia dinăuntru. DUNĂREANU, CH. 79. Fă-mă lumină de ceară... Că eu unde-i însera, Calea ți-o voi lumina... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 64. ◊ Expr. A lumina (cuiva) calea (sau drumul) = a arăta drumul care trebuie urmat, a călăuzi, a conduce spre țintă. Ideile leninismului ne luminează calea luptei și victoriilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. ◊ (Subiectul e omul folosind un izvor de lumină) Frumoasă masă-ntindea Și mi-și bea și mi-și mînca... Și mîndra le lumina. ȘEZ. III 216. ◊ Intranz. (Neobișnuit, cu complementul în dativ) Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele, Ce-au luminat atît de des Înduioșării mele. EMINESCU, O. I 186. 2. Refl. (Despre spațiul sau obiectul pe care cade lumina) A deveni luminos, a se umple de lumină. S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-și lipesc de geam obrazul. BENIUC, A. R. 44. Alunecăm încet pe apa moartă a portului, avînd în față imensul decor al orașului care se luminează treptat sub ochii noștri. BART, S. M. 39. ◊ Refl. impers. Fig. Intri-n cas’ se luminează, Ieși afar’se-nseninează. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. ◊ Expr. A se lumina de ziuă = a se face ziuă. Întinsă cu mîinile sub cap, cu ochii în tavan, a rămas pînă s-a luminat de ziuă. BART, E. 161. Începu a se lumina de ziuă și deodată să făcu o învălmășeală mare. POPESCU, B. I 39. Cînd se lumină de ziuă, Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre cer, văzduh, vreme; în opoziție cu întuneca) A se însenina, a deveni limpede. Aerul se-nsenina Și cerul se lumina. ALECSANDRI, P. I 112. ◊ Expr. A se lumina a ploaie = (despre cer, văzduh) a căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii. Vîntul s-a mai potolit; s-a luminat a ploaie; lumină cețoasă; începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, O. I 334. II. Fig. 1. Tranz. A răspîndi știința și cultura în mase; a educa, a lămuri din punct de vedere politic și ideologic. V. instrui. Cînd am înființat această «Frăție» acum cinci ani, ținta noastră a fost să ne adresăm poporului, nu boierilor, să luminăm țărănimea și pe meseriași. CAMIL PETRESCU, B. 67. Refl. pas. Supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ A lămuri, a clarifica, a da explicația potrivită. V-am luminat de demult asupra sorgintei voastre. ALECSANDRI, T. I 250. ◊ Refl. Din acea scrisoare dobîndii înțelegere și mă luminai și-n altă privință. SADOVEANU, M. C. 165. Mamă, a zis Abu-Hasan, eu înțeleg și cred ce-mi spui; dar tot vreau să mă luminez singur despre mișelia și neomenia lor. CARAGIALE, O. III 61. ◊ Refl. reciproc. De aceea ne-am adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alții. CREANGĂ, A. 162. 2. Tranz. A înveseli, a bucura, a însenina; a răspîndi mulțumire, bucurie, veselie. Acum vine primăvara... și evenimentul acesta bucură, luminează deopotrivă și oamenii și lucrurile. SAHIA, N. 98. Cireși sălbatici luminau fundul trist al zării cu mănunche de flori albe. D. ZAMFIRESCU, R. 76. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează. EMINESCU, O. I 168. ♦ Refl. (Despre față, ochi etc.) A străluci de mulțumire sau de bucurie. Ochii i se deschideau tot mai largi, se luminau mai tare. CAMILAR, TEM. 119. Moș Gheorghe face un pas afară din rînduri, se uită drept în ochii gardistului și i se luminează numaidecît fața. SP. POPESCU, M. G. 45. Chipul majorului se luminase de tot. D. ZAMFIRESCU, R. 136. ◊ Expr. A se lumina la față (sau la chip) = a) a căpăta o expresie de mulțumire, de bucurie; a se însenina la față; b) a arăta mai bine decît înainte. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, N. 211. 3. Intranz. (Despre o idee, un gînd, o imagine etc.) A apărea, a se ivi, a se înfiripa. De deznădejdi de mai-nainte Acuma să zîmbiți vă vine Ș-un gînd vă luminează-n minte: Că viața-i cel mai mare bine. CERNA, P. 15. Deodată-ți luminează-n gînd, Așa de viu, că te-nfiori, Un tînăr trist, frumos și blînd, Cu ochii mari și visători. VLAHUȚĂ, O. A. 56. – Prez. ind. pers. 3. sg. și: (învechit) lumină (ALECSANDRI, P. III 111, ȘEZ. III 59).

IȚI, ițesc, vb. IV. Refl. 1. A apărea pentru un moment, a se ivi, a se arăta puțin. În lungul drumului, departe, se mai ițeau luminile unui sat; casele se ridicau singuratice, tăind zarea fără de sfîrșit. SADOVEANU, O. I 134. Printre brazii de sus se ițesc pete albe. C. PETRESCU, Î. II 203. Pe ceriul albastru se ițea ici-colea cîte un nouraș. CONTEMPORANUL, VI 104. 2. A arunca o privire repede și curioasă, a se uita, a privi din fugă sau pe furiș. La casele dimprejur, mai multe perechi de ochi se ițeau după perdele. BART, E. 340. În zadar se iți, printre gard, la casa Irinei, n-a zărit pe nimeni. BUJOR, S. 130. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! iezii nu-s nicăiri! CREANGĂ, P. 24. – Variante: iții, ițăi (GALAN, Z. R. 32) vb. IV.

PUTERNIC, -Ă, puternici, -e, adj. 1. Care are o mare putere fizică; tare, voinic, viguros. Vițelul... crescuse, sub îngrijirea lui, mare și puternic. V. ROM. decembrie 1951, 203. Acum cred că mă cunoști... și de bătrîn și de tinăr, și de slab și de puternic. CREANGĂ, P. 197. Mă simt, zău,. încă puternic cît un tun. ALECSANDRI, T. II 64. ◊ (Despre părți ale corpului) Puternicele brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. 2. (Despre facultăți sau manifestări ale ființelor) Tare, intens, rezistent. I se păru că aude plînset, plînset puternic de țăran. SAHIA, N. 90. Poetul nu află, în puternica sa închipuire, alte imagine mai potrivite. ODOBESCU, S. III 34. Am un viers femeiesc, Seamănă a haiducesc Și, puternic la cîntat, Se aude-ndepărtat. TEODORESCU, P. P. 632. ◊ (Adverbial) Cucoșul... scutură puternic din aripi. CREANGĂ, P. 68. ♦ (Despre sunete sau despre glas) Care se aude pînă (sau de) departe, răsunător, tare; (despre lumină sau surse de lumină) viu, intens. Pe marginile drumului, într-un soare puternic, curgeau pîraie grăbite. SADOVEANU, O. VII 210. A strigat o dată cu glas puternic. CREANGĂ, P. 91. Buzduganul căzînd se izbi de o poartă de aramă și făcu un vuiet puternic și lung. EMINESCU, N. 6. ◊ (Adverbial) În lumina slabă, figurile lor liniștite sub căciulile de oaie se zugrăveau puternic. SADOVEANU, O. I 374. ♦ (Despre senzații, sentimente) Care impresionează în mod deosebit, adînc, pătrunzător. Miros puternic. Entuziasm puternic. ◊ Fig. Puternica ta liră... A veacurilor stinse cenușă-ar fi mișcat. ALEXANDRESCU, M. 27. ♦ (Despre substanțe chimice, medicamente etc.) Care are un efect imediat și vizibil. Narcotic puternic. Purgativ puternic. 3. (Despre unelte, mașini etc.) Care posedă o forță mecanică sau motrice însemnată; care acționează cu putere și cu efect, care dezvoltă energie mare. Motor puternic. 4. Fig. (Despre oameni) Care impune prin însușirile, situația sau rolul său; care are influență, autoritate; care deține putere. [Victor Hugo] a fost cel mai înzestrat, mai divers și mai puternic dintre poeții lirici francezi. SADOVEANU, E. 225. Părinții mei voiau să facă din mine un om de lume – un advocat, un inginer, un om puternic. GALACTION, O. I 56. Acel împărat mare și puternic bătuse pe toți împărații de prim pregiurul lui și-i supuse. ISPIRESCU, L. 11. ♦ (Substantivat, m.; de obicei la pl., cu nuanță ironică; și în expr. puternicii zilei, puternicii pămîntului) Persoane însemnate care ocupă un loc de frunte în societatea pe clase, care fac parte din clasele dominante. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. 5. (Despre organe sau organizații social-politice) înzestrat cu o mare forță (organizatorică, politică, economică etc.); capabil de acțiuni de mare amploare. Statul democrat-popular este puternic prin conștiința maselor, prin activitatea și inițiativa creatoare a poporului. SCÎNTEIA, 19S3, nr. 2784. ◊ (Adverbial) Canada a devenit în ultimul timp o țară puternic industrială. RALEA, O. 119. 6. Fig. Important prin conținutul său; p. ext. temeinic, valoros. Argument puternic. Motiv puternic.

COMPENSATOR2 ~oare n. Dispozitiv sau instalație care efectuează o compensare a anumitor dereglări dintr-un sistem tehnic, asigurându-i un regim normal de funcționare. ◊ ~ electric instalație folosită în rețelele de curent alternativ pentru compensarea puterii. ~ optic dispozitiv pentru măsurarea diferenței de drum optic a două raze de lumină. /<fr. compensateur

FANGEN, Ronald (1895-1946), scriitor norvegian. Apărător și promotor al valorilor tradiționale. Drame de moravuri („Ziua promisă”). Romane de factură lirică („Drumul unei femei”, „Un înger de lumină”).

NINS, -Ă, ninși, -se, adj. Acoperit de zăpadă. E-atît de bine cînd pe drumuri ninse Întîlnești o casă cu lumini aprinse. TOPÎRCEANU, B. 12. Iar cînd bietul bătrîn intră pe ușă nins și plin de frig, eu tresar de bucurie și-l primesc cu un «bună vremea» cald și repetat de cîteva ori în șir. PĂUN-PINCIO, P. 97. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse, Să privești prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, O. I 157. ♦ Fig. Cărunt. Deși bătrîn și nins, în trupu-i drept și falnic ardea un suflet de flacără. SADOVEANU, O. I 248. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici. IOSIF, PATR. 9. ◊ Expr. Nins de ani (sau de vreme) = bătrîn, cu părul alb. Atîta știau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul. ANGHEL, PR. 91.

POJAR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boală contagioasă, mai ales la copii, caracterizată prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă; (Mold.) cori. Ăsta a trăit. A biruit și sugăricea de covrig mestecat în gură, și macul, și pojarul, și vărsatul. SADOVEANU, M. C. 8. 2. (Învechit și regional) Incendiu. Apoi începu să viseze că a luat foc casa și pojarul îl orbește cu lumina flăcărilor. DUMITRIU, B. F. 47. După atîtea războaie și măceluri, și pojaruri și risipă, toți sîntem la pămînt. SADOVEANU, P. M. 152. Pojarul de la 20 iulie prefăcuse în cenușă mai mult de jumătate a orașului Iași. NEGRUZZI, S. I 15. ♦ Foc. Se simțea foarte bine în preajma unui pojar clădit din trunchiuri întregi. SADOVEANU, F. J. 740. ◊ Expr. A da pojar = a da (sau a pune) foc. A dat pojar fînului și fînațelor, a ascuns prin gropi grîul și orzul, și dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său. NEGRUZZI, S. I 170. ♦ Fig. Lumina roșiatică a zorilor sau a amurgului. Și cum creștea pojarul răsăritului, creștea și-n mine un tremur mare. SADOVEANU, M. 198. Crește-n asfințit pojarul. Dealurile stau s-adoarmă. TOPÎRCEANU, M. 17. 3. Căldură mare, arșiță. S-a milostivit însă pronia de noi... și ne-a trimis astă-seară o ploaie zdravănă să stingă pojarul. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ Fig. Înflăcărare, ardoare. Copii! aduceți un ulcior De apă de sub stîncă, Să sting pojarul meu de dor Și jalea mea adîncă. ALECSANDRI, P. A. 205.

an1 sm [At: COD. VOR. 135/8 / Pl: ani, (îrg) ai / E: lat annus] 1 sm Perioadă de timp, cuprinzând 12 luni, sau 52 de săptămâni, sau 365 de zile. 2 (Bis; îe) În (sau la) ~ul mântuirii sau ~ul Domnului În anul de la (nașterea lui) Hristos. 3 (Înv; îe) (Azi) e ~ul, de când... S-a împlinit un an (sau) anul, de când... 4 (Îs) ~ul vechi Anul care se încheie la 31 decembrie la miezul nopții. 5 (Îs) ~ul nou Anul care începe la 31 decembrie la miezul nopții. 6 (Îlav) ~ cu ~ sau ~ de ~ ori (înv) ~ pre ~ În fiecare an. 7 (Îlav) Din ~ în ~ Din ce în ce mai mult (cu fiecare an ce trece). 8 (Îlav) Acum (sau acuși) un ~ Anul trecut pe vremea aceasta. 9 (Îal) Cu un an în urmă. 10 (Îlav) În ~ul sau la ~ul... La o anumită dată din cursul unei perioade... Cf veleat. 11 (Îlav) La sau (într-)un ~ (odată) O singură dată într-un an. 12 (Fig; îal) Rar. 13 (Îlav) La ~ul în anul viitor. 14 (Îlav) Peste ~ în cursul unui an. 15 (Îlav) Peste un ~ (doi etc. ~i) De-acum într-un an (în doi ani etc.). 16 (Îlav) De un ~ (doi etc. ~i) De un an (doi etc. ani) încoace. 17 (Îlav) Până-ntr-un ~ (până-n doi etc. ~i) În timp de un an (doi etc. ani) de la o anumită dată. 18 (Trs; îlav) (Într)-alt ~ Anul viitor, peste un an. 19 (Îlav) Est-~ Anul acesta. 20 (Reg, îlav) Dincolo de ~ Acum doi ani Si: anțărț. 21 (Înv; îlav) Intru în doi ~i etc. (Timp de) un an, doi ani etc. 22 (Îe) Întru mulți ~i! sau (la) mulți ~i! Să trăiești sau să fie (pentru) mulți ani. 23 (Însoțit de atributele tot, întreg, încheiat, împlinit, în cap și cu complinirile de-a rândul, de zile) Se sugerează trecerea grea a timpului, (ocupat cu activități dificile, obositoare). 24 (Îlav) Cu ~ii sau cu ~ul Ani întregi, ani de-a rândul. 25 (Îlav) Ani și ani Ani mulți, vreme îndelungată. 26 (Răspunde la întrebarea cum?; îlav) Cu ~ul Pe câte un an (cf cu luna, cu ziua, cu rupta). 27 (Îlav) Pe ~ sau într-un (întru) ~ în interval de un an. 28 Unitate de măsură pentru evenimente petrecute în decursul unui an. 29 (înv; îs) ~ul jalii An de doliu. 30 (Înv; îs) ~ul teatral Stagiune. 31 (Îs) ~ul Nou Ziua de 1 ianuarie. 32 (Îe) Are... ~i Trăiește (sau funcționează) de... ani. 33 (Îe) A intra în al doilea (al treilea etc) ~ sau a merge pe doi (trei etc.) ~i A împlini vârsta de doi (trei etc.) ani, a fi în al doilea (al treilea etc.) an al vieții. 34 (Îla) Mic de ~i Tânăr. 35 (Îla) Mare de ~i Bătrân. 36 (Lpl; art) Bătrânețe. 37 (Lpl; art) Viață. 38 (Lpl; art) Epocă. 39 (Lpl; art) Experiență (pe care o aduce înaintarea în vârstă). 40 (Ast; șîs) ~ astronomic, solar, tropic sau echinocțial Timp de 365 de zile, 5 ore, 48 minute și 47 de secunde în care Pământul face o rotație (revoluție) completă în jurul Soarelui. 41 (Pan; îs) ~ sideral Timp necesar Soarelui pentru a reveni la același punct fix pe ecliptică. 42 (Îs) ~ lunar Durată de timp necesară pentru 12 (uneori 13) rotații ale Lunii în jurul Pământului. 43 (Îs) ~ planetar Durată necesară unei rotații făcută de o planetă în jurul Soarelui. 44 (Îs) ~ lumină Unitate de lungime, egală cu drumul parcurs de o rază de lumină într-un an, cu care se măsoară distanțele dintre astre. 45 (Îs) ~ comun (sau civil) An calendaristic (alcătuit numai din 365 de zile) care începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie. 46 (Îs) ~ hisect (visect, bis(s)ext sau bis(s)extil ori, pop, ~ mare An de 366 de zile (urmând din 4 în 4 ani), care cuprinde fracțiunile de 5 ceasuri, 48 de minute și 47 de secunde a 4 ani laolaltă. 47 (Îs) ~ iulian An ținut de biserica ortodoxă, numit astfel după Iulius Cezar, care socotea anul tropic de 365 de zile și 6 ceasuri. 48 (Îs) ~ gregorian An ținut de biserica catolică, numit astfel după papa Grigorie XIII, care a suprimat din calendarul iulian câte trei ani bisecți la fiecare patru secole.

descurca [At: CORESI, EV. 212/34 / V: (reg) dis~ / Pzi: ~urc / E: des- + (în)curca] 1-2 vtr (D. păr, lână) A (se) descâlci. 3 vt (Îe) Cine a încurcat pânza, trebuie să o ~rce Cine a făcut rău trebuie să o dreagă. 4 vt A găsi drumul. 5 vt (Îe) A ~ urma A căuta urmele unui animal. 6-9 vtr A (se) lămuri (o situație sau) un text confuz. 10 vt (Îe) ~că-mi drumul! Du-te din drumul meu! 11 vt (Îe) ~că-mi lumina! Du-te din lumină! 12 vr (D. persoane) A ieși dintr-o situație încurcată. 13 vt A soluționa o problemă complicată.

lumínă, lumini, (luminea), (dial. lumnină), s.f. 1. (reg.) Lumânare: „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel, 1962). ■ „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea, 1924, II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. 2. (în expr.) Lumina ochiului = pupila. ■ Exclusiv în Maram. și nordul Trans. (ALR, 1938, h. 29). – Lat. *lumina (DEX, MDA).

NINS, -Ă adj., s. f. 1. adj. Acoperit de zăpadă, pe care s-a depus zăpadă. cf. pontBriant, d. Să aluneci pe poleiul de pe ulițele ninse. eminescu, o. i, 157. Munți cu fruntea ninsă. id. n. 13, cf. ddrf. Cînd bietul bătrîn intră pe ușă nins și plin de frig, eu tresar de bucurie. păun-pincio, p. 97. Văd poarta țărnii... Turnul vechi... O casă... două... Toate ninse! iosif, v. 43. Copacii rari și ninși par de cristal. bacovia, o. 35. O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse Întîlnești o casă cu lumini aprinse. topîrceanu, B. 12. ◊ Expr. Nins de ani (sau de vreme) = (despre oameni) bătrîn. Aîta știau că acum albi erau caii, bătrîn vizitiul, nins de ani doctorul. anghel, pr. 91. ♦ Fig. Cărunt. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici, Icoana firavei bunici. iosif, v. 41. Cînd cineva, descriind pe un bătrîn, vorbește despre părul său nins... dorește să pună în lumină vehemența impresiei primite de la aspectul acelui bătrîn. vianu, m. 70. ♦ (Rar; despre cai) Care are șuvițe albe de păr. cf. enc. vet. 152. 2. s. f. (Regional; determinat de „mare”) Ninsoare (1) (Bumbești Jiu-Tîrgu Jiu), alr i 1 249/825. – pl.: ninși, -se. – v. ninge.

ZARE, zări, s. f. 1. Partea cerului sau a pămîntului pe care o mărginește linia orizontului. V. orizont. Deasupra șirurilor de sălcii se ridica zarea luminoasă, verde sub nori și cețuri. DUMITRIU, N. 276. Privea cu-ntristare, Cît ți-i oceanul de larg, zările fără catarguri. TOPÎRCEANU, P. 45. ◊ (Poetic) înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Fig. Oștenii își schimbă locul necontenit; îi bate vîntul cătră zarea furtunilor. SADOVEANU, N. P. 102. Pierdut e totu-n zarea tinereții Și mută-i gura dulce-a altor vremuri. EMINESCU, O. I 201. În ochii mei deschis-ai o zare nouă, largă... Tot sufletul spre dînsa cu tine vrea să meargă. ALECSANDRI, T. II 118. ◊ Loc. adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a se uita», «a privi») În zare (sau, rar, în zări) = la orizont; p. ext. în depărtare, departe. Cei doi flăcăi se priviră între ei, întunecați, apoi se uitară amîndoi în zare. DUMITRIU, N. 235. Vedem pînă departe, în fundul zării, sate, cîmpuri, păduri. STANCU, U.R.S.S. 105. Brazdele negre-lucii se întindeau pînă în zare. SADOVEANU, O. VI 430. Iar mai spre-amiazi, din depărtări, Văzu-tu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I 56. Privea în zare, cum pe mări Răsare și străluce, Pe mișcătoarele cărări Corăbii negre duce. EMINESCU, O. I 167. Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. id. ib. 146. Despot, Despot... în zarea depărtată S-aude zgomot mare și-o oaste se arată. ALECSANDRI, T. II 172. Din zări = din depărtări. Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ♦ Văzduh. Vei privi prin zări senine Stelele, sclipind mărunte, Cum încet de peste munte, Ies de printre brazi. COȘBUC, P. I 316. 2. Lumină care se împrăștie în jurul unei surse luminoase. Moșneagul puse mîna pe pahar și-l ridică în zarea fînarului. SADOVEANU, O. II 15. Pune-l să-mi cînte de inimă albastră aici, la zarea stelelor și a focului. GANE, N. I 135. Cu făclioara pe-unde treci, Dai zare negrelor poteci. COȘBUC, P. I 148. ◊ Expr. A se uita în zare (la ceva) sau a privi (ceva) în zare = a privi un obiect transparent așezîndu-l în dreptul unei surse de lumină, pentru a-l vedea mai bine. Străinul... luă paharul, îl privi în zare. SADOVEANU, la TDRG. Se uită în zare la culoarea de chilimbar Gustă și așeză paharul la loc. C. PETRESCU, A. 373. (O) zare de... = o cantitate mică de... (în special de lumină, v. licărire). În cîteva ore de drum, mașina avea să-l înfunde iarăși în satul tătăresc, cu bordeie strîmbe și oarbe de lut... și cu praful acela dobrogean... răsucit în vîrtejuri peste cîmpuri dogorite, fără zare de umbră. C. PETRESCU, Î. I 4. Ce mi-aprinde-n piept scîntei? E părere, ori o zare De lumină-n geamul ei? CERNA, P. 142. Înnoptase. Zare de stea nu se vedea deasupra. VLAHUȚĂ, la TDRG. Se sui într-un copaci înalt, și se uită în toate părțile, că de va vedea undeva vro zare de lumină, să se ducă și să ceară nițel foc. ISPIRESCU, L. 200. O zare de lumină s-arată-n răsărit. EMINESCU, O. I 98. (În construcții negative) De zare = nici un pic, cîtuși de puțin. Nu-i nici stăpînul casei, nici femeia lui măcar, nici măcar o slugă de zare. GANE, la CADE. ♦ Rază. Deci sîngerat la pămînt i-alunecă brațul, iar noaptea Morții și-a silnicii sorți i-acopere zarea vederii. MURNU, I. 89. Ești demon, copilă, că numai c-o zare Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare. EMINESCU, O. I 41. ♦ Zori de ziuă. V. zori. De ce să cadă crinul în zarea dimineții? De ce să moară Emisii în floarea tinereții? ALECSANDRI, P. II 114. Și la zări de ziuă a mai făcut un copil și l-a numit Zărilă. ȘEZ. II 49. ◊ Fig. Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț, Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. 3. Culme, creastă, coamă, vîrf. După o jumătate de ceas ne suirăm noi-înșine pe zarea muntelui. GANE, N. III 113. După un minut de odihnă pe zarea dealului, descălecai și începurăm a scoborî la vale. HOGAȘ, M. N. 205. Îndărăt, dintr-o zare de codru, soarele răsărea încet pe-un cer de un albastru cald și fără pic de nor. VLAHUȚĂ, O. A. 276.

ARĂTA (arăt) I. vb. tr. 1 A face semn sau a spune unde se află un lucru, în ce parte este ceea ce caută cineva, a face să se vadă ceva: i-am arătat drumul cel mai sigur 2 A scoate la lumină; a pune în evidență: Dumnezeu pururea ne arată ceea ce ne duce spre pierzare (COR.) 3 A face cunoscut, a spune: trămise pe Stoica... ca să arate plîngerile sale împotriva boierilor (ODOB.) 4 A expune, a istorisi: în partea dintîi va arăta viața împăratului Romei (N.-COST.) 5 A da la iveală pe cineva, a-l face să fie cunoscut așa cum e: l-ai arătat ce fel de om este 6 A da dovezi de ceva: nu prea arată multă tragere de inimă la lucru 7 A pîrî: am să te arăt la minister 8 A face să pară, a da cuiva înfățișare: haina aceasta mă arată prea bătrîn 9 ~ cuiva ușa, a-i face semn, a-i spune să plece 10 Fig. Toată lumea (sau toți) îl arată cu degetul, se zice despre cineva prea cunoscut prin defectele sale, care a făcut ceva nepotrivit, rău 11 ‡~ pricină, a învinovăți 12 ‡~ cuvînt, a atrage luarea aminte (asupra unui lucru). II. vb. intr. 1 A face cunoscut 2 A pune în lumină, a proba: vremea are să arate cine a avut dreptate 3 A dovedi cuiva că poate să se răzbune, a întoarce cuiva un rău: lasă, că i-oiu arăta eu 4 A părea, a avea înfățișare: arăți mult mai tînăr; arată rău sau bine (la față). III. vb. refl. 1 A ieși la lumină, a apărea: soarele aci se arată, aci se ascunde după nori 2 A se vedea într’un loc, a se ivi: se arătase pe cer o stea cu coadă (I.-GH.) 3 A se vedea așa cum e, a se cunoaște; proverb: ziua bună se arată de dimineață; – arama omului la beție se arată 4 A voi să pară: își smolesc feațele sale, ca să se arate oamenilor postindu-se (GAST.) 5 A veni cuiva în chip de vedenie: mi s’a arătat ceva grozav în vis azi noapte 6 A părea: se feri cît putu a nu se ~ tristă (ISP.); acesta e un om bun, pe cît s’arată (VLAH.) 7 A se purta, a avea o anumită fire: mai mare va fi vaza lui în lume, de s’ar arăta milostiv către popor (ISP.) 8 A avea un anumit aspect (vorb. de cer, etc.): s’arăta de ploaie în ziua de Pălii (GR.-N.) [lat. ad-reiterare].

ÎMPÎNZIRE, împînziri, s. f. Acțiunea de a împînzi și rezultatul ei. Printre sălciile care mărgineau drumul, se întrezărea... pînă în zarea întunecoasă, o lumină ciudată, palidă, o ultimă împînzire de raze rătăcite. DUMITRIU, N. 230.

CHIOR, CHIOARĂ, chiori, chioare, adj. 1. Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipsește un ochi. Ești chior sau nătărău De dai în gropi mereu? ALECSANDRI, T. 347. (Substantivat) În țara orbilor, chioru-i împărat, se spune despre o persoană mediocră, care este apreciată în raport cu celelalte persoane și mai puțin dotate din cercul său. 2. Orb. Dă de un heleșteu și, văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una... Dar lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. Te văd eu, că doar nu-s chioară. ALECSANDRI, T. I 36. Să nu te uiți înapoi, că acuma vine mama [zmeoaica]; căci, cum te-i uita înapoi, îți ia ochii și rămîi chior. ȘEZ. I 229. ◊ Expr. A da chior peste cineva = a da peste cineva (sau a se izbi, a se ciocni de cineva) orbește. Numai iată ce vede Harap-Alb altă minunăție și mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste, ce apuca. CREANGĂ, P. 243. Ivan atunci, văzînd că moartea dă chioară peste dînsul, se stropșește la ea zicînd: Pașol, Vidma, na turbinca! CREANGĂ, P. 312. A o lua de-a chioara = a merge orbește, fără a ști încotro; a o lua razna. De acum s-o luăm de-a chioara, și unde ne-a fi scris, acolo vom ieși. CREANGĂ, A. 30. ♦ (Ironic) Care nu vede bine, care are vedere scurtă, miop. 3. Care se uită cruciș; sașiu, încrucișat. Astăzi parcă-s chioară, Unde-i unul, parcă-s doi. CONTEMPORANUL, II 143. Dragă mi-e lelița chioară, Suflă-n foc, se uită-n oală. POP. 4. Fig. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slabă. Se întorceau tot pe înnoptate pe aceleași drumuri luminate la depărtări mari de un felinar chior. PAS, Z. I 141. Lumina pe stradă, chiar și pe bulevarde și în localuri, era chioară. PAS, Z.87. ♦ (Despre o fereastră) Mică sau în parte astupată, prin care lumina străbate cu greu. Casa are cinci odăi joase, cu ferestruie chioare. CONTEMPORANUL, VII 144. 5. (În expr.) Apă chioară = a) (ironic) aliment lichid prea diluat. Sleite de apa chioară a cazonelor, de apa leșietică a marmitelor, infanteriile grăbeau spre pădurea morții. CAMILAR, N. I 243; b) vorbe lipsite de miez. Miron Juga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de-a încurca pe săteni cu apă chioară. REBREANU, R. II 86. A nu avea para chioară sau (mai rar) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară-n pungă. CARAGIALE, O. I 44. O para chioară nu mai avea. Nici să lucreze nu mai putea. MARIAN, S. 251. Fără para chioară sau fără chioară para în pungă (sau, rar, fără de chioară de para) = complet lipsit de bani. Mocanii noștri merse toată ziua întinsă pe drum și seara ajunse la o cîrciumioară biruiți de foame și fără chioară para în pungă. POPESCU, B. III 90. Mai leagă-ți banii, voinice, Și mai pune-i la chimir... Că te-ajunge-o vreme rea, Făr’ de chioară de para. ȘEZ. 142.

PICĂTURĂ, picături, s. f. 1. Părticică sferică desprinsă dintr-un lichid, (în special) sțrop de ploaie; p. ext. cantitate mică dintr-un lichid. Ploaia își aruncă deodată, deasupra iazului, picăturile repezi și grele ca plumbii. C. PETRESCU, S. 29. Istoria lui se poate asemăna cu istoria unui pahar care rabdă să-l umpli cu litra și pentru o picătură se supără și dă pe-afară. CARAGIALE, P. 19. N-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, P. 261. ◊ Fig. Pe obrazu-i gînditor, tremurau și picăturile de lumină și umbrele ramurilor întinse ca niște brațe spre drum, din marginea pădurii. SADOVEANU, O. IV 484. Se cerneau în liniștea largă a pădurilor picături de cer albastru. HOGAȘ, M. N. 73. ◊ Loc. adv. Printre picături = din cînd în cînd, cîteodată; p. ext. pe apucate, în timpul liber. Eu m-am așternut pe scris... Printre picături aș mea să completez pe «Rostoganu» și să fac o ediție frumoasă. CARAGIALE, O. VII 12. Picătură cu picătură = strop cu strop; fig. puțin cîte puțin, încetul cu încetul. Moș Doroftei judecă cel din urmă clondir, și-l stoarce picătură cu picătură. DELAVRANCEA, S. 237. ◊ Expr. A semăna cu cineva ca două picături de apă = a avea exact aceeași înfățișare cu altă persoană, a fi leit..., v. leit. Pînă la ultima picătură de sînge = pînă la moarte, pînă la ultima suflare. ♦ Fig. Cantitate neînsemnată de materie; fărîmă. Într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricît de mare și oricît de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea? EMINESCU, N. 32. 2. (La pl.) Medicament care se administrează bolnavului sub formă de picături (1). Maria îi aduse o sticlă cu picături și îi numără în lingurița de ceai atitea cîte spunea prescripția, cu o atenție încordată. C. PETRESCU, Î. I 22. La tot ceasul lua hapuri și seara picături. NEGRUZZI, S. I 207.

ZĂPLAZ, zăplazuri, s. n. Gard (de scînduri, de uluci). Deodată straja se-nfioară: O umbră lunecă furiș Lîngă zăplazul de la moară. DEȘLIU, M. 35. Un cucoș sări pe zăplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Pe-o piatră-n drum, sub un zăplaz, S-a pus, înmormîntînd în palme-i Slăbitul său obraz, COȘBUC, P. I 102. Ce mai de pomi s-au pus în ținterim, care era îngrădit cu zăplaz de bîrne, streșinit cu șindrilă. CREANGĂ, A. 2. – Pl. și: zăplaze (DELAVRANCEA, la TDRG). – Variantă: zaplaz (ANGHEL-IOSIF, C. L. 78, CARAGIALE, O. I 334, EMINESCU, O. I 112) s. n.

întunecare sf [At: CORESI, EV. 28/10 / V: (înv) ~nic~, ~cire / Pl: ~cări / E: întuneca] 1 Lipsire de lumină Si: întunecat1 (1), (înv) întunerecare, întunerecat 2-3 Acoperire (de întuneric sau) de umbră Si: întunecat1 (2-3), întunerecat (2-3). 4 Înnoptare. 5 Întunecime. 6 Înnorare. 7 Distingere tot mai dificilă a obiectelor Si: întunecat1 (7). 8 Surprindere a unei persoane pe drum de către venirea nopții Si: întunecat1 (8). 9 Oprire a luminii de a ajunge la alt corp de către corpuri opace Si: întunecat1 (9). 10 (Șfg) Eclipsare. 11 Pierdere temporară a strălucirii de către corpurile cerești care suferă o eclipsă Si: întunecat1 (11). 12 (Fig) Scădere a faimei Si: întunecat1 (12). 13 (Îs) ~a ochilor Orbire. 14-15 Lipsire de (strălucire sau) de claritate Si: întunecat1 (14-15). 16 (Pop; îs) ~ de soare Eclipsă. 17 (Fig) Tulburare a minții Si: întunecat1 (17), (pop) întuneceală. 18 Împiedicare a percepției unui fenomen Si: întunecat1 (18). 19 Cenzurare a manifestărilor unui sentiment Si: întunecat1 (19). 20 (Fig) Ignoranță. 21 (Fig) Nedreptate. 22 (Fig) întristare. 23 (Jur; fig) Încurcare a unei afaceri Si: întunecat1 (23). 24 (Înv) Viciere a unei fapte bune Si: întunecat1 (24). 25 (Înv) Pierdere a sănătății Si: întunecat1 (25). 26 Căpătare de către culori a unei nuanțe mai închise Si: întunecat1 (26). 27 (Cig) Fondu.

NĂSTĂVI vb. IV. (Învechit; de obicei despre divinitate) 1. Tranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „în”, „pe”, „spre”, „pînă la”) A conduce, a dirija, a călăuzi, a îndruma, a povățui (pe un drum, într-o acțiune, în comportări); a inspira, a lumina. Cinre mea va năstăvi pînra la Idumea? psalt. hur. 50r/17, cf. 18v/10, 36v/5, 54v/26. Sufletul tău cel bunru nastăvi-mă-va pre pămîntulu derept. ib. 120v/21. Leage pure mie D[oam]ne în calea ta și năstâveaște-me în cararea dereaptă. psalt. sch. 79/16. Nâstăveaște-me (îndireptează-mă d) spre cărările ziselor tale. psalt. 253, cf. 46, 82, 86, 115. Cum să pociu înțeleage să nu mă neștine năstăvire? coresi, l. 36/5, cf. id. ev. 490. Priinția firească mai mult într-o parte sau într-altă parte să nu-l năstăvască, ce numai orice ar pofti dereapta socoteală, aceea să zică. cantemir, ist. 34. Vrînd să încalece pe cal, după obiceiu, dobitocul de la Dumnăzău poate fi năstăvit fiind, nicicum n-au priimit să încalece. id. hr. 410. De nu pre domnu cu acea înțeleaptă chiverniseală ce au făcut l-ar fi năstăvit, întru mare primejdie... ar fi venit. r. greceanu, cm ii, 183. Mai mult nu poate să facă, fiind om sărac. Ci cum te va năstăvi Dumnezeu pe dumneata (cca 1720). iorga, s. d. xiv, 271. Sfinții părinți, carii și de duhul sfînt fiind năstăviți,... au bătut cu tărie (a. 1775). uri-cariul, i, 69. Dumnezeul nostru ... ne-au năstăvit și întru această a doua domnie (a. 1806). ib. v, 48/21. Cerescul împărat ne va năstăvi (a. 1819). ib. vii, 71. El acum fiind prea îndestulat de carne, nu știe unde să o așăze spre păstrare, dacă ceriul nu l-ar fi năstăvit și la această întîmplare. drăghici, r. 121/13, cf. pann, e. i, 55/11. Alege imperia Turciei, năstăvit poate de duhul ocrotitor a ființei popoarelor. negruzzi, s. i, 272, cf. cihac, ii, 723, ddrf, barcianu, alexi, w., tdrg, șăineanu, d. u. 2. Intranz. și refl. A avea milă1 (I 4); a se îndura. Să rugă lui D[u]mnezeu să se năstăvească să zdrobească încuietorile. mineiul (1776), 192v2/17. Ah! Cînd ar năstăvi Dumnezău să mă întorc la patria me! drăghici, r. 80/8. – Prez. ind.: năstăvesc. – Și: năstavi (ddrf), năstăvi vb. IV. – Din slavonul наставити.

rampă f. 1. balustradă de-a lungul unei scări; 2. loc în pantă lângă un drum: rampă de vinuri la gară; 3. în teatru, rând de lumini la marginea scenei.

FĂURAR2, făurari, s. m. (Regional și arhaizant) Fierar, faur1. O fi vrun fecioraș de oier sau plugar, De făurar, tîmplar sau ciubotar. DEȘLIU, G. 25. Vulcan, făurarul zeilor. ISPIRESCU, U. 46. ♦ (Poetic) Făuritor. Răzbi-vom, tovarăși! Căci drum ne-au deschis Spre slăvi făurarii mărețului vis, Stegarii luminii cu aripi ne-nfrînte. DEȘLIU, N. 80. – Pronunțat: fă-u-.

ASEMENEA, Mold. ASEMINE(A) I. adj. 1 Deopotrivă, la fel, tot așa: îmbrăcămintele călugărilor sînt aseamenea lăcuitoriului den pustie (PRV.-MB.) 2 📐 Triunghiuri sau poligoane ~, triunghiuri sau poligoane care au unghiuri egale cuprinse între laturi proporționale (🖼 245) 3 Astfel de: oamenii pătimași de ~ boală aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete (ISP.) 4 Un ~, un astfel de: un ~ om nu merită nici o consideraținue 5 A face ~ cu pămîntul, a dârăma pînă la pămînt, a face una cu pămîntul. II. adv. 1 Tot așa: ~ și voi să fiți gata de drum 2 ‡~ cu loc. adv. Ca și: căile drepților aseamene cu lumina strălucesc (BIBL.) 3 ‡~ ca loc. adv. Precum și: am luat... de la toate breslele deseatine, asămine ca de la țărani (LET.) 4 De ~ loc. adv. Tot așa: s’au purtat toți foarte urît cu mine, de ~ și el; ‡ (cu înțeles adjectival) la fel cu: Dumnedzăule, cine de-aseamene ție? (DOS.) [lat. assĭmĭlis].

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT1 I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN17; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) 11 Dată: scrisoarea e fără ~ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT2 I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI31; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

ALB, -Ă A avea (sau a duce, a trăi) zile albe (pop.) = A duce un trai tihnit, a duce o viață îmbelșugată, fericită: Sau este chipul blând unei iubite,/ Ce, dulce, pură, sântă și frumoasă,/ Să-mi facă zile albe, ore-aurite? (MIHAI EMINESCU) Și dacă dragostea curată e păcat neiertat, cum de atâtea fete mari fug cu flăcăii, și unele neveste să dau afund cu târgoveții, și tot bine, tot vesele, tot zile albe duc? (BARBU DELAVRANCEA) Seara, când mergem cu plugurile acasă, hămisiți de foame, ea era după masă, cu drăguțul de după cap și cu biciul ăsta de-a umăr; – trăia zile albe, cu mâncări și băuturi alese. (I. POP-RETEGANUL) A da de alb (irn.) = A se spăla (bine) pe față, pe mâini: L-a săpunit până a dat de alb… A duce (sau a trăi) lumea albă = A duce viața în petreceri: Auzi, să duci tu lume albă / P-un câmp cu oameni, ca-ntr-un crâng! (G. COȘBUC) A fi îmbrăcat în alb = A purta haine de culoare albă: […] iar într-alt loc văzu o fată tânără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă la față și cu ochii pe jumătate deschiși numai. (MIHAI EMINESCU) A intrat alba-n sat (pop.) = a) S-a făcut ziuă: Se puseră, deci, la masă și se chefuiră, până ce cocoșii începură a vesti că vine alba în sat. (P. ISPIRESCU) Lumina e albă. De aceea di̦ ce [zice] Românul a intrat alba-n sat, adică diua. Și iarăși: e diua albă, adecă e diua-mare, s-a făcut de mult diuă. (www.vintageromania.com) b) A început să ningă: Când ne-am trezit totul era alb: intrase alba-n sat. A împleti coadă albă = A rămâne fată bătrână: […] și intrase la grije că o să-i îmbătrânească fetele în vatră și o să împletească cosița albă, fără să puie pirostriile în cap. (P. ISPIRESCU) A mânca o pâine albă = A-și câștiga ușor existența, a o duce bine, a avea o viață tihnită: În Timpul stă scris, într-un articolaș: „Oameni care niciodată n-au mâncat pâine albă, acum nu mai vor să știe de neagră. Cred ei că guvernul a dat liberă pâinea albă pentru toți nesătuii?” (MARIA BANUȘ) A ridica (a scoate sau a lega) steag alb (d. o armată) = A se preda: Dacă-i așa, apoi mâini dimineață, urcă- te pe poartă și leagă în vârful săneții un ștergar alb; spune că închinăm cetatea, cu tocmală să ne lesă slobozi să ieșim și să ne ducem unde vom voi. (C. NEGRUZZI) A se face ziua albă = A se lumina complet: Făcându-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. (ION CREANGĂ) A semna în alb = a) A iscăli cu anticipație un act, acordând deplină încredere celui care urmează să-l completeze: […] garanția partidului că traseiștii nu vor pleca este că fiecare candidat își va semna demisia în alb. (http://www.realitatea.net) b) (fig.) A acorda cuiva încredere deplină:[…] am făcut prostia de a semna un contract de muncă în alb, fără salariu de încadrare trecut pe el și alte […] (http:// www.avocatnet.ro) A strânge bani albi pentru zile negre (pop.) = A păstra o sumă de bani pentru situații dificile: Gustul de-a strânge bani albi pentru zile negre asemenea nu se află la toți țăranii; incuria, trăirea de pe-o zi pe alta e, din nenorocire, încă un semn caracteristic pentru o seamă de oameni de la țară. (MIHAI EMINESCU) − Dar ce face cu banii, că nu te vădprea arătos? − Dumnezeu știe... zice că-i strânge pentru zile negre. (http://www.anidescoala.ro/) A vedea alba în căpistere (pop.) = a) A căpăta ceva ca hrană. b) A se însura: N-a văzut încă alba în căpistere. (P. ISPIRESCU) Alb în căpistere se vede? (MIHAI EMINESCU) Spuse și Mitică toate necazurile cu ucenicia, cu una, cu alta, până ce se văzu cu alba în căpistere. (P. ISPIRESCU) Adună alb în căpistere = Face economii; strânge bani: Când valul se retrage ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă, n-apucă însă bieții oameni a-și încropi alb în căpistere, că iar vin pustiitorii și-i gonesc la munte. (AL. VLAHUȚĂ) A-i ieși cuiva peri albi = A îmbătrâni din cauza necazurilor, a greutăților, a supărărilor: Mi-o ieșit peri albi de când am fată mare. (VASILE ALECSANDRI) A-i scoate cuiva peri albi = A necăji mereu pe cineva, a-i face multe neajunsuri, supărări, îmbătrânindu-l: Duceți-vă de pe capul meu că mi-ați scos peri albi de când ați venit. (ION CREANGĂ) Las' că nici la celelalte nu prea pot învăța cu slova asta nouă, care-a ieșit, însă afurisita de gramatică îmi scoate peri albi, trăsni-o-ar fi s-o trăsnească! (IDEM) Alb-coliliu (d. părul capului) = (pex.) (d. oameni) (Cu părul) complet alb, foarte cărunt:Bătrân… rumen la față…, mustața și sprâncenele albe colilie. (ION GHICA) Ba e albă, ba e neagră = Se zice despre spusele cuiva care se contrazice: Ba e albă, ba e neagră: tâlharul de la Năvodari nu mai e pus sub control judiciar. (http://www.replicaonline.ro) De când lupii albi (Rar) = De foarte multă vreme: D-apoi nu știți că mătușa-i moartă de când lupii albi... ? (ION CREANGĂ) (E scris) negru pe alb = Nu poate fi contestat, este indiscutabil, clar: Stă scris negru pe alb: „Prețul locurilor: aplauze și iubire”! (MIHAI EMINESCU) Au trecut trei luni de când avem pachet de bază în sistemul medical. Adică − e scris negru pe alb ce servicii gratuite putem să cerem de la medic. (http://observator.tv/) Nici albă, nici neagră = Nici așa, nici așa: Oancea nu zicea nici albă, nici neagră, ci zâmbea numai a om care nu crede. (IOAN SLAVICI) A luat, astfel, o decizie strategică, nici albă, nici neagră, deloc tranșantă. (http://inpolitics.ro)

astupare sf [At: LB / Pl: ~ări / E: astupa] 1 Umplere cu câlți a unei găuri sau spărturi Si: astupat1 (1), astupătură (1). 2 Umplere a unei deschizături Si: astupat1, astupătură (2). 3 Înfundare a unei sticle Si: astupat1 (3), astupătură (3). 4 (Reg; pan) Constipație. 5 Acoperire a unei intrări cu troiene Si: astupat1 (5), astupătură (5). 6 Zidire a unei intrări Si: astupat1 (6), astupătură (6). 7 Barare a unui drum Si: astupat1 (7), astupătură (7). 8 Facere să nu se mai cunoască un drum Si: astupat1 (8), astupătură (8). 9 Izolare a unui obiect de aer, de lumină Si: astupat1 (9), astupătură (9). 10 Ascundere. 11 Înmormântare. 12 Nimicire. 13 Ștergere a amintirii Si: astupat1 (13), astupătură (13).

orb2, oarbă [At: PSALT. HUR. 123r/15 / Pl: ~i, ~oarbe / E: ml orbus] 1-2 smf, a (Ființă) lipsit(ă) de simțul văzului Si: nevăzător. 3 a (Îcs) De-a baba-oarba (sau mâța-oarbă, de-a oarba, de-a -ul) Joc de copii, în care unul dintre participanți, legat la ochi, încearcă să-i prindă sau să-i lovească pe ceilalți, iar cel prins sau lovit trece în locul lui. 4 a (Reg; îs) Calea ~ilor sau ~ul cerului Calea lactee. 5 a (În superstiții; îs) Oarbele-șchioapele Ziua de luni dinaintea Rusaliilor. 6 a (Pop; îe) A se ține ca ~ul de gard A susține ceva cu încăpățânare. 7 a (Pop; îe) A se lega (de cineva) ca ~ul de gard A se ține scai. 8 a (Pop; îe) A se bate ca ~ii (la târguri) A se bate foarte tare. 9 a (Pop; îe) A umbla de-a oarba A umbla fără rost. 10 a (Îae) A o lua razna. 11 a (Reg; îla) ~ de foame Foarte flămând. 12 a (Olt; îla) ~ de gras Obez. 13 a (Fig) Lipsit de spirit de observație, de perspicacitate. 14 a (Reg; îe) A fi ~ de minte A fi prost. 15 a (Reg; îe) A fi ~ de inimă A fi nesimțit. 16 a Lipsit de lumină Si: întunecat, întunecos. 17 a(Rar; fig) Ascuns. 18 a (Pex) Fals. 19 a (Fig) Lipsit de voință și de personalitate. 20 a (Fig) Care se manifestă irațional. 21 a (Fig) De temut Si: fioros. 22 a Total. 23 a (Îs) Cartuș ~ Cartuș fără proiectil, folosit la exerciții, la parade, la demonstrații etc. 24 a (Îs) Foc ~ Foc de armă tras cu cartuș fără proiectil. 25 a (Îs) Țeavă oarbă Sul de fire textile în formă de țeavă, fără suport. 26 a (Reg; îs) Coș ~ Coș de nuiele fără fund, care servește la pescuit. 27 a (Îs) Puț ~ Puț de mină, care nu are ieșire directă la suprafață și care servește pentru a face legătura între orizonturi. 28 a (Îs) Dușumea oarbă Dușumea de scânduri brute, așezate distanțat, pe care se montează parchetul. 29 a (Îs) Cameră oarbă Cameră fără ferestre, destinată unor scopuri speciale în fizică, în medicină etc. 30 a (Îs) Fereastră oarbă sau geam ~ Firidă. 31 a (Îs) Sobă oarbă Motiv ornamental de forma unei sobe. 32 a (Îas) Sobă de cărămidă, construită în perete, având deschiderea în altă cameră. 33 a (Îs) Zid ~ Zid fără ferestre. 34-35 a (Îs) Lanternă oarbă (sau felinar ~) (Lanternă sau) felinar care luminează numai în față, lăsând purtătorul în întuneric. 36 a (Reg; îs) Drum ~ Drum înfundat. 37 a (Reg; îs) Pădure oarbă Pădure mare, din care nu s-a tăiat nici un copac. 38 a (Reg) Brazdă oarbă Fâșie îngustă de pământ rămasă nearată. 39 a (Reg; îs) Mănușă oarbă Mănușă cu un singur deget. 40 smf (Reg) Cârtiță. 41 a (Pop; îc) Șopârlă (sau șopârcă)-oarbă sau șarpe-~ Vierme negru, lung de cca 5 cm, fără picioare.

lin2, lină adj., adv., s.n. A adj. I 1 (în opoz. cu „grăbit”, „iute”, „pripit”, „repede”; despre mișcări, gesturi, vorbire etc.) domol, încet, leneș, lent, liniștit, măsurat2, potolit2, tacticos, temperat, <livr.> lento, <pop.> molcomit, <fig.> lânced, moale, rotund. Se îndepărtează cu pas lin. 2 (despre vreme, momente ale zilei etc.) liniștit, plăcut, <pop.> moale, <înv.> liniștos. Este o noapte lină de iunie. 3 (despre modul de viață al oamenilor, despre momente din viața lor etc.) bun, calm2, liniștit, netulburat, pașnic, plăcut, tihnit, <înv. > liniștos, <fig.> limpede, senin, <fig.; înv.> seninos. Toți își doresc o bătrânețe lină, fără griji. 4 (în opoz. cu „agitat”, „neliniștit”; despre somn) calm2, liniștit, odihnitor, ușor2, <fig.> dulce. Dimineața, somnul este cel mai lin. 5 (rar; despre climă, temperatură, anotimpuri etc.) v. Blând. Moderat. Potrivit. Temperat. 6 (în opoz. cu „violent”; înv.; despre ființe) v. Blajin. Blând. Bun. Domol. Moale. Neagresiv. Nemânios. Pașnic. 7 (în opoz. cu „întunecat”, „cețos”, „noros”; poetic; despre cer, zare, atmosferă etc.) v. Albastru. Clar. Curat, Înseninat. Limpede. Pur2. Senin. Străveziu. 8 fig. (înv.; despre suflet) v. Senin. 9 fig. (înv.; despre locuri, adăposturi, refugii) v. Liniștit. Pașnic. Tihnit. II 1 (despre lumină) moale, plăcut, <fig.> blând, dulce. Poate citi numai la o lumină lină. Simte căldura razelor line ale soarelui. 2 (în opoz. cu „amplu”, „puternic”, „răstit”, „tare”, „zgomotos”; despre sunete, glas, ton) coborât, domol, încet, lânced, mic, moale, molatic, molcom, muiat, potolit2, scăzut, slab, stins2, tainic, ușor2, astăzi rar> scoborât, <înv. și reg.> linicel, <înv.> tăinicit, <fig.> leșinat2, plăpând, somnoros, <fig.; rar> confuz, înecat, <fig.; înv. și pop.> slăbănogit, sleit2, <fig.; fam.> slăbănog. Vorbește cu vocea lină. De departe se aude freamătul lin al pădurii. 3 (în opoz. cu „intens”, „puternic”, „tare”; despre ploaie, ninsoare, vânt) blând, calm2, domol, lânced, liniștit, moale, moderat, molcom, plăcut, potolit2, slab, ușor2, <înv. și reg.> linicel, <fig.; înv.> înstrunat. După furtună adie un vânt lin. 4 (în opoz. cu „abrupt”; despre terenuri înclinate) domol, ușor2, <fig.> blând, dulce, molatic. A coborât repede panta lină a dealului. 5 (despre suprafețe de pământ) întins2, neted, plan, șes, <rar> nud, <înv. și pop.> luciu2, <reg.> șeștin. Platouri line luaseră locul colinelor. 6 (în opoz. cu „strident”; rar; despre culori, nuanțe etc.) v. Discret. Estompat. Pal. Palid. Sfumat. Spălăcit. Stins2. Șters. Tern. 7 (rar; despre lumină, surse de lumină etc.) v. Discret. Pal. Palid. Slab. Spălăcit. Stins2. 8 (pop.; despre drumuri, șosele etc.) v. Neted. Plat2. 9 (în opoz. cu „creț”; pop.; despre păr) v. Drept. Întins2. Neîncrețit. Neondulat. Netezit2. 10 fig. (rar; despre acțiuni, activități etc.) v. Facil. Necomplicat. Nedificil. Nesofisticat. Simplu. Ușor2. B adv. (modal) 1 (în opoz. cu „repede”; în legătură cu vb. de mișcare) agale, alene, binișor, domol, încet, încetinel, încetișor, lent, liniștit, ușor2, ușurel, <rar> alin1, plaviu, <pop. și fam.> iavaș, <pop.> cătenelaș, cătinaș, cătinel, cătineluș, cătineluț, cătingan, cătinică, linișor, oblu, rara, <fam.> moșnegește, <reg.> linuț, mereor, mereu, mereuaș, mereuț, <înv.> cătinelușel. Obosit, bărbatul merge lin spre casă. 2 blând, ușor2, <înv. și pop.> molcomiș. Noaptea se lasă lin peste munți. 3 încet. Îi vorbește lin, ca să nu-l sperie. domol, liniștit, <fig.> ușor2. Afară plouă lin. liniștit, plăcut, <fig.> ușor2. Vântul adie lin. liniștit, netulburat, pașnic, tihnit. Viața celor doi se desfășoară lin. C s.n. 1 (înv. și pop.) v. Acalmie. Calm2. Liniște. Pace. Serenitate. Tăcere. 2 (înv.) v. Blândețe. Bunătate. 3 (înv.) v. Delicatețe. Eleganță. Finețe. Gingășie. Grație. Suavitate. warning  de reparat intrările

ARĂTA A arăta bine (sau rău) = A avea o înfățișare sănătoasă (sau bolnăvicioasă): Mult se mai mira baba, nu numai de hărnicia fetei, dar mai cu samă cum de arată ea așa de bine. (I. G. SBIERA) A arăta ca dracul (pfm.) = A arăta prost: Margareta este neagră și urâtă ca dracul. (ION MINULESCU) S-a tatuat singură pe tot corpul și arată ca dracul! (http://www.agentia.org/) A arăta coada cuiva = A fugi: […] când vre, se face pasere măiastră, îți arată coada și ie-i urma dacă poți! (ION CREANGĂ) A arăta cu (sau a pune în) scriptură (înv.) = A scrie: Minunile ce s-au fapt de dânsul fiind multe, nefiind putință a le pune în scriptură. (DOSOFTEI) A arăta cuiva ușa (pfm.) = A da afară: După cum ți-a vorbit, merita să-i arăți ușa, dar n-ar fi fost frumos. A arăta drumul (cuiva) = a) A îndruma (pe cineva): A dăruit fata cu o gresie și i-a arătat drumul pe unde ar putea să se ducă. (POP.) Și porni, luminat, spre casa preotului Belciug, împins de o încredere mare. Numai popa poate să-i arate calea, precum tot dânsul l-a dat pe brazdă odinioară. (LIVIU REBREANU) b) A alunga, a izgoni (pe cineva):Și l-a urecheat bine, arătându-i apoi drumul. (POP.) A arăta pe cineva cu degetul = A supune pe cineva oprobriului public pentru faptele sale: Iar pe cei slugarnici, mândri și luxoși îi arăta cu degetul, zicând: − Fățarnice, a zis Hristos, curăță mai întâi partea cea dinlăuntru a paharului și a blidului, ca să fie și cea dinafară curată! (ION CREANGĂ) Satul întreg îi trecea pe dinaintea ochilor ei orbi ș-o arăta cu degetul. (BARBU DELAVRANCEA) Sau Ion lasă înadins să treacă vremea, s-o arate satul cu degetul? (LIVIU REBREANU) A arăta pricină (înv.) = A învinui: E ciudat s-auzi o gură-mbătrânită că insultă. / E ciudat să vezi moșneagul hărțăgos cătând pricină / Lumii și batjocorind-o, chiar când ea ar fi de vină. (AL. VLAHUȚĂ) A se arăta cu ponos (reg.) = A fi supărat: Șede badea mânios / Și s-arată cu ponos. (POP.) A se arăta doctorului = A se duce la un consult medical: După câteva zile de stat la pat, s-a arătat doctorului. A-și arăta ghearele (fam.) = a) A-și dezvălui adevăratul caracter: Abia azi și-a arătat ghearele și ne-a convins pe toți ce fel de om este. b) A avea o atitudine amenințătoare:Credeam că n-o să-și arate ghearele tocmai acum, dar m-am convins ce fel de om este. A-și arăta obrajii (înv.) = A-și cere scuze: Văzând el dracul că nici aici n-a izbutit nimica, crâșcă din măsele și crapă de ciudă, pentru că era îngrijit cu ce obraz să se înfățișeze înaintea lui Scaraoschi. (ION CREANGĂ) A-și arăta părerea = A spune ceea ce gândește: Și-a arătat și el părerea, dar cei prezenți păreau neîncrezători. Îți arăt eu ție! (fam.) = Exprimă amenințare: îți arăt eu ție de ce sunt în stare: Lasă că-i arăt eu lui! striga Bucșan, bătându-se cu pumnul în piept. (MIHAIL SADOVEANU) Pe (sau după) cât se arată = După cum pare, pe cât se poate vedea: Pe cât se arată, copilul pare a avea aproximativ zece ani.

CANTON, cantoane, s. n. 1. Clădire construită în imediata apropiere a unei căi de comunicație și înzestrată cît aparate de semnalizare și de comunicație, necesare pentru supravegherea și întreținerea acelei căi; servește și ca locuință pentru cantonier. Becurile mari de la barieră își legănau lumina peste linii. La canton suna un clopot semnalul de închidere a drumului. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 61. Gîngu știa că la cantonul de aci e un om bălan, cu glasul. moale. C. PETRESCU, S. 39. 2. Cea mai mică unitate în administrația pădurilor, în cadrul căreia activează pădurarul; locuința pădurarului. 3. Unitate teritorial-administrativă în unele țări. Părăsiți și ideea nefericită de a împărți Franța în cantoane. CAMIL PETRESCU, T. II 495. Cantonul [în Elveția] să poate socoti ca un județ, cu atîta numai deosebire că, fieșcare canion își are obiceiurile și prăvăliile lui, care să potrivesc cu foloasele locului. GOLESCU, Î. 162.

ÎNNOIT, -Ă, înnoiți, -te, adj. 1. Făcut din nou, reparat. Casă înnoită. ♦ Îmbrăcat cu ceva nou. Sub arcul de triumf, înălțat în poartă din crengi ce se ofiliseră, colonelul, înnoit și el din cap pînă-n picioare, se uita țintă înspre oraș. BRĂESCU, V. A. 51. 2. Schimbat, primenit, reîmprospătat. În lumina din ce în ce mai scăzută a amurgului, trăsura trecea pe drumul larg, pe sub sălcii bătrîne pline de mugurii vieții înnoite, mîțișori cenușii și lucioși. SADOVEANU, O. IV 9. Căci era pe la-nceputul Lunii mai, cînd firea-ntreagă Înnoită, uită parcă Tot ce-a fost cumplit și rău. IOSIF, V. 120.

ȘUVIȚĂ, șuvițe, s. f. 1. Smoc de fire de păr. Citea cu vocea-i limpede și-și ferea din cînd în cînd de pe frunte șuvițele negre de păr. SADOVEANU, E. 133. Barba lui căruntă ce se prelingea spre pămînt în lungi și plîngătoare șuvițe de lină încîlcită. HOGAȘ, M. N. 134. Din cînd în cînd își da la o parte o șuviță de păr, care-i cădea pe frunte. VLAHUȚĂ, O. A. 192. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd materia respectivă) Fîșie lungă și îngustă. O șuviță de apă, limpede și rece, a cărei repede curgere în lungul, bradului nu se oprește o singură clipă. BOGZA, C. O. 84. Pe șuvița aceasta de pămînt... a fost zidită mîndra cetate. BART, S. M. 21. Șuvițe tainice de ape Spre peșteri drum de ani străbat. CERNA, P. 33. ◊ Fig. Felinarul arunca șuvițe galbene de lumină. VORNIC, P. 207. Norii s-au dus pieziș spre valea Bistriței în fumegări și șuvițe. SADOVEANU, O. VIII 252. O șuviță supțire de fum mai tremura prin porumb ca o ruptură de văl. SANDU-ALDEA, U. P. 21.

ÓPTIC, -Ă (< fr.; {s} gr. optikos „relativ la vedere”) adj., s. f. I. Adj. 1. Care se referă la ochi, la vedere. ◊ Nerv o. = nerv care transmite informațiile vizuale de la ochi la centru respectiv din creier. 2. Care se bazează pe lumină, privitor la fenomenele luminoase; care aparține obiectului de studiu al opticii (II, 1). ◊ Drum o. v. drum. Iluzie o. v. iluzie. ◊ Optic-activ = (despre substanțe) care prezintă activitate optică. V. activitate. II S. f. 1. Ramură a fizicii care studiază natura luminii, fenomenele legate de emisia, absorbția, propagarea și interacțiunea ei cu materia radiațiile electromagnetice din domeniul ultraviolet (inclusiv razele Röntgen moi) și cel infraroșu până la undele radio milimetrice, precum și metodele de măsurare a mărimilor care le caracterizează, construcția și funcționarea instrumentelor bazate pe lumină etc. Cuprinde: o. geometrică (studiază propagarea razelor luminoase și proiectarea geometrică a instrumentelor optice); o. fizică (studiază natura ondulatorie și fotonică a luminii, fotometria etc.); o. acustică (studiază proprietățile optice ale substanțelor la aplicarea undelor sonore); o. neliniară (se ocupă cu propagarea undelor electromagnetice de putere mare, ca de ex. fasciculele laser, în mediile solide, lichide și gazoase). Optica fibrelor (studiază propagarea luminii și transmiterea informației prin ghiduri de lumină); metodele ei se folosesc în telecomunicația optică la aparatele medicale (iluminarea rinofaringelui, stomacului ș.a.), la filmarea cu viteze mari, în fizica nucleară, fototelegrafie, telemetrie, tehnica de calcul, acustica ș.a. O. integrală (studiază sistemele optice miniaturale cu conductoare de lumină peliculare având grosimi de ordinul lungimii de undă a luminii). O. neutronică (studiază interacțiunea neutronilor lenți cu substanța în condiții în care proprietățile ondulatorii ale neutronilor ca difracția, polarizarea ș.a. se manifestă destul de pronunțat). ◊ O. electronică = capitol al electromagnetismului care studiază mișcarea fasciculelor de particule încărcate cu sarcini electrice (ex. electroni) în câmpuri electrice sau magnetice, care determină focalizarea lor și și obținerea unor imagini electronice. 2. Aspect special pe care îl ia un obiect văzut la distanță dintr-un punct determinat. 3. Fig. Mod, fel de a vedea și de a interpreta lucrurile, fenomenele; concepție, punct de vedere.

HĂȚIȘ, hățișuri, s. n. Tufiș de mărăcini, mărăciniș; desiș mare, nepătruns, într-o pădure; sihlă. Dacă te-ai fi dus în hățișuri, mirosul amărui de mladă te-ar fi amețit. CAMILAR, TEM. 73. Speriat, dintr-un hățiș, Pui sfios de căprioară A ieșit la luminiș. TOPÎRCEANU, B. 24. Trecu prin hățișul grădinii și prin zaplazurile năruite și urcă iute scările. EMINESCU, N. 38. Să crească-n drum Un verde hățiș, Un mare stufiș. TEODORESCU, P. P. 464. ◊ Fig. Dar omului ce s-a-nfundat cu anii Prin des hățiș, pe-un drum șovăitor, Cum să-i urnești din cale bolovanii, Cum să-l redai luminii, roditor? DRAGOMIR, S. 9.

ZĂRI, zăresc, vb. IV. 1. Tranz. A vedea (ceva) slab, vag, nedeslușit (din cauza depărtării sau ă întunecimii). Pe al treilea ceas al dimineții, zăriră tîrgul Iașilor și furnicarea oștenilor lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 131. Sus de tot zăresc cîteva capre agățate pe peretele de piatră dezgolită. BART, S. M. 54. Se uită în dreapta, se uită în stînga și abia zărește departe, departe un foc. BOTA, P. 68. Badea calu-și potcovea, Puica ședea și-l privea, De lacrimi abia-l zărea. ȘEZ. I 9. ◊ Intranz. (În expr.) A zări ca prin sită = a vedea numai conturul obiectelor, fără a distinge bine forma și culoarea; a vedea ca prin ceață; Luă laptele ce-i adusese și apoi se unse cu dînsul... și cu marea sa mirare simți că pare că începuse a zări ca prin sită. ISPIRESCU, L. 158. ♦ A vedea (ceva) numai în treacăt, în fugă. Mi s-a părut? A fost o arătare? Am zărit-o numai o clipă, cît a ținut și lucirea soarelui de deasupra. SADOVEANU, O. A. IV 42. Am zărit de la fereastră vro două trăsuri coborînd dealul spre sat. ALECSANDRI, T. I 339. ◊ Refl. pas. Din cînd în cînd și foarte rar se auzea pe pod duruitul unei călește... sau un fiacru ce trecea ca săgeata și lăsa să se zărească niște bonete femeiești. NEGRUZZI, S. I 15. ♦ Intranz. (Rar) A vedea. Acela voi să n-aibă nici gură a vorbi, Nici ochi ca să zărească. BOLINTINEANU, O. 209. Refl. impers. De la măria-ta se zărea la el și de la el la măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 124. 2. Tranz. A observa, a băga de seamă, a descoperi (pe cineva sau ceva); a vedea. Ca să nu-l zărească cineva de pe-afară, se piti după o perdea. REBREANU, R. II 208. Au fost ascunși încît nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit. COȘBUC, P. I 124. Că te-am zărit e a mea vină Și vecinie n-o să mi-o mai iert. EMINESCU, O. I 118. Și pe turci cît îi zărea, In picioare drept sărea. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ (Construit cu o completivă directă) Tu te fă bolnavă cînd îi zări că vine fecioru-tău acasă. SBIERA, P. 24. 3. Refl. pas. A se arăta, a se ivi; a apărea, a se vedea. Din dreapta și din stînga se zăreau înaintînd cele patru grupe. V. ROM. noiembrie 1953, 155. Peste valul ușor al mestecenilor se zăreau alte păduri și poieni și iazuri, care arătau că oamenii și-au făcut acolo așezare. SADOVEANU, O. VII 57. Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari, cari de-abia se zăreau înaintea lui, pe culmea unui deal. CREANGĂ, P. 301. Corbul vesel cronconea... Aripile-și întindea, Și pe cer el se zărea, Întîi ca un porumbaș, Apoi ca un lăstunaș. ALECSANDRI, P. P. 146. ◊ Expr. A se zări de ziuă = a se face ziuă, a se revărsa zorile, a se lumina de ziuă. Se zărea de ziuă cînd apărură pe neașteptate în răscrucea drumurilor cele dintîi camioane de oameni. SADOVEANU, M. C. 103. Pînă s-a zări de ziuă, tot să fie gata. RETEGANUL, P. II 50. Cînd s-a zări de ziuă, sînt aici. CREANGĂ, P. 132. (Rar) A se zări de lună = a apărea, a ieși luna. Din cer scoboar-adînca pace, Ici-colo vrun zăvor mai sună, începe-a se zări de lună Și-i liniște pe drum. COȘBUC, P. II 51. 4. Intranz. (Popular) A străluci. Casele lui Dobrișeanu Nu-s case ca rasele, Ci zăresc ca soarele. TEODORESCU, P. P. 473.

STAȚIE2, stații, s. f. 1. Punct de oprire (uneori anume amenajat) pe traseul urmat de un vehicul public (autobus, tramvai, metrou etc.) pentru urcarea și coborîrea călătorilor. În fața fiecărei stații de metrou se formau aglomerații care erau supte numaidecît în adîncime. STANCU, U.R.S.S. 17. În cîteva oare, vaporul te duce la Coblența, stație a călătorilor pe Rin. NEGRUZZI, S. I 325. ♦ (Uneori precizat prin «de cale ferată») Punct de staționare a garniturilor de cale ferată, care permite încrucișarea și trecerea înainte a trenurilor, efectuarea operațiilor de primire și de eliberare a mărfurilor etc. V. gară, haltă. Șeful de stație și-a dat cuvîntul că vagonul pornește chiar de astă-seară. C. PETRESCU, C. V. 11. ◊ Stație de debarcare v. debarcare. 2. Loc (în oraș) unde staționează vehiculele de piață (trăsuri, taxiuri etc.) în așteptarea clienților. Era stație mare de trăsuri și automobile. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Pe aci era aleea cea mare cu trandafiri... Acum e o stradă pavată cu granit și e linie de tramvai, stație de automobile și chioșc de ziare. C. PETRESCU, C. V. 225. 3. (Învechit) Popas, oprire. Noi ajunserăm acolo cu lumina zilei, după șase stații ce făcurăm. BOLINTINEANU, O. 303. ♦ (Regional) Popas făcut în drum spre cimitir pentru a se citi prohodul.

STRĂFULGERARE, străfulgerări, s. f. 1. Faptul de a străfulgera; fulgerare, fulger. O străfulgerare a luminat tot cerul. ◊ Fig. (Cu aluzie la apariția bruscă a fulgerului sau la lumina vie a lui) Roata trebuia sudată în noaptea asta, pînă dimineață. Pe drum, printre gîndurile turburării lui, mintea i se oprise, în străfulgerări, asupra felului cum avea să trebuiască să vorbească, să se poarte cu oamenii. DUMITRIU, V. L. 140. Le-a socotit toate într-o singură străfulgerare de cuget. C. PETRESCU, A. R. 63. Dar dacă nu sînt ei? îi trecu prin minte ca o străfulgerare. REBREANU, R. II 123. 2. Sclipire, lucire. [Privirea] pe niște lănci de fier S-opri, încremenită de-a lor străfulgerare. MACEDONSKI, O. I 92. ◊ Fig. Văzînd străfulgerările flămînde care răzbăteau prin obișnuita plecăciune a privirilor lor, bătrînul Iuga avu pentru întîia oară impresia că oamenii aceștia, pe care i-a socotit totdeauna credincioși, îi sînt vrăjmași în inimile lor. REBREANU, R. I 144.

BALAMA A ieși (sau a sări) din balamale = A-și pierde firea: Iacă, îți spun, cât încă nu-mi sai din balamale; nu ieși de aicea pân' nu-mi iscălești colea hârtioară […] (GIB MIHĂESCU) Greu își iese din balamale, dar să-l fi văzut atunci te speriai. A scoate (pe cineva) din balamale = A enerva: M-am pripit, ce să fac, asta mi-a venit, asta e! Literatură ieftină; Manole, Emanuil, o prostie. Dar dacă te scoate din balamale... (MIRCEA DANELIUC) Mă scoți din balamale cu un asemenea comportament. Nu crezi? A strânge (pe cineva) în balamale = A constrânge: Până la urmă infractorul a mărturist, fiind strâns în balamale de anchetator. A-i (sau a i se) slăbi ori a i se (în)muia (cuiva) sau a nu-l (mai) ajuta (sau ține) pe cineva balamalele = A-și pierde vigoarea (din cauza bătrâneții, a oboselii, a fricii): Când hoțul îi opri trăsura în drum, el deodată puse mâna pe pistol să se apere, dar, zărind la lumina lunei ochii fioroși și mustățile țapoșe ale haiducului, își simți balamalele slăbind și pistolul îi căzu din mâni. (NICOLAE GANE) Grecul, îngrozit, dă să se repează pe scenă, dar nu-l ajută balamalele. (I. L. CARAGIALE) Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bătrân, ș-apoi i s-au cam slăbit balamalele capului. (ION GHICA) Și d-abia mai ținându-l balamalele, a pășit pârleazul înăuntru și zise […] (I. L. CARAGIALE) A-i tremura (cuiva) balamalele = A se teme, a-i fi frică: De bine ce se poartă cu noi, [arnăuților] le cam tremură balamalele. (ION PAS)

DEPARTE adv. (În opoziție cu aproape) I. (Cu sens local) 1. La mare distanță. Departe mai fu satul! MACEDONSKI, O. II 49. Prîslea luă buzduganul, îl azvîrli înapoi mai departe decît îl azvîrlise zmeul. ISPIRESCU, L. 85. Tîrgul era cam departe, și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, P. 39. În veci îl voi iubi și-n veci Va rămînea departe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pînă» și indicînd punctul pînă la care măsurăm distanța) Departe-i pînă-n sat? COȘBUC, P. I 228. ◊ Loc. adv. Pînă departe = pe o distanță mare. Roua strălucea pînă departe. CAMILAR, N. I 90. Pe departe = pe ocolite, nu fățiș, nu de-a dreptul; indirect. Ne amintește pe departe vorba înțeleptului. CARAGIALE, O. III 249. Nici pe departe = nici măcar puțin; de loc. Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela. BENIUC, V. 36. N-a avut nici pe departe aerul cuiva care vine să-și găsească pe a lui. CAMIL PETRESCU, T. II 49. 2. (În loc. prep.; în legătură cu noțiuni concrete sau abstracte) Departe de... = la mare distanță de... Nu ești departe de adevăr. CAMIL PETRESCU, T. III 293. Eram departe de a fi un romantic. M. I. CARAGIALE, C. 105. Acolo, în creierii munților, trăiește el de atîta timp, foarte mulțumit, departe de zgomotul capitalei. CARAGIALE, O. II 219. ◊ (Prep. «de» poate fi despărțită de departe prin alte cuvinte, mai ales prin verbe) Departe sînt de tine și singur lîngă foc, Petrec în minte viața-mi lipsită de noroc. EMINESCU, O. I 107. Departe-i Griva de iepure, (se zice cînd cineva pune alături sau compară lucruri cu totul deosebite între ele). ◊ (Cu elipsa verbului, în propoziții exclamative, exprimînd dorința de a îndepărta pe cineva sau ceva) Departe de noi o astfel de bănuială! ISPIRESCU, L. 378. De ești om bun, aproape de chilioara mea; iară de ești om rău, departe de locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. (Expr.) Departe de mine gîndul... = nici nu mă gîndesc să... ◊ (Cu determinări locale sau cantitative) Gîtul putea să-i joace, ca într-un cerc de bute, iar cravata se ținea la cîteva degete departe de trup. BASSARABESCU, V. 45. Piața se întinde... într-o cercoferință de trei «verste» însemnată cu stălpușori de lemn, de 3-4 stînjini departe unul de altul. NEGRUZZI, S. I 36. 3. La un loc îndepărtat, în depărtare. Fulgeră din cînd în cînd și se luminează departe o dungă de pădure. SAHIA, N. 26. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Departe vede-orașul. EMINESCU, O. I 94. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. ◊ Loc. adv. Mai departe = dincolo de un anumit punct în spațiu; în continuare, înainte. Citește mai departe. ▭ Păi, ca să nu mergem mai departe, te întreb eu: ce are el cu mine? SEBASTIAN, T. 29. După trei zile plecară mai departe. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea mai departe, numai iată ce vede o fîntînă. CREANGĂ, P. 287. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe. EMINESCU, O. I 149. De departe = de la mare distanță; din depărtare. (În legătură cu verbe de mișcare) De undeva, de departe, veneau sunete moi de tălăngi. SADOVEANU, O. IV 11. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. La dreapta se văd tunuri... Deprinse-a zvîrli moartea în dușmani de departe. ALECSANDRI, P. III 337. (În legătură cu verbele «a vedea», «a auzi» sau altele asemănătoare) Ferestrele strîmbe arătau de departe ca niște ochi mînioși sub uriașe cușme țuguiate. CAMILAR, N. I 324. Se aud afară de departe urale zguduitoare. CARAGIALE, O. III 22. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta. CREANGĂ, P. 53. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ Expr. Rudă de departe = rudă al cărei grad de filiație se situează după un șir de rude cu grad intermediar. A ajunge departe v. ajunge. ♦ (Substantivat, neobișnuit) Depărtare. Amurgul înnegrise zarea. S-auzea-n departe tremurat cîntarea Buciumului jalnic. COȘBUC, P. I 249. II. (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau, mai ales, în viitor). Poate nu-i prea departe această zi, Cînd veți culege roadele faptelor voastre. DEȘLIU, G. 44. Bate vîntul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. ◊ Loc. adv. Mai departe (exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea unei situații în timp). Rămaseră toți mai departe în picioare, așteptînd. DUMITRIU, N. 29. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival; neobișnuit) Într-un sîmbure viața stă ascunsă vreme îndelungată... ca să țîșnească la lumină, să încolțească, să crească, să dea roade și semințe altele pentru o mai departe viață. CARAGIALE, N. F. 11. Nu mai departe = a) (în legătură cu un adverb de timp) n-a trecut sau nu va trece mai mult timp decît... Un vis urît... din care or să iasă curînd, poate nu mai departe decît mîine? VLAHUȚĂ, O. AL. II 82. Azi le-am văzut, nu mai departe. ISPIRESCU, L. 316. Ah! cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jură... că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51; b) (rar, întărind un pronume personal) nu altul, chiar eu (tu, el etc.). Eu, nu mai departe, de cîte ori n-am văzut bărbați încîntați de femeile lor. La TDRG.

ZI, zile, s. f. (Și în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului, p. ext. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. Zilele se fac tot mai lungi și mai blînde. SADOVEANU, O. VI 40. Arșița zilelor de vară nu străbate pînă la răcoarea vie a umbrelor. HOGAȘ, DR. II 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simțitoare. BOLINTINEANU, O. 265. Ziua se duce, ș-altele vin. HELIADE, O. I 78. ◊ (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. COȘBUC, P. I 157. ◊ (Determinînd noțiunile «an», «lună» pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere. SADOVEANU, O. VI 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ISPIRESCU, L. 17. ◊ Zi solară = interval de timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi siderală v. sideral. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, V. 34. Să-l osîndim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele. GANE, N. I 214. De zi cu zi = zilnic. O străduință de zi cu zi. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiați un nas zvîrlit în sus ca o trompetă. MIRONESCU, S. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere, fără restanțe. Fără dînsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la TDRG. Zi de (sau cu, rar pe) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amîi cu zi de zi Și șpune-i cîte toate. COȘBUC, P. I 78. Constituțiile și proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, tranzacțiile... se lovesc, se înțăleg și se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113; b) din ce în ce, progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul. SADOVEANU, O. VI 227. Vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai apoi. CREANGĂ, P. 141; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci și dintre vacanța care se deschisesă înaintea lui. VORNIC, P. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta. C. PETRESCU, R. DR. 242. În toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca și tine, Voi găsi în toate zile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230. (Regional) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă. GANE, N. III 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare, pe toată ziua. BOLINTINEANU, O. 422. De (despre sau către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață; Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Deunăzi către ziuă visasem că murisem. MACEDONSKI, O. I 42. Moșnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit și... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață, cu noaptea-n cap. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. Cu ziua-n cap = cu noaptea-n cap, v. noapte. În zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineața. Mai era încă mult pînă la ziuă. DUMITRIU, N. 134. Nu mă aștepta în astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n ziuă. ALECSANDRI, T. I 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceți-vă socoteala... de ceea ce preste zi ați lucrat. DRĂGHICI, R. 153. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce... Peste zi se prea-ncălzește, Și, biata, prea se-nnegrește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. SADOVEANU, B. 6. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, O. A. 184. Zi, noapte călătorește. TEODORESCU, P. P. 229. (În legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nici zi, nici noapte. ISPIRESCU, L. 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. Așa cum e acum, insula e un adevărat paradis; munți de marmuri policrome, vegetație luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată ziua. RALEA, O. 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Și noi toată ziua cu mîinile în buzunar. DELAVRANCEA, O. II 314. Groapa este gata. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază. ◊ Expr. Faptul zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau de ziuă) v. revărsat. A se face ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) de ziuă v. c. (Neobișnuit) A se înroși a ziuă = ase lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroșit a ziuă-n răsărit. BENIUC, V. 91. A se îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bate) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, O. A. 295. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece, noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăși... se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Toți îmi dau bună ziua respectuoși. SAHIA, N. 16. În zilele de muncă plec pe cîmp. Bătrînii rămași acasă îmi dau ziua bună în cale. DEMETRESCU, O. 147. A-și lua ziua bună = a) a-și lua rămas bun. Simți lacrimi în ochi și întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Făt-Frumos... își luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. Să mă duc din satul meu Și ziua bună să-nu ieu De la frunza de pe munți, De la dulcii mei părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunța pentru totdeauna la... Ia-ți ziua bună de la lume, că de-acum ești mort! GANE, N. I 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, servește pentru a întări, prin comparații, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. GHEREA, ST. CR. II 50. A doua zi v. doilea. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieșea adesea la vînătoare; dar într-o zi se luă după un iepure... și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Amu într-una din zile, cum ședea spînul la ospăț... li s-au adus... niște sălăți foarte minunate. CREANGĂ, P. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate zilele, sfărîma piatra. PREDA, Î. 114. O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. ISPIRESCU, U. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea liniște, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. Nu mai are zi albă cu baba. ȘEZ. I 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri... am tot dat zi peste zi. BASSARABESCU, S. N. 89. A căuta ziua de ieri v. ieri. Zile lungi v. lung. De azi în (atîtea) zile v. azi. Zi mare v. mare. La zile mari = la ocazii deosebite; fig. rar de tot. Carne, la zile mari. PAS, Z. III 64. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = zi în care se execută programul de lucru obișnuit, v. lucrător (2). Era om blînd și domol. Îl cicălea și-l împungea muierea în toate zilele anului, și în cele lucrătoare și în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7; b) (În trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă... prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucru la 12. BĂLCESCU, O. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. Zi de sărbătoare = zi în care nu se lucrează, în care se prăznuiește sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. ♦ (Adverbial, în forma ziua și zilele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma zile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puțin împreună. SAHIA, N. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți găsi... armele și hainele tătîne-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. CARAGIALE, P. 91. Ziua lucrași muncesc, Noaptea voi să odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ♦ (În expr., ca unitate de măsura sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi de mers. cu piciorul. Se afla, în acea vreme, în latura Holteiului, la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț. SADOVEANU, F. J. 446. Se zvoni că trupele țariste au ajuns la două zile de marș de București. CAMIL PETRESCU, O. II 604. (Eliptic) Leșii și litvanii sînt la trei zile de Hotin. DELAVRANCEA, O. II 241. Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. GHICA, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. PETRESCU, C. V. 169. Cu fierul la subțioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. I. BOTEZ, ȘC. 26. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii colectiviștilori, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pîrghie puternică de consolidare și dezvoltare a proprietății obștești a gospodăriilor colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 57. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricție momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde așteptînd ziua de atac. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Așa fuse în ziua vînătorii. DELAVRANCEA, O. II 129. ◊ Expr. Din ziua în care... = din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziuă de astăzi. CREANGĂ, P. 184. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. În ziua de azi v. azi. Ziua de mîine = viitorul. Nu știe nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. STANCU, D. 121. Nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine. CREANGĂ, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (Expr.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAȘ, H. 67. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. AL. 87. Zi-ntîiul = sfințirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții. PAS, Z. I 232. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară = aniversare. Ziua nașterii (sau de naștere) sau ziua cuiva = aniversarea nașterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DELAVRANCEA, O. II 277. I-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui. ALECSANDRI, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Normai la pl.) Viață, existență, trai. Nu-mi apăr bătrînețea și zilele amărîte, ci obrazul și cinstea. DELAVRANCEA, O. II 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu harul? PAS, Z. I 52. Sănătoși să fim și zile s-avem s-o mîncăm. VLAHUȚĂ, R. P. 54. Găinile nu mai cîntau cucoșește c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A-și ține zilele = a se hrăni puțin, numai atît cît să-și întrețină viața. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeți cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele în mîini. GANE, N. III 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aștepta răspunsu cu zilele-n nună. ȘEZ. II 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v. c. A lăsa pe cineva cu zile v. lăsa. A muri cu zile v. muri. A omorî cu zile v. omorî. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. La pămînt îl arunca Și zilele-i rădica. ALECSANDRI, P. P. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea mi mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochișori ca murele... De-ți răpune zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele! BUJOR, S. 150. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Multă minte îți mai trebuie, zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.)j vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. mînca. A-i îngropa cuiva zilele v. îngropa. De (sau în) zilele mele (ale tale etc.) = în toată viața mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie. VORNIC, P. 146. Aista-i un sat de calici și fudui cum n-am văzut de zilele mele. C. PETRESCU, R. DR. 117. A face cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul... și-o adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. ◊ Expr. A strînge bani albi (sau parale albe) pentru zile negre v. negru. N-au intrat zilele în sac v. intra. A-i ajunge (pe cineva) zilele v. ajunge. Mic de zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. 135. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experiență, meritos, venerabil. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrînețe. GALACTION, O. I 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Veșnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veșnic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii. NEGRUZZI, S. I 141. - Variantă: (mai ales în expr.) ziuă s. f.

SUPĂRA, supăr, vb. I. 1. Tranz. A necăji, a mîhni, ă amărî, a întrista. Aș, zice el, ce iese din gură supără pe domnul, nu ce intră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 95. Aud că te gătești să vii... și nu știi cît m-a supărat vestea aceasta. NEGRUZZI, S. I 62. ♦ Refl. A-și pierde liniștea sufletească, a se mîhni, a se necăji, a se amărî, a se întrista. Să nu te superi că acuma te poftesc să pleci. CARAGIALE, O. III 62. Nu te supăra, moș Nichifor... că poate așa a fost să fie. CREANGĂ, P. 118. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea, Ci-i vina măicuța-mea; Ea frumoasă m-a făcut Și eu ție ți-am plăcut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Exprimînd teama de a nu ofensa pe cineva) Moșule, zise atunci spînul, să nu te superi, dar nu știu ce fel de oameni fricoși aveți pe aici. CREANGĂ, P. 218. 2. Tranz. A stingheri, a stînjeni, a jena, a incomoda, a deranja. Eu stau cuminte într-un colț, tac și nu vă supăr cu nimic... SADOVEANU, O. VII 149. Dase ordin ca, de obicei după sosire, să nu-l supere nimeni. BART, S. M. 101. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete, ca să n-o supere lumina. CREANGĂ, P. 6. ◊ (Metaforic) Nici un călător nu se vedea supărînd praful de pe drumul care se lungea alături cu iazul. CAZABAN, V. 166. ◊ Refl. (În formule de politețe) De nu te vei supăra, iubite tată, spune-mi cum este înființarea acestor fulgere. DRĂGHICI, R. 72. ♦ A chinui, a provoca o durere fizică, a jena. Eu sufer mult aci, din pricina climei, care mă supără la pept. GHICA, A. 429. 3. Refl. (Adesea urmat de un complement indirect introdus prin prep. «pe») A fi întărîtat (de cineva sau de ceva), a-și ieși din fire; a se mînia, a se irita, a se înfuria. Mă supăr, și știi că nu e de glumit cu mine! DUMITRIU, N. 130. Tanța s-a supărat, aventura s-a încheiat. REBREANU, R. I 242. Era greu să se supere cineva pe Margareta. Cu toate acestea Radu avu tăria și făcu pe mîniatul pînă seara. VLAHUȚĂ, O. A. 113. Lui Pepelea nu-i prea plăcea să-l povățuiască alții, ori să-l mustre pentru neghiobiile lui, și de aceea s-au cam supărat pe frații săi. SBIERA, P. 3. ◊ Expr. S-a supărat ca văcarul pe sat, se zice despre cineva care se supără fără motiv și în dauna lui proprie. A se supăra foc (și pară) v. foc (I 1). ◊ Tranz. Răspunsul lui Mogoș supără însă atît de rău pe primar... încît izbucni. REBREANU, R. I 238. (Fig.) Fiți cuminți și nu cercați să supărați hamgerul. SADOVEANU, O. VIII 259.

MĂCĂLEANDRU s. m. (Ornit. ; Mold.) Gușă-roșie (Erithacus rubecula rubecula). Și privesc sosind prin aer zburători cu mîndre pene. . . Stigleți, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă. ALECSANDRI, P. III, 56. Am ascultat dăunăzi o convorbire între un măcăleandru și-un scatiu. GÎRLEANU, L. 43. Un sprinten și viu măcăleandru Zorit se abate din drum. CAZIMIR, U. 17. Însă pădurea dimprejur fremăta lin; se alungau în zbor mâcălendri între lumini și umbre. SADOVEANU, N. P. 144. – Pl.: măcălendri. – Și: macaleándru s. m. – Din ucr. маколяндра.

AMORSĂ s.f. 1. Nadă, momeală (pentru pești). 2. Dispozitiv de aprindere a unei încărcături explozive. 3. Bandă neagră de celuloid, opacă, care servește la încărcarea sau la descărcarea aparatelor cinematografice sau a casetelor de filme la lumină. ♦ (Cinem.) Detaliu plasat în primplanul cadrului cu scopul de a da imaginii profunzime. 4. Amorsa drumului = porțiunea din traseul unui drum la intrarea în orașe, avînd o lățime mai mare decît restul traseului. 5. (Cib.) Serie de instrucțiuni care permit introducerea unui program. [< fr. amorce].

1) bat, bătut, a bate v. tr. (lat. battúere, pop. battére, it. báttere, pv. batre, fr. battre, sp. batir, pg. bater). Lovesc, daŭ loviturĭ: a bate calu cu biciŭ. Fac să intre lovind: a bate cuĭe, parĭ. Formez lovind: a bate feru, monetă. Dansez: a bate hora, brîu. Bătăturesc, umblu mult, străbat: a bate drumurile, văile. Înving: a-ĭ bate pe dușmanĭ. Atac, asediez (vechĭ): a bate o cetate. Luminez, arunc lumină: mă bate soarele în față. Sun: ceasornicu bate treĭ ore. Amestec: a bate oŭă. Suflu: mă bate vîntu. Stric, vatăm: bruma bate viile. Pedepsesc: bate-ĭ, Doamne, pe ceĭ răĭ. (Adeseori în blesteme serioase: bată-te Dumnezeŭ; saŭ în glumă: bată-te norocu; bată-l să-l bată, blestem maĭ mult glumeț). V. intr. Ciocănesc, izbesc: a bate la ușă (saŭ în) ușă. Arunc lumina: bate luna pintre ramurĭ. Suflu: bate vîntu. Latru: bat cîniĭ la om. Palpit: îmi bate inima. Ud, izbesc: bate ploaĭa, grindina; rîu bate’n mal. Ajung, străbat: pușca bate departe. Am reflexe, mă apropiĭ de: un alb care bate în galben. Am înclinațiune saŭ afecțiune: cel căruĭa-ĭ plac lucrurile dulcĭ nu prea bate cu vinu. V. refl. Mă lupt: Romaniĭ S’au bătut cu Cartaginejiĭ. Mă clatin, mă agit: mi se bate inima de frică. Mă ating, mă izbesc: ramurile se bat unele de altele de vînt. A se bate (despre caĭ), a se împreuna p. reproducere. Bat podurile (stradele. V. pod), drumu, pavaju, umblu haimana. Bat măsura (în muzică), o însemn. Bat toba (fig.), divulg. Bat cărțile, joc în cărțĭ (Mold.). Bat șaŭa ca să priceapă ĭapa, fac aluziune. Bat cîmpiĭ, aberez, aiurez. Bat cuĭva capul, importunez, plictisesc cu vorba. Soba bate la cap, emite acid carbonic, care produce durere de cap. Bate la ochĭ, atrage atențiunea (propriŭ și fig.). Bat putineĭu, fac unt. Bat mingea, joc mingea. Bat berbeciĭ, îi jugănesc. Bat în coarda cuiva, vorbesc cum îĭ place luĭ. Mă bate gîndu saŭ mă bat cu gîndu, mă gîndesc să fac. Bat din buze, rămîn fără cele necesare și simt lipsa lor. Dă-țĭ, popă, pinteniĭ și bate ĭapa cu călcîĭele, ajută-l pe altu că să n’ai tu la nevoie cele necesare. Îmĭ bat capu cu ceva, mă gîndesc la ceva, mă ocup adînc de ceva. Îmĭ bat joc. V. joc. A bate în tobă (Trans.), a vinde la mezat, la licitațiune, a vinde cu toba.

POPOVICI, Titus (1930-1994, n. Oradea), scriitor român. M. coresp. al Acad. (1974). Proză de observație realistă, urmărind dramatice procese de conștiință în anii celui de-al Doilea Război Mondial („Străinul”, „Moartea lui Ipu”) și implicațiile psihologice și sociale ale reformei agrare din 1945 („Setea”). Teatru („Passacaglia”), note de drum, scenarii de film („Valurile Dunării”, „Dacii”, „Pădurea spânzuraților”, „Mihai Viteazul”, „Puterea și Adevărul”, „Horea”, „Lumini și umbre”, „Secretul lui Bachus”).

AȘTERNE, aștern, vb. III. 1. Tranz. A întinde (un covor, o pătură etc.) pe o suprafață. Peste frunzări toarnă țarină și peste țărînă așterne o rogojină. CREANGĂ, P. 29. [Făt-Frumos] se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24. ◊ Fig. Tractoarele înaintau duduind de-a lungul șoselei așternută pe cîmpie. DUMITRIU, V. L. 116. Sta în picioare, pe prispă, neclintită, așternîndu-și privirea... pe dunga vînătă a drumului. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ◊ Refl. (Poetic) Eu priveam la cernerea de fulgi din juru-mi, la covorul alb ca o lînă moale de miel care se așternea pretutindeni. SADOVEANU, O. III 330. Saltă-n scări și-aiurea Fuge iar din crîng. Cîmpi s-aștern în juru-i. TOMA, C. V. 99. Văpaia lungă s-așterne pe sclipitoarele întinderi. VLAHUȚĂ, N. 140. (Fig.) Se așternuse o tăcere, încît se auzea de-afară vuietul plopilor. CAMILAR, TEM. 16. Parcă se așternea o tristeță de pustiu peste locurile acelea. PAS, L. I 72. ♦ A împrăștia, a răspîndi ceva pe jos, așa încît să formeze un strat. A așterne nisip pe cărare. ◊ Fig. Zgomotoasa albie plină de stînci s-a sfîrșit, și de acum înainte cîmpia îi așterne lungi straturi de nisip și humă. BOGZA, C. O. 126. ◊ (Cu inversarea complementelor) A așterne o șosea cu pietriș. A așterne pămîntul cu paie. ◊ Refl.: O parte [din semințe] s-așternea pe stîncă și să rodească nu putea. MACEDONSKI, O. I 61. Frunza jos cădea, Pe pămînt se așternea, Parcă venise toamna. ȘEZ. IV 131. (Fig.) Se vor așterne peste noi... Zăpezile uitării. BENIUC, V. 32. 2. Tranz. (Cu privire la așternut, p. ext. la pat) A pregăti pentru culcare. Am primit poruncă... să aștern paturile în cele două odăi de oaspeți. SADOVEANU, N. F. 70. ◊ Fig. Dac-am văst ( = văzut) că nu mai vii... Pusei dorul căpătii, Urîtul mi-l așternui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Absol. Pe vatră mi-e așternut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. Mult bine-mi era la ea, Că-mi așternea la răcoare Și mă-ntreba ce mă doare. ALECSANDRI, P. P. 238. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ♦ (Cu privire la masă) A așeza în ordine pe masă obiectele necesare pentru cei care mănîncă; a pune masa. ◊ Refl. (Despre masă, mai ales în basme) A se acoperi. Masa... se va așterne cu tot felul de mîncări și băuturi. RETEGANUL, P. I 62. 3. Tranz. (Adesea determinat prin «pe hîrtie») A scrie; a compune. Mihai Zaharia începu să aștearnă cuvintele bătrîmdui pe hîrtie, sub privirile aprinse ale țăranilor. MIHALE, O. 524. Cine știe pana a mînui să scrie din nou ce se află așternut aici. PAS, L. I 133. ♦ Fig. (Rar, cu privire la o pîră, un plan etc.) A desfășura în fața cuiva, a expune. În curte la Mihnea-vodă, Nemerit-a, Poposit-a, Măre, trei moșnegi bătrîni... Și pîrăsc pe Dobrișan Naintea lui Mihnea-vodă. Și din gură ce-i spunea, Pîra cum își așternea? TEODORESCU, P. P. 473. 4. Refl. (Despre persoane, mai ales determinat prin «la pămînt» sau «pe jos») A se întinde orizontal, a se culca la pămînt în toată lungimea sa. Plutonul se așternu la pămînt. CAMILAR, N. I 73. Se așternea de-a lungul, în marginea șesului, și sta multă vreme cu fața în soare, cu degetele încleștate sub ceafă și cu ochii pe jumătate deschiși. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ◊ Tranz. Ostașii îl aduseră mort, îl așternuseră în zăpadă. DUMITRIU, N. 199. ♦ Fig. (Despre cal, de obicei determinat prin «drumului» sau «la drum», mai rar prin «vîntului», «cîmpului» etc.) A fugi foarte repede. Ci fie-așa! Pegasul meu, așterne-te la drum. BENIUC, V. 39. Cum iei pămîntul în galop Și cum te-așterni ca un potop De trăsnete-n pustiu! COȘBUC, P. I 112. Fug caii duși de spaimă și vîntului s-aștern. EMINESCU, O. I 98. Alei, murgul meu voinic! Așterne-te drumului Ca și iarba cîmpul la La suflarea vîntului! ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ (Despre călăreți) În lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se așternuseră într-o fugă nebună. SADOVEANU, O. VII 35. ◊ Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A începe cu tot dinadinsul să facă ceva, a se apuca temeinic sau în tihnă de ceva; a se pune, a se așeza pe... Tînărul cronicar foiletonist... se așterne din zi în zi mai fervent pe lucru. VLAHUȚĂ, O. A. 212. Gheorghe se așternea cu tot dinadinsul pe învățătură. VLAHUȚĂ, O. AL. 119. S-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună! CREANGĂ, P. 34. ◊ (Se accentuează durata îndelungată a acțiunii) Și iarăși te-ai așternut, pe ședere, acasă! PAS, Z. I 299. 5. Tranz. A trînti, a culca (pe cineva) la pămînt (printr-o lovitură). [Calul] nimic nu făcea... Numa-n tafturi se umfla Și departe l-azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea, Mort pe jos îl așternea. TEODORESCU, P. P. 523. ◊ Expr. (învechit) A așterne pe cineva la scară = a întinde pe cineva pe jos pentru a-l bate. Jeluitorii au umblat fugari prin pădure, de frică, că-i căuta să-i aducă la curte și să-i aștearnă la scară. ȘEZ. IV 18. 6. Tranz. Fig. (Rar) A pune la cale, a unelti, a urzi. Ia, cum sînt unele firi! Tu le faci bine și ele îți aștern moarte! SBIERA, P. 86.

PLIN2, -Ă, plini, -e, adj. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «de») 1. (Despre vase, încăperi, cavități, în opoziție cu gol) Care este umplut cu ceva, în care se află ceva pînă la limită. [Castroanele] nu le-am văzut pline niciodată. SAHIA, N. 32. Fîntîna era plină pînă-n gură cu apă. CREANGĂ, P. 290. Mai poruncește să-i aducă o iapă sireapă și un sac plin cu nuci. id. ib. 101. Leagă sacul la gură pînă e plin (= ia măsuri chiar de la început, dacă vrei să nu se facă risipă). ◊ Expr. Plin ochi = umplut pînă la limita capacității, fără să mai poată primi nimic în plus. Nistor umbla cu altă sticlă și le turna paharele pline ochi. DUMITRIU, N. 182. Făt-Frumos se duse la hambare... și le găsi pline ochi cu grîu. POPESCU, B. I 14. ◊ (În legătură cu abstracte sau în contexte figurate) Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, S. N. 19. Cîte frunți pline de gînduri, gînditoare le privești! EMINESCU, O. I 130. Toți, plini de furie, fac irupție pe scările palatului. BOLINTINEANU, O. 249. ◊ (Fără determinări sau cu determinarea subînțeleasă) Cînd pămîntul, cu viața lui plină și bogată, rămînea departe în urmă ca un punct negru, atunci începea grozavul chin al bietului prizonier din colivie. BART, S. M. 65. Măi bădiță, satu-i plin Că amîndoi ne iubim! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. (Expr.) A fi plin de sine = a avea o părere prea bună despre sine, a fi încrezut, îngîmfat, înfumurat. A-i fi cuiva paharul plin, se zice cînd cineva are de îndurat multe amărăciuni, necazuri. Multe, doamne, l-au bătut, I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. ♦ (Despre arme de foc) în care se află cartușe; încărcat. El are-o pușcă plină cu trei glonți la rădăcină. ALECSANDRI, P. I 36. Căută pistoalele. Unul e încă plin. NEGRUZZI, S. I 28. Dar culcat și cum culcat? Cu pușca plină la cap, Cu pistoale La picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. 2. Care cuprinde sau conține ceva în cantitate (în număr) mare, (mai mult decît am aștepta să găsim). V. ticsit. Bîrnoavă ieși singur în curtea plină de ostași. SADOVEANU, O. VII 142. Albumul ei cu scoarțe violete E plin de cărți poștale ilustrate. TOPÎRCEANU, P. 209. Iată! cuptiorul grijit de dînsa era plin de plăcinte. CREANGĂ, P. 290. Haide maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ♦ (Despre ochi) învăluit, acoperit. Bietul grec s-a despărțit de mine cu ochii plini de lacrimi. GALACTION, O. I 90. Gherghina tresări și întoarse spre dînsul doi ochi plini de spaimă. REBREANU, R. I 200. Și bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84. 3. Fără goluri; compact, masiv, îndesat. Să-mi spui, dacă... pot nădăjdui Să secer grîne coapte și pline-n spic. COȘBUC, P. II 191. A luat furtunosul zbor al graurilor, grămădiți în stol larg și plin, drept termen de comparațiune. ODOBESCU, S. III 30. Pentru tine rujă plină, Nici n-am somn, nici n-am odihnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. 4. Care este acoperit, umplut cu ceva. În vale lăsăm caii plini de spume. BART, S. M. 23. Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat, Și-n soare Frunzișul legănat Le-atîrnă ca o barbă. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Își încheie haina plină de șireturi. EMINESCU, O. 187. ◊ (Întărit prin «ciucur») Și unde nu ne trezim într-o bună dimineață plini ciucur de rîie căprească. CREANGĂ, A. 27. ◊ Fig. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. În tăcerea aceea plină de lumina lunii, s-a auzit din umbra unui tufiș glas de privighetoare. CARAGIALE, P. 61. ♦ Acoperit cu o materie care murdărește, strică; murdar, mînjit, uns. Sînt plin de praf, de funingine... Aș face un duș. BARANGA, I. 161. Plini de sînge, plini de scrum se luptară iar voinicii colo-n marginea de drum. EFTIMIU, Î. 120. Eram plini pe degete de grăsime. SAHIA, N. 57. De toate cele plină Pe mănușiți și pe obraz. VLAHUȚĂ, P. 115. 5. (Despre ființe, corpul lor sau părți ale corpului) Cu forme rotunde, durdulii. V. gras. Paserile pline și rotunde zburau pe deasupra tufișurilor, pe deasupra prunilor. SADOVEANU, O. V 4. Purta în suflet rîsul ei cald, buzele ei pline și umede. REBREANU, I. 20. El era mare și plin la trup, gras la față. BĂLCESCU, O. II 269. 6. Care are amploare, intensitate; întreg, desăvîrșit, neștirbit. Visătorul Dionis se opri în dreptul acelui portret, care sub lumina plină a lunei părea viu. EMINESCU, N. 39. ◊ Expr. Lună plină = lună perfect rotundă, aflată în faza maximă. Sînt mîndre seri cu lună plină. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 5. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I 48. Voce plină = voce sonoră, cu volum, adîncă. Profesor plin = profesor cu toate titlurile și drepturile prevăzute de lege. Catedră plină = catedră pe care o are un astfel de profesor. [Avea] perspectiva certă a înaintării la o catedră definitivă și plină. C. PETRESCU, R. DR. 300. În plin... (sau plină...) = în mijlocul..., în miezul..., în toiul..., în culmea... Mă strigă cineva aici în plin cîmp. SAHIA, N. 120. Portul era în plină sărbătoare. BART, E. 140. (Franțuzism rar) Plină mare = largul mării. Căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270.

MÍRIȘTE s. f. (La pl. adesea cu aceeași valoare ca la sg.) Teren agricol pe care au rămas, după recoltare, părțile inferioare ale tulpinilor de cereale păioase sau ale altor culturi; (cu sens colectiv) părțile inferioare ale acestor tulpini rămase în pămînt după recoltare; (regional) miriștină. Și secera muma lui în cimpii stăpînilor, coconul zăcea pre miriște. MOXA, ap. GCR I, 61/5. Miriștile în care vei voi a semăna bucate de primăvară așa de afund trebuie arate, cît colorii să între afund în pămînt și să putrezească. ECONOMIA, 30/7. Miriște. . . se zice locul pe unde au fost pînea albă săcerată (a. 1847). URICARIUL, X, 400. Afară de aceasta, niciodată nu seamănă grîne iarăși în miriști. I. IONESCU, D. Stîrpirea buruienilor. . . se face îndată ce a căzut sămínța dînd miriștei o arătură superficială. id. M. 328, cf. id. C. 63/5. Roua dimineții pe miriști risipită. BOLINTINEANU, O. 206. Le place numai vînătoarea singuratică prin crînguri și pe miriști. ODOBESCU, S. III, 158. Merse cît merse pe potecă, pe urmă apucă la stînga pe miriște, se scoborî de vale alături cu clăile de grîu. CONTEMPORANUL, III, 924. Într-o miriște din apropiere văzu mai întîi un cîine de vînat. NEGRUZZI, S. III, 55. Pe unde s-apuc, moșule, la Fîntîna lupului? . . . – Ia . . . încolo . . . , drept prin miriște. DEMETRESCU, O. 147. Soarele apunea în dreptul colibei, luminînd pieziș miriștele roase. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 102. Cînd miriștea este prea mare . . . i se dă foc. PAMFILE, A. R. 50, cf. 51, 58, 119, CHIȚESCU, GR. 252. Treptat se stingea orice mișcare și cel mult dacă un greier de miriște. . . mai tulbura adînca liniște a văzduhurilor. HOGAȘ, DR. I, 46, cf. id. M. N. 14. După cîteva ceasuri de rătăcire în fînețele cosite și de-a curmezișul miriștilor țepoase, trebuia să ne odihnim în amiaz. C. PETRESCU, S. 24. Pe de lături, de jur-împrejur, miriștea arămie se întindea nesfîrșită. REBREANU, R. I, 70. Sus, pe dealuri, Toamna pune Miriști galbene-n lumină. TOPÎRCEANU, M. 25. Cînd holda e înaltă, se taie mai de sus și prin urmare și miriștea va fi mare. ION BOTEZ, STR. 9. Petice de miriște răzlețe clipesc în lumină. SAHIA, N. 17. Tot tîrgul s-a adunat pe miriștea din fața regimentului în lungul drumului, SADOVEANU, O. II, 440. Cu cît se apropiau de lanuri, cu atît miriștile și fînețele se împestrițau. CĂLINESCU, E. O. I, 109. Îi sîngeraseră picioarele de țepile miriștei. CAMIL PETRESCU, O. III, 13. Noi am păscut caii noștri pe miriște. STANCU, D. 36, cf. 188, 248. Pe miriști joacă aerul fierbinte. BENIUC, M. 128, cf. PREDA, Î. 145. Străbătură o miriște nearată. T. POPOVICI, S. 390. Plugurile ară miriștea proaspătă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 396. La capătul miriștii. . . trei salcîmi piperniciți, uscați, dantelau văzduhul. V. ROM. octombrie 1954, 110. Cînd ajungeau pe miriște, băiatul cădea istovit de goană. ib. iunie 1955, 26. Locul de unde am secerat ori ce fel de grîne se numește miriște. H VI 95, cf. I 420, XII 7, XVIII 261. Era pe cînd ningea pe miriște și să prindea pește pe brazdă. ȘEZ. III, 129. Și ei îmi călcară Prin văi și vîlcele, Dealuri și derele; Porumbiști și miriști Și prin vechi siliști. PĂSCULESCU, L. P. 11, cf. CHEST. V 22/23, 24, 77, ALR I 914. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Însă pe o miriște de grîu de toamnă niciodată nu trebuie sămănat. I. IONESCU, C. 22/2. Miriște de grîu. ALR I 914/381. Miriște de porumb, ib. 914/768. Miriște de luțărnă. ALR SN I h 142, cf. ALRM SN I h.98. Miriște de fîn. ALR SN I h 125. ◊ (Prin analogie) După rădicarea lesei. . . parii trebuie scoși din pămînt și nu rupți de la rădăcină ca să formeze „miriște”. ANTIPA, P. 673. – Pl.: miriști și miriște, (regional) miriș- turi (ALR I 914/900). – Și: (regional) mériște s. f. DDRF, CHEST. IV 122/29, ALR i 914/1, 18, 35, 49, 61, 69, 166, 174, 295, 302, 305, 315, 320. – Din bg. мерище.

AMORSĂ s. f. 1. dispozitiv de aprindere a unei încărcături; capsă. ◊ cantitate de pulbere așezată între dispozitivul de aprindere și încărcătura de azvârlire a unei lovituri de artilerie. 2. bandă neagră, opacă, de celuloid, care servește la încărcarea-descărcarea aparatelor cinematografice ori a casetelor de filme la lumină. ◊ (cinem.) detaliu plasat în prim-planul cadrului cu scopul de a da imaginii profunzime. 3. ~ a drumului = primul tronson terminat al unui drum. 4. nadă, momeală (pentru pești). 5. (cib.) serie de instrucțiuni care permit introducerea unui program. (< fr. amorce)

LUCIU, -IE, (I) lucii, adj., (II) luciuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrânge razele de lumină, care lucește (1); lucitor, lucios. 2. Cu lustru1, lustruit; neted; p. ext. alunecos. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie mare; mizerie. (Adverbial) Sărac luciu = foarte sărac. ♦ Lipsit de obstacole, neted; deschis. 3. (Despre terenuri, drumuri etc.) Acoperit de gheață; lunecos. II. S. n. Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii; suprafață strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. ♦ Lustru. – Din luci (derivat regresiv).

LUCIU, -IE, (I) lucii, adj., (II) luciuri, s. n. I. Adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrânge razele de lumină, care lucește (1); lucitor, lucios. 2. Cu lustru1, lustruit; neted; p. ext. alunecos. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie mare; mizerie. (Adverbial) Sărac luciu = foarte sărac. ♦ Lipsit de obstacole, neted; deschis. 3. (Despre terenuri, drumuri etc.) Acoperit de gheață; lunecos. II. S. n. Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii; suprafață strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. ♦ Lustru. – Din luci (derivat regresiv).

FAR, faruri, s. n. Turn așezat pe țărmul mării, pe o insulă sau pe un plutitor și prevăzut cu un proiector puternic care indică navelor și aeronavelor drumul în timpul nopții. Oceanul geme, urlă groaznic, Insula se zguduie-n temei: Pot să stau neturburatul paznic Lîng-un far ce nu mai dă scîntei? BENIUC, V. 40. Boroș... de pe platforma farului, vedea ca în palmă tot ce se întîmpla pe mare și pe uscat. BART, E. 54. Raza unui far s-a aprins deodată aruncînd o dungă peste mare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 89. ◊ Fig. Luna își aprinde farul tainic de lumină. ALECSANDRI, P. A. 115. ♦ Lampă așezată în partea din față a automobilelor, locomotivelor etc. pentru luminarea drumului. Andrei Hurdea oprise motorul și stinsese farurile. MIHALE, O. 98.

COȘMAGĂ, coșmăgi, s. f. (Mold.) Colibă de seînduri, baracă. Era la inserat și nu se aprinseseră lumini. în molozurile gării, o coșmagă strîmbă de seînduri și corturi de trupe care țineau circulația drumului de fier, legînd lumea cu pustia și cu frontul. SADOVEANU, M. C. 86.

MÎNGÎIETOR, -OARE, mîngîietori, -oare, adj. (Și în forma mîngîitor; mai ales poetic) Care mîngîie, care încurajează, îmbărbătează; consolator. Soarele de toamnă era prietinos și mîngîietor. SADOVEANU, O. VII 102. De o feminitate mîngîietoare... răspîndea atîta seninătate și bunătate că lumina și locul pe unde trecea. REBREANU, R. I 56. Se lumină întinsa noapte cu poleieli mîngîietoare. MACEDONSKI, O. I 63. ◊ (Substantivat) Ne mutăm la un fierar peste drum dimpreună cu moș Bodrîngă, mîngîitorul nostru. CREANGĂ, O. A. 90. – Variantă: mîngîitor, -oare adj

TĂRĂGĂNAT, -Ă, tărăgănați, -te, adj. (Și în forma trăgănat) 1. (Despre o acțiune) Executat încet, alene, cu zăbavă, cu multe amînări. ♦ (Despre voce, vorbire) Rar și prelungit, alene, domol. Mă întîmpină cu glas puțintel tărăgănat. SADOVEANU, A. L. 161. Mi-a răspuns cu o voce trăgănată. ALECSANDRI, T. 1302. ◊ (Adverbial) Mătușă Măgdălină, vorbi moale și tărăgănat țigăncușa. SADOVEANU, Z. C. 210. Bătrînul surprins rîde tărăgănat. CAMIL PETRESCU, T. II 25. 2. (Despre drumuri, terenuri) În pantă lină, ușor înclinat. Pe verdeața răcoroasă a viilor de pe dealurile tărăgănate, lumina dimineții parcă fierbea ca o pulbere de cleștar. CAMIL PETRESCU, O. II 278. Vedeți, bre, de alegeți și voi un drum mai trăgănat. HOGAȘ, M. N. 203. Tocmai pe cînd suia un deal lung și trăgănat, alt om venea dinspre tîrg. CREANGĂ, P. 40. – Variantă: trăgănat, -ă adj.

ASFALT, asfalturi, s. n. Amestec natural sau artificial de bitum cu materiale minerale, întrebuințat în industrie și la pavarea drumurilor. V. bitum, smoală, pavaj. Bedros se uita... la asfaltul luciu, negru, cu firișoare de aur în lumina farurilor. DUMITRIU, N. 269. Mîna ta bună, puternică, Zilnica ta muncă ți-o știu, Și pasul pe-asfaltul orașului, Și tihna din ceasul tîrziu. CASSIAN, H. 20. [Lucrătorii] se servesc de aparate electrice, ca cele de spart asfaltul străzilor. SAHIA, U.R.S.S. 15. Ca niște ritmice ciocane Răsună pașii pe asfalt. TOPÎRCEANU, B. 66.

ȘOSELUȚĂ, șoseluțe, s. f. Diminutiv al lui șosea. Ușa corpului de gardă se dă în laturi și un val de lumină izbucnește, curgînd pe șoseluța înclinată. SADOVEANU, O. VI 283. Lăsară șoseluța de centură și o luară pe drumul ce tăia țarina. SANDU-ALDEA, U. P. 128.

BÎJBÎI, bîjbîi, vb. IV. Intranz. 1. A umbla șovăitor, nesigur (într-un loc unde nu se vede bine), orbecăind sau căutînd pe dibuite cu mîinile. Închise cărțile și se duse în dormitor. Era întuneric și cam frig acolo. Bîjbîind, merse la patul lui, își aprinse luminarea. VLAHUȚĂ, O. A. 106. Buimăcit, speriat, bîjbîi o toană cu mîinile pe pereți pînă să găsesc ușa. VLAHUȚĂ, O. A. Tot bîjbîind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului. ISPIRESCU, L. 389. ◊ Fig. Cînd lumina difuză înainta treptat, apăreau, ca după o cortină, vapoarele care bîjbîiau prin neguri ca să-și găsească drumul pentru a intra în port. BART, E. 387. 2. A mișuna, a furnica, a roi. Delescu... se plecă la urechea nevestei sale și îi șopti... încet cîteva cuvinte... – Mai încet! ce dracul îmi spargi urechile, și lumea bîjbîie împrejurul nostru! DELAVRANCEA, S. 142. Aicea cînd am intrat, Ce-am văzut cînd m-am uitat? Bîjbîiau Șerpoaicele Și erau Ca acele, Broaștele Ca nucile, Năpîrci Ca undrelele. TEODORESCU, P. P. 518. – Prez. ind. și: bîjbîiesc. – Variantă: bojbăi (SBIERA, P. 272, CREANGĂ, P. 267) vb. IV.

CIRCUMSTANȚIALĂ s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / că pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... să păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, să rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „Să -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum: „Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că: „Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).

CRÎMPEI, crîmpeie, s. n. (De obicei cu determinări introduse prin prep. «de») Parte ruptă, desprinsă sau rămasă din ceva; bucată, porțiune, fărîmă. Aveai patrusprezece ani cînd, într-un crîmpei de gazetă,ai citit că la clubul muncitorilor au dat polițiștii năvală. PAS, Z. I 7. Zău, nu cunosc pe nimeni, cu voia dumitale, Un biet crîmpei de ață să-l dea fără parale! MACEDONSKI, O. II 58. Un crîmpei de luminare ardea în sfeșnicul ce era înfipt într-o măsuță de campanie. D. ZAMFIRESCU, R. 242. ♦ (Fiind vorba despre fraze, gînduri, cîntece etc.) Fragment, frîntură. În mintea ei, pe drum, i se încrucișau crîmpeie de fraze fără legătură. BART, E. 246. Crîmpeie de gînduri îi răsăreau în minte, luminau o clipă și se stingeau ca lumînărelele bătute de vînturi. SANDU-ALDEA, U. P. 19. Ce ochi frumoși avea Margareta în sara aceea! Această cugetare a rămas... în sufletul lui Radu ca un crîmpei de cîntec. VLAHUȚĂ, N. 63.

POVARĂ, poveri, s. f. 1. Greutate (mare); sarcină, încărcătură. În lumina vînătă se înșira convoiul cu poveri. C. PETRESCU, S. 9. Se clatină, lung țipă subt povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, P. 33. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțiind. COȘBUC, P. I 47. ◊ Fig. Dunărea curgea limpede, albastră, voioasă c-a scăpat de povara sloilor. SANDU-ALDEA, U. P. 24. 2. Trudă, chin. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi: Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. Viața în sclavie este o povară, Iarnă nesjîrșită, fără primăvară. BOLINTINEANU, O. 11. ♦ Obligație; însărcinare grea, serviciu greu. Artemie crezînd – după spusa babei – că preotului o să-i pară grozav de bine că-l scapă de povara a două sate, se apropie vesel și-i întinse mîna. STĂNOIU, C. I. 32. 3. Fig. Suferință morală, apăsare. Nu ameninț, dar îți zic Că prea mare e povara urii ca s-o mai ridic. DAVILA, V. V. 156. Mi-ar prii, pe-o așa iarnă, O-mpietrită amorțire. Să adorm, capul să-mi scutur De povara cugetării. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Ia mai bine dacă poți, Chinurile de la toți Și povara inimii Și pustiul lacrimii. PĂUN-PINCIO, P. 43. 4. Veche unitate de măsură de 100-125 ocale, folosită în trecut la calcularea cantității mărfurilor. După ce îmi dai povara de Santal... să vii ca să-ți alegi ce-ți place din lucrurile mele. SADOVEANU, D. P. 158. În drumul Țarigradului... Unde-mi merg poverile, Toate zaherelile. TEODORESCU, P. P. 669. – Variantă: (învechit și popular) povoară, povoare (NEGRUZZI, S. II 187), s. f.

MACAGIU s. m. Muncitor (în special de la căile ferate) care se ocupă cu manevrarea macazurilor (1); acar. Directorul își introduce pe peron familia și strigă sever către macagiul care stă drept, cu mîna gata pe cureaua clopotului. CARAGIALE, M. 292, cf. ALEXI, W. La lumina unui felinar de macagiu, [colonelul] consultă. . . o hartă mică. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. A intrat macagiu la drumul de fier. STANCU, D. 206. Telegrafistul cu doi-trei macagii ciocneau țoiuri cu secărică. id. R. A. II, 29, cf. ALR SN III h 873. ** (Regional) Cantonier (Strehaia). ALR SN III h 872/848. PI.: macagii. Macaz + suf. -giu sau din tc. makasçı, prin apropiere de derivatele românești cu suf. -giu.

PAȘNIC, -Ă, pașnici, -e, adj. 1. Care iubește și susține pacea, care evită orice conflict, partizan al relațiilor prietenești, armonioase. Or fi știind oare pașnicii locuitori de pe acest ostrov din ce vremi de vijelie au rămas zidurile năruite? VLAHUȚĂ, R. P. 11. 2. (Despre acțiuni, atitudini etc.) Care sprijină lupta pentru pace; de pace, lipsit de agresivitate. După biruința Uniunii Sovietice, rămîne drum deschis realizărilor pașnice, prin înțelegere și înfrățire. SADOVEANU, E. 269. 3. (Despre un loc, despre un peisaj etc.) Liniștit, calm, tihnit. Lumina de aur a soarelui lucește blînd într-un colț pașnic de natură. SADOVEANU, O. VI 329. O singură colibă Sta pașnică în văi. COȘBUC, P. II 258. Tot ce-i înconjoară, deal, luncă, șes, izvor, E pașnic ca blîndețea din sufletele lor. ALECSANDRI, O. 246. – Variantă: (învechit) pacinic, -ă (EMINESCU, N. 38, ALECSANDRI, P. III 135, RUSSO, O. 66) adj.

NEBULOS, -OASĂ adj., s. f. 1. adj. (Învechit; în sintagma) Stea nebuloasă = nebuloasă. v. nebulos (2). Lactea sau Calea traiană este... compusă din nenumărate micuțe stele nebuloze. genilie, g. 72/20. Stelele nebuloase sînt făcute... din grămăjui de stele mici. id. p. 75/11. O clasă de stele cunoscute subt numirea de stele nebuloase. babasch, m. ii, 19/26, cf. lm, culianu, c. 57. 2. s. f. Corp ceresc alcătuit din gaze sau pulberi, aflat în spațiile dintre stelele galaxiei noastre; sistem stelar cu lumină difuză, aflat dincolo de limitele galaxiei noastre. Exist în cer grămezi de stele care au aspectul unei mase confuze de lumină... Aceste grămezi... se numesc nebuloase. drăghiceanu, c. 18, cf. 19, lm. Întregi sisteme De nebuloase siderale Răsar din lumile spectrale Ca ofilite crizanteme. macedonski, o. i, 54. [Aglomerațiilor] de materie luminoasă cari se observă în diferitele regiuni ale spațielor cerești... li s-a dat... numirea generală de nebuloase. culianu, c. 54, cf. 55, 57, alexi, w., șăineanu, d. u. Ca niște sori de necrezut, avînd în ei lumini culese din nebuloase diferite, așa trec cîteodată crisantemele pe dinaintea noastră. galaction, o. 325. Mirifica metropolă..., de la o bucată de drum, apare în noapte ca o nebuloasă de fosfor. i. botez, b. i, 90. Nebuloasele din Calea Laptelui sau din spațiul interstelar. enc. Tehn. i, 106. O fantastică și nesfîrșită succesiune de munți... așa cum se urmează planetele și nebuloasele în infinit. bogza, c. o. 18, cf. 334. Într-o epocă în care lipseau telescoapele, astronomii, chiar geniali fiind, nu puteau cunoaște nebuloasele din care se împrospătează universul. v. rom. ianuarie 1954, 204. Conform acestei ipoteze, sistemul solar făcea parte dintr-un singur corp incandescent și rarefiat, numit nebuloasă. geologia, 9. 3. adj. (În dicționarele din trecut) Întunecat (de nori sau de ceață), neguros (1), sumbru. cf. pontbriant, d., costinescu, barcianu, alexi, w., șăineanu, d. u. ♦ Fig. Neguros (2). Ochi nebuloși, față nebuloasă. lm. 4. adj. Fig. Neclar, imprecis, confuz, neguros (3); incert. Toate aceste erau numai naiva așternere pe hîrtie a unui amalgam de idei nebuloase. maiorescu, d. i, 46, cf. id. cr. ii, 373. Redînd viață hotărîtă formelor nebuloase din preajmă-i. caragiale, ap. cade. Citind frazele nebuloase. gherea, st. cr. iii, 206. Uitat-am toate-acele imagini nebuloase... A căror amintire simțeam că mă apasă. i. negruzzi, s. ii, 263, cf. barcianu. Fraze nebuloase. bassarabescu, s. n. 186. Și laolaltă noi trăim ca frații... Dar totuși cît de nebulos apare Destinul tău. topîrceanu, p. o. 49, cf. iordan, n. l. i, 108. Discursurile nebuloase și de neînțeles ale lui Don Quijotte. l. rom. 1953, nr. 1, 96. Noțiuni vagi și nebuloase. s. c. șt. (iași), 1957, 256. – pl.: nebuloși, -oase. – Și: (învechit) nebuloz, -ă adj. – Din fr. nébuleux.

luciu2, ~ie [At: PO 296/27 / V: (reg) licie af, (înv) luceu sn, ~ciă af, (îvp) luci a / Pl: (1-18) ~cii, (20-33) ~ri / E: luci drr] 1 a (D. obiecte) Care răsfrânge razele de lumină (1). 2 a (D. aștri sau alte surse de lumină) Care răspândește lumină (1). 3 a (D. privire) Cu reflexe strălucitoare. 4 a (Înv) Plin de fast Si: elegant, fastuos. 5 a (D. obiecte sau părți ale lor) Cu lustru2 (1) Si: lustruit2 (1). 6 a (Pex; d. obiecte sau părți ale lor) Neted. 7 a (Pex; d. obiecte) Lunecos. 8 a (Fig; d. îmbrăcăminte) Uzat. 9 a (Fig; d. piele sau părți ale corpului) Fără cute sau zbârcituri Si: întins. 10 a (Fig; pex; d. piele) Catifelat. 11 a (D. păr) Drept. 12 a (Îvp; d. terenuri, locuri) Plan. 13 a (Îvp; ape) Cu suprafața liniștită, lipsită de valuri. 14 a (Îvp; drumuri) Fără hopuri sau făgașe Si: drept, plat, uniform. 15 a (Îvr) Limpede. 16 a (D. terenuri, locuri) Pe care nu se găsește nimic Si: deșert, gol, pustiu. 17 a (Pfm; îs) Sărăcie ~eie Sărăcie mare Si: mizerie. 18 a (Pop; d. terenuri, drumuri) Acoperit cu gheață. 19 av (Pop; îe) A fi sărac ~ A fi foarte sărac. 20 sn Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii. 21 sn Suprafață netedă, strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. 22 sn (Fig) Splendoare. 23 sn Lustru (1). 24 sn (Îlv) A da ~ A lustrui (1). 25 sn (Fig; îae) A da strălucire, frumusețe. 26 sn Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzurii. 27 sn (Urmat de determinări în genitiv) Suprafață foarte netedă a unor obiecte. 28 sn Suprafață liniștită a unei ape, fără valuri, care poate da reflexe luminoase. 29 sn (Îvr; îs) ~l mării Nivel al mării. 30 sn (Îvp) Suprafață a mării. 31 sn (Înv) Întindere mare de apă Si: mare. 32 sn (Înv; fig) Nemărginire. 33 sn (Îvp) Întindere.

MĂRGINAȘ, -Ă adj., s. m. 1. Adj. Care se găsește la margine, la extremitate, la periferie ; lăturalnic, limitrof, (învechit, rar) mărginean (2), (regional) mărginos. Luai drumul cel mai lung și mărginaș, spre a studia fisonomia orașului în noaptea ajunului. f (1 888), 19. Întunericul cade așa de liniștit în mijlocul luminii palide care năvălește în valuri pe ferestrele mărginașe. PETICĂ, O. 379. Și locuia acum într-o casă mărginașe, cu odăile întunecoase și respingătoare. C. PETRESCU, Î. II, 127, cf. I, 21, id. A. R. 6. Cînd ieșea singur, bătea locurile mărginașe ori aleele din grădina Vîrnav. CĂLINESCU, E. 408. Era subt poala unui codru de stejar un șleau de soiuri mărginașe și cam pipernicite. CAMIL PETRESCU, O. II, 23. Prin cartierele mărginașe, femeile umblă pe la știutorii de carte. . ., să li se scrie jalbe. PAS, Z. III, 157. Cotind pe uliți mărginașe. . ., ajunseră în cartierul gării. VORNIC, P. 200, cf. V. ROM. iulie 1 954, 250, ib. februarie 1 954, 6. ◊ F i g. Înarmaseră. . . pe cîțiva tineri exaltați, care aveau legături mărginașe cu mișcarea constituțională. CAMIL PETRESCU, O. II, 230. 2. Adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care locuiește, care se află, care își are sediul la marginea unui sat, a unui oraș, a unui ținut sau la granița unei țări; (învechit și regional) mărginean (1), (rar) mărginar (I). Să trimită pe căpitan-pașa. . . cu ferman strajnic către toți pașii mărginași. DIONiSiE, C. 190. Înalta Poartă... va opri tot felul de năvăliri a mărginașilor d-a dreapta Dunării în pămîntul Valahiii sau al Moldovii. GT (1 839), 631/25. S-a oprit în fața viișoarei unui mărginaș bondoc și-ndesat, care tocmai se spăla pe ochi, de dimineață, la soare, în prispa cramei. CARAGIALE, O. II, 232. Dogarul era încă țăran, așa cum era o mare parte dintre mărginașii Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. II, 42. Erau mulți tîrgoveți, dar erau și țărani mărginași, cu zăbune peste cămășile cu rîuri roșii. id. ib. III, 217. S-a ivit turcu cu bătaie spre grec, atingîndu-să șî de mărginași Dunării. VÎRCOL, V. 44. 3. Adj. (Despre oi) Care se află la marginea turmei ; spec. (regional) care are năravul de a umbla la marginea turmei (CHEST. V 76/49). O oaie mărginașe se opri, ridică moțul din cîrd, behăi și o luă la goană spre cîrdul strein. PREDA, Î. 143. 4. Adj. (Regional ; în sintagma) Dinte mărginaș (și substantivat, m.) = fiecare dintre cei patru colți ai calului. De la 6 pînă la 8 luni cresc mărginașii sau colții. DAMÉ, T. 47, cf. TDRG, DR. V, 289. Dinte mărginaș. CADE, cf. ȘĂINEANU, D. U. 5. S. m. (Regional) Paznic de cîmp ; (regional) mărginar (II 2) (Pomîrla-Dorohoi). BL IX, 58. 6. S. m. (Argotic) Cbibiț (la jocul de cărți). GR. S. VII, 118. – Pl.: mărginași, -e. – Margine + suf. -aș.

MULT2, -Ă, mulți, -te. I. (Numai la sg.; adj. nehot.) 1. în cantitate mare, îmbelșugat, în număr mare. Lume multă. Vorbă multă. ▭ Boierul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai știa numărul. CREANGĂ, P. 67. Toți trecătorii simțeau deodată O sete mare în pieptul lor; Beau multă apă, cătînd la fată, Și urmau drumul oftînd de dor. ALECSANDRI, P. I 20. Niciodată astă lună ce înoată în tărie... Mai mult număr de cadavre de atunci n-a luminat. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ (Despre abstracte) Primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 26. A îndreptat-o și ea, cu multă bunătate și blîndeță, la soră-sa cea mai mare. CREANGĂ, P. 91. Norodul nu va răsplăti numai multa știință, ci și buna voință, buna cugetare. GOLESCU, Î. 94. ◊ (Substantivat) Cu spaimă mută-n jur privea, Din mult nimic nu-nțelegea. COȘBUC, P. I 152. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. Mult puțin (sau puținul) = toată cantitatea existentă. Mult puținul pe care l-a agonisit. A nu fi mult să... = a fi cît pe-aci să..., mai-mai. N-a fost mult să piardă trenul. Mult (sau multul) cu multul = extrem de mult, foarte mult. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I 131. Cafea așa bună... nu găsea el, să fi dat mult cu multul în altă parte.. la TDRG. Împăratul... făgădui multul cu multul voinicului ce se va încumeta să o răpuie. ISPIRESCU, U. 122. ♦ Intens. Zgomot mult. 2. Vast, întins, amplu. Lăsînd pe toți, din cît afund O mie de crăimi ascund, Toți craii multului rotund De veste plini. COȘBUC, P. I 54. Și de cînd m-am depărtat Multă lume am îmblat. EMINESCU, O. I 123. 3. (Despre timp) Care durează; îndelungat. Strîngea cuțitu-n pumn... Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I 231. Nu după multă vreme se și însoți. ISPIRESCU, L. 8. Eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. II. (Numai la pl; num. nehot.) în mare număr, numeroși. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. EMINESCU, O. I 170. Multe flori lucesc în lume. ALECSANDRI, P. A. 64. Nu te apuca de multe trebi o dată. NEGRUZZI, S. I. 248. Ce-i pasă bietei turme... dacă are unul sau mulți apăsători? ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (Urare făcută la sărbători sau la aniversări) (La) mulți ani! v. a n2. ◊ Loc. adv. De multe ori (sau în multe rînduri) = adesea, în mod frecvent. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I 21. Scumpetea în multe rînduri... S-au văzut oprind pornirea. CONACHI, P. 283. ◊ (Substantivat) Multora le-au făcut bine și uite răsplata! REBREANU, R. II 201. Mulți ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. CREANGĂ, P. 154. Mă mărit, te las pe tine, Că mulți tare m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ (Substantivat, n.) Lucruri, întîmplări, fapte numeroase și felurite. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns; multe i s-au lămurit. C. PETRESCU, A. 396. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hursuz. CREANGĂ, P. 111. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I 250. (Expr.) Multe (și) de toate sau (rar) multe toate = tot felul de lucruri. Nebun, din ce?... Din multe toate. COȘBUC, P. I 229. Gîndindu-se mereu la multe de toate. CREANGĂ, P. 141. Multe și mărunte v. mărunt. A nu ști multe = a se supăra ușor, a-și da drumul mîniei, a nu cruța pe altul, spunîndu-i pe față ce gîndește. A voi (ceva) și mai multe nu = (a voi) cu orice preț, cu tot dinadinsul, a nu renunța cu nici un chip. Voia cu dinadinsul să aibă pentru dînsul inelul lui Făt-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. – Formă gramaticală: gen.-dat. pl. m. și f. multora.

NEHOTĂRÎT, -Ă, nehotărîți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care nu e hotărît, care nu știe ce hotărîre să ia; șovăitor, nesigur; (despre manifestări, gesturi ale oamenilor) care arată nehotărîre, nedecis; vag, incert, confuz. Stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Ozun se opri în stradă, nehotărît încotro să apuce. C. PETRESCU, C. V. 135. Grigore răspunse numai cu un zîmbet nehotărît. REBREANU, R. I 18. ◊ (Poetic) Pămîntul doarme încă în lumina umedă și nehotărîtă a dimineții. VLAHUȚĂ, R. P. 51. ◊ (Adverbial) Se lăsa purtat de gîndurile care întotdeauna izvorăsc nehotărît și neisprăvit, cînd mergi drum lung. C. PETRESCU, Î. I 133. 2. (Gram.; în expr.) Adjectiv nehotărît = adjectiv pronominal care însoțește substantivul fără să individualizeze obiectul. Adjectivele nehotărîte însoțesc substantivele, determinîndu-le în mod neprecis. GRAM. ROM. I 220. Pronume nehotărît = pronume care ține locul unui substantiv fără să-l precizeze. Pronumele nehotărît «unul», «una» apare în corelație cu pronumele nehotărît «altul», «alta», de care este legat prin opoziție de sens. GRAM. ROM. I 222. Articol nehotărît = articol care dă un sens nedeterminat substantivului pe care-l însoțește. Articolul nehotărît dă substantivului un sens asemănător cu acela pe care îl dau adjectivul pronominal nehotărît și numeralul «un», «o». GRAM. ROM. I 168. Numeral nehotărît = numeral care exprimă o cantitate neprecizată sau aproximativă de obiecte. Numeralele nehotărîte «mulți», «puțini», «cîțiva» au forme deosebite după gen și după caz. GRAM. ROM. I 234.

RAMPĂ, rampe, s. f. 1. Platformă (în gări) la nivelul pardoselii vagoanelor, pentru a înlesni încărcarea și descărcarea mărfurilor; loc lîngă linia ferată destinat încărcării și descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de fier sau de piatră de-a lungul unei scări sau (mai rar) al unui pod. Începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor și... auzi vîjîind pe sub vagon o apă repede și puternică. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ♦ Bară de lemn care închide un drum sau o șosea la încrucișarea cu o cale ferată; barieră. 3. Partea din față a podelei unei scene de teatru, unde sînt instalate luminile. Dacă cei ce visează la lumea ce se agită după dunga strălucitoare a rampei ar fi ascultat acestea, desigur că s-ar fi înduioșat. ANGHEL, PR. 121. Pășește spre rampă și declamă cu toată căldura. CARAGIALE, O. III 7. ◊ Expr. A chema la rampă = a cere prin aplauze ca artiștii să reapară pe scenă. De trei ori actrița fu chemată la rampă, iar a patra oară... apăru împreună cu autorul poeziei. CĂLINESCU, E. 140. Cîntăreții sînt chemați la rampă de două, de trei, de patru ori. CARAGIALE, N. S. 91. (Despre piese de teatru) A vedea lumina rampei = a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului. 4. Teren înclinat.

ZĂRI, zăresc, vb. IV. 1. Tranz. A vedea (ceva) slab, vag, nedeslușit (din cauza depărtării sau a întunecimii). ◊ Expr. (Intranz.) A zări ca prin sită = a vedea numai conturul obiectelor, fără a distinge bine forma și culoarea; a vedea neclar, ca prin ceață. ♦ A vedea (ceva) numai în treacăt, în fugă. ♦ Intranz. (Rar) A vedea. ◊ Refl. impers. De la măria-ta se zărea la el și de la el la măria-ta (DELAVRANCEA). 2. Tranz. A observa, a băga de seamă, a descoperi pe cineva sau ceva. 3. Refl. impers. A se arăta, a se ivi; a apărea, a se vedea. ◊ Expr. A se zări de ziuă = a se face ziuă, a se revărsa zorile, a se lumina de ziuă. (Rar) A se zări de lună = a apărea, a ieși luna. Începe-a se zări de lună Și-i liniște pe drum (COȘBUC). 4. Intranz. (Pop.) A străluci. Casele lui Dobrișeanu... zăresc ca soarele (TEODORESCU). – Din zare.

NEGRĂIT, -Ă adj. 1. Care nu poate fi spus, exprimat, descris (atît e de mare, de intens, de frumos, de bun etc.), nespus (2), inexprimabil, indescriptibil; p. ext. extraordinar, excepțional, nemaipomenit. Bucurați-vă cu bucurie negrăită și slăvită. cod. vor. 140/24. Îmbrăcat cu lumină neatinsă și cu slavă negrăită. varlaam, c. 377. Au scris vedeniia cea plină de taine negrăite (a. 1775). gcr ii, 106/19. Veselia cea negrăită. mineiul (1776), 6r2/20. Acea slavă și lumină a negrăitelor bunătăți. varlaam-ioasaf, 32r/13, cf. lb. Nu înceta de a arăta către mine negrăita ta bunătate. marcovici, d. 5/14, cf. 162/9. Atîtea minuni negrăite. gorjan, h. i, 150/20, cf. 3/35, iv, 155/13, polizu, pontbriant, d., lm. E de o frumuseță negrăită drumul acesta pină sus la Polatiștea. vlahuță, o. a. II, 133, cf. DDRF, RARCIANU, ALEXI, W. În clipa durerii negrăite Voi pune-n mintea voastră lumina ce nu piere. petică, o. 192, cf. 77. O frumusețe albastră, negrăită, se lăsa din stele pe pămînt. galaction, o. 66, cf. 321. Primăvara asta timpurie, după semnele ei, îi umplea inima de niște doruri negrăite. v. rom. noiembrie 1953, 162. ◊ (Adverbial; urmat de determinări introduse prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) O, lasă-mi capul meu pe sîn, Iubito, să se culce, Sub raza ochiului senin Și negrăit de dulce. eminescu, o. i, 179, cf. vlahuță, p. 47, coșbuc, p. i, 264. Eram copil și-n mintea mea poveștile erau însuflețite de o viață negrăit de dulce. petică, o. 277, cf. șăineanu, d. u. Niciodată o zăpadă n-a fost atît de albă. Atît de negrăit de albă. Părea albastrâ-verzuie. tribuna, 1961, nr. 216, 5/1. 2. (Învechit, rar; despre copiii mici) Care nu poate (încă) vorbi. Prunc negrăit. mineiul (1776), 53r1/35. ◊ (În credințe populare) Apă negrăită = apă adusă de la izvor sau de la fîntînă de către cineva care în tot timpul acestei acțiuni nu vorbește; (regional) apă mută. Se descîntă cu o creangă de busuioc cu apă neîncepută și negrăită. i. cr. ii, 186. 3. (Învechit, rar; despre oameni) Care nu se înțelege, nu ajunge la un consens cu altul. Și urii credea grăitelor de Pavelu, iară alții nu credea. Negrăiți (fără să se înțeleagă b 1938) era urulu cătră alaltu, duseră-se. cod. vor. 104/11. 4. (Învechit, rar) De care nu se ține socoteală, care nu se ia în considerație. Zilele ceale mai denainte negrăite (nu se mai pun la număr b 1938) vor fi pentru că s-au pîngărit capul rugii lui. biblia (1688), 982/32. – pl.: negrăiți, -te. – pref. ne- + grăit.

RAMPĂ, rampe, s. f. 1. Platformă (la nivelul pardoselii unor vehicule) care înlesnește încărcarea și descărcarea mărfurilor; loc înălțat (lângă linia ferată) destinat încărcării și descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de fier sau de piatră de-a lungul unei scări sau (rar) unui pod. ♦ Barieră. 3. Partea din față a unei scene de teatru unde sunt instalate luminile; rivaltă; p. gener. scenă. ◊ Expr. A chema la rampă = a cere, prin aplauze, ca artiștii să reapară pe scenă. A vedea lumina rampei = (despre piese de teatru) a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului. 4. Porțiune înclinată față de orizontală a unui drum sau a unei căi ferate, parcursă în sensul urcării. 5. Lucrare minieră prin care se face legătura între galeria de transport a unui orizont și un puț de mină sau un plan înclinat. 6. (În sintagma) Rampă de lansare = platformă prevăzută cu dispozitive de orientare și ghidare, folosite pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor. – Din fr. rampe, germ. Rampe.

GRIGORESCU 1. Nicolae G. (1838-1907, n. sat Pitaru, jud. Dâmbovița), pictor și desenator român. M. de onoare al Acad. (1899). Mare peisagist și portretist. Principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgașul deschis de Corot, Coubert, Millet și în general de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniștilor („Toamnă la Fontainebleau”, „Paznicul de la Chailly”, „Maternitate”). Profitând de exemplul tuturor acestora și de inovațiile lor inspirate mai ales de practica picturii de plein air și de soluțiile de atmosferă, lumină, intensitate cromatică, G. revoluționează mijloacele de exprimare plastică ale picturii noastre de până la el, înlocuind formele închise, perfect finisate, în tușe contopite, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tușe aparente și puternic vibrate, conforme viziunii moderne („Pe malul Siretului”, „Fete torcând la poartă”, „Iarmaroc”, „Luminiș”). A desfășurat o prodigioasă activitate de pictor de icoane și biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziții religioase vocația sa de peisagist, prin imagini care anunță uneori viitorul său plein-air-ism (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari și Agapia). În 1861 pleacă în Franța, unde, după o scurtă trecere pe la Școala de Arte Frumoase din Paris, se stabilește, cu unele întreruperi, la Barbizon. În 1869, se întoarce definitiv în patrie. Pictează priveliști de țară, scene din viața rurală, figuri și portrete de țărani într-o viziune adesea arhaizantă, semănătoristă, cu puternice accente idilice, evrei în târgurile moldovenești de odinioară, precum și numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii („Mocanul”, „Fata cu zestre”, „Ciobănaș”, „Țărancă cu maramă”, „Țărancă voioasă”, „Evreul cu gâsca”, „Marele Ban Herescu-Năsturel”, „Portret de femeie”, „Autoportret”). Urmând în 1877 armatele românești pe front, G. a lăsat schițe, desene, acuarele și tablouri, de un pronunțat dinamism și libertate de expresie, o mărturie impresionantă asupra Războiului nostru de neatârnare („Atacul de la Smârdan” – în mai multe variante -, „Convoi de prizonieri”, „Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câștigând în luminozitate și atmosferă și evidențiind totodată o mai concentrată disoluție a formelor, proprie în general impresionismului, și păstrându-le acestora construcția („Pescăriță la Granville”, „Bătrână la Brolle”, „Strada la Vitré” – în mai multe variante – „Drum greu”, „Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 de viață, pictura lui G. este marcată de prevalența – uneori excesivă – a tonului foarte deschis al luminii, față de intensitatea pigmentară a culorii, perioadă care cunoaște totuși o seamă de opere de vârf („Car cu boii la Orății”, „Întoarcerea de la bâlci”). 2. Dinu Alexandru G. (n. 1914, București), pictor francez de origine română. Nepotul lui G. (1). Lucrări care îl apropie deopotrivă de tașism și gestualism, prin pata amplă de culoare și energia gestului pictural („Armonie”, „Compoziție”).

RAMPĂ, rampe, s. f. 1. Platformă (la nivelul pardoselii unor vehicule) care înlesnește încărcarea și descărcarea mărfurilor; loc înălțat (lângă linia ferată) destinat încărcării și descărcării mărfurilor. 2. Balustradă de lemn, de fier sau de piatră de-a lungul unei scări sau, rar, unui pod. ♦ Barieră. 3. Partea din față a unei scene de teatru unde sunt instalate luminile; rivaltă; p. gener. scenă. ◊ Expr. A chema la rampă = a cere, prin aplauze, ca artiștii să reapară pe scenă. A vedea lumina rampei = (despre piese de teatru) a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului. 4. Porțiune înclinată față de orizontală a unui drum sau a unei căi ferate, parcursă în sensul urcării. 5. Lucrare minieră prin care se face legătura între galeria de transport a unui orizont și un puț de mină sau un plan înclinat. 6. (În sintagma) Rampă de lansare = platformă prevăzută cu dispozitive de orientare și ghidare, folosite pentru lansarea avioanelor catapultate sau a rachetelor. – Din fr. rampe, germ. Rampe.

LIN3, -Ă, lini, -e, adj. 1. Care se mișcă sau se desfășoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște (și în ritm moderat); domol, liniștit, potolit. 2. (Despre drumuri, pante etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat sau de străbătut. ♦ (Rar; despre suprafețe) Neted. 3. (Despre sunete) Lipsit de intensitate; blând, potolit. ♦ (Poetic; despre lumină) Cu o strălucire domoală, blândă, odihnitoare. 4. Calm, liniștit. – Lat. lenus, -a (= lenis).

LIN3, -Ă, lini, -e, adj. 1. Care se mișcă sau se desfășoară în mod egal, fără salturi și treceri bruște (și în ritm moderat); domol, liniștit, potolit. 2. (Despre drumuri, pante etc.) Cu înclinație mică, ușor de urcat sau de străbătut. ♦ (Rar; despre suprafețe) Neted. 3. (Despre sunete) Lipsit de intensitate; blând, potolit. ♦ (Poetic; despre lumină) Cu o strălucire domoală, blândă, odihnitoare. 4. Calm, liniștit. – Lat. lenus, -a (= lenis).

AMURGI (-gește) I. vb. unipers. 📆 A se lăsa amurgul, a însera: pînă una alta, amurgește bine (CRG.); ziua (sau lumina) amurgește (BUR.) (ALECS.). II. ‼ vb. intr. A-l apuca seara (pe undeva): se ’ngrămădeau ca lupii asupra unui biet om care a amurgit pe drum (GR.-N.) [👉 MURGI].

BENIUC, Mihai (1907-1988, n. Sebiș, jud. Arad), scriitor și psiholog român. Acad. (1955), prof. univ. la București. Cultivînd lirismul direct, expresia energică, tonul profetic, afirmă în versurile sale („Cîntece de pierzanie”, „Mărul de lîngă drum”, „Materia și visele”, „Culorile toamnei”, „Patrula de noapte”) solidaritatea declarativă cu satul natal, forța revoluției, victoriile socialiste sau meditează asupra senectuții și trecerii timpului („Elegii ”, „Lumini crepusculare”). Lucrări de zoopsihologie („Psihologia animală”).

lumină, -i, (lumnină, lumninea), s.f. – 1. Lumânare: „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea 1924 II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel 1962). Creștinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă și romană. 2. Lumina ochiului, pupila (ALR 1964: 39). – Lat. lux „lumină”.

*anódă adj. f. (vgr. aná, în sus, și odós, drum). Fiz. Placă anodă, se cheamă așa o placă pusă într’o butelie vidă legată de un fir electric. Cînd vidu nu e complet, ĭa emite o lumină roșie violetă care merge descrescînd spre placa catodă.

PĂTRUNDE, pătrund, vb. III. 1. Intranz. A străbate, a trece, a răzbi. În chimir nu pătrunsese ploaia. GALACTION, O. I 81. Aburii îndrăzneți au pătruns prin crăpături în toate colțurile. BASSARABESCU, V. 30. Crivățul pătrunde [în codri] scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, O. 183. ◊ Fig. A zilei raze roșii în inimă-mi pătrund. EMINESCU, O. I 98. ◊ Refl. pas. Luminiș de lîngă baltă, Care-n trestia înaltă Legănîndu-se din unde, În adîncu-i se pătrunde Și de lună și de soare Și de păsări călătoare. EMINESCU, O. I 215. ♦ A ajunge undeva (străbătînd o distanță). [Gîndul meu] la sînul tău pătrunde, Ca un flutur ce s-ascunde într-un leagăn înflorit. ALECSANDRI, P. I 143. 2. Intranz. A intra cu oarecare greutate, a ajunge undeva după multe eforturi. Puținii prietini care izbuteau să calce consemnul și să pătrundă în biroul de lucru erau uimiți de goliciunea pereților. C. PETRESCU, C. V. 143. Își croi drum cu coatele și pătrunse înlăuntru. REBREANU, R. II 202. Cobori în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază, Pătrunde-n casă și în gînd Și viața-mi luminează. EMINESCU, O. I 171. 3. Intranz. A se răspîndi, a se propaga, a se face cunoscut, a ajunge. Ideile leninismului pătrund în cele mai îndepărtate colțuri ale globului pămîntesc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. 4. Tranz. A străpunge; a răzbate. (Fig.) Mitrea și-a simțit inima bătînd că l-a pătruns privirea acelor ochi verzi și adînci. SADOVEANU, M. C. 66. ♦ A privi atent, a cerceta, a scruta cu privirea. Șoimaru căuta să pătrundă depărtarea. SADOVEANU, O. VII 146. Își ivește capul, numai cîte-o clipă, Și pătrunde casa și s-ascunde-n pripă. COȘBUC, P. I 253. ◊ Expr. A pătrunde (pe cineva sau ceva) cu privirea = a privi atent pe cineva sau ceva, cu intenția de a ghici, de a descoperi sau de a transmite un gînd, o dorință etc. 5. Tranz. Fig. A străbate cu mintea; a înțelege, a pricepe. Doamna i-a pătruns cuvîntul, Pînă-n suflet i-a pătruns. COȘBUC, P. I 211. Aflat-ai a lui planuri? Pătrunsu-le-ai? ALECSANDRI, T. II 158. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Refl. S-a pătruns că graba strică treaba. CARAGIALE, O. III 99. 6. Tranz. Fig. A mișca adînc, a impresiona puternic, a zgudui, a emoționa. Ce glas?... el mă pătrunde. O, da!... e glasul ei!... E Ana! ALECSANDRI, T. II 179. Această întrerumpere a unei vorbe amorezate pătrunse pe biata fată care tăcu lăsînd să scape din sînul ei o oftare. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ Refl. A se lăsa cuprins. Pătrunde-te de adevărul pe care îl ai înaintea ochilor. ARGHEZI, P. T. 13. [Schiller în Wilhelm Tell] s-a pătruns de acea mîndrie de vînător. ODOBESCU, S. III 81.- Forme gramaticale: perf. s. pătrunsei, part. pătruns. - Prez. conj. pers. 3 și: să pătrunză (EMINESCU, O. I 134).

FĂT, feți, s. m. 1. Produs al concepțiunii, din momentul cînd începe a avea mișcări proprii și formele caracteristice speciei și pînă la ieșirea în mediul extern; fetus. Vin turcii!... strigătul acesta a făcut să se înfioare fătul în pîntecele mamei și să se cernească lumina soarelui, în multe din zilele părinților noștri. GALACTION, O. I 276. 2. (Popular și poetic; în opoziție cu fată) Fecior, fiu; băiat, copil. Pe creștetul Olimpului aprins Își taie drum prin spini... Un făt pribeag cu ochi senini albaștri. GOGA, C. P. 140. Despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine, că mare jale și alean or fi mai ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Și acum bine-am nemerit La casă de om cinstit, Tot cu feți și fete mari De-nsurat, De măritat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. ◊ Compuse: (în lumea basmelor) făt-frumos = erou care reprezintă vitejia și frumusețea bărbătească. De-ai fi văzut jucînd voioși Și feți-voinici și feți-frumoși Și logofeți. COȘBUC, P. I 58. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; Feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele. EMINESCU, O. I 85. Făt-logofăt = copil cu însușiri extraordinare. De m-ar lua pe mine feciorul... ce trece p-aci, eu i-aș face doi feți-logofeți cu totul și cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 62. (Ironic) Feți-logofeți de soiul nostru, cu meseria stosului și a bancului. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. Fătul meu = formulă cu care se adresează cineva mai bătrîn unui tînăr spre a-i arăta iubire, bunăvoință etc. Fătul mieu, bun tovarăș ți-ai ales. CREANGĂ, P. 198. O iubești, fătul meu, fără s-o știi. EMINESCU, N. 118. Că mîndruța, fătul meu, Cînd simțește că ți-i rău, Fuge iute la părău, Udă cîrpa-n apă rece, Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14.

TRIBORD, triborduri, s. n. Bordul drept al unei nave (privind de la pupă spre proră). Corabia luă drumul către miazănoapte, strîngînd vîntul în tribord. TUDORAN, P. 359. S-au descărcat dintr-o dată cele 60 de tunuri de la tribord. CAMIL PETRESCU, T. II 176. Se vede o lumină albă în tribord. BART, S. M. 18.

ZĂNGĂNIRE, zăngăniri, s. f. Acțiunea de a zăngăni și rezultatul ei; zornăit, zăngănit. Pe drum se-nșiră-o oaste; e oastea proletară. Nici zăngăniri de arme, nici sarbădă fanfară... Ci ochii veseli cată: că-n albe slove-i scris, Pe flamurile roșii, lumina unui vis. PĂUN-PINCIO, P. 93. – Variante: zîngănire, zingănire (la TDRG), zinghenire (ALECSANDRI, P. II 16) s. f.

astupa [At: VARLAAM, C. 252 / Pzi: astup / E: ml *a(d)stuppare] vt A umple cu câlți o gaură. 2 vt A umple o gaură, crăpătură, deschizătură. 3 vt A pune dopul unei sticle. 4 vt (Îe) A-și ~ urechile A pune mâinile la urechi pentru a nu auzi. 5 vt (Îae) A nu voi să audă, să știe. 6 vt (Fig; îe) A ~ găuri A-și plăti datoriile. 7 vt (Îe) A ~ cuiva gura A face pe cineva să tacă. 8 vr (Reg; pan) A se constipa. 9-10 vtr A (se) acoperi, a (se) troieni o intrare, o deschizătură. 11 vt (Îs) A-și – nasul A pune mâinile la nas, pentru a se feri de un miros neplăcut. 12 vt (Îs) A – o ușă A desființa o intrare, a o zidi. 13-14 vt (Îs) A ~ un drum (A închide un drum sau) a-l face să nu se mai cunoască. 15 vt A acoperi ceva, astfel încât să nu se mai vadă, să nu mai străbată la el aerul, lumina. 16 vt (Îe) A ~ cuiva ochii A face pe cineva să nu vadă ceva (rău) ce se vrea să rămână ascuns. 17 vt A acoperi ceva cu pământ, frunze etc. 18 vt (Pex) A înmormânta. 19 vt (Îvp) A înveli. 20 vt A șterge de pe fața pământului. 21 vtr A face să nu se mai cunoască. 22 vt (Fig; d. sunete) A face să nu se audă. 23 vt A șterge din mintea oamenilor. 24 vt A ascunde.

SUR, -Ă, suri, -e, adj. 1. (Despre părul sau lîna animalelor) De o culoare intermediară între alb și negru sau care rezultă dintr-un amestec de alb și negru (v. cenușiu); (despre animale și păsări) care are părul, lîna, penele de această culoare. Au dat năvală doi dulăi suri cu căpăținele negre. SADOVEANU, N. F. 38. Miei albi fugeau către izvor Și grauri suri zburau în cete. COȘBUC, P. I 176. Un taur mare cu părul sur. RETEGANUL, P. IV 41. Cucule, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (În contexte figurate) Pe unde Jiul, spumegînd, Își spală coama sură. FRUNZĂ, Z. 30. ♦ (Substantivat) Nume dat unui cal cu părul de culoare intermediară între alb și negru. Pe poarta deschisă, Bîscoveanul trecu în goană pe surul lui costeliv, dar vînos, și se topi în ninsoarea care cădea moale. CAMIL PETRESCU, O. I 9. Surul lui se lăsa ușor pe picioarele dinapoi, ca să lunece în vîlcea printre răchite. id. O. II 143. 2. (Despre stofe, haine) Făcut din lînă sură (1) sau vopsit în această culoare. Îmbrăcămintea sură a oștenilor moldoveni părea întuneric de peșteră între zare și luciul apei. SADOVEANU, N. P. 335. Cei trei văcari, sub niște căciuli uriașe, cu fundul lat, cu sumanele sure aruncate numai pe umăr, ședeau rezemați în ghioagele lor. BART, S. M. 82. Contoșul domnului, sur și lung, cu ceaprazuri de fir, e deschis la piept. ODOBESCU, S. A. 113. 3. (Despre munți) De culoarea cenușie a stîncilor; (despre drumuri) de culoarea mohorîtă a pulberei care le acoperă. Luna-și pierde prin păduri Tainica văpaie... Doarme între munții suri Vechea Borșa-Baie. DEȘLIU, M. 11, De o parte și de alta a drumului sur se înălțau două spinări ușoare de colnic. SADOVEANU, O. I 369. Mă întorc cu fața spre creasta sură. CAMIL PETRESCU, U. N. 279. 4. (Despre cer, nori, văzduh) Lipsit de lumină, de strălucire; încețoșat; tulbure; fig. posomorît, mohorît. Rațele sălbatice treceau în triunghi pe deasupra în văzduhul sur și tăios. DUMITRIU, N. 289. Afară plouă lin din cerul sur. SADOVEANU, O. III 241. Bolta sură ca cenușa, Codrii vineți – dorm adînc. TOPÎRCEANU, B. 16. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. 5. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Cărunt. Nu vă uitați că rar mi-i părul Și sur ca sara cea de toamnă. BENIUC, V. 148. Era un bătrîn frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustețile sure, răsucite. BART, S. M. 45. Pe prispă o babă bătrînă și zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenușa în poalele unei roabe tinere și frumoase. EMINESCU, N. 19. Nu căuta că-s sur, îs verde încă. ALECSANDRI, T. I 68. ♦ Fig. Bătrînicios, șters; searbăd. Moșnegii din Alăutești își aminteau de înfățișarea-i sură, de ochii lui ce iscodeau tăios. GALACTION, O. I 43. ♦ Fig. Vechi, bătrîn. Rîul sfînt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure. EMINESCU, O. I 44.

CĂRARE, cărări, s. f. 1. Drum îngust, bătătorit de oameni, pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. ext. drum în general. V. potecă. Dis-de-dimineață, prin negură, primele plutoane plecară spre cărările întortocheate și prăpăstioase ale munților. DUMITRIU, V. L., 67. Ocolești pe după moară... și umbli așa pe o cărare. pe lîngă stuh. SADOVEANU, N. F. 54. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strimte. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. În gîrla nisipoasă și galbenă, apa limpede de la uzină tăia în curmeziș, de la malul celălalt spre noi, o cărare albă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 44. Luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A tăia (sau a închide) cuiva cărarea (sau cărările) = a închide cuiva calea; a opri pe cineva din drum, a-l sili să se întoarcă. Mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. CREANGĂ, P. 187. A-i scurta cuiva cărările = a omorî (pe cineva). Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ți iasă vro dihanie, ceva, înainte și să-ți scurteze cărările. CREANGĂ, P. 199. A-și îndrepta cărările (într-o direcție) = a porni, a apuca (într-o direcție). Într-acolo deci și dînsul își îndreptă cărările pentru care se ostenise atîta mare de vreme. ISPIRESCU, L. 215. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. Dac-ar sta cineva să-și facă samă de toate cele... apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morți, pe toate cărările. CREANGĂ, P. 235. A umbla pe două cărări = a umbla clătinîndu-se, a fi beat. Nu-l vedeai umblînd pe două cărări. DELAVRANCEA, S. 25. 2. Dunga sau linia obținută prin despărțirea în două a părului de pe cap. Cu părul lins și cu cărarea aleasă drept în creștetul capului. DELAVRANCEA, la TDRG.

ABATE2, abat, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin «din drum», «din cale») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. «de la») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. AL. I 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe la» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. Tranz. fact. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; Fig. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. Tranz. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lîngă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.

RĂZBI, răzbesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și face drum, a pătrunde, a înainta, a trece (dincolo); a răzbate. Sania n-a mai putut răzbi prin troian. C. PETRESCU, A. 282. A faclelor lucire răzbind prin pînza fină Răsfrîng o dureroasă lumină din lumină. EMINESCU, O. I 96. Trei zile-n urmă am răzbit Prin Dunărea umflată. ALECSANDRI, P. A. 206. ◊ Fig. Vom răzbi prin toate, că nu ne trudim degeaba. VORNIC, P. 131. 2. Intranz. A ajunge undeva, a se strecura (pînă la); a răzbate (2). Bătrînului Dămian îi zicea Gălățanul, pentru că răzbea cu dubasul lui, ducînd pește, pînă-n tîrgul cel mare al Dunării. SADOVEANU, O. VIII 235. Nici pasăre măiastră nu poate răzbi pînă unde sîntem noi acum. ISPIRESCU, L. 236. Nu vă lăudați că voi ați răzbit cu sabia în casa noastră. ODOBESCU, S. III 551. ♦ (Despre glas, zgomot etc.) A se face auzit, a ajunge pînă la... Atunci au răzbit la trăsură strigătele tatii. VORNIC, P. 17. De acolo răzbi un muget. PAS, Z. IV 168. ♦ (Despre un miros) A se răspîndi. Spre seară răzbea... mireasma de lămîiță. CAMIL PETRESCU, O. I 598. Semăna-ți-aș numele Prin toate grădinile, Să zboare miroasele La toate frumoasele, Să răzbească și la mine Supărarea să-mi aline. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. 3. Tranz. A învinge, a răpune, a înfrînge. Gheorghe Dima s-a bătut cu turcul, l-a răzbit și l-a alungat spre Țarigrad. GALAN, Z. R. 39. Ștefan-vodă a apucat sabia și a bătut război cu păgînii în Țara Muntenească. I-a răzbit și s-a întors cu mare dobîndă. SADOVEANU, F. J. 556. ◊ Fig. Păcat să te răzbească junghiul și să te trîntească la pat. C. PETRESCU, A. R. 50. ♦ A sili pe cineva să se dea învins, a-i veni cuiva de hac, a-l da gata. Trăsnea... dacă vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă. CREANGĂ, A. 102. ◊ Expr. A răzbi (pe cineva) cu bătaia = a bate (pe cineva) rău, a-l bate măr. ♦ (Despre senzații, sentimente etc.) A copleși, a cuprinde, a birui. Groază năprasnic-acum a răzbit speriatele piepturi, Tremură toți. COȘBUC, AE. 35. Îi veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea. CREANGĂ, A. 66. 4. Intranz. A prididi, a termina, a isprăvi. Nu pot răzbi cu treburile pe care le am.

ARUNCA, arunc, vb. I. 1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanță oarecare, imprimându-i o mișcare violentă; a azvârli. ◊ Expr. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui exploziv. A(-și) arunca ochii (sau o privire) = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar. A arunca o vorbă (sau un cuvânt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvârlindu-i. ♦ A trânti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦ Refl. a se repezi, a se năpusti; a se avânta, a sări; a se azvârli. 2. Tranz. a împrăștia sămânța pentru a semăna. 3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda. 4. Tranz. A răspândi lumină, umbră etc. 5. Tranz. Fig. A face ca cineva să ajungă într-o anumită situație (rea). ◊ Loc. vb. A arunca în închisoare = a închide, a întemnița. ◊ Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. 6. Intranz. A da cu ceva în cineva. 7. Refl. (Pop.; în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). – Lat. eruncare.

ARUNCA, arunc, vb. I. 1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanță oarecare, imprimându-i o mișcare violentă; a azvârli. ◊ Expr. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui exploziv. A(-și) arunca ochii (sau o privire) = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar. A arunca o vorbă (sau un cuvânt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvârlindu-i-l. ♦ A trânti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦ Refl. A se repezi, a se năpusti; a se avânta, a sări; a se azvârli. 2. Tranz. A împrăștia sămânța pentru a semăna. 3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda. 4. Tranz. A răspândi lumină, umbră etc. 5. Tranz. Fig. A face ca cineva să ajungă într-o anumită situație (rea). ◊ Loc. vb. A arunca în închisoare = a închide, a întemnița. ◊ Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. 6. Intranz. A da cu ceva în cineva. 7. Refl. (Pop.; în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). – Lat. eruncare.

DALB, -Ă, dalbi, -e, adj. 1. Alb, curat, imaculat. În templele mărețe... Noaptea zeii se preîmblă în veștmintele lor dalbe. EMINESCU, O. I 44. Trecut-au fericirea-ți ș-a tale sărbători, Cum trec l-al toamnei crivăț plăpînde dalbe flori. La ODOBESCU, S. A. 75. Adă-mi haine dalbe, Cusute cu firuri albe. ALECSANDRI, P. P. 113. ◊ Florile dalbe = formulă care apare ca refren în colinde. Astă-seară-i seara mare, Florile dalbe. TEODORESCU, P. P. 17. 2. Luminos, limpede. Cad munți de fier, căi dalbe se deschid. TOMA, C. V. 412. De la cîntători Pînă-n dalbe zori. TEODORESCU, P. P. 189. ♦ Strălucitor. Drumul era rău, plin de viroage, și în fundul lor alerga sprinten firul dalbelor fuioare, toarse de soarele lui martie. GALACTION, O. I 333. Noaptea lui e lină, Că-i cu-a stelelor lumină Și cu dalbă lună plină! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. El în sîn mîna-și băga, Dalb de paloș că scotea. ALECSANDRI, P. P. 91. 3. Atrăgător, minunat. Doi ochi, ca două basme mistice, adînce, dalbe. EMINESCU, O. I 32. Miezul nopții s-a ivit Și prin lume-a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. A. 95. Printr-o dalbă grădinuță Se plîngea o nevestuță. BIBICESCU, P. P. 69. M-oi duce-n codru iară... În codrul cu veselie și cu dalbă vitejie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290. 4. Curat, neprihănit, cast, gingaș, grațios. Inima poetului e de-a pururi dornică de crini și de toată tinerețea și de toată frumusețea care încap în dalbul lor simbol. GALACTION, O. I 342. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Lîngă mîndră fîntîniță Trece-o dalbă copiliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378.

FLUX, fluxuri, s. n. 1. Ridicarea periodică a nivelului apei unui ocean sau unei mări, sub influența mișcării de rotație a pămîntului și a atracției lunii și soarelui. V. maree. Ca fluxul mării Cresc în mine durerile-valuri, Sfărmînd în drumul lor cotropitor Zăgazurile puse cu învăț. BENIUC, V. 29. 2. Fig. Revărsare puternică, val, năvală. Un flux... de sînge i se urcă în creier. D. ZAMFIRESCU, R. 166. 3. (Fiz.) Curent. ◊ Flux luminos = cantitatea de lumină care trece într-o unitate de timp printr-o anumită suprafață. Flux electric = produsul dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea, pe care o străbate. Flux magnetic = produsul dintre inducția magnetică și aria suprafeței perpendiculare pe ea, pe care o străbate.

FUMURIU, -IE, fumurii, adj. De culoarea fumului, cenușiu, întunecat. Mama lui Zaharia n-a mai putut răbda ochelarii fumurii. C. PETRESCU, A. 392. Se pierdu în linia fumurie a drumului. D. ZAMFIRESCU, R. 220. Peste lume cerul doarme liniștit și fumuriu. NECULUȚĂ, Ț. D. 117. ◊ (Substantivat) Cea din urmă căruță cu coviltir se înecă în fumuriul depărtării. CAMILAR, N. I 232. Nu s-a luminat încă de ziuă, dar fereastra bate în fumuriu. STANCU, D. 62. ♦ Posomorît, mohorît. Acestea le gîndea Constantin într-o zi fumurie de toamnă. GALACTION, O. I 128. În înserarea fumurie Se-nnegurează orice amănunte. CAMIL PETRESCU, V. 24.

TOT4, TOATĂ, toți, toate, adj. I. (Numai la sg.) 1. Întreg. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot. COȘBUC, P. I 60. Un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. CREANGĂ, P. 26. Se zguduie tot domul. EMINESCU, O. I 435. ◊ Expr. În toată mintea v. minte (2). În toată firea v. fire. Cu toată inima v. inimă (II 1 a). ◊ (Substantivat, rar) A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ♦ (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruța-i toată-n țărînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Ieși, fată, din piatră, Să te văd odată! – Cum să ies din piatră? Că sînt goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componența, alcătuirea unui lucru; de obicei prin exagerare) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispa de pămînt. DELAVRANCEA, S. 217. Chirică atunci... într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. Își împărți toată avuția pe la ostași. ISPIRESCU, L. 4. Înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot fînul dintr-un car. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. C. PETRESCU, Î. II 123. ◊ Expr. Tot aurul din lume să-mi fi dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica2. 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă... Pînă ce clipești o dată, Înconjură lumea toată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ține. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Mîndră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale. GHICA, S. XXII. ◊ Loc. adv. În toată libertatea (sau liniștea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o liniște) deplină. În toată puterea cuvîntului v. cuvînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag1. Cu toată dragostea v. dragoste (I 1). ♦ (Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, mai mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumusețea. ▭ Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne. SLAVICI, O. I 88. Un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra ființelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (Învechit și regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete și feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COȘBUC, P. I 55. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Determinînd o noțiune temporală și precedat de prep. «în» sau, învechit și popular, «pe», dă ideea de periodicitate, de repetiție) Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. id. O. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. NEGRUZZI, S. I 36. Să dea apelor... cîte un cap dă om pă toată ziua. ȘEZ. III 101. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-și pune gîtul în jugul vieții de toată ziua, porniseră, ca ucenicii altor timpuri și altor neamuri, să străbată țara din ținut în ținut. C. PETRESCU, R. DR. 33. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei... sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. În tot momentul v. moment. În (sau, învechit, pe) tot ceasul v. ceas (2). ♦ (Generalizează asupra tuturor elementelor de același fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei piere. NEGRUZZI, S. I 247. Toată boala are leac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ◊ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v. neam2 (l). ◊ Loc. adv. La toată întîmplarea v. întîmplare. În tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) În număr complet, fără să lipsească nici unul. Toate felinarele sînt stinse. BOGZA, Ț. 53. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor... li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adv. Din toate părțile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile. BOGZA, Ț. 49. În toate părțile = pretutindeni. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. Pe toate drumurile v. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilitățile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenție. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. ◊ Expr. Toate cele v. cela2. ◊ (Așezat în urma unui pron. pers.) Noi toți. Voi toate. ◊ (Alcătuind, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv) Trei, doamne, și toți trei [titlu]. COȘBUC, P. I 99. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) În serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile. BOGZA, Ț. 22. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. A vîrî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate grozile morții) = a înfricoșa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. id. ib. 196. – Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor și a toate, dat. pl. tuturor și tuturora. – Gen.-dat. pl. m. și f. și: tutulor (DELAVRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283).

ZUGRĂVIT2, -Ă, zugrăviți, -te, adj. 1. Dat cu un strat de humă sau de lapte de var amestecat cu o culoare și ornamentat cu diferite desene. Casă zugrăvită. 2. (Astăzi rar) Vopsit, p. ext. pictat, desenat. Văd drumuri albe-n zări senine, La margini munți, mai jos coline Și, ca pe-o pînză zugrăvit, Orașu-n vale-adînc sub mine. COȘBUC, P. II 90. Și ca zugrăviți stau zeii în lumina cea de soare. EMINESCU, O. IV 130. O teleagă zugrăvită, Pe dinuntru poleită. ALECSANDRI, P. P. 154. 3. Fig. (Învechit) Prefăcut, fățarnic, fals. Ca să poată spori în meșteșugurile lor, prin cuvinte dulci și zugrăvite intră în inima domnilor. ARHIVA R. I 56.

NĂGARĂ s. f. 1. Numele a două plante erbacee din familia gramineelor: a) plantă cu frunzele înguste, spicul cu fire lungi și aspre; (regional) bucșău, păiuș (3 j), pănușiță, șușarcă, iarba-curălei (Stipa capillata); b) (regional) colilie (Stipa pennata). Frunză verde de negară! Decît un domn de ocară, Iar boieri mișei și hoți, Mai bine la dracu toți. hasdeu, r. v. 25, cf. 24. S-a băgat de seamă că pămîntul fertile și înțelenit, care nu dă decît năgară și alte ierburi puțin nutritoare, cultivîndu-se cîtva timp și abandonîndu-se apoi, se acoper fără întîrziere cu plînte furajere alese. i. ionescu, d. 143. Stejarul, rămas singur pe cîmpul de năgară, Se pare o fantasmă din lumea legendară. alecsandri, p. iii, 325, cf. id. t. 1514. Vîntul sufla cîntînd și năgara înflorită strălucea ca argintul la soarele verii în singurătatea cuprinsului. sadoveanu, o. xviii, 251, cf. x, 246. Țărănimea purcedea Pe cel cîmp nemărginit, Cu negară învelit Și cu troscot coperit. alecsandri, p. p. 80, cf. 156, 246, h ii 11, 87, 142, iii 14, vi 25, 43, 141, 464, 489, xii 218, 308. A intrat... din cămară În cămară, După sita rară, De năgară, Pentru slugile de-afară. pop., ap. gcr ii, 337. Ochișori de-și arunca Pe negarea Cîmpului, Spre răzarea Soarelui. teodorescu, p. p. 442, cf. 152. Frunză verde de năgară, Hai și-om scoate danțu-afară. marian, nu. 557, cf. 349. Firicel lung de negară, Place-mi lumina de ceară, Și mîndra din a mea țară. reteganul, tr. 80. Frunzuleană de negară, Este-un nuc între hotară. sevastos, c. 11, cf. 15. șez. iii, 243, vii, 109, ix, 94, x, 28, alexici, l. p. 38. Pe cel drum cam părăsit, Părăsit cam de demult, Cu negare acoperit. Mat. folk. 186, cf. păsculescu, l. p. 171, alr sn iii h 648. ◊ Fig. (Cu aluzie la culoarea albă a perilor coliliei) Un băiat de treizeci și cinci de ani, care începe să aibă la tîmple fuiorașe de năgară. SADOVEANU, O. XIII, 91. 2. Neghină (Agrostemma githago). Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile... Tot mai limpede-i holda, tot mai neagră negara. deșliu, g. 45. Semănat-am grîu de vară, Au ieșit numai negară. alecsandri, p. p. 228, cf. șez. iii, 242. Brazdî niagrî rasturna, Grîu roșu samana, Grîu di varî cu nagarî, Sî rasai pînî-n sarî. vasiliu, c. 173. 3. (Regional) Grîu de primăvară. Cf. dame, t. 56. Prin unele părți din Ardeal, grîul de primăvară se numește ieriță. Prin jud. Mehedinți i se zice erită sau năgară. pamfile, a. r. 103. 4. (Regional) Strat de ierburi, frunziș, muguri, lemne putrezite etc. care îmbîcsește albia unor ape curgătoare (mici). Curăța strunele și unghițile de năgara adusă de ape și prinsă de ele. atila, p. 96, cf. 59, 180. – Și: negară, (popular) negare s. f. – Etimologia necunoscută.

Oprea din Săliște (sec. 18), sfânt martir, țăran luminat din Săliște, jud. Sibiu. Zelos și neînfricat luptător pentru apărarea ortodoxiei împotriva prigoanei dezlănțuite contra credincioșilor transilvăneni care nu voiau unirea cu Roma. Nicolae Oprea împreună cu alții au făcut mai multe drumuri la Cancelaria din Viena, dar a fost aruncat în închisoarea Kufstein din Tirol, unde a suferit martiriul și unde a murit. A fost canonizat de Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române la 10 octombrie 1955. Este sărbătorit la 21 octombrie.

BUJOR, bujori, s. m. 1. Numele unor plante erbacee din familia ranunculaceelor, dintre care una (numită și bujor-de-grădină), cu flori mari roșii, roz sau albe, se cultivă în grădină ca plantă ornamentală, iar alta (numită și bujor-de-cîmp) are flori roșii ca sîngele (Paeonia). Cu hore noi vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bujor. BENIUC, V. 45. Ieșisem din pădure și ne apropiam de vadul apei... Aproape de drum, în finul plin de rouă, observarăm niște flori roșii. Tata opri trăsura. – Sînt bujori-de-cîmp. Du-te de-i culege. GALACTION, O. I 327. Întii zi-i rodnicului soare... Să taie firele luminii Ce torc bujorilor vestmîntul. TOMA, C. V. 92. Cu obrăjei ca doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furișează pînditor Privind la Cătălina. EMINESCU, O. I 173. Lumea fără de feciori, Grădină fără bujori! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 454. ◊ (Metaforic) Era un bujor de flăcău cînd l-au luat în armată, se-nvrăjbeau toate fetele din pricina lui. SP. POPESCU, M. G. 46. Un bujor de fată, să o fi sorbit într-o lingură cu apă de dragă ce îți era. DELAVRANCEA, S. 213. Șede bătrînul Novac... Cu cincizeci de finisori, Tinerei, mîndri bujori. ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ (Ca termen, alintător pentru copii) Dragi bujori, copiii mei! COȘBUC, P. I 130. ♦ Fig. Roșeață naturală a obrajilor. În pălărie cu flori Și pe față cu bujori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. 2. Compus: bujor-de-munte = smirdar.

SURPRINDE, surprind, vb. III. Tranz. 1. A prinde (pe cineva) asupra unei fapte pe care vrea s-o săvîrșească pe ascuns. Deși contrariat de a fi fost surprins, Eminescu citi prietenului compunerea, destinată a fi publicată într-o broșură comemorativă. CĂLINESCU, E. 97. Alaltăieri balul; ieri, întîlnirea aceea unde i-am surprins. NEGRUZZI, S. III 491. ◊ Refl. Se surprindea căutînd scuze Nadinei. REBREANU, R. I 249. ♦ A da peste cineva pe neașteptate; a găsi pe cineva nepregătit, neprevenit. Trebuie un post sigur să nu fim surprinși la noapte. CAMIL PETRESCU, U. N. 338. ◊ (Despre fenomene ale naturii, evenimente etc.) Furtuna se dezlănțuise cu așa năprasnică iuțeală, că ne-a surprins aproape cu toate pînzele întinse. BART, S. M. 51. 2. A mira, a uimi, a ului. Ce-ai zis de mutarea ta aci? Te-a surprins? C. PETRESCU, C. V. 104. Dar ceea ce mă surprinde cu adevărat este piciorul... Are unul de lemn aidoma cu al tatei. SAHIA, N. 21. Întrebarea totuși îl surprinse. REBREANU, R. I 38. 3. A observa, a prinde (pe furiș). Dacă puteai să-i surprinzi privirea ascuțită și neagră, erai pe drumul cel bun. GALACTION, O. I 207. Mi s-a părut că-i surprind un zîmbet. VLAHUȚĂ, O. A. ♦ A descoperi, a sezisa (în mod neașteptat). Ochiul omului sosit de afară poate surprinde, la lumina felinarelor cu carbid, cele mai vechi secrete ale pămîntului. BOGZA, Ț. 10. Am surprins unele din cugetările care-l preocupau. EMINESCU, N. 36.

HĂULI, hăulesc, vb. IV. Intranz. (Despre oameni) A chiui. Se clatină, lung țipă subt povară Căruțele pe drumul alb de țară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, V. 71. Care cu poveri de muncă Vin încet și scîrțiind; Turmele s-aud mugind, Si flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Dar lumina amurgește, și plugarii, cătră sat, Hăulind pe lîngă juguri, se întorc de la arat. ALECSANDRI, P. A. 121. ♦ (Despre voce, urlete, zgomote, pocnituri) A răsuna prelung. Lătratul stingher și prelung al cîinelui hăuli în tăcerea de afară ca asupra unui mormînt. DUMITRIU, V. L. 87. A hăulit undeva glas cîntat care li s-a părut celor ce coborau viers al bucuriei. SADOVEANU, N. P. 24. Două focuri pocniră de parcă s-ar fi spart bolta cerului și pe urmă hăuliră sfărîmîndu-se peste muscel. CAMIL PETRESCU, O. I 549. ♦ Tranz. (Neobișnuit; complementul indică un cîntec) A cînta. Călări, hăulind cîntece mai vechi, de vitejie, au plecat rumînii sub steagul răscoalei. STANCU, D. 8. Cînd romînul doina hăulește, El pe frunză verde întîi o numește. DONICI, F. 100. – Pronunțat: hă-u-.

MIRA1 vb. I. R e f l. 1. (De obicei urmat de propoziții completive sau de determinări introduse prin prep. „de” și, învechit, rar, „pentru”) A fi sau a rămîne nedumerit, surprins; a găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles, (învechit) a s e c i u d i; p. e x t. a fi uimit, uluit. Aceia așea mirară-se. PSALT. HUR. 40r/25. Frații miei, nu vă mirareți. COD. VOR. 160/19, cf. 158/22. Ne mirăm de răbdare lor (cca 1 550). GCR I, 1/24. Ucenicii... se mirară că cu muiarea grăiia. CORESI, EV. 153, cf. 62, 159, 223, id. L. 62/17, 389/11. Nu iaste a să mira că însuși satana să schimbă in chip a înger luminat (cca 1618). GCR I, 47/41, cf. HERODOT (1645), 488. Ucenicii să mirară de cuvintele lui. N. TEST. (1648), 54v/17, cf. 103r/14. Puteare i-au dat lui giudeț să facă. . . ce nu vă mirareț[i] de aceasta. MOLITVENIC (sec. XVII), 309. Mă mir de tine, au zis, pentru că adeverești asupra noastră ceale bune. AETHIOPICA, 36v/4. Un lucru foarte de mierat. IST. AM. 13r/3. Nu mă mier când văd tineri cari, cetind, nu pironescu nice o idee la celi cetite (a. 1825). CAT. MAN. II, 114. S-au mirat. . . văzînd grăunțile ca mărgăritariul. DRĂGHICI, R. 143/16. Mă mier că dumneta nu-mi scrii nimică. KOGĂLNICEANU, S. 106, cf. CONACHI P. 274. Azi hainile vechi au rămas un suvenir, de care ne mierăm cînd se mai ivește. RUSSO, S. 17, cf. 11, 60, 93. El o iubea și se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întâi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I, 21, cf. 73. Hei, bine zicea tata: La noi să nu te miri Nici cînd îi videa plopii dînd flori de trandafir. ALECSANDRI, T. II, 149, cf. JIPESCU, O. 23. Ea a doua zi se miră cum de firele sînt rupte. EMINESCU, O. I, 79, cf. IV, 120. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118, cf. 51, 127, 133, 135, 188. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico. CARAGIALE, O. II, 99. Se miră și nu știa ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase. ISPIRESCU, L. 30, cf. 14, 17, 43. Mă hotărăsc a rămînea și în viitor din ceata acelora cari, cînd văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Ce te miri?. . . Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I, 260. Dacă această legendă. . . e povestea celor mai mulți, m-aș mera, scumpa mea cuconiță Liză, să fie și povestea vieții unei femei pentru care nici soarele n-a putut să apună. HOGAȘ, DR. II, 145. Cum se poate una ca asta? se miră părintele Dumitrache. SADOVEANU, O. VII, 297. Irena se miră că nu a fost întrebată, CAMIL PETRESCU, N. 130. Nastasia a clătinat capul, mirîndu-se de întrebarea asta. GALAN, Z. R. 36. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29, cf. 219, 275, 510, 513, MAT. FOLK. 1322, 1328. Mare-i satul, eu nu-ncăp, Mult mă mer eu ce le fac, Că nici pragu nu le calc. ȘEZ. I, 79. Dracul se miră de porumbe negre, Și pe el nu se vede, se zice cînd cineva rîde de greșelile altora și nu-și dă seama de ale sale. Cf. ZANNE, P. VI, 557, IV, 256, 386. ◊ L o c. a d j. (Rar) De mirat = surprinzător, uimitor, de mirare. De merat lucru esti di Mihai Vodă, domnu bătrîn, și cu ce minte . . . i-au stătut nărocul. . . tot împotrivă. NECULCE, L. 340. ◊ E x p r. Te miri cine (sau ce) = (depreciativ) un oarecare, oricine, oricare. Vorba era vorbă, la locul ei, și nu-l putea răpune te miri cine. CREANGĂ, ap. CADE. Cine știe dacă altfel n-ar fi lepădat răspunderea de la sine și aici, transcriind pe te miri ce ignorant diac cu pretenții de cronicar. IORGA, L, I 101. Te miri (sau, rar, miră) ce (și mai nimic sau nimica, rar, nimică) = un lucru neînsemnat, mărunt; un lucru lipsit de valoare, o nimica toată. Ai mai strîns ceva din banii birului? – Te miri ce și mai nimică, vorba ceea, că oamenii îs lipiți pămîntului. ALECSANDRI, T. 713. Într-o zi. . . îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II, 164. Lasă, bade Ipate, lasă; nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Lui îi da te miră ce. ISPIRESCU, L. 338. Inimă slabă. . . să se-n- duioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa, VLAHUȚĂ, N. 138. Se mulțâmesc cu „te miri ce”, zic ei; o pîine și o ceapă li e destul. BRĂESCU, M. B. 114, cf. id. A. 162. Mahalaua aceasta. . . era o încîlcitură de cocioabe, cele mai multe fără acoperiș adevărat, ci cu cîrpituri din te miri ce, adunate parcă din gunoaie. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. Îi vorba că-i fată de gospodar și nu mă-ndur s-o dau cu te miri ce. SEVEASTOS, N. 45. În anul întîi. . . așteptam să văd zbîrnîială ca la șes; cînd colo ce să văd? te meri ce și mai nimică. ȘEZ. III, 180. (Cu o construcție amplificată) Trecea gîrla pe oameni în circă, te miră pe ce lucru de nimic. ISPIRESCU, U. 74. Ea era fiica împăratului Galbin, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. RETEGANUL, P. I, 34. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I, 79. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Cf. IORDAN, STIL. 287. (Rar) Te miră de nu . . . = cine știe dacă nu . . . De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb. ISPIRESCU, L. 36. ♦ T r a n z. A provoca nedumerire, a surprinde; p. e x t. a uimi. Cu învățături. . . pre toți au luminat, în seamne și minuni pre mulți mirînd. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21v/27. Primirea D. B. mă miera. . . căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Rochia ei de mireasă. . . mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III, 17. Mă miră că tu le-ai uitat acestea așa de curînd. C. PETRESCU, C. V. 226. Și, de este deochiat De femeiă cu bărbat, Crape-i țîțele, Curgă-i laptele, Să mire noroadele, TEODORESCU, P. P. 372. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A manifesta admirație; a se minuna (3). Iară noi, fraților, să ne mirăm de credința cestui bolnav și cumu-l vindecă pre el Hristos. CORESI, EV. 59. Și să slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu, cela ce adauge și întoarce toată lumea spre noire. id. ib. 87. Iară tribunii noaptea deaca-l luară . . . să mirară de nevoința lui și de. . . portul cel cinsteș a cuvîntului și omeniei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 256/33. Să mira craiul și toți domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are beserica. NECULCE, L. 98. Așadar slăvește ceriul, rabdă a ta slăbiciune Și miră-te întru toate de înalta-nțelepciune. CONACHI, P. 288. Să ne-ngroape totodată, Să se mire lumea toată, C-a fost dragoste curată . . . Și de-ai, tăi, dragă, stricată, JARNIK-BÎRSEANU, D. 57. Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. 3. (Învechit și popular, urmat de determinări sau de propoziții subordonate care precizează obiectul sau cauza acțiunii) A nu ști, a nu înțelege, a nu-și da seama, a se întreba. Că văzură orbul și știa că aș[a] au născut. Mira-se și pururea ispitiia să înțeleagă. CORESI, EV. 168. Cînd ne vor tîlni acei. . . vameși, cătră dînșii ni-om mira ce vom dzîce. DOSOFTEI, V. S. octombrie 96v/3, cf. noiembrie 128v/10. Iară Ureche logofătul numai ce să mira încătro să va duce, de urîtul lui Aron Vodă. N. COSTIN, l. 570. Mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimes . . . ca să-l găsească. NECULCE, ap. GCR II, 33/30. Craiul Laslău, văzîndu-să slab de oști și de puteri, și mierăndu-să cum va face, și cum va putea să stea înpotrivă a atîta mulțime . . . CANTEMIR, HR. 136. La aceste cereri s-au mirat boierii ce vor face. DIONISIE, C. 206. Au socotit să însămneză pe acest par și niște slove . . . dar să mira în ce limbă. DRĂGHICI, R. 130/7. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte, PANN, P. V. III, 451/23. Și-o întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I, 49. Cuculeț cu pene verzi. . . Mă mier iarna ce mînînci? ȘEZ. I, 290. Mă miram ce-mi place mie ... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. 4. (Învechit) A fi neliniștit, a se zbuciuma, a se frămîntă; a-i fi teamă, a se înspăimînta. Deaca s-au făcut zio, să mira și tremura cum va face să-l ascunză (a. 1675). GCR I, 222/15. Împăratul Moscului. . . oaste are multă, nu să miară de turci. NECULCE, L. 213. Gîndirea. . . se miră și se cutremură. MARCOVICI, C. 11/19. 5. (Învechit și regional) A cerceta cu privirea, a se uita (cu băgare de seamă și cu curiozitate), a privi (cu atenție). Mergînd în Verona. . . au început a să mira la casa craiascâ, socotind a fi o bisearică mare (a. 1799). GCR II, 169/19. Du-te și miră-te de mai plouă pe afară. Com. din POȘAGA-TURDA. Doi stau, Doi dau, Doi se miră, Doi se-nchină (îmblătitorii). GOROVEI, C. 4. ♦ S p e c. (Regional; despre femei însărcinate) A se uita cu insistență la ființe diforme (riscînd, potrivit unei credințe populare, să nască copii diformi) (Someș Guruslău-Zălau). Cf. MAT. DIALECT, I, 212. ♦ (Prin Transilv., urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A se îngriji de cineva sau de ceva, a avea grijă de . . . , a lua seama la. . . Mergi, Ioane, miră-te de oi. viciu, gl. Hai să ne mirăm după vaci. id. ib. – Prez. ind.: mir. – Și: (învechit și regional) mierá vb. I. – Lat. mirari.

RAMPĂ ~e f. 1) Platformă situată la nivelul care înlesnește operațiile de încărcare și de descărcare a unui vehicul. 2) Balustradă a unei scări sau a unui pod. 3) Partea din față a unei scene, unde sunt instalate aparatele de iluminare. ◊ A vedea lumina ~ei a fi jucat spectacolul în fața publicului; a intra în repertoriul unui teatru. A chema la ~ a cere, prin aplauze, ca artiștii să revină pe scenă la sfârșitul spectacolului. 4) Porțiune înclinată a unui drum. 5) Excavație minieră de legătură între un puț de extracție și galeria de transport. /<fr. rampe, germ. Rampe

lumină, lumini, (lumnină, lumninea), s.f. – 1. (reg.) Lumânare: „Când e aproape de sfârșit, omului de regulă i se dă să țină o lumină în mână, ce reprezintă curățenia sufletească” (Bârlea, 1924, II: 472). Conform obiceiului, la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă. „În locuț de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (Lenghel, 1962). Creștinismul a preluat lumânarea ca element de cult din Antichitatea greacă și romană. Atestat cu acest sens și în Maramureșul din dreapta Tisei. 2. Lumina ochiului = pupila (ALR, 1964: 39). – Lat. *lumina < lat. lumen, luminis „lumină, claritate” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA).

întuneca [At: CORESI, EV. 122, 33 / V: (cscj) ~ci, (înv) ~nica, ~ure~ / Pzi: 3 ~tunecă și (înv) ~chează, (rar) ~cază / E: ns pbl ml *intunicare] 1-2 vtr A (se) face întunecos, obscur Si: (înv) a (se) întunereca (1-2). 3-4 vtr A (se) lipsi de lumină. 5-8 vr (D. corpuri luminate) A se acoperi de (întuneric sau) umbră. 9-10 vri A (se) înnopta. 11 vr (D. cer) A se înnora. 12 vr (Îvr) A începe să nu se mai distingă obiectele. 13 vi (Rar; d. o persoană) A o prinde noaptea pe drum. 14 vi (Pop; îe) Care mânecă, nu ~că Cine pleacă dimineața devreme pentru a se întoarce seara mai repede. 15 vi (Îe) Mânecă și ~că Muncește de dimineața până seara. 16 vt (D. corpuri opace) A opri lumina să ajungă la alt corp. 17 vt (Șfg) A eclipsa. 18 vr (D. corpuri cerești) A-și pierde temporar strălucirea suferind o eclipsă Si: (înv) a se întunereca (3). 19 vr (Fig; d. faimă) A scădea. 20-21 vtr (A lua cuiva sau) a-și pierde vederea Si: a orbi. 22 vt A lega pe cineva la ochi. 23 vt A face pe cineva să-și piardă sau să-și micșoreze capacitatea de a gândi clar Si: a tulbura, a zăpăci. 24-25 vr A-și pierde (cumpătul sau) rațiunea. 26-29 vtr A (se) face lipsit de (strălucire sau) de claritate. 30 vt A face să nu se mai perceapă Si: a acoperi, a copleși, a covârși, a înăbuși. 31 vt A face să nu se observe un sentiment și: a înăbuși. 32 vt (D. viață) A întrista. 33 vt (D. o afacere) A încurca. 34 vr (Înv; d. fapte bune) A vicia. 35 vr (Înv; d. sănătate) A se pierde. 36 vt (D. om; îe) A se ~ (Ia față) sau fața i se ~că A lua o înfățișare tristă Si: a se încrunta, a se posomorî, a se supăra. 37 vr (D. culori) A căpăta o nuanță mai închisă Si: a se închide.

ARUNCA, arunc, vb. I. 1. Tranz. A face ca ceva (rar cineva) să ajungă la o distanță oarecare, imprimîndu-i o mișcare violentă; a azvîrli. ◊ Expr. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui explozibil. A (sau a-și) arunca ochii sau a arunca o privire = a privi repede, în treacăt; a examina, a cerceta sumar. A arunca o vorbă (sau un cuvînt) = a spune ceva în treacăt. ♦ A da cuiva ceva, azvîrlindu-i-l. ♦ A trînti ceva (în grabă); a face să cadă. ♦ Refl. A se repezi, a se năpusti; a se avînta, a sări. 2. Tranz. A împrăștia sămînța; a semăna. 3. Tranz. A îndepărta ceva rău, nefolositor; a lepăda. 4. Tranz. A scoate; a emite. O văzură... aruncînd văpaie din gura ei (ISPIRESCU). ♦ A răspîndi lumină, umbră etc. ◊ Expr. A arunca lumină (într-o problemă) = a lămuri (o problemă). 5. Tranz. Fig. A face ca cineva să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situație (rea), a împinge spre... ◊ Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri = a da (pe cineva) afară dintr-un serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. A arunca în închisoare = a întemnița. 6. Intranz. A da cu ceva în cineva. 7. Refl. (În expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva (din familie). – Lat. eruncare.

CURMAT, -Ă, curmați, -te, adj. 1. (Despre o parte a corpului încinsă cu o legătură) Strîns prea tare, pătruns pînă în carne. Aste mîini curmate-n sîrmă-nfășurate, N-au cu cin’ se bate. TEODORESCU, P. P. 499. ♦ (Despre brațele copiilor grași) Cu îndoituri, cu cute la încheieturi... O fetiță cu trup, mîini, cap și gură de miniatură înaintă, deschizînd brațele grăsulii, curmate. C. PETRESCU, Î. II 254. Bombonica... avea obrazul grăsuț, mînuțele curmate. CONTEMPORANUL, IV 394. ♦ (Despre corpul unor insecte) Frînt, sugrumat de mijloc. Ariciul ia un bețișor ș-o lovește peste mijloc, și de-atunci albina e curmată la mijloc. ȘEZ. VII 14. 2. (Despre un drum sau o cărare) întrerupt, frînt. Cărărușe... curmate în cursul lor de mușunoaie de cîrtițe. EMINESCU, N. 95. 3. (Despre un munte, un deal sau un plai) Care prezintă o depresiune, o adîncitură, o scobitură. Se desfăcea în lumină un plai... curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62.

REVĂRSA, revărs, vb. I. 1. Refl. (Despre ape curgătoare) A se vărsa peste margini, a trece peste maluri, a ieși din albie; a inunda. Rîul s-a revărsat. ◊ Fig. Satul, cu casele răzășilor, curate și albe, se revărsa pe coastă în livezi. SADOVEANU, O. VII 101. ♦ A curge îmbelșugat. (Cu pronunțare regională) Un șuvoi de apă... cu repegiune se răvarsă din vîrful unor prea înalți munți. DRĂGHICI, R. 9. ◊ (Metaforic) Un pîrîu de sînge purpuriu se revărsa pe umerii și sînul ei. NEGRUZZI, S. I 295. ♦ Fig. (Familiar; despre trupul omului sau despre părți ale lui) A se lăți și a atîrna de prea multă grăsime. Acel ochi și cu tovarășul lui, împreună c-o față rumănă și c-un trup revărsat din sîni și din șolduri, se arătară în umbră. SADOVEANU, B. 182. ♦ Tranz. A face sau a lăsa să curgă, în cantitate mare, peste ceva. Pîrău mic și fără nume, Ce curgea tainic în lume Printre flori revărsînd spume. ALECSANDRI, P. I 30. 2. Refl. Fig. (Despre oameni, vehicule etc.) A se răspîndi, a se împrăștia în număr mare, a năvăli, a împînzi. Cînd se deschideau porțile uzinelor, se revărsa spre oraș un fluviu de oameni. BOGZA, C. O. 308. S-au revărsat ca lăcustele asupra țării... birarii. SADOVEANU, O. VII 104. Mulțimea se revărsase din uliță în ograda și în parcul conacului ca un rîu care și-a schimbat brusc albia. REBREANU, R. II 188. Nemaiîncăpînd pe drumul îngust, [casele] se revărsaseră peste cîmp, prin arătură. D. ZAMFIRESCU, R. 84. ◊ Tranz. Dimineața, care nu întîrzie să se ivească, revarsă spre podurile plutitoare ale Oltului un adevărat șuvoi de oameni. BOGZA, C. O. 294. 3. Refl. (Despre lumină sau căldură) A se împrăștia, a se răspîndi, a se difuza. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit în curte oțetarul... Lumina prin ferești s-a revărsat. DEȘLIU, M. 37. Dorm și-arinii de pe maluri Și căldura valuri-valuri Se revarsă. COȘBUC, P. I 222. Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă, Pe ochii mari, bătînd închiși Pe fața ei întoarsă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A se revărsa zorile (sau zori de ziuă) sau a se revărsa de ziuă = a se ivi zorile, a se lumina de ziuă. Curînd o să se reverse de ziuă. GANE, N. II 180. Cînd se revărsa zorile, noi ne și luaserăm ziua bună. ALECSANDRI, C. 33. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură. id. P. A. 120. ◊ Tranz. În locul lui menit din cer Hyperion se-ntoarsă Și ca și-n ziua cea de ieri lumina și-o revarsă. EMINESCU, O. I 178. A nopții stea revarsă lumina p-a mea frunte. ALEXANDRESCU, P. 28. ◊ (Despre sunete) Părea că ascultă cîntarea gravă a clopotului din turn, care se revărsa tremurînd în întinderi. SADOVEANU, O. VII 102. Falnic freamăt vine Pe înalte căi, Crește, se revarsă Pînă-n fund de văi. CERNA, P. 115. Al muzicilor sunet care-n valsuri cadențate Se revarsă. MACEDONSKI, O. I 242. ◊ Tranz. Apele Oltului își revarsă cîntecul lor larg și generos. BOGZA, C. O. 221. (Fig.) Se tîngui și se revoltă, revărsîndu-și durerile... într-un puhoi de fraze. REBREANU, P. S. 148. 4. Tranz. (Popular) A arunca, în cantitate mare, peste ceva; a împrăștia, a risipi, a presăra din belșug. Peste masă, Grîu revarsă. TEODORESCU, P. P. 18. Împle-ți [de galbeni] poala plină, rasă, Și-o revarsă-aici pin casă. ALECSANDRI, P. P. 125. ◊ Fig. Mi-s cînturile otrăvite Și-n veci eu n-am tăgăduit-o: Pe primăvara vieții mele Otravă revărsași, iubito. IOSIF, T. 118. Cu farmecul luminii reci Gîndirile străbate-mi Revarsă liniște de veci Pe noaptea mea de patemi. EMINESCU, O. I 179.

RUINĂ, ruine, s. f. 1. Ceea ce a rămas dintr-o construcție sau o localitate dărîmată; dărîmătură. Se zărește pe piscu-i sălbatic, departe, ruina cetății Neamțului. SADOVEANU, O. VII 216. De-amar de ani adăpostește Ruina casei părintești Pe care azi o cînt. IOSIF, PATR. 8. Aici sînt ruinile celui mai mare și mai însemnat oraș din perioada tracică. VLAHUȚĂ, R. P. 14. Natura toată doarme, ființa-mi priveghează Dasupra pe ruine, mormîntul strămoșesc. HELIADE, O. I 179. ◊ Fig. De-acum vreau sufletul să-mi port Printre ruinele gîndirii. D. BOTEZ, P. O. 115. La razele de sară se deslușește-n gînd: Ruina unui farmec, iubirea mea dintîi. PĂUN-PINCIO, P. 80. Firește, nici nu-mi trece prin minte să vorbesc despre această ruină a unei inteligenți. IONESCU-RION, C. 118. ◊ Loc. adj. În ruină (sau ruine) = ruinat, dărăpănat, stricat. Trist razele prin cetini curg Și luminează în amurg Castelul în ruină. IOSIF, PATR. 59. Să fumege nainte-mi orașe-n ruine. EMINESCU, O. I 92. ♦ Fig. Rămășiță a trecutului. Adio, cîntece vechi, adio ruine! Pe linia dreaptă a razei solare În zare Nou drum s-a deschis pentru mine. BENIUC, V. 144. Nu este vina voastră, știm, bunule romîne, Știm cît vă bateți capul cu cetele stăpîne, Aceste vechi ruine ce strică chiar căzînd: Fărîmă ce e tînăr, ce-i fraged și născînd. BOLINTINEANU, O. 153. 2. Faptul de a se ruina. De la o vreme, căsuța se bolnăvi greu de ruină și oamenii o părăsiră. BASSARABESCU, V. 50. 2. Fig. Pierdere a averii, a sănătății etc.; distrugere, dezastru. Vedea el bine că de cîțiva ani se pierde-n datorii... Și mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul «ruină» decît de efectele lui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 42. – Pl. și: ruini.

SPORNIC, -Ă, spornici, -e, adj. 1. Care are spor; harnic. Veselul taraf al spornicilor caricaturiști... ilustrează în fiecare toamnă, la deschiderea vînătoarii, pe bieții burghezi. ODOBESCU, S. III 156. Fata... la lucru era tare spornică. JARNÍK, la TDRG. [Calul] mult e spornic la fugit. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ (Adverbial) Caii mergeau spornic pe drumul cel mare al Humorului. SADOVEANU, N. P. 18. Era încă zdravăn și muncea la sapă mai spornic ca un flăcău. REBREANU, R. I 130. E liniște-n chilia bătrînei, – și-nserează... Se-ntunecă chilia și iar se luminează, Și-aleargă fusul spornic. IOSIF, PATR. 11. ♦ Care prilejuiește o acțiune cu spor; care se face cu spor; la care se lucrează cu spor. Muncă spornică. ▭ Să-mi mai iau la gălbiori, Că-s spornici la numărat Și-s ușurei la purtat. ANT. LIT. POP. I 439. 2. Îmbelșugat, abundent, bogat; mult. Prin ei se mișc-a lumii roate cu roiul spornic de vieți. VLAHUȚĂ, P. 54. Din valurile de iarbă... înviate de o spornică verdeață. ODOBESCU, S. III 15. ◊ (Adverbial) Iar pe pajiștea lor mîndră acum spornic înflorește Doar pustiul unei toamne care nu se mai sfîrșește. PĂUN-PINCIO, P. 85. ♦ (Uneori determinat prin «la vorbă») Care vorbește mult, vorbăreț. Cocor nu-și împodobea vorbirea cu proverbe, zicale și anecdote, cum făceau mulți cu limbă spornică dintre cei de față. SADOVEANU, M. C. 85. Era mai tînăr și mai spornic la vorbă. SLAVICI, O. II 93. 3. Care aduce spor; folositor, productiv. Munca în comun este mai spornică. ♦ (Despre alimente) Care ține mult, care nu se consumă repede. Spornic ca sarea. ▭ Cunosc agricultori care dau... muncitorilor cosac prost sau brînză prea întărită în saramură, sub cuvînt că așa sînt «spornice», adecă țăranii muncitori mănîncă mai puțin. La TDRG.

ULTIM, -Ă, ultimi, -e, adj. Care ocupă locul cel din urmă (dintr-o serie, dintr-o succesiune). Într-unul din palatele Kremlinului, cu odăi mici și scunde, găsim apartamentul în care a trăit și a lucrat în ultimii ani ai vieții sale, Vladimir Ilici Lenin. STANCU, U.R.S.S. 66. Cîți oameni... luptă cu entuziasm pînă la ultima suflare, pentru a cuceri o nouă rază de lumină și de dreptate. VLAHUȚĂ, O. A. 434. El muri... mut pînă-n ultimul moment. EMINESCU, N. 40. ◊ Ultima oră = rubrică într-o gazetă unde se publică cele din urmă știri culese pînă în momentul punerii gazetei sub tipar. Ultimul drum v. drum (2). Ultimele momente (ale unui om) v. moment (1). În ultimul grad v. grad (II 1). În ultimă instanță v. instanță. ◊ Expr. A(-și) juca ultima carte v. carte (II 3).

VESEL, -Ă, veseli, -e, adj. 1. Care este bine dispus; cu voie bună, voios. Un copil... se învîrtea în jurul lui cînd încoace, cînd încolo, vesel ca un fluture alb lîngă un pom bătrîn. REBREANU, R. I 126. Lume veselă ca astăzi N-am mai pomenit de mult. IOSIF, PATR. 38. ◊ (Prin metonimie) Traiul lumii... Cine vor, aceia lese-l, Dară sufletul mi-i vesel, Tinerețea luminată. EMINESCU, O. I 102. ◊ (Rar, despre animale) Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. [Porumbeii] apă veseli c-or gusta. TEODORESCU, P. P. 39. ◊ Fig. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel, neted. REBREANU, I. 9. 2. Care exprimă voie bună, voioșie, bună dispoziție. Glasuri vesele răsună, Zic vioare, – urlă vîntul. IOSIF, PATR. 27. ◊ (Adverbial) Un cucoș... bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Fata vesel îi zîmbește. CREANGĂ, P. 275. 3. Care aduce veselie, care înveselește; desfătător, plăcut. Mic și vesel: colo-n fund, Uite-l verde și rotund Nucul din grădină. COȘBUC, P. I 261. Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuțe vesele se ivesc pe podișul din dreapta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. ◊ (Adverbial) În pădure se făcuse iar liniște, și soarele lumina vesel. SADOVEANU, O. VII 38. Un haiduc trecea prin crîng Singur-singurel cu dorul, Păsările ciripeau, Vesel murmura izvorul. IOSIF, V. 113. 4. Care se face, se petrece cu voie bună, cu voioșie; plin de veselie. Dar azi vă dau o veselă agapă. TOPÎRCEANU, S. A. 3. Trei fecioare... În veselă horă ușoare sălta. ALECSANDRI, P. I 190. Am petrecut două săptămîni vesele. NEGRUZZI, S. I 68.

ADUNA A aduna pâinea (îvr.) = A așeza aluatul (sau mălaiul) în tăvi pentru coacere: După ce a frământat bine, femeia a adunat pâinea și a dat-o în cuptor. A se aduna ca la urs (pop.) = A se aduna în număr foarte mare: Începe lumea să s-adune / Din toate părțile-ntr-o clipă, / Aleargă ca la urs, grămadă, / Se-ndeasă, se-mbrâncesc să vadă... (ȘT. O. IOSIF) Locuitorii urbei și cei care tranzitau orașul de pe malul Prutului s-au adunat ca la urs pentru urșii, căiuții, cerbii și nuntașii mascați din Concești… (http://www.darabaneni.ro) A (se) aduna de pe drumuri = A face să stea sau a sta acasă: […] mie-mi trebuie o fată mai așezată, care să țină la casă,… ca să mă pot și eu aduna de pe drumuri. (ION GHEȚIE) Copilul a avut un tată care l-a lăsat și a plecat în lume. Noroc că mai trăiau bătrânii și și-au adunat de pe drumuri fata și nepotul. (PAVEL DAN) Avramache stătu până la etatea de douăzeci și unu de ani când, scutit de serviciul militar, se căsători cu fata aceluia care de două ori îl adunase de pe drumuri și al cărui asociat deveni. (PANAIT ISTRATI) A-și aduna gândurile (puterile) (fig.) = A se concentra: Aci se instală Comăneșteanu, singur, fericit de a-și putea aduna gândurile, fără a fi supărat de nimeni. (DUILIU ZAMFIRESCU) Preotul stinsese lumina și se trântise pe pat să-și adune gândurile și să facă un plan nou, altă socoteală. (I. L. CARAGIALE) – Duce-mă-voi și mă voi tot duce − grăi Lia − și voi răzbi și-mi voi aduna toate puterile dacă e vorba să scap un suflet. (IOAN SLAVICI) A-și aduna mințile = A se calma. A-și pune ordine în gânduri: Băiatul se codește; se silește să-și adune mințile risipite… (AL. BRĂTESCU-VOINEȘTI) Parcă a tunat și i-a adunat (pop.; d. persoane) = a) A pune la un loc persoane foarte deosebite una de alta: […] căci, drept vorbind, și moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgârie-brânză, ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: „A tunat și i-a adunat”. (ION CREANGĂ) […] toți [musafirii] aveau figuri zbârcite, ochii spălăciți, nasuri roșii sau vinete ca pătlăgelele; toți erau scurți pe picioare, pântecoși, plini de bere și de cartofle; parcă a tunat și i-a adunat, cum zice românul. (NICOLAE GANE) b) Se spune despre oameni cu aceleași trăsături rele strânși împreună: Pentru întâia oară a tunat și v-a adunat laolaltă aici, ca să faceți giumbușuri parlamentare. (I. L. CARAGIALE)

CĂLĂUZI, călăuzesc, vb. IV. Tranz. 1. A conduce (pe cineva) pe un drum. Cotoșmanul însă o apucă înainte și zise vizitiilor să se ție pe urma lui, că el îi va călăuzi. ISPIRESCU, L. 292. Din cea zare luminoasă vi- ne-un lung șir de cucoare... în văzduh călăuzite de-un pilot, bătrîn cocor. ALECSANDRI, P. A. 119. Toate aceste vechi rămășițe a gloriei strămoșești... te vizitam călăuzit de un bătrîn mazil. NEGRUZZI, S. I 184. ◊ (Poetic) [Luceafărul] tremură ca alte dăți în codri și pe dealuri. Călăuzind singurătăți De mișcătoare valuri. EMINESCU, O.I 181. 2. A îndruma, a învăța, a povățui (într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.). P.M.R. a călăuzit muncitorimea în lupta împotriva dușmanului de clasă. REZ. HOT. I 16. Învățătura lui Lenin și Stalin călăuzește Partidul Muncitoresc Romîn, și pe baza acestei învățături el conduce clasa muncitoare și întreg poporul muncitor pe drumul construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 1, 52. Partidul proletariatului poate călăuzi lupta maselor spre victorie pentru că el este înarmat cu teoria revoluționară, cu știința marxist-leninistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 2/4. ◊ Absol. Faceți să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc de lumină... Care-ndîrjește, care călește, Călăuzește și limpezește! DEȘLIU, G. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după» sau «de») A se orienta, a se conduce după... În lupta pentru întărirea statului democrat-popular, Partidul Muncitoresc Romîn se călăuzește de ideile lui Lenin-Stalin, inspirîndu-se din măreața experiență istorică a construirii socialismului în Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 669. Partidul nostru se călăuzește în munca sa pe tărîmul învățămîntului public de învățătura leninist-stalinistă, care ne arată că socialismul nu poate fi construit cu analfabeți. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 9-10, 51.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de extremitățile unui lucru; loc care se află în interiorul unui spațiu. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Piața... are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 47. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24. Din mijlocul... = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 262. În mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților. REBREANU, R. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Expr. A fi (cineva) la mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicația unui lucru sau a unei situații. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc. CREANGĂ, P. 266. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicație a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Și-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele. BASSARABESCU, V. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc = a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. A-și pune capul (sau gîtul) la mijloc = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza]; gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept și abdomen; talie. Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COȘBUC, P. I 238. Atunci ea deodată s-a văzut închisă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Și-ntîlnii o fetișoară, Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ♦ Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate și cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. SADOVEANU, Z. C. 181. 3. (Învechit) Mediu, ambianță. Un artist, un scriitor... e influențat de mijlocul în care trăiește. GHEREA, ST. CR. II 70. 4. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unui fragment de timp; jumătate. Mijlocul zilei. ▭ Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vînt, Din fund de pămînt. SEVASTOS, N. 136. ◊ (Învechit) Veacul (sau vîrstă) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic și romantic din veacul de mijloc [titlu]. GHEREA, ST. CR. II 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. DRĂGHICI, R. 111. De la mijloc = de la jumătate; din interior. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în toiul..., în puterea... Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. ♦ Miezul unei acțiuni, narațiuni etc. Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului. REBREANU, I. 21. Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, P. 56. 5. (În loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndețe. I. BOTEZ, ȘC. 158. Anul va fi de mijloc. ȘEZ. II 197. ◊ Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluție intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, și la negru, spun negru... ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. II. 1. Procedeu, mod de acțiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de a servi ca mijloc de comunicare între oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă... fond și formă, conținut și mijloace, teme și procedee. VIANU, S. 147. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Posibilitate, putință. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, P. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în străinătate. GHICA, S. 698. Înțeleg că nu vrei, dar dacă nu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! ALECSANDRI, T. I 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă își organizează munca după plan, folosește pe scară largă mijloacele mecanizate și metodele științei agricole înaintate, STAT. GOSP. AGR. 3. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. ◊ Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii lui și îl modifică: uneltele de producție, precum și pămîntul, clădirile destinate producției, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forței de muncă omenești, dar și raporturile sociale în care se lucrează. MARX, C. I 187. Mijloace de producție = totalitatea uneltelor de producție, împreună cu sulul, subsolul, mijloacele de comunicație etc., necesare pentru a obține bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. – Accentuat și: mijloc. – Variantă: miejloc (BUDAI-DELEANU, Ț. 245) s. n.

zi [At: COD. VOR.2 25/11 / V: ~uă, (înv) zuao, (îrg) zâ, zâua, zauă2 (înv) zele sfp, zio, dzuo, zouă sf, (reg) zăua / Pl: ~le, (nob) ~ / E: ml dies] 1 sf Lumină pe care o răspândește Soarele pe Pământ datorită căreia obiectele și ființele devin vizibile, clare, distincte. 2 sf (Pex) Lumină solară. 3 sf (Îlav) (Până) la (sau înspre, spre, către; pop despre; îrg îm; reg de cu) ~uă Puțin înainte de a se lumina. 4 sf (Îal) Spre dimineață. 5 av (Reg; îlav) Până în (sau la) ~uă (sau de cu ~uă) Până a nu se lumina Si: dis-de-dimineață. 6 sf (Reg; îlav) Cu ~ua-n cap Foarte devreme. 7 av (Reg; îlav) La ~uă În zori. 8 sf (Pop; îe) (A se face) ~ua albă A se lumina complet. 9 sf (Îoc noapte; șîc ~-lumină) Timp care se scurge de la răsăritul până la apusul Soarelui. 10 sf Timp cât Soarele rămâne deasupra orizontului. 11 sf (Iuz; îc) ~-muncă Unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. 12 sf (Iuz; îac) Sumă de bani plătită pentru o zi (8). 13 sf (Îs) ~ de muncă Durata timpului în care lucrătorul prestează zilnic muncă. 14 sf (Iuz; îs) ~ pereche animale Unitate de măsură convențională care era folosită în agricultură și care exprima volumul de lucru efectuat timp de zece ore de către un atelaj cu două animale. 15 sf (Înv; îs) ~ de arătură Unitate de măsură a unui teren arabil, în cadrul obștilor (în cazul înstrăinării acestui teren). 16 sf (Îs) ~ de lucru (sau lucrătoare) Perioadă de timp în care se efectuează un program de lucru obișnuit. 17 sf (Pex; îas) Perioadă de timp în care se muncește în decurs de 24 de ore. 18 sf (Înv; îas) Perioadă de timp în care se efectua corvoada obligatorie în folosul boierului sau al statului. 19 sf (Îc) ~-lumină Perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. 20 sf (Îs) ~ scurtă Zi lucrătoare cu program redus. 21 sf (Îs) ~ua jumătate Parte a zilei cuprinsă între răsăritul Soarelui și amiază. 22 sf (Prc) Amiază. 23 sf (Îvp; îs) ~ de cale (sau de drum, de marș etc.) Distanță care se poate străbate într-o zi de mers pe jos. 24-25 sf (Îljv) Cu ~ua (sau, îvp, pe ~) (Care lucrează) fără angajament permanent. 26-27 sf (Îal) Temporar (pe durata unei zile). 28-29 (Îal) (Plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. 30 sf (Îe; pop) A face ~le de muncă A lucra temporar, ca zilier. 31 sf (Gastronomie; îs) ~ și noapte Prăjitură cu cacao (în care alternează culoarea galbenă cu cea maro închis). 32 sf (Îla) De ~ Care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile (41). 33 sf (Îal) Din decursul unei zile (41). 34 sf (Îlav) Nici ~, nici noapte (sau nici ~ua, nici noaptea) Niciodată. 35 sf (Îal) Deloc. 36-37 sf (Îlav) ~ și noapte (sau nopți) ori (și) ~ua și noapte(a), ~, noapte (sau ~-noapte), ~le (și) nopți, toată ~ua (și) toată noaptea, noaptea și ~ua, nopți și ~le, (înv) din (de) ~ (și) până-n noapte (sau seară), din (de, în) ~ din (de, în, și în) noapte, (reg) (cu) ~, (cu) noapte (Aproape) continuu (1). 38 sf (Îlav)Toată ~ua (bună ziua) sau ~ua toată Mereu. 39 sf (Îe) A face ~ua (sau din ~) noapte și noaptea (sau din noapte) ~ A lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. 40 sf (Pex; îae) A duce o viață dezordonată. 41 sf (Reg) A lua ~ua de căpătâi A-și începe activitatea la o oră matinală. 42 av (Îf ziua sau zilele) În timpul zilei (43). 43 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Interval de timp care corespunde unei rotații a Pământului în jurul axei sale Si: (înv) ziuoptime. 44 sf (Asl) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. 45 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Durată de 24 de ore luată ca unitate de timp sau timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate Si: (reg; hip) zilișoară, ziluță, ziulică (1), zioară (1), ziucă, ziuliță (1), ziuță, ziușoară (1). 46 sf (Pex) Durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. 47 sf (Pgn) Timp. 48 sf (Îla) De (sau înv, din) toate ~lele sau de toată ~ua Care are loc în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 49 sf (Pex) Care se întâmplă în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent (1), zilnic (3), zilial (2), zios (2). 50-51 sf (Îljv) De ~ cu ~ (Care are loc) în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 52-53 sf (Pex; îal) (Care se face, se întâmplă) în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent. 54 sf (Îlav) Din ~ în ~ La o dată apropiată (care se schimbă mereu). 55 sf (Pex; îal) La infinit. 56 sf (Îal) Pe măsură ce trece timpul. 57 sf (Îal) Încetul cu încetul (și continuu) Si: progresiv (1). 58 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ În fiecare zi (44) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 59 sf (Îal) În mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent, zilnic (3), (îvr) zilial (2), zios (2). 60 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ Din ce în ce Si: treptat. 61 sf (Îlav) De la o ~ la alta Zilnic (2). 62 sf (Pex; îal) Repede. 63 sf (Pex; îal) Progresiv. 64 sf (Îlav) ~ (sau, înv, prin) toate ~lele sau (îrg) în toată ~ (sau ~ua), ori în toate ~lele Foarte des Si: mereu. 65 sf (Îlav) Într-o (bună) ~ (rar, ~uă) sau într-una din (ori, înv, de) ~le La un moment dat Si: odată2. 66 sf (Îlav) Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) ~ Din ce în ce mai mult Si: progresiv. 67 sf (Îe) A trăi (sau a o duce) de pe o ~ pe alta A duce un trai nesigur, precar. 68 sf Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, sau de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval. 69-70 sf (Îs) Bună -ua sau (îrg ~ua bună) Formulă de salut la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei (43). 71 sf (Îe) A da (sau a dori, reg, a pofti etc.) cuiva bună ~ua (sau, îvp, ~ua bună) A saluta pe cineva. 72 sf A-și (ori, înv, a se) lua bună ~ua (sau ~ua bună) (de la cineva sau de la ceva) A-și lua rămas-bun. 73 sf (Fam; îae) A renunța (la ceva) definitiv. 74 sf (Fam; îae) A socoti (ceva) drept pierdut. 75 sf (Fam) A se lăsa loc de bună ~ua A păstra relații bune cu cineva. 76 sf (Îs) ~-întâi Prima zi a fiecărei luni sau a unui an. 77 (Pop; îlav) Cât toate ~lele de mare Foarte mare. 78 (Pop; îlav) Într-o (bună) ~ sau într-una din ~le Cândva. 79 (Pop; pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”; îla) Ca lumina ~lei Foarte clar. 80 sf (Rel; art; îas) Sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, în prima zi (42) a lunii. 81 sf (Îe) În (sau la) ~lele lui În perioada de maximă eficiență. 82 sf (Șîs ~ aniversară, ~ua nașterii sau ~ de naștere) Aniversare a unui eveniment. 83 sf (Șîs ~ua numelui, ~ de nume) Onomastică. 84 sf Timp precis în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc Si: dată. 85-86 sf (Îljv) La ~ La termenul stabilit (fără întârziere). 87 sf (Îlav) La ~ Pus la punct cu ultimele noutăți. 88 sf (Îal) Zilnic (2). 89 sf (îla) La ~ Care trebuie să fie pregătit pentru ziua (16) respectivă. 90 sf (Pop; îe) A da ~ după ~ A amâna de la o zi la alta. 91 sf (Pop; îlav) La ~le mari La ocazii deosebite. 92 sf (Pop; pex; îal) Foarte rar. 93 sf Perioadă nedeterminată de timp. 94 sf (Lpl) Timp viitor apropiat de momentul prezent. 95 sf (Prc) Prezent2. 96 sf (Îs) ~ua de mâine Viitorul (apropiat). 97 sf (Îs) ~ua de astăzi (sau de azi, înv, de acuma) ~lele noastre Prezentul2. 98 sf (Îe) ~ua de ieri Trecutul. 99 sf (Pex) Perioadă modernă. 100 sf (Îlav) De ~le De mult timp. 101 sf (Îal) De puțină vreme. 102 sf (Mpl; cu determinări ca „vechimi”, „tinereți” etc.) Perioadă de timp situată în trecut. 103 sf (Lpl) Spațiu de timp cuprins între nașterea și moartea cuiva. 104 sf (Pex) Ansamblu al evenimentelor care au avut loc în existența unei persoane. 105 sf (Lpl) Existență (1). 106 sf (Lpl) Trai. 107 sf (Lpl) Viață. 108 sf (Reg; îs) ~ de apoi Momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. 109 sf (Îla) (Reg; îs) Fără ~le Mort. 110 sf (Îljv) Cu ~le Cu viață, sănătos. 111 sf (Îe) În (sau reg, de) ~lele mele (tale, sale etc.) În toată viața mea (ta, sa etc.). 112 sf (Pex; îae) Niciodată. 113 sf A i se isprăvi (cuiva) ~lele A muri1. 114 sf (Îe) A-și urî ~lele sau a i se urî (cuiva) cu ~lele A se sătura de viață. 115 sf (Îe) A-și pune capăt ~lelor sau a-și curma ~lele A se sinucide. 116 sf (Îe) A (nu mai) avea ~le (multe) sau a avea ~le cu carul A (nu) mai avea mult de trăit. 117 sf (Pop; îla) Cu ~lele în mână La un pas de moarte. 118 sf (Pop; îal) Înfricoșat. 119 sf (Pop; îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 120 sf (Îe) A avea (sau, înv, a vedea) ~ bună ori ~le multe și bune, ~ albă (cu cineva) A avea trai tihnit, liniște (din partea cuiva). 121 sf (Îe) (A fi) vechi de (sau în) ~le (ori înaintat în ~le) (A fi) bătrân sau foarte bătrân. 122 sf (Îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 123 (Îe) (A fi) veșnic de ~le (A fl) nemuritor. 124 sf (Îe) (A fi) mic de ~e (A fi) tânăr. 125 sf (Îae) (A fi) lipsit de valoare. 126 sf A (-și) număra ~lele A nu mai avea mult de trăit. 127 sf (Îae) A nu mai avea multă răbdare. 128 sf (Îae) A fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. 129 sf (Îe) A trăi cu ~le A trăi în mizerie. 130 sf (Îs) Omor de ~le Muncă grea. 131 sf (Pex) Viață mizerabilă. 132 sf (Bot; reg; îc) ~ua crucii Flori-de-toamnă (Aster salignus). 133 sf (Bot; reg; îc) ~ua cu noaptea Miază-noapte (Melampyrum bibihariense). corectat(ă)

PORTAL, portaluri, s. n. 1. Intrare principală, monumentală a unei clădiri mari (palat, catedrală etc.), încadrată în diverse ornamente. Vile somptuoase, ale căror umbre se profilau straniu în lumina mohorîtă a portalurilor. VORNIC, P. 127. Vin amintirile-n valuri. Din negre clopotnițe, din mari mînăstiri, Din vechi cetățui și portaluri. ANGHEL, P. 35. Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, Pătrunde luna, înălbind păreții. EMINESCU, O. I 202. (Poetic) Bate Surul din potcoavă Drum de iarnă, fără spor... Surpă bolți de ramuri albe Cu portaluri de argint. TOPÎRCEANU, B. 17. 2. (Adesea determinat prin «de tunel») Lucrare de zidărie sau de beton așezată la gura unui tunel pentru sprijini terenul din jurul acesteia și a opri căderea pămîntului, a pietrelor etc. – Pl. și: partale (EMINESCU, O. I 25).

EPITET (< fr. épithète < lat. lit., gr. epitheton, care e pus lîngă) Figură de stil care rezultă din alăturarea unui adjectiv, adverb etc. pe lîngă un substantiv, spre a-l înfrumuseța sau pentru a sublinia o însușire socotită ca esențială. În afară de adjective, mai pot avea rol de epitete și substantivele cu funcție adjectivală, adverbele sau locuțiunile adverbiale de pe lîngă verbe, precum și orice parte de vorbire sau propoziție. Cînd aceste părți de vorbire sînt folosite ca epitete, ele capătă o funcție stilistică prin puterea de a evoca și de a sugera trăsăturile caracteristice ale realității, ca și modul cum sînt privite aceste însușiri de către poet. Din această cauză, epitetele formează un tot, împreună cu cuvîntul de care sînt strîns legate, capătă forță sugestivă, evocatoare, adică funcție artistică. Ex. Sură-i sara cea de toamnă, de pe lacuri apa sură Înfunda mișcare-i creață într-un stuf, la iezătură, Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-um freamăt, ce le scutură pe toate... (M. EMINESCU, Călin) Funcția artistică a epitetului este destul de variată: apreciere, evocare, ornare, individualizare, personificare etc., de unde și feluritele clasificări ale acestui procedeu stilistic: epitete tautologice, adjectivul și substantivul sugerînd aceeași idee (mîndru soare, frumoasă fecioară); epitete explicative, în care adjectivul reliefează o notă esențială (căluț năzdrăvan, apă binefăcătoare); epitete metaforă, care presupun un paralelism al impresiilor, confruntarea dintre ele și o concluzie a echivalării lor (neagra tristețe); epitete sincretice, ce corespund fuziunii percepțiilor senzoriale – impresii de lumină provocate de impresii ale sunetulu (voce sumbră, voce albă); epitete complexe sau acumulări de epitete (simțiri reci, harfe zdrobite -- Epigonii de M. Eminescu); epitete imagini, care s-au desprins de substantivul determinat și au devenit de sine stătătoare (cupa vînturilor = cerul; drumul căprioarelor = muntele; calea pescărușilor = marea); epitete antitetice, rezultînd din antiteze între substantive și adjective (orgolioasa slăbiciune); epitete apreciative (om bun); epitete evocative (veselul Alecsandri); epitete ornante (măreață umbră) etc. Noutatea și forța artistică a unui epitet constă mai întîi în ineditul asocierii cuvintelor, de pildă a substantivului cu epitetul. Ex. Laptele amar și agurid, Aromele de vin și untdelemn, nămoluri fierte, grele, de asfalt. (T. ARGHEZI, Heruvim bolnav)

AȘTERNE (aștern) I. vb. tr. 1 A întinde ceva (un covor, o pătură, etc.) pe jos sau peste ceva: așternea veșmentele sale de călca pri înse asinul Iul Hs. (VARL.) 2 Fig.: așternîndu-și privirea dornică... pe dunga vînătă a drumului (VLAH.) 3 ~ pe cineva la pămînt, pe jos, a doborî pe cineva lungindu-l la pămînt 4 ~ pîntecele la pămînt, a atinge pămîntul cu pîntecele (vorb. de cai în goană) 5 ~ patul, a face patul; abs. proverb: cum îți vei așterne, așa vei dormi, cum te porți, cum îți orînduești viața, așa vei fi răsplătit; cum vei munci, așa foloase vei trage în urmă; ~ masa, a întinde fața de masă, a pregăti pe masă cele trebuincioase pentru mîncare 6 ~ cu... a acoperi cu...: vîntul de toamnă așternuse cărările cu frunze 7 ~ pe hîrtie, a pune pe hîrtie, a scrie; ~ pe zid (ODOB.), a însemna, a zugrăvi pe zid 8 ⚖️ ~ o pîră, a pîrî pe cineva, a face o jalbă 9 familiar ~ pe cineva, a-l vorbi de rău altuia, a-l înfățișa într’o lumină nefavorabilă, a-i face un rău 10 A pune la cale, a plănui ceva: tu le faci bine și ele îți aștern moarte (SB.) II. vb. refl. 1 A se întinde peste ceva, a acoperi ceva: zăpada s’a așternut peste cîmp 2 Fig.: drumul s’a-șterne drept, între două rînduri de pomi (VLAH.) 3 A se ~ pe ședere, a se pune pe stat mai mult timp într’un loc; a se ~ pe mîncare, a se pune tihnit la mîncare; a se ~ pe somn, pe odihnă, a se da la somn, a sta să se odihnească; a se ~ pe vorbă, a se întinde la vorbă, a sta de vorbă; a se ~ pe lucru, a se pune serios pe lucru; a se ~ pe gînduri, a se cufunda în gînduri 4 A se ~ la drum, a porni la drum 5 A se ~ pămîntului, drumului, vîntului, a se ~ pe goană, a fugi în goană (vorb. de cai, etc.) [lat. adstĕrnĕre].

UMBRĂ (pl. -bre) sf. 1 Parte de loc întunecoasă pricinuită de un corp opac care împiedică de a pătrunde lumina acolo (👉 🖼 3654): umbra pămîntului cauzează eclipsa de lună; umbrele cresc la apusul soarelui; Ale zidurilor umbre peste unde stau culcate (ALX.); umbra arătătorului arată ceasul pe un cadran solar; Ce e cît lumea de mare Și ~ nu mai are? (GOR.), ghicitoare despre „drum” umbre chineze 👉 CHINEZ2I 2; (P): tot paiul își are umbra sa 👉 PAIU1; Ⓕ: a face ~ pămîntului, a trăi fără nici un rost pe lume (vorb. de oamenii foarte bătrîni, de cei neînsemnați sau nevrednici): iacă fac și eu ~ pămîntului pînă într’o zi... (ISP.); Ⓕ a face ~ cuiva, a lăsa în ~ pe cineva, a lăsa mai pe jos, a întuneca, a eclipsa (meritele cuiva); a rămînea în ~, a rămînea mai pe jos: pe lîngă frate-său, el a rămas în ~ (PAMF.) 2 Lipsă de lumină intensă, de arșiță, produsă de frunzișul copacilor, de ziduri, care împiedică trecerea razelor solare: numai așa am putut urma a ne folosi de umbra și de răcoarea bătrînului stejar (I.-GH.); pr. anal.: împăratul... tot punea mîna la ochi, făcîndu-și ~ (ISP.); la ~, locul unde nu bate soarele; ziua, cînd era căldura mare, stau la ~ în lăstar (BR.-VN.); a se culca la ~; a da, a ținea ~; pătlăgelele... să le pui să se usuce la ~, unde să nu bată nici soarele nici vîntul (DRĂGH.) 3 Ⓕ Adăpost, protecțiune 4 Lipsă de lumină, întunerec; noapte: umbrele se întindeau pe văi (ALECS.); umbrele ne înconjurau de toate părțile; soarele risipește umbrele; În al umbrei întuneric, Te aseamăn unui prinț (EMIN.) 5 Ⓕ Ⓟ Arest, închisoare, temniță: mă băgară frumușel la ~ și trimiseră cărți în toate părțile doar s’o afla cineva să-mi taie capul (RET.) 6 Imaginea corpului omenesc proiectată de umbră: cînd umbla, aluneca ușor ca umbra ce însoțește pașii omului (DLVR.); seara, cînd stai la lumînare, să nu te uiți la umbră-ți pe perete, că-i de foc (GOR.); Ⓕ: i-e frică, se sperie, se teme și de umbra Iui, se zice despre un om foarte fricos 7 Sufletul morților, nălucă, stafie, fantomă: sburător cu plete negre, ~ fără de noroc (EMIN.); lăcașul umbrelor, infernul 8 Ⓕ Se zice despre o persoană, despre o instituțiune, etc. care a pierdut ceea-ce alcătuia puterea, măreția, prosperitatea ei de mai’nainte; imagine imperfectă: republica romană ajunsese a fi numai umbra aceleia ce fusese înainte; (era) o ~ de om, un bătrîn cu barba pînă la genunchi... de parcă mînca numai vinerea (ISP.); în fundul unui pat de nuc, cu perne la perete, ședea ghemuită o ~ de femeie (D.-ZAMF.) 9 Ⓕ Părere, aparență ușoară: o ~ de seriozitate acoperi frunțile Hanganilor (ALECS.); cine se razimă pe ~, greșește (ZNN.) 10 Ⓕ Slabă aparență, urmă: n’are nici o ~ de bun simț; voiu să-mi lipsească chiar umbra îndoielii (GN.); văd în toate acestea numai umbra unei dificultăți 11 🔷 Coloare mai închisă ce se întrebuințează într’un tablou spre a înfățișa obiectele mai puțin luminate și pentru a da mai mult relief obiectelor luminate 12 🌿 UMBRA-CUCULUI = SPARANGHEL; – UMBRA-IEPURELUI1👉 IEPURE4; – UMBRA-IEPURELUI2 = SPARANGHEL; – UMBRA-NOPȚII = ZÎRNĂ1 [lat. ŭmbra].

ANINA, anin, vb. I. 1. Tranz. A atîrna, a agăța, a prinde (ușor) de ceva. Aninai frîul la intrare într-o așchie mai răsărită de stîncă; în alta, și tot la intrare, acățai mantaua. HOGAȘ, M. N. 163. Ivan leagă turbinca la gură... ș-o anină într-un copac. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. S-adun flori în șezătoare, De painjen tort să rumpă, Și anină-n haina nopții Boabe mari de piatră scumpă. EMINESCU, O. I 72. ◊ Refl. Femeia trece înainte; o creangă uscată i se anină de fustă și se zbate pe jos,- parcă ar fi un șarpe care o urmărește. SADOVEANU, O. III 243. O lacrimă curată ca un mărgăritar îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. GÎRLEANU, L. 44. În drum e o căscioară Închisă, părăsită... Dar pe ferestre încă Iedera s-anină. MACEDONSKI, O. I 18. ◊ Fig. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Luna, alunecînd în jos pe luciul cerului, se aninase într-un vîrf de stejar pe dealul Priporului. DAN, U. 188. 2. Refl. Fig. A se lega, a se agăța de cineva, a nu-i da pace. Să nu-i zici nimică de rău [fetei], nici să nu te anini de dînsa. SBIERA, P. 150. ◊ A provoca pe cineva, a-i căuta pricină. Turcii toți cît îl zărea Între dînșii se grăia... Și pe loc ei se-aduna Și de Gruie s-anina. ALECSANDRI, P. P. 144. ♦ A se vîrî (nepoftit) undeva, a se amesteca (în vorbă). Aș vrea să știu și eu, se anină cu întrebarea Neculăieș. SADOVEANU, P. M. 158. S-anină printre acești [copii] mici și cîte-un handralău de cei mari. ȘEZ. III 179.

DEOSEBI, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel, a fi diferit. Marea Adunare Națională constituită după alegeri se deosebește de toate parlamentele pe care le-am avut pînă acum. IST. R.P.R. 721. ◊ Tranz. E o întreagă zonă de verdeață... deasupra căreia numele lui [al Oltului] se întinde, însușindu-și-o și deosebind-o de restul pămîntului. BOGZA, C. O. 260. Îmi vin felurite gînduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalți oameni. SADOVEANU, Z. C. 55. ♦ Tranz. A face distincție între două sau mai multe lucruri; a distinge. Cînd te uiți înapoi, la cele trecute, nu mai știi să le deosebești unele de altele. DEMETRIUS, V. 92. Ivan nu mai deosebea visul de viață. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 160. 2. Tranz. A recunoaște un lucru dintre altele; a desluși, a distinge, a discerne. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. GALACTION, O. I 163. Se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru. M. I. CARAGIALE, C. 152. Măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263. ◊ Refl. pas. Alte grămezi asemănătoare [de porumb] încep să se deosebească pe întinsul cîmpiei. BOGZA, C. O. 389. Urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. CAMIL PETRESCU, U. N. 242. ♦ Tranz. A remarca, a prefera, a alege. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancu B. NEGRUZZI, S. I 25. 3. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți), a se distinge, a se remarca. [Feciorul] său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. ISPIRESCU, L. 185. Supt următorii domni... vedem pe Miron deosebindu-se atît în tabere, apărîndu-și patria cu cinste, cît și în sfaturi, dînd păreri înțelepte și folositoare țării. BĂLCESCU, O. I 184. Femeile de la munte poartă ștergare de mătasă, lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia țesăturilor. ALECSANDRI, P. P. 139. – Variantă: (regional) deosibi (CARAGIALE, O. II 120) vb. IV.

CRETOS, -OASĂ, cretoși, -oase, adj. (Rar) Care conține cretă, care are aspect de cretă. Prin umbra începutului nopții, drumul prăfos, cretos, lucea blînd, alburiu. DUMITRIU, N. 230. Cretoase văi, cu ierbile mărunte, Le-adie briza mării mai uscat, Și printre bălți cu apele stătute Porumbii rari sug aerul sărat. DRAGOMIR, P. 34. ◊ Fig. Privea arbuștii exotici... cu frunzele lor lucii, care în bătaia luminii cretoase păreau tăiate artificial în zinc. C. PETRESCU, Î. I 4.

cruce f. 1. pedeapsă greco-romană: un fel de spânzurătoare de care se legau făcătorii de rele; 2. lemnul de care fu pironit Isus; 3. fig. religiunea creștină și simbolul ei exterior: fă-ți cruce; cu crucea în sân, om sfânt și (ironic) ipocrit; a pune cruce, a scoate la vânzare (terenuri însemnate cu o cruce) și a lăsa uitării; cruce de voinic, bărbat integru (sub raportul fizic și moral), viteaz, voinic; pe crucea mea! formulă de confirmare a unui jurământ; crucea ta! înjurătură amenințătoare (uneori și desmierdătoare): cruce de aur în casă! exclamare prezervativă la pomenirea necuratului (v. ucigă-l crucea); cruce-ajută! sinonim cu Doamneăjută; și semnul crucii tras la începutul abecedarului: bățul în care era așezată fila cu cruce-ajută CR.; 4. Tr. iubită; cruce mândră, cruce dragă, cruce ’n pământ mă bagă POP. (v. frate); 5. nume a două sărbători: Crucea mare, înălțarea Crucii (14 Sept.); Crucea mică, Tăierea capului Sf, Ioan Botezătorul (29 Aug.); 6. Crucea roșie, societate înființată prin convențiunea internațională stipulată la Geneva în 1864, spre a ușura relele inevitabile ale răsboiului; membrii săi se consideră ca neutri și poartă ca semn o cruce roșie pe un fund alb; 7. medalie de vitejie în formă de cruce: Crucea Sf. Ana, Crucea Sf. Andreiu; Crucea trecerii Dunării, medalie acordată militarilor cari au trecut în Bulgaria în răsboiul pentru independență (1877); mare Cruce, cel ce are gradul cel mai înalt în unele ordine de cavalerie; 8. dispozițiune în forma crucii: fearele puse cruciș în lumina ferestrelor, lemnul pus; cruciș pe oiștea căruței; 9. pl. a) Tr. 17 snopi de grâu (cu unul d’asupra care se numește popă); b) drept la mijloc: tocmai la amiazi când va fi soarele în cruci ISP.; a se face cruce, a se încrucișa, despre drumuri (v. răscruce); 10. odinioară regiment: toate crucile de pedestrași OD.; 11. odinioară, în Mold. V. lude; 12. nume de plante: crucea-pământului, numită și brânca ursului; crucea-voinicului, plantă cu rizomul puternic și florile de un frumos albastru (Hepatica). [Lat. CRUCEM].

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură și în societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfășurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății omenești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1. Întrebați dar istoria și veți ști ce sîntem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Scriere care conține fapte ca cele descrise mai sus; p. ext. obiectul de învățămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4. Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii. ▭ Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, narațiune. Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește, – și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Familiar) Întîmplare, pățanie; poznă, încurcătură. V. comedie2. Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Își spuse istoria și ce păți. ISPIRESCU, L. 8. Să nu-l iei drept cine știe Și să faci vreo istorie. TEODORESCU, P. P. 597. – Accentuat și: (popular, 5) istorie.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

MÁRTIE subst. sg. A treia lună a anului, care urmează după februarie; (popular) mărțișor, (învechit și popular) marț1, (rar) germănar. Cf. GCR I, 45/18. Vă leato 6990 martie 10 au luatu Ștefan vodă citatea Crăciuna. URECHE, L. 97, cf. GCR I, 208/6. O iarnă ce cădzuse în luna lui mart. M. COSTIN, O. 103. Lua fietecare cîte o oaie în zeace a lunii. . . a lui mart (a. 1699). GCR I, 331/23. Îndată, la zece zile a lui martu, au pornit den țarigrad vești pre uscat. N. COSTIN, 497. Câdzusă o iarnă pre mare și gre. De la 6 dzile a lui dechevri s-au început și au ținut păn-la 20 de dzile a lui martu. NECULCE, L. 316. Și-am scris eu. . . anul 1750, luna lui marți, 25 (a. 1750). IORGA, S. D. XIII, 143. Născu. . . în luna lui martie (a. 1799). GCR II, 166/19. În 21 martie începe soarele a trece peste ecvator. SIBINEANU, C. 37/9. Întîi mart am trimes la librerul de la Lunevil 70 taleri. KOGĂLNICEANU, S. 131. Senatorii regatului scriseră atunci (24 martie 1596) împăratului Rudolf. BĂLCESCU, M. V. 225. La 16 martie 1823. . . încunoștiințează pe. . . ambasadorul Engliterei. GHICA, S. 474. Scrisoarea dv. . . din 4/17 martie umblînd pe multe drumuri de ocol, mi-a sosit d-abia astăzi. CARAGIALE, O. VII, 382. În zori de ziuă, vineri în 10 martie, munteanca și feciorul ei au închingat caii cei pagi și-au încălecat. SADOVEANU, B. 105. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. id. E. 110. Din octombrie la mart, natura și-a rezervat singura îndeletnicire de a tăia firicele de hîrtie de cristal. ARGHEZI, C. J. 155. Revista „Pagini literare” din 5 martie 1900. V. ROM. noiembrie 1960, 238, cf. 237. Zi-ntîi dă marte. ALR II 2773/928. Martie din post nu lipsește sau (neobișnuit) ca-n marte postul, se spune despre cineva care e nelipsit de undeva (de obicei de acolo de unde poate obține un avantaj, un profit). De te vor pofti la masă, tu nu te trage sub masă; dar nu fii supărător, că or zice că: mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. Vorba din bătrîni: Eu la chef ca-n marte postul, COȘBUC, P. I, 37, cf. ZANNE, P. I, 48. – Și: (învechit și popular) mart, (popular) márte subst. sg. – Din v. sl. мартъ, мартий.

OBLU1 (f. oablă) I. adj. 1 Neted, șes: toată acea lată și oablă cîmpie se arătă scăldată într’o lumină gălbuie (ODOB.) 2 Drept: fagii și brazii cei mai obli și mai groși îi strîmba de-i făcea gînji (RET.); Dar mîndra cu șubeica E oablă ca secerea (IK.-BRS.); pe asemenea coaste oable sînt cărările caprelor și a hoților (SAD.). II. adv. Drept: lăsăm drumul mare și-o luăm ~ pe cărări de codru și pe scursuri de puhoaie (VLAH.); un surtuc, ale cărui poale lungi îi cădeau ~ pe genunchi (GN.); dar odată sare Țiganul ~ în picioare (RET.) [vsl. oblŭ „rotund”].

LUMINIȘ, luminișuri, s. n. 1. Loc deschis, lipsit de copaci sau cu copaci rari, în mijlocul unei păduri; poiană, rariște. Colo-n vale, unde drumul Taie luminișuri rare, Printre plopi, se vede fumul Hanului din Vadul Mare. TOPÎRCEANU, B. 18. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș. COȘBUC, P. I 47. Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fîneață de pe poalele Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 156. La mijloc de codru des, Toate păsările ies, Din hugeac de aluniș La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Fig. Numai dacă mi-ai da un răspuns aici, mintea mea chinuită ar găsi o potecă spre un luminiș de liniște. CAMIL PETRESCU, T. II 296. ♦ (Glumeț) Porțiune, parte de pe cap, sau (la bărbați) și de pe bărbie, lipsită de păr. Exarhul... astupa luminișurile din cap c-un pieptene uriaș de lemn. STĂNOIU, C. I. 217. Sărută mînile ce Sofi îi vîrî prin favoritele roșcate și lungi, apoi și le prelinge delicat pe luminișul bărbiei răsfrînte în două. DELAVRANCEA, S. 105. ♦ Fig. Loc deschis spre care cineva își croiește drum cu greu. Și-a deschis drum [prin mulțime]... Cînd a scăpat însă la luminiș, a priceput că s-ar putea descurca și singur. GALAN, Z. R. 227. 2. Porțiune de cer senin, înconjurată de nori. Prin luminișurile lăsate între norii fugari, soarele zîmbește vesel spre pămînt. ODOBESCU, la TDRG. 3. (Rar) Fascicul de raze; lumină, luminozitate. Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Pată de lumină. E-n treacăt peste noi un nor... Doar pe-o parte de podiș A rămas un luminiș. CAMIL PETRESCU, V. 102.

ÎNDREPTA, îndrept și îndreptez, vb. I. I. 1. Tranz. A face drept ceea ce era îndoit sau strîmb, a dezdoi, a aduce în poziție normală, dreaptă. Cum mergea prin codru, dă peste un om care nu făcea alta decît copacii ce erau drepți îi strîmba, iar pe cei strimbi îi îndrepta. ȘEZ. II 201. ♦ Refl. (Despre persoane) A-și corecta poziția corpului, a lua o ținută dreaptă. Se îndreaptă din șale. 2. Refl. (Despre persoane) A se întrema după o boală, a căpăta înfățișare bună, a arăta mai bine, a se înviora. Parcă mai crescuse, se mai îndreptase, se mai luminase la față. DUMITRIU, V. L. 83. Nu trecu mult și el băgă de seamă că mă-sa nu se îndreptează, ci... se topește de pe picioare. ISPIRESCU, L. 128. De mă voi îndrepta, pre mulți am să popesc și eu. NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Fig. (Despre semănături) După ploi, grîul se îndreptase destul de bine. SADOVEANU, M. C. 188. ◊ Tranz. Îl luă la masă la el ca să-l mai îndrepte. DELAVRANCEA, H. T. 18. ♦ (Despre vreme) A se schimba din rea în bună, (în special) a deveni din ploioasă, senină. Ieși copile cu părul bălan afară... doar s-a îndrepta vremea. CREANGĂ, A. 34. ♦ Tranz. A îmbunătăți. Toți au rămas cu ideea că Toderică și-a îndreptat starea. NEGRUZZI, S. I 85. 3. Refl. A reveni asupra unei greșeli, a-și corecta purtările, a se lepăda de năravuri, a se corecta. Nici socoti că s-a îndrepta; calul bătrîn nu mai învață a juca. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ Tranz. Eu am făcut greșeala, tot eu trebuie s-o îndreptez. CARAGIALE, O. III 83. Părîndu-mi stilul lor îndestul de deosebit de cele de mai nainte alcătuiri ale mele... m-am apucat să le îndreptez. NEGRUZZI, S. II 169. ◊ (Absol.) [Filimon] critica ca să îndrepteze, iar nu pentru ca să descurajeze. GHICA, S. A. 80. II. (Urmat de determinări locale, de obicei introduse prin prep. «spre», «către», mai rar «la», «pe» sau «în») 1. Refl. (Despre persoane) A se duce, a porni, a se pune în mișcare într-o direcție anumită; a apuca pe un drum. Se îndreptează... Spre clavirul ce-i zîmbește. MACEDONSKI, O. I 86. Se îndreptară spre Pipirig. CREANGĂ, A. 20. Nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului roman. ODOBESCU, S. III 70. El la tîrg se îndrepta. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Fig. Sufletul tînăr al copilei se îndrepta spre lumina tinereții și spre viitor. SADOVEANU, O. I 96. Iorgu... s-o îndreptat pe calea adevărului. ALECSANDRI, T. 1052. ◊ (Despre lucruri) Ape... Șerpuind prin văi adînci... Și-ndreptîndu-se în cale La biserica din vale. ALECSANDRI, P. II 34. Mergînd pe o cărare ce se îndrepta spre locul balului, am început a gîndi cu părere de rău. NEGRUZZI, S. I 104. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A scoate pe drumul bun, a îndruma, a conduce în direcția potrivită. A întrebat de prăvălia lui d. Nae Girimea, și băiatul l-a îndreptat aici. CARAGIALE, O. I 195. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare. CREANGĂ, P. 91. N-ai putea d-ta să ne îndrepți spre țara zmeului? ALECSANDRI, T. I 429. ◊ (Cu privire la animale, la vehicule, la ambarcații) Bade, calul mi l-oi îndrepta iar la d-ta. RETEGANUL, P. II 11. Căpitanul îndată au îndreptat corabia cătră acea parte. DRĂGHICI, R. 25. ◊ Expr. A-și îndrepta pasul (sau pașii) sau a îndrepta pașii cuiva = a păși sau a face pe cineva să pășească spre..., a călăuzi, a conduce. Mi-a îndreptat pașii către acest loc. ISPIRESCU, L. 56. Din umbra falnicelor bolți Ea pasul și-l îndreaptă Lîngă fereastră unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș, Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. ALECSANDRI, P. A. 122. A(-și) îndrepta ochii (privirile sau gîndul) asupra cuiva (sau a ceva) = a se uita la cineva sau la ceva, a i se duce cuiva gîndul la cineva sau la ceva. Spre Moscova se îndreaptă privirile tuturor popoarelor care n-au izbutit să scuture încă de pe umerii lor jugul robiei capitaliste. STANCU, U.R.S.S. 101. Ochișorii... La soru-sa-i îndrepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 494. ♦ (Cu privire la arme de foc) A aținti asupra cuiva sau a ceva, a da o anumită direcție. Îndreptați tunurile spre cetate. ALECSANDRI, T. II 17. Bun meterez că-și făcea, Flinta-n Bîca că-ndrepta. ȘEZ. II 77. ◊ Fig. În țările capitalului știința și tehnica sînt îndreptate împotriva clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 43. ♦ (Cu privire la hîrtii oficiale) A trimite sau a adresa cuiva. A îndrepta o petiție către autoritatea competentă.

SCĂPĂRA, scapăr, vb. I. Intranz. 1. A produce scîntei prin lovirea cremenei cu amnarul (pentru a aprinde ceva). N-am foc, Floreo! Adică am, dar scapăr greu. PREDA, Î. 136. Cît stătură pe loc, după obiceiul muntenilor, scăpărară și aprinseră un foc de vreascuri. SADOVEANU, F. J. 376. Într-o strană am găsit lemn putred... și scăpărînd... am aprins focul. GALACTION, O. I 81. ◊ Expr. Cît ai scăpăra din amnar v. amnar1. ♦ (Despre pietre sau alte corpuri dure) A produce scîntei (prin ciocnire). Cremenile drumurilor scăpărau sub copite. SADOVEANU, O. I 130. Sub copitele pintenogului pietrele scăpărau. ODOBESCU, la TDRG. Dar cînd se urca, Și murgul călca, Piatra scăpăra. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ Fig. Și mai vîrtos decît slovele mele... Și mai dihai decît strunele cîntului, Faceți să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc, de lumină. DEȘLIU, G. 34. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) buza (de ceva) v. buză (1). A-i scăpăra (cuiva) picioarele = a fugi foarte repede; a-i sfîrîi călcîiele. Băiatul a fost făcut scăpat și-a fugit ca un iepure, de-i scăpărau picioarele. PAS, Z. I 125. Cînd mă uit înapoi, doi hojmalăi se și luase după mine; și unde nu încep a fugi, de-mi scăpărau picioarele. CREANGĂ, A. 6. A scăpăra din picioare = a bate din picioare; a fi nerăbdător. Mă uitam pe furiș... și tot scăpăram din picioare, așteptînd cu neastîmpăr să vie un... școlar de afară. CREANGĂ, A. 5. ♦ Tranz. (Despre foc, flăcări) A arunca, a împrăștia scîntei. Cînd se înnoptă de-a binelea, flăcările mari izbucniră prin coperiș, ca o coroană luminoasă, scăpărînd milioane de scîntei. REBREANU, R. II 205. ♦ (Despre fulgere) A se ivi, a se produce; a izbucni. Fulgerele albastre, ca niște lungi hangere care se loveau între ele, se încrucișau și scăpărau scurt. STANCU, U.R.S.S. 83. Un fulger scăpără deodată-n noapte și un tunet îndepărtat urmă după el. SANDU-ALDEA, U. P. 193. În întunericul ce crescuse, un fulger scăpără și o fereastră își lumină rama. ANGHEL-IOSIF, C. L. 16. 2. A scînteia, a străluci, a luci. Timp îndelungat el umbla dar mereu după bălțile ce-i scăpărau de departe sub razele lunei. SLAVICI, N. II 130. Sara, pe deal, buciumul sună cu jale, Turmele-l urc’, stelele scapără-n cale. EMINESCU, O. I 231. ♦ (Despre ochi) A arunca priviri vii, scînteietoare. Vii și oțeloși, ca un tăiș, scăpărară ochii lui Alexe. MIHALE, O. 461. În întunerec desluși o față osoasă, negricioasă, din care scăpărau doi ochi aprinși. REBREANU, R. I 66. Ochii scapără și inimile se îndîrjesc de o parte și de alta. VLAHUȚĂ, R. P. 24. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) ochii (de foame, de furie, de durere) = a simți o durere foarte puternică (de foame, de furie etc.). Era cu părul lucios, zbîrlit, și-i scăpărau ochii de furie. DUMITRIU, N. 221. Lupului îi scăpărau ochii și-i sfîrîia gîtlejul de flămînd ce era. CREANGĂ, P. 23. ♦ Fig. A apărea, a se ivi deodată, fulgerător. Cozmin închise ochii, și în acea clipă îi scăpără iarăși tabloul de la început: un cap... afundat într-o pernă. DELAVRANCEA, la TDRG. La început... vorbe stinghere și sfărmături de idei scăpărau în învălmășagul haotic dintre tîmplele-i fierbinți. VLAHUȚĂ, N. 35. ◊ Expr. A-i scăpăra (cuiva) prin minte (sau prin cap) = a i se ivi (cuiva) brusc în minte, a-i trece (cuiva) repede prin minte. Sînt clipe... așa de lungi, încît un gînd de groază are vreme să-ți scapere prin minte. BART, S. M. 19. În fuga vieții, cîte lucruri interesante nu observi, cîte cugetări luminoase nu-ți scapără prin minte! VLAHUȚĂ, O. A. 224. Tot aștepta ca să-i mai scapere prin cap vreun cuget bun. SBIERA, P. 184. ♦ Fig. A deveni limpede, luminos, clar. Ciudate întîmplări ale vieții cu o clipă mai înainte neștiute și acuma scăpărînd deodată. SADOVEANU, N. P. 274.

A DA dau 1. tranz. I. 1) A pune în posesie. ~ un caiet. ~ o bomboană. ◊ ~ bună ziua (sau bună dimineața, bună seara) cuiva a saluta pe cineva. 2) A pune la dispoziție; a oferi. ~ locul său. ◊ ~ în judecată a deferi unei instanțe judecătorești. ~ la școală a trimite să învețe. A-i ~ Dumnezeu a-i hărăzi. A dat Dumnezeu! în sfârșit; în cele din urmă. ~ cărțile a împărți cărțile. ~ fata (după cineva) a căsători fata (cu cineva). 3) A aduce în dar; a dărui, a dona. 4) A ceda în schimbul a ceva. A dat un sac de cartofi pe unul de porumb. ◊ A-și ~ viața (pentru ceva sau pentru cineva) a se jertfi. 5) (o anumită vârstă) A considera ca fiind propriu. A-i ~ 20 de ani. ◊ ~ însemnătate a acorda atenție. A-și ~ părerea a-și expune punctul de vedere. 6) A oferi drept contravaloare (pentru mărfuri, munci sau servicii prestate etc.); a plăti; a achita. 7) (însărcinări, misiuni etc.) A pune (pe cineva) să îndeplinească. 8) A crea prin muncă; a produce. Uzina a dat multă producție. 9) A îndepărta, considerând inutil; a arunca. ~ la gunoi. ◊ ~ pe gât a înghiți. ~ (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul) a renunța la cineva sau la ceva. ~ afară a) a alunga; b) a vomita. 10) A schimba dintr-un loc în altul. Dă scaunul lângă masă. 11) A întreprinde ca tentativă; a încerca. 12) A face să se producă; a pricinui; a căuza; a produce. Gripa a dat complicații la rinichi. 13) (chiote, strigăte etc.) A face să se audă. 14) (concerte, spectacole etc.) A organiza și a prezenta în fața publicului spectator. 15) A acoperi cu un strat gros sau vârtos; a unge. 16) A atinge brusc și cu putere; a lovi; a păli. ~ o palmă. II. (în îmbinări cu substantivele ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ greș a greși. ~ ascultare a asculta. ~ o luptă a lupta. ~ foc a aprinde. ~ cu chirie a închiria. ~ (cu) împrumut a împrumuta. ~ răspuns a răspunde. ~ la tipar a tipări. ~ un sfat a sfătui. ~ dreptate a îndreptăți. ~ raportul a raporta. ~ vina a învinui. ~ crezare a crede. ~ în vileag (sau la lumină) a descoperi. ~ viață a naște. ~ la mână a înmâna. ~ pe față a demasca. 2. intranz. 1) A descărca o armă de foc. ~ cu tunul. 2) A aplica o lovitură. ~ cu pumnul. ~ cu biciul. 3) A face mișcări (repetate) conștiente (pentru a indica ceva, făcând un gest) sau reflexe. ~ din deget. ~ din cap. ◊ ~ (sau a strânge, a ridica) din umeri a face mișcarea de înălțare a umerilor ca semn al lipsei de informație, al încurcăturii sau al nepăsării. A(-și) ~ cu cotul (sau din cot) a (se) atinge cu cotul pentru a atrage atenția. 4) A se întinde până într-un anumit loc. Cărarea dă până în șosea. 5) A se opri, abătându-se din drum; a trece. Când ai să dai pe la mine? ◊ A-i ~ (sau a-i veni, a-i trece) cuiva prin gând (sau minte, cap) a-i veni o idee pe neașteptate. 6) A ajunge pe neașteptate (într-un loc); a cădea; a nimeri; a pica. ~ într-un șanț. A-i ~ lumina în ochi. ◊ ~ de dracul (sau de naiba) a o păți. 7) (despre uși, ferestre, încăperi etc.) A fi direcționat. 8) (despre nenorociri, necazuri etc.) A veni pe neașteptate, pe nepregătite; a surprinde. 9) A avea loc; a se produce. Au dat înghețurile. 10) (urmat, de obicei, de un substantiv precedat de prepoziția în) A fi pe cale (de); a începe; a porni; a prinde. ~ în clocot. ~ în floare. ◊ ~ în foc a curge afară din vas. 11) (despre stări, anotimpuri etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a începe; a porni. Dă iarna de acum. /<lat. dare

aruncare sf [At: ȘINCAI, HR. III, 7/14 / Pl: ~cări / E: arunca] 1 Probă atletică de azvârlire a discului, suliței, greutății etc. 2 (Înv) Îndepărtare a unui rău de la cineva. 3 (Pfm; îs) ~a vinei asupra cuiva Învinovățire 4 (Pfm; îs) ~a morții în țigani Învinovățire pe nedrept. 5 (Înv) Împovărare abuzivă cu impozite. 6 (Înv; îs) ~a pizmei Pizmuire. 7 (Înv; îs) ~a urgiei Urgisire. 8 (Înv; îs) ~a scârbei Scârbire (1). 9 (Înv; îs) ~a năpastei Năpăstuire. 10 (Înv; îs) ~a grijii spre cineva Destăinuire a grijilor. 11 (Înv; îs) ~a nădejdii Nădăjduire. 12 Îndepărtare de la sine a unui lucru nefolositor, fără valoare. 13 Trimitere rapidă și la distanță a unui obiect Si: azvârlire. 14 (Prt) Dare deoparte. 15 (Pfm) Risipire de bunuri, bani etc. 16 (Fam; îs) ~ pe ușă afară Gonire. 17 Izgonire. 18 Lansare în apă a năvodului, a undiței. 19 (Îs) ~a ancorei Ancorare. 20 Semănat1. 21 (Înv; îs) Tragere la sorți. 22 (Pfm; îs) ~a bobilor Ghicire în bobi. 23 Emanare de mirosuri, gaze, fum, vapori etc. 24 (Îs) ~ de lumină Luminare. 25 (Îs) ~ a umbrei Umbrire. 26 (Înv) Rodire. 27 (Îs) ~a ochilor (sau a privirii) la (ori... pe, prin, spre, peste etc.) ceva Privire rapidă. 28-29 (Îas) Cercetare (sumară). 30 Dispariție a unui obiect pus unde nu se vede. 31 Dare prin aer a ceva. 32 (Îs) ~ în închisoare Băgare la închisoare (pe nedrept). 33 (Îs) ~ pe drumuri (sau pradă mizeriei ori foamei) a cuiva Lipsire a cuiva de cele necesare traiului. 34 (Îas) Dare afară din serviciu. 35 (Îs) ~a banilor pe fereastră Cheltuială fără socoteală. 36 (Îs) ~a unei vorbe Aluzie. 37 (Îs) ~ de vorbe Vorbire pompoasă și fără conținut. 38 (Pfm; îs) ~ de sare (sau praf) în ochii cuiva încercare de a ascunde realitatea. 39 (Pop; îs) ~ (ca buhaiul) a țărânei după (ori în) cap (ori pe) spinare Păgubire prin fapte necugetate, făcute la mânie. 40 (Fam; îs) ~ a cuiva în spinarea altcuiva Încercare de descotorosire a cuiva prin dare în răspunderea altcuiva. 41 Dare cu ceva în cineva. 42 (Înv; îs) ~ cu funia Măsurare în lungime. 43 (Pfm) Azvârlire. 44 (Pop) Clătinare nervoasă a capului sau a mâinilor Si: (pop) bănănăire. 45 (Pop) Lovire cu piciorul de la un animal. 46 (Pop; îs) ~ din ochi(șori) Tragere de ocheade. 47 (îvp) Tragere cu un proiectil. 48 (Îs) ~ a ceva în aer Distrugere cu explozibil. 49 Repezire asupra cuiva. 50 (Îs) ~ pe cal încălecare dintr-o săritură. 51 (Fig) Avântare. 52 (Fig) Consacrare. 53 Vărsare de ape. 54 (Pop) Îmbolnăvire bruscă a cuiva. 55 (Pfm; îs) ~ în (sau de) partea cuiva Asemănare cu cineva din familie.

magistral, -ă adj., s.f. I adj. 1 (despre fapte, evenimente, stări, despre calitatea unor produse, despre creații, manifestări etc. ale oamenilor sau, p. ext., despre oameni) desăvârșit, excelent, excepțional, extraordinar, fabulos, fantastic, fenomenal, formidabil, grozav, ideal, minunat, nemaipomenit, perfect, splendid, sublim, superb, <livr.> alat, arhetipic, mirobolant, <rar> excelentisim, <pop. și fam.> strașnic, <pop.> înfricoșat, <fam.> cool, extra, giopsi, meseriaș, mortal, periculos, senzațional, super, teribil, trăsnet, țuț, ultra, <înv.> apelpisit, nepomenit, săvârșit2, <fig.; înv. și pop.> luminat2, <fig.; fam.> colosal, demențial, supranatural, <arg.> adevărat, belea, bengos, futere, giorno, marfă, penal, supărat. Volumul de poezii a fost tipărit în condiții grafice magistrale. Cunoscuta actriță are o interpretare magistrală în rolul principal. 2 (despre ton, ținută) profesoral, solemn. Cunoscutul academician vorbește cu un ton magistral. II adj. (despre conducte, drumuri, căi de comunicație etc.) principal. Conducta magistrală de alimentare cu apă potabilă trece prin centrul orașului. III s.f. <livr.> prospect2. Magistrala este o arteră principală de comunicație rutieră, feroviară etc.

ADJECTIV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominal: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbal: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbial: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concret a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominal: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variabil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariabil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulat: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulat; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. criteriu.).

DESCOPERIRE. Subst. Descoperire, revelație, revelare, dezvăluire, aflare, dezlegare, identificare, găsire, detectare; invenție, inventare, inovație, inovare, înnoire, novație (rar), creație. Cercetare, explorare, investigare, căutare. Creativitate, ingeniozitate, inventivitate. Descoperitor, inventator, inventor (înv.), explorator, căutător, creator, inovator, novator (livr.), cercetător. Deschizător de drumuri (fig.), pionier (fig.), fondator, întemeietor. Detectiv. Adj. Inovator, novator (livr.), înnoitor (rar), creator. Inventiv, ingenios; perspicace, clarvăzător, pătrunzător; revelator. Descoperit. Vb. A descoperi, a dezvălui, a revela, a detecta, a afla (pop.), a găsi, a da de ceva, a dezlega, a scoate la iveală, a da la iveală, a scoate la lumină, a arunca o rază de lumină, a ridica vălul (de pe ceva). A inventa, a face o invenție, a inova, a înnoi; a concepe, a crea, a zămisli (fig.), a plăsmui. A cerceta, a explora, a căuta, a investiga. V. căutare, cunoaștere, imaginație, nou.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

CLEȘTAR s. n. (în literatură) Cristal. Dealurile abureau și unele creste de dealuri seînteiau de lumina soaretu, parcă s-ar fi presărat cleștar peste ele. CĂLUGĂRU, O. P. 399. Pardoseala era de cleștar, iară învălitoarea era de acioaie și de plumb. ISPIRESCU, L. 94. Mi-or face pahar, Pahar de cleștar. TEODORESCU, P. P. 62. ◊ Fig. Prin văzduhul de cleștar zboară vulturul. DEȘLIU, M. 68. Un izvor, un arc de cleștar... își făcea drum la vale aproape fără zgomot și se prelingea pe un pat de ierburi pletoase. SADOVEANU, P. S. 156. Frunzele picurau încă stropi de cleștar. C. PETRESCU, S. 19. Dar a venit un vînt de gheață, și pe cleștarul apei sale Și-a-ntins ințurțurata-i gură ca un voinic trudit de cale. ANGHEL, Î. G. 43. ♦ Sticla frumoașă și limpede ca cristalul, cristal artificial. Clopoțeii de cleștar... sunau limpede. C. PETRESCU, C. V. 78. Lingurițele rînduite în pahare de cleștar... răsună pripit a bani... trîntiți pe piatră ș-a piuitură limpede de crisia. DELAVRANCEA, S. 139. – Variantă: (regional) cliștar (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20) s. n.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VIII 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

ZORI3 sf. (‼ sm.) pl. 1 🌦 Lumina ce se arată pe cer înainte de a răsări soarele, auroră; faptul zilei: Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură (ALECS.); Cînd zorii se sting și stelele pică (EMIN.); la lumina zorilor, Nae recunoaște de sigur pe acea damă (CAR.); cînd se răvărsa de zori, drumeții pricepură că sînt aproape de Curtea-de-Argeș (ODOB.); în ~ de zi(uă), în zorile zilei, la răvărsatul (Trans. la crepetul) zorilor, dis-de-dimineață, cînd începe să se ivească zorile: a doua zi, în ~ de ziuă, eram pe drumul Cîmpinei (ODOB.); colo, de cătră dimineață, în ~ de zi, îl lovi un somn ne mai pomenit (RET.); demonul de dascăl are de gînd să ne ia în răvărsatul zorilor, să ne ducă în pădure, să ne omoare (ISP.); în crepetul zorilor, după ce s’a deșteptat, nu-și mai aducea... aminte cele visate (SLV.) 2 💫 Luceafărul-de-zori 👉 LUCEAFĂR 2 3 🎖️ Zorile, sunarea din goarnă pentru deșteptarea soldaților: a suna zorile [bg. srb. zora].

RAMPĂ s. f. 1. teren înclinat, privit în sensul în care urcă. ◊ porțiune din traseul unei căi ferate sau a unui drum în pantă urcătoare. 2. platformă amenajată în stații pentru încărcarea și descărcarea vagoanelor de cale ferată. ♦ ~ de lansare = suport echipat cu diferite dispozitive de orientare și ghidare de pe care se lansează avioanele catapultate sau rachetele. 3. balustradă la o scară sau la un pod. ◊ barieră. 4. partea din față a unei scene de teatru, unde sunt instalate luminile. ♦ a vedea lumina ĕi = a intra în repertoriul unui teatru, a fi jucat în fața publicului; a chema la ~ = a cere prin aplauze revenirea artiștilor pe scenă. 5. compartiment din melcul urechii interne; scală (2). (< fr. rampe, germ. Rampe)

TRUP, trupuri, s. n. I. 1. Corp (I 1). Mlădiul trup i-l încingea un brîu de-argint. COȘBUC, P. I 57. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. Voinicel tras prin inel și cu trupu subțirel. ȘEZ. II 5. ◊ (Precedat de un adjectiv de care se leagă prin prep. «la» sau «de») Părea scund și puțin la trup, cum stătea acolo, destins ca după o lungă oboseală, tăcut și timid, în fotoliul larg și moale. STANCU, U.R.S.S. 178. Avea și el o păreche de boi... tineri, nalți de trup, țapoși la coarne. CREANGĂ, P. 37. Calul era mic de trup, dar plin de foc. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Fig. Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie. EMINESCU, O. I 133. ◊ Loc. adv. (Cu) trup și suflet = cu totul, în întregime, integral. Chemase pe fostul zapciu Ispas Farcaș, omul devotat lui trup și suflet. CAMIL PETRESCU, O. II 654. Iloveanu s-a dat trup și suflet acestor schimbări. C. PETRESCU, R. DR. 95. Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. REBREANU, I. 60. (Rar) Trup la trup = în luptă dreaptă, piept la piept; p. ext. înverșunat, aprig. (Fig.) O cercare nedibace a unui străin, puțin cunoscător al graiului obicinuit printre romîni și luptîndu-se trup la trup... cu un text slavon. ODOBESCU, S. I 357. ◊ Expr. Trup din trupul cuiva = descendent al cuiva; fig. parte integrantă din ceva, ceea ce are aceeași natură, se identifică cu aspirațiile cuiva, e foarte strîns legat de cineva. Nu te-ai simțit... o clipă măcar trup din trupul și suflet din sufletul larg al naturii. HOGAȘ, M. N. 55. ♦ Corpul fără cap și (uneori) fără membre. Cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul cît colo de la trup. CREANGĂ, P. 226. Trupul, capul mi-e tot una Pe-un picior stau totdeauna, Am cămăși nenumărate Și le port toate-mbrăcate (Curechiul, varza). GOROVEI, C. 124. ♦ (De obicei însoțit de determinări) Cadavru. Din grajd aduseră sacul cu trupul argatului și-l aruncară în fundul căruței. MIHALE, O. 509. Făcliile ridică – se mișc-în line pasuri Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. Lumina candelelor se răsfrîngea pe opt trupuri de voinici fără suflare. ALECSANDRI, T. II 24. Oltule, cîne spurcat, Ce vii mare, tulburat... Aduci plăghii și butuci Și căpestre de cai murgi, Și chiar trupuri de haiduci! id. P. P. 291. ◊ Expr. A trece (sau a călca) peste trupul cuiva = a ucide pe cineva (pentru a-și deschide drum mai departe); a întrebuința orice mijloc spre a-și atinge scopul. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. NEGRUZZI, S. I 52. 2. Parte principală a unui obiect, a unei construcții etc.; p. ext. obiectul însuși, corp (I 2). Trupul de jos al morii nu-l vedeam. SADOVEANU, O. VI 12. Ne depărtarăm de ponton, ocolind cu grijă trupurile cîtorva caice turcești. DUNĂREANU, CH. 131.3. (Determinat prin «de moșie») Întindere neîntreruptă de pămînt cultivabil, alcătuind un singur lot și fiind proprietatea unei singure persoane. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. I 7. ◊ (Prin analogie) O casă singuratică, despărțită de trupul tîrgului, în mijlocul unei grădini. SADOVEANU, O. I 319. 4. (Învechit) Materie, substanță. V. corp (I 4). Prin eter, foc, trup opac, Văz tot prin el, după plac. VĂCĂRESCU, P. 361. ♦ (Determinat prin «pămîntesc» sau «ceresc») Planetă, astru. V. corp (I 4). Mulțime de trupuri cerești... luminoase și întunecoase. PISCUPESCU, O. 50. Noroadele pre trupul acest pămîntesc... în mare prețuire bunele moralicești învățături prin fabule le țin. ȚICHINDEAL, F. 2. II. (Învechit) Nume dat unor grupări, unor colectivități. 1. Totalitate de persoane grupate prin interese comune; corp (II 1). Calicul a fost ajuns a face un trup, o breaslă deosebită cu privilegiile și scutirile, cu administrația sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 81. Multe obștii s-au făcut întru toate noroadele... trup în trup și obște în obște. ȚICHINDEAL, F. 258. 2. Unitate militară; corp (II 2). După un trup de lănceri... urmau douăsprezece tunuri mari. NEGRUZZI, S. I 167. Trupul călăreț de jandarmi, cărora s-a dat vechea numire de dorobanți, s-a întocmit la 1832. BĂLCESCU, O. I 37. 3. Exemplar dintr-o carte; volum. Cîte trupuri de Halima nu vor avea următoarea iscălitură... se vor cunoaște de retipărite de altul și unele ca acelea vor fi poprite cît voi trăi eu. GORJAN, H. IV II.

slobozi v [At: PO 111/10 / V: (reg) sclo~, stlo~, zlo~, (înv) ~za, (îvr) ~ți / Pzi: ~bod, (pop) ~zesc, (îrg) ~boz, (reg) ~zez Viit și: 3 (pop) o ~oade / Cj și: 3, 6 (îrg) să ~oade, să ~oază, (înv) să ~oaze Imt și: 2 ~ozi Par și: (reg) ~ost, ~oastă / E: slobod] 1 vt (Îvp; c. i. mai ales oameni) A elibera din starea de robie, din închisoare, captivitate etc . 2 vt (Înv; c. i. state, cetăți etc.) A elibera de sub o ocupație străină. 3 vt (Înv; c. i. închisori, porți ale unor cetăți, ale unui palat etc.) A deschide larg, permițând să iasă, să treacă etc. 4 vt (Îvp; c. i. oameni; adesea urmat de determinări locale sau finale) A lăsa să plece. 5 vt (Îvr; c. i. adunări, grupuri de oameni etc.) A împrăștia. 6 vt (Rar; spc; c. i. militari în termen) A da voie să plece în permisie. 7 vt (Pop; spc; c. i. militari în termen; adesea cu determinări de felul „din oaste”, „din cătane”, „la vatră”) A lăsa la vatră. 8 vt (Înv; spc; c. i. trupe, unități militare etc.) A demobiliza (1). 9 vt (Înv) A concedia (2). 10 vt (Îlv) A ~ în pensie A pensiona. 11 vt (Îvr; c. i. oameni) A izgoni. 12 vt (Îvp; c. i. oameni) A lăsa să intre. 13 vi (Reg; îlv) A ~ în casă A (se) logodi. 14 vt (Reg; îe) A ~ casa (lehuzei) A sfinți casa în care s-a născut un copil. 15 vt (Reg; îae) A ridica interdicția de a fi vizitată casa lehuzei. 16 vt (Reg; d. preoți; îe) A ~ masa (sau pomana) A oficia rugăciunile de ritual prin care se începe un praznic făcut după o înmormântare sau după un parastas. 17 vt (Olt) A sfinți1 (2). 18-19 vtrp (Îvp; c. i. animale închise sau legate; adesea urmat de determinări locale sau finale) A lăsa în libertate. 20 vt (Reg; c. i. animale de tracțiune) A dejuga. 21 vr (Îvr; d. animale sălbatice) A scăpa din îngrădire. 22 vt (Îrg; c. i. de obicei animale de pradă, câini; de obicei udp „asupra”) A asmuți (1). 23 vt (Îvp; c. i. mai ales oameni sau părți ale corpului lor imobilizate etc.) A dezlega (1). 24-25 vtrp (C. i. obiecte care leagă, care strâng etc.) A (se) desface (2). 26-27 vtrp (Pex) A (se) slăbi (19-20). 28 vt (Pop; c. i. lână și cânepă) A trage din caier pentru a toarce. 29 vt(a) (Reg) A desfășura urzeala de pe sulul de dinapoi al războiului de țesut. 30 vt (Îvr; c. i. recipiente astupate) A destupa (1). 31 vr (Trs; fig; d. ger) A se slăbi (7). 32 vt (Îvp; c. i. mai ales oameni) A lăsa să acționeze conform voinței și dorinței proprii. 33 vt (Îvp; îe) A nu-l ~ (pe cineva) inima să … A nu se îndura să facă un lucru. 34-35 vtrp (Înv; c. i. acțiuni, fapte etc.) A (se) permite să se desfășoare. 36-37 vt (Pex) A (se) prevedea. 38-39 vtrp (Îvp; c. i. căi de comunicație, de acces etc.) A pune la dispoziție pentru folosirea publică. 40-41 vtrp (Îrg; c. i. căi de comunicație) A scoate de sub o interdicție. 42-43 vtrp (Îrg; îe) A se ~ de sub secfestru (sau secfestruiri) A scoate sau a fi scos de sub sechestru Si: a se desechestra. 44-45 vtr (Înv) A (se) salva (1-2). 46 vt (Bis; c. i. oameni sau sufletul lor) A mântui. 47 vt (Jur; înv) A achita (3). 48 vt (Îvr; cu complementul „boale”) A înlătura. 49 vt (Îvp; c. i. oameni) A ușura, prin moarte, de o suferință, de o răspundere etc. 50-51 vtr (Îvp; adesea întărit prin „jos” sau „în jos”) A (se) coborî (1-2). 52 vr (Trs; d. oameni) A se lăsa să cadă. 53 vr (D. păsări aflate în zbor) A coborî (4) în zbor. 54 vt (C. i. părți ale corpului omenesc) A lăsa să atârne liber. 55-58 vtrp (C. i. părți ale corpului omenesc) A (se) lăsa sau a (se) întinde (în jos). 59 vr (Trs; d. oameni) A face hernie. 60 vr (Reg; d. organe interne) A ieși din locul sau din învelișul natural în care stă. 61 vt (Îvp; c. i. obiecte) A lăsa să cadă jos (de la înălțime). 62 vt (Îrg; c. i. oameni, obiecte etc.) A cufunda în apă. 63-64 vtrp (Îvr; c. i. ambarcații) A (se) lansa în apă. 65 vr (Înv; d. grupuri de oameni) A călători în aval pe cursul unei ape. 66 vt (Trs; c. i. stavila ridicată a unei ape) A lăsa în jos pentru a opri curgerea apei. 67 vt (Reg) A rostogoli. 68 vt (Trs; fig; c. i. marfă) A lăsa mai ieftin. 69-70 vtrp (Îvp) A (se) arunca săgeți spre o țintă. 71-72 vtrp (C. i. gloanțe, proiectile etc. încărcate într-o armă de foc) A(-și) declanșa pornirea spre o țintă. 73-74 vtri (D. arme de foc) A (se) descărca (asupra cuiva). 75 vr (Îvp; d. oameni) A se năpusti. 76 vr (Îvp; pex) A se repezi. 77 vt (Înv; c. i. grupe armate) A trimite la atac sau într-o expediție. 78 vr (Înv; d. oameni) A se apuca de … 79-80 vtr (Înv; d. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) A (se) dezlănțui (2-3). 81 vt (Înv; îe) A ~ pojar A aprinde un foc. 82 vrp (Îvr) A defeca (4). 83-84 vtr (Îvp; c. i. mai ales fenomene meteorologice, calamități etc.) A izbucni. 85 vt (Îvp; c. i. lichide de obicei dintr-un recipient) A face să curgă. 86 vt (Îvp; îe) A ~ (cuiva) sânge A lăsa (cuiva) să curgă sânge. 87 vt (Pop; îe) A ~ apa (sau apele) mortului A îndeplini ritualul de a duce apă vecinilor timp de 40 de zile de la moartea cuiva pentru mântuirea sufletului celui mort. 88 vt (Pop; îae) A îndeplini ritualul de la 6 luni după înmormântare de a lăsa să plutească pe apă două lumânări aprinse. 89 vr (Înv) A se scurge. 90-91 vtr (Îvp; d. plante; pex, d. păduri; c. i. ramuri, frunze, flori etc.) A răsări sau a face să răsară (și să crească). 92 vt (Îvp) A produce1. 93 vt (Îrg) A elimina din organism. 94 vta (Trv) A ejacula. 95-96 vt (Îvp; șfg; d. surse de lumină, de căldură etc.) A iradia. 97 vt (Îvp; c. i. gaze, vapori, mirosuri) A emana (4). 98 vt (Îvp) A produce și a răspândi în jur foc, fum etc.. 99 vt (Îvp; d. oameni; c. i. sunete, zgomote, cuvinte etc.) A emite (4). 100 vt (Înv; pex) A spune (4). 101 vr (Trs, Mol; și vt îe a-și ~ limba) A-și da drumul la vorbă (mai mult decât trebuie). 102-103 vtrp (Înv; c. i. acte normative, documente oficiale, dispoziții etc.) A (se) emite (1). 104-105 vtrp (Înv; c. i. mărfuri, preparate etc.) A (se) livra. 106 vt (Înv; c. i. sume de bani) A vărsa. 107 vt (Înv; c. i. sume de bani) A achita (1).

CĂUTA (caut), CĂTA (cat) I. vb. tr. 1 A umbla să afle, să găsească ceva pierdut sau rătăcit: îmi caut pălăria; (P): cine caută, găsește, a) cine stăruește, izbutește: b) cine lucrează, agonisește; (P): caută ziua de ieri, caută fără să știe ce, caută un lucru ce nu se poate găsi; 👉 AC, IAPĂ, PAPURĂ 2 A umbla să găsească pe cineva: s’a dus să-l caute pe frate-său 3 A umbla după ceva, a se sili să afle, să capete sau să descopere ceva: ~ o slujbă; ~ să se însoare; ~ bătaie; ~ ceartă; ~ soluțiunea unei probleme 4 A scotoci: ~ prin buzunare 5 A încerca, a se sili: ~ să scape; conștiința lui vinovată căută să se apere (VLAH.) 6 A cerceta un bolnav și a-l îngriji: căuta bolnavii din sat și mîngiia pe săraci (ODOB.) 7 A îngriji, a administra: își caută singur moșia 8 A ținea seama, a lua în considerație: Nu-i căuta chipul, nu-i căuta anii (PANN) 9 A veni într’un loc (cu intențiuni bune sau rele), a se duce într’un loc spre a face ceva: n’ai ce~ în casa mea 10 A-și îndrepta privirile spre a vedea sau cerceta ceva, a privi, a se uita: cînd o căutai, era cu ochii scăldați în lacrămi (ISP.); 👉 CAL. II. vb. intr. 1 A privi, a-și îndrepta privirile, a se uita: copilul, cîndu-l botezi, trebue să caute cu fața cătră răsărit (PRV.-MB.); cătă într’o parte și într’alta și nu văzu nicăiri lumină (ISP.) 2 A ținea seamă, a lua în considerație: nu caut la preț; judecătorii ... să nu-l caute căci e sărac, ci să-l judece pe dreptate (PRV.-MB.); cît sînt eu de blînd și cît ești de bătrînă, nu-ți caut, te cotonogesc! (CAR.) 3 A se îngriji, a avea grijă: ~ de casă; a-și ~ de drum, a-și urma drumul, fără a se ocupa de alții sau de altele; a-și~ de treabă, a sta de-o parte, fără a se amesteca în treburile altora 4 ~ la (sau în) stele, ~ în cărți, a umbla să ghicească norocul cuiva prin cercetarea stelelor, prin așezarea cărților de joc. III. vb. refl. A se îngriji (vorb. de un bolnav), a-și vedea de sănătate: s’a căutat cu doctori și cu babe, dar nimic nu i-a folosit; F: ai dreptate, numai nu te cauți, se zice, în ironie, cuiva care se plînge de o nedreptate (într’o chestiune de puțină importanță). IV. vb. unipers. CAUTĂ (mai adesea cată , trebue: cată să-l asculți, dacă-ți poruncește ceva [lat. *cautare < cautus; forma căta a rezultat din căuta < căota, întocmai ca făreca < făureca].

2) súflu, a -á v. intr. (lat. sufflare d. sub, pe dedesupt, și flare, a sufla, dintr’o răd. imitativă din care vine și flúere, a curge, rom. fluĭer ș. a. multe; it. soffiare, pv. suflar, fr. souffler, sp. sollar, soplar, pg. soprar. V. unflu, îngîmf). Mișc aeru strîngîndu-l în gură și dîndu-ĭ drumu cu buzele strînse așa în cît să ĭasă maĭ răpede de cît cînd răsufli (Omu poate sufla și rece, și cald. Aceĭașĭ cauză a mișcăriĭ e și cînd sufli cu țoalele. Cînd suflă vîntu, curentu de aer e cauzat de variațiunea de temperatură a aeruluĭ): a sufla în pumnĭ ca să te’ncălzești, a sufla în luminare ca să se stingă, a sufla în foc ca să se aprindă, vîntu suflă (ob. bate). Răsuflu: cînd am venit eu, nu mal sufla (murise). îmi țin răsuflarea de frică, tac molcum: nici ná mal suflat clnd m’am răstit la el. Gîfîi: ce sufli așa? V. tr. Mișc lucrurile suflînd: Cine mĭ-a suflat foile? Îl suflă vlntu de slab ce e. Fig. Iron. Fac să dispară răpede (mîncînd, furînd): a și suflat mîncarea din farfurie, l-a suflat punga. Acoper (spoĭesc) c’un strat de aur, argint, nichel (pin aluziune la umbra care se depune pe un lucru neted și rece cînd sufli pe el): a sufla cu aur (V. însuflu). Șoptesc (Barb. după fr.).

CUMPĂNI, cumpănesc, vb. IV. I. 1. Tranz. A întări (cu cumpăna). De ți-e negrul (= calul) vînzător, Eu îți sînt cumpărător, Că vreau bine să-l plătesc, Cu aur să-l cumpănesc. ALECSANDRI, P. P. 105. ♦ A aprecia greutatea sau, p. ext., alte calități ale unui obiect. Am adus cavalul. L-am cumpănit în mînă: era lung și lustruit. SADOVEANU, N. F. 18. 2. Tranz. A pune în stare de echilibru, a echilibra. Pe cînd se apropiau în șirag, cu armele cumpănite pe umăr, de undeva un om nevăzut le strigă să stea. DUMITRIU, V. L. 52. [Baciul] cumpănește pe samare O gospodărie-ntreagă. TOPÎRCEANU, B. 20. Moș Vasile, cîrmaci vestit, pe care-l cunoaște Bistrița de patruzeci de ani, cumpănește pluta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. ◊ Fig. Lumina și întunericul își cumpănesc puterile în faptul unei nopți destrămate. MIHALE, O. 475. ◊ Refl. reciproc. Fig. O tainică melancolie... o îndoioasă sfială, care mai adesea se cumpănesc cu o minte dreaptă și sănătoasă, cu un suflet compătimitor, cu o inimă miloasă. ODOBESCU, S. I 118. ♦ Intranz. A înclina într-o parte. Cînd soarele fu la trei părți din drumul său pe ceruri și sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate și viorii ale munților Calului, aruncai șaua și, desagii pe spetele Pisicuții. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ Refl. A se apleca la dreapta și la stînga în căutarea echilibrului; a se clătina, a se legăna. Ieșind din șopru, Cimpoieșu se cumpăni. CAMILAR, N. I 230. Căpitanii, călări, se cumpănesc după pașii cailor înainte fi înapoi, cu ochii pierduți în zările limpezi. SADOVEANU, O. VI 232. Ne cumpăneam cu greutate pe bîrnele pusre punte. GALACTION, O. I 210. Mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Tranz. Carul gol hodorogea pe drum și boii își cumpăneau capetele la dreapta și la stînga, pas cu pas. SADOVEANU, O. III 83. [Acvila] cumpănea aripi întinse vulturește. TOMA, C. V. 294. II. Fig. 1. Tranz. A cîntări (cu mintea), a chibzui, a socoti, a calcula. Soldatul fruntaș Cocor Dumitru avea înștiințări de toate acestea fără să le pătrundă desăvîrșit, dar le cumpănea cu amărăciune în mintea lui. SADOVEANU, M. C. 74. Își cumpănea mersul, glasul, cele mai mic gesturi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 193. Zi tot ce ai a-mi spune Dar cumpănește-ți bine cuvintele. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Absol. Și cînd sub ochi vezi astfel de încîntări cerești. Lași inima ta prinsă și nu mai cumpănești. TOMA, C. V. 151. ◊ Intranz. Cumpănind despre ce i-ar putea vorbi, își aminti cu cît interes a discutat Grigore despre nevoile țărănești. REBREANU, R. I 44. 2. Refl. A sta la îndoială, a șovăi înainte de a lua o hotărîre. Se cumpăni o clipă și se întoarse îndărăt. C. PETRESCU, Î. II 119. 3. Refl. A lua o hotărîre, a se decide, a fi dispus să... Vremea a fost rea, c-a toț plouat și nici oamenii nu s-au cumpănit încă la învoieli. REBREANU, R. II 10. Se puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că... de-ar fi șapte nopți legate laolaltă, încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. 4. Tranz. (Transilv., Mold.) A face pe cineva să se hotărască într-un fel, a îndemna; a sfătui. Vere, acum ești avut și fericit; numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca și tu să-mi faci mie asemenea. RETEGANUL, P. I 28. Moșnegii aceia... l-au cumpănit să pață astă pagubă. RETEGANUL, P. IV 78. 5. Tranz. A fi mai presus de..., a întrece, a covîrși; a precumpăni. Pîraiele-adunate se prefac în rîuri mari... Cei slabi, cînd se-mpreună, cumpănesc pe cei mai tari. ALECSANDRI, T. 165. Un singur om nu trebuie să cumpănească interesele unei armii. NEGRUZZI, S. II 141. – Variantă: cumpeni (PANN, P. V. I 125) vb. IV.

DA2, dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit1. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DA2, dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui (cuiva) o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesia unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, se spune pentru a arăta certitudinea asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (cu lăcomie, dintr-dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-)o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara orelor de școală. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl.; despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul ori obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată), conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a(-și) face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge până la fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre nenorociri, necazuri etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a se uni cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. ♦ (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care a ajuns la capătul puterilor din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A se revărsa afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

INSTINCT, instincte, s. n. Lanț complex de reflexe necondiționate, fixat într-o anumită etapă a procesului dezvoltării unei specii și transmis ereditar, deținînd la animalele inferioare un rol precumpănitor în relațiile cu mediul, iar la om avînd, datorită educației, o însemnătate redusă. Studiul instinctelor la lumina cunoștințelor moderne a dat la iveală o serie de interpretări prin ajutorul cărora cele mai minunate dintre instincte ne apar astăzi ca simple reacțiuni, datorite unor fenomene fizice sau chimice. MARINESCU, P. A. 46. Cu instinct ager și fără de greș, neabătîndu-mă adică din cale cu un palmac măcar la dreapta sau la stînga, mă întorsei pe același drum la întăriturile mele. HOGAȘ, M. N. 183.

ridicat2, ~ă a [At: CORESI, EV. 174 / V: (îvp) răd~, a~, (înv) ard~ / Pl: ~ați, ~e / E: ridica] 1 Luat de jos (și dus în sus, susținut cu brațele, cu spinarea etc.). 2 Luat în mână (sau în brațe) Si: înălțat, săltat. 3 Tras în sus. 4 Împins în sus. 5 (D. poduri, mobile, bariere etc.) Suspendat (1). 6 (D. pânzele unei corăbii) Întins (pe catarg). 7 Așezat (mai) sus. 8 Așezat peste ceva. 9 (Îvr; fig) închinat. 10 (Înv; fig) Adus jertfa. 11 (D. o parte a corpului omenesc) Îndreptat în sus. 12 (D. o parte a corpului omenesc) Dus (mai) sus. 13 (D. mânecile sau poalele hainelor) Suflecat. 14 (Înv) Scos cu efort. 15 (Înv) Răsărit2. 16 (Înv; fig) Anulat (2). 17 (Înv; d. o prăvălie, un local public etc.) închis. 18 (Înv; d. o situație dificilă) Încheiat. 19 (Înv; d. o situație dificilă) Amânat (1). 20 (Fig) Răpit. 21 (D. obiecte sau persoane) Transportat. 22 (D. o tabără, un lagăr, o stână etc.) Desfăcut și mutat în altă parte. 23 (D. masă) Strânsă. 24 (D. masă) Sfârșită. 25 Arestat (2). 26 Luat în primire. 27 (D. un impozit, o dare etc.) Adunat (2). 28 (D. o sumă de bani) Încasat. 29 (D. o gardă sau o santinelă) Scoasă din post și înlocuită. 30 (Înv) Mutat. 31 (Înv) Alungat (4). 32 (Înv; d. animale care se vânează) Gonit (2). 33 (Înv; d. o acțiune) Început. 34 Sculat de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). 35 (D. vârful degetelor sau călcâi) Săltat de la pământ. 36 Sculat în șa, sprijinind picioarele în scări. 37 Detronat. 38 Salvat. 39 (D. un obiect aplecat sau culcat) Așezat drept. 40 (D. un obiect aplecat sau culcat) Îndreptat. 41 (Înv) Înviat. 42 (Azi) Însănătoșit. 43 Trezit. 44 (D. clădiri, copaci etc.) Înălțat. 45 Conturat (1). 46 Înălțat în văzduh. 47 (Îvr) Clarificat (4). 48 (D. aștri, pex, d. lumină, zori etc.) Suit pe bolta cerului Si: răsărit2. 49 (D. nori, fum, praf etc.) Înălțat. 50 (D. negură, ceață etc.) Risipită. 51 (D. rouă) Evaporat (1). 52 (D. obiecte cufundate într-un lichid) Ieșit la suprafață. 53 (Înv; fig) îndreptat (din punct de vedere etic). 54 Înnobilat (din punct de vedere moral). 55 Urcat. 56 Cățărat (1). 57 Încălecat. 58 (Îs) ~ prin cineva Ajuns la o situație (prin cineva). 59 (D. un drum, o cărare etc.) Care duce în sus. 60 Situat pe o poziție socială mai înaltă. 61 (Fig) Impus în fața altora. 62 (Fig) Ajuns la putere. 63 (D. valori sociale, morale etc., pex, d. persoane) Promovat la o treaptă superioară. 64 (D. valori sociale, morale etc., pex, d. persoane) Ajutat să progreseze. 65 Evoluat (4). 66 Pus pe o treaptă mai înaltă (din punctul de vedere al aprecierii, al respectului). 67 Înălțat în grad, în rang. 68 (Îvp) Numit. 69 (Înv) Preamărit. 70 (D. copii, pex, d. puii de animale) Crescut (4). 71 (Fig) Ivit. 72 (Fig) Dezvoltat (5). 73 (Fig) Format2. 74 (Înv; adesea urmat de complinirile „de vârstă” sau „la vârstă”) Îmbătrânit. 75 Crescut în înălțime. 76 (D. preț) Mărit. 77 (D. marfa) Scumpit. 78 (D. marfa) Confiscat2. 79 (Mat; îs) Număr ~ la (o) putere (sau, înv, la o potentă) Număr înmulțit cu el însuși de câte ori arată exponentul. 80 (Mat; îs) Număr ~ la pătrat Număr înmulțit cu el însuși. 81 (Mat; îs) Număr ~ la cub Număr înmulțit cu pătratul său. 82 (D. o sumă) Valoros. 83 (D. o sumă) Mare (din punctul de vedere al cantității). 84 (D. o sumă) Cifrată la... 85 (D. o construcție, un monument etc.) Zidit. 86 Creat2 (1). 87 Înființat. 88 (Mat; îs) Perpendiculară ~ă Dreaptă perpendiculară trasată pe o altă dreaptă sau pe un plan. 89 (Top; îs) Plan ~ Poziția punctelor dintr-o regiune detenuinată prin măsurători și reprezentată pe un plan. 90 Stârnit. 91 Produs. 92 (Înv; îs) Război ~ Război pornit. 93 (Înv; îas) Război purtat. 94 (Îe) Problemă ~ă Situație nou creată care trebuie rezolvată. 95 (D. sunete) Răsunător. 96 (Îs) Glas ~ în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva) Atitudine luată în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva). 97 (Rar) Relevat. 98 (Îs) Problemă (sau o chestiune) ~ă Problemă pusă în discuție. 99 Reproșat. 100 (Îvr) Manifestat. 101 (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția „împotriva”, înv „asupra”, „pre”, „spre”) Opus. 102 (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin pp „împotriva”, înv „asupra”, „pre”, „spre”) Răsculat. 103 (D. voce, ton) Răstit. 104 (D. o colectivitate; șîs ~ în picioare sau în sus) Mobilizat. 105 (D. oameni; îs) ~ în arme Înarmat. 106 (Îas) Pornit la luptă. 107 (D. vapoare; îs) Cu ancora ~ă Pornit2 în larg. 108 (D. oameni; îas) Pornit2 pe mare. 109 (Îs) Cu mâinile ~e (către cineva) Predat2. 110 (Îs) Cu capul ~ Sfidător. 111 (Pex; îas) Răzvrătit2. 112 (Îas) Revenit2 dintr-o situație proastă Si: redresat2. 113 (Îs) Cu nasul ~ sus (sau mai sus decât se cuvine) Înfumurat2. 114 (Îas) Obraznic. 115 (Îs) Cu sprâncenele ~e Mirat. 116 (D. păsări) Înălțat2 în văzduh.

ÎNSEMNA, însemn și însemnez, vb. I. I. Intranz. unipers. A avea un anumit înțeles, o anumită semnificație; a fi, a marca, a arăta, a reprezenta. L-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. Arald, ce însemnează pe tine negrul port.? EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A nu însemna nimic = a nu avea nici o însemnătate, nici o importanță, nici o valoare. O lacrimă în ochii ei Nimic nu-nseamnă. COȘBUC, P. I 79. Ce înseamnă asta? se spune pentru a arăta dezaprobarea față de purtarea cuiva. Ce înseamnă asta? Sperii copiii, unde te trezești? SAHIA, N. 53. ♦ (Despre cuvinte) A avea sensul de..., a exprima o anumită noțiune. ♦ A reprezenta..., a corespunde, a fi egal cu... A vorbi corect înseamnă a o face așa cum cere uzul lingvistic. VIANU, S. 6. Un han lîngă un șleah însemnează lucru mare. SADOVEANU, O. VII 28. II. Tranz. 1. A nota (prin scris sau prin alte semne), a face o însemnare, a scrie (a desena, a grava), a înregistra. Înregistrează vești ce vin din tot universul, înseamnă vești triste și vești bune. ANGHEL, PR. 103. Cîte greșeli va face, să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Însemnă, pe grozavele acele porți de aramă, o mare cruce. NEGRUZZI, S. I 89. ◊ Intranz. Am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar cîtuși de cît, e greu. CREANGĂ, A. 18. 2. A marca, a delimita, a determina. Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă și intra pe ușa care însemna în lumină o pată neagră. SADOVEANU, O. V 179. Rari copaci, aliniați perpendicular, însemnau șoseaua județeană ce leagă Costeștii cu Roșiorii. REBREANU, R. I 70. Piața se întinde ovală... însemnată cu stîlpușori de lemn. NEGRUZZI, S. I 36. 3. A aplica unui lucru un semn caracteristic (după care să se poată recunoaște sau găsi ușor); a marca. Ciobanul înseamnă oile. ◊ Refl. pas. Cu omor și pustiire drumul lor se însemna. NEGRUZZI, S. I 118. ◊ Expr. A însemna cu fierul roșu = a înfiera. 4. (Învechit) A indica, a nota. S-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul. EMINESCU, N. 79. Cred în sincerul și lealul ajutor ce mi se dă astăzi de imperiul rusesc și-mi însemnez de îndată mie și lumii întregi la ce anume scop are să-mi serve acest ajutor. ODOBESCU, S. III 452. 5. (Rar) A lua act, a remarca, a observa, a afla. Acest onorabil sărdar e director la Agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. 429.

NEGURĂ s. f. (La pl. cu valoare de sg.) 1. Ceață deasă, care apare îndeosebi dimineața și seara, și care reduce mult vizibilitatea; (popular) negureală (1), negureață (1). Neaua sa ca lînra..., negura ca cenușa o varsă. PSALT. HUR. 124r/7, cf. PSALT. SCH. 305/3. Și-i puse îmbrăcămînt nuor și cu negură învăli ea. coresi, ev. 267, cf. 37. Așa i-au coprinsu pre turci negura, de nu să vedea unul cu altul. ureche, l. 92. Și negura nu-i lăsa să priceapă turcii de unde le-ar fi a da războiu lui Ștefan (cca 1650). gcr i, 192/4. Pre aceia îi ținea întunearecul negurei (a. 1675). id. ib. 224/29. Au trecut demeneața pe o negură pe lîngă Botășeni. neculce, l. 34. Cum sbucnești... sfîntul soari... din toate negurile (a. 1784). gcr ii, 137/35. Acest ostrov, măcar deși este aerul rău, din pricina negurilor din ape ce ies mai totdeauna, dar este roditoriu. amfilohie, g. 30/22. Cînd se ridică negura dimineața. calendariu (1814), 83/8. Jurnalul de Londra din 10 noiemvrie însămnează a se fi întîmplat acolo o așa groasă negură, încît pe la amiazizi au trebuit a se aprinde lumînări. ar (1829), 2321/16. Comiții sînt cungiurate de un feliu de negură, trăgînd după sine o lungă neguroasă coadă. ib. (1831), 1682/2. Dacă cerul să acoperă cu nori și să întunecă, nu te deznădăjdui, căci peste puțin negura va peri și va urma lumina. marcovici, d. 14/22. Supărătoarele pîcle a negurilor ce s-au lăsat într-acest ostrov. drăghici, r. 224/4. Îmi place a naturii sălbatecă mînie Și negură, și viscol, și cer întărîtat. alexandrescu, m. 57. Bradul verde... printre negură se pierde. alecsandri, p. iii, 21, cf. ii, 17, pontbriant, d. Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna. eminescu, o. i, 148. Se-arată-n neguri luna. Albe stelele sclipind. vlahuță, o. a, 87. Însă pe cei mergători zeița-i învăluie-n neguri, Negru-ntunerec vărsîndu-le-n jur. coșbuc, ae. 21. Cînd aceste picături se află în apropiere de suprafața pămîntului, ele constituie negurele. poni, f. 189. Se lăsau neguri din ce în ce mai groase. f (1903), 44. Drumul e glodos și greu, Negura se lasă. iosif, v. 74. Dacă negura este deasă și întunecoasă, se crede că aduce ploaie. PAMFILE, VĂZD. 65, cf. 4, 7, 101, AGÎRBICEANU, s. p. 40. Neguri albe se ridicau spre văzduhuri din văile depărtate și adînci. hogaș, dr. i, 147, cf. 193. Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă, Care-i ține de urît. topîrceanu, b. 26. Soarele răsări cu o lumină prietinească, negura se risipi curînd și văzduhul se umplu de strălucire. sadoveanu, o. ii, 94, cf. i, 78, vi, 566. Soarele rămînea ascuns în perdele de neguri cenușii. bart, e. 386. Cîmpul era tot mai întunecat. Cerul mai jos. Negură. Ploaie. barbu, ș. n. 105. Să se ieie negura, Să trec apa Moldova. cardaș, c. p. 93, cf. alr sn iii h 795. Ce trece prin sat Și cînii nu bat? (Negura). gorovei, c. 236, cf. sbiera, p. 324. ◊ Fig. Ca un luceafăr de vară, Rădicând negura toată, Ai adus senin în țară. conachi, p. 40. O negură albă îi prinse vederea. eminescu, n. 76. În suflet simt cum negura se sfarmă Și se-m-pletește albă dimineață. goga, p. 26. Cît e de ciudată viața! După ceasuri lungi de neguri, vezi că vine dimineața. eftimiu, î. 95. ♦ P. gener. (Urmat de determinări care indică materia) Masă densă și mobilă de particule solide. Plutea în vînt o negură de scrum. v. rom. noiembrie 1954, 86. 2. Întunecime, beznă, obscuritate, (rar) negureală (2). Îngerii ceia ce greșiră nu-i cruță, ce cu pletiturile de negură (cu lanțurile întunearicelor n. test. 1648, întunearecului biblia 1688) leagă-i. cod. vor. 172/8, cf. lm, eminescu, o. iv, 33. Tăcere!... Este ceasul de negură și taină. macedonski, o. i, 50. În negura pădurii, Castelul îngrădit cu șanțuri uriașe Stă trist, mucegăit. coșbuc, p. i, 158. Se iviră în negura de la intrare, unul după altul, cei șase băieși. agîrbiceanu, a. 435, cf. 187. O dată cu negura serii sosiră și cinci gîște sălbatice care căzură ca din cer în ghiol. sadoveanu, o. vii, 310, cf. h iv 61, v 6. Am plicat di diminața la drum, cu negura. alr sn iii mn h 772/2. ◊ fig. Negura credinții ceii reale. mineiul (1776), 98vl/38, cf. 99rl/2. Te-au cuprins negura cea multă a necunoștinții. varlaam-ioasaf, 120r/13. Negura îndoielilor (a. 1826). uricariul, x, 89. Au acoperit ochii principesei cu o negură de întristare. asachi, s. l. ii, 20. Negura de gelozie ce se răspîndise pe fața mea întru vederea unui tînăr ofițer. negruzzi, s. i, 38. Sînt cari nu se mulțumesc cu o noblețe de trei sau patru secule și merg cu originea familiei printre negurile timpilor. ghica, s. 222. Cîntece de veselii, Care fac a da uitării negurile supărării. alecsandri, t. 868. Exegeza unui singur cuvînt... împrăștie toată negura. hasdeu, i. c. i, 13. Prin negura egoismului nu străbate lumina adevărului. maiorescu, cr. ii, 110. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. eminescu, o. i, 129. Raza ce a lucit cîțiva ani asupră-mi se stinge și trebuie să intru iarăși în negura vieți-mi trecute. odobescu, s. i, 129. După anii duși în neguri nu te mai uita cu jale, Dă-i pe veci uitărei. vlahuță, p. 25. Este stăpînit încă în mare parte de negura ideilor scolastice. petică, o. 447. Ți s-o lăsat negurile pe față, măi Hutane. hogaș, m. n. 214. Amesteca această observație într-o prelungă și ostenitoare negură care-i pătrundea în suflet. sadoveanu, o. ix, 161, cf. x, 317. Erai tăcut din fire... Aveai lumini pe frunte și neguri în privire. eftimiu, î. 172. O tristețe și mai plină de neguri îi învălui ochii. stancu, r. a. iii, 232. Coborî și peste el o negură de mîhnire. beniuc, m. c. i, 121. Lumea mai are de străbătut cine știe cîtă negură. camilar, n. i, 341. Ochii lui se întorceau plini de neguri spre chipul distinsei sale soții. vornic, p. 62. ♦ F i g. (Rar) Haos, neant. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii. eminescu, o. i, 132, cf. 140. 3. Fig. (Urmat de determinări, de obicei introduse prin prep. „de”) Mulțime, cantitate, număr mare, imens de ființe sau de lucruri; (regional) negurime. v. puzderie. Cînd astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni măria-ta? negruzzi, s. i, 140, cf. ghica, s. xix, lm. Neguri de brădet se-ntind. iosif, v. 59. Părintele Gherasim cu diaconul și cîntăreții mitropoliei, urmat de toată negura călugărească. hogaș, dr. ii, 62, cf. sbiera, p. 185. Negură de prune, ciaușanu, gl. – pl.: neguri și (învechit și popular) negure. – lat. nebula.

NĂPUSTI vb. IV. 1. Tranz. (Învechit și regional) A trimite (spre... sau împotriva...); a arunca, a zvîrli; a lansa. Nepusti săgeatele și răsfirăei fulgărul. psalt. hur. 12r/13, cf. psalt. 26. Fără veste au năpustit într-înșii pre beșliii lui și pre mulți turci, de i-au tăiat pre toți. anon. cantac., cm i, 118. Toate leșinăturile le năpustesc [boierii] la noi să se împiciorogească. jipescu, o. 157. A năpustit potopul asupra oamenilor. odobescu, s. iii, 277. Dar un crivăț năpustește viscolirea lui brutală. macedonski, o. i, 30. Ea începe iarăși să-l tortureze, evocînd spectrul mortului, puindu-l față în față cu Ion nebunul, năpustind pe nebun asupra lui. gherea, st. cr. ii, 259. Alături lumina desluși o masă rotundă boită cu roșu; un scaun era năpîstit dedesuptul ei. săm. ii, 824. Cu fruntea descoperită năpusti în cei de peste beizade lovituri de berbece. sadoveanu, o. x, 339. ◊ Fig. Dar ce! tu smulgi hotarele cîmpiilor vecine Și-ți năpustești nesațiul tău Și peste-ale clienților ogoare și cămine! ollănescu, h. o. 167. ♦ (Maram. și Transilv.) A elibera; a da drumul. Cf. bugnariu, n. 261/18. Năposti-mă, soră-n casă, Că mă plouă de mă varsă. țiplea, p. p. 32, cf. 7. Pe turc tare l-a rugat, Să-i nă-poastă nevasta, Că banii-napoi i-a da. bud, p. p. 15, cf. 3. Căpitane, căpitane! Năpostește-mi mîndrucu. Numai de li-i năposti, Eu cu bani ti-oi cumpăni. bîrlea, b. 45. Năpost’i-l să vie-acasă, C-a de-afla cina pă masă. t. papahagi, m. 29. Năposti-mă, soră-n casă, Că io-s Costan, fratele tău. arh. folk. i, 162. ♦ (Prin Maram.) A desface, a desfășura, a întinde. Prins-a pruncul a grîmji, Bradul poale-a năpusti. bud, p. p. 67. 2. Refl. (Despre ființe; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „asupra”, „la”, „spre”, „în” etc.) A se repezi asupra cuiva sau undeva (cu intenții agresive); a năvăli (1, 2), a tăbărî, a năpădi (1), (învechit și regional) a năduli (1), (regional) a năboi3 (2), a se năprăti. [Turcii] se năpustiră la Galata, de făcea și acolo groază, moxa, 403/36. Se năpustiră cu săbiile în ei. negruzzi, s. i, 152. Se năpusti asupra ei un lup. ispirescu, l. 16. Se năpusti peste Dunăre asupra Vidinului. id. m. v. 18. [Dușmanii] asupra mea se năpustiră. macedonski, o. i, 38. Și să nu ai nici o teamă, că de-o să te bănuiască Cyrus, furios asupră-ți n-are să se năpustească, ollănescu, h. o. 68. Flăcăii s-au năpustit la el, urlînd desperați. rebreanu, i. 12. Țăranii s-ar năpusti, fără multă vorbă, la hambarele boierilor, dacă nu și mai rău! id. R. i, 224. Cîinii ciobănești, izbiți de neașteptata arătare a streinilor, se năpustiră în ei. galaction, o. 282. O salvă de focuri se dezlănțui în zăpușeala de moarte... Masa compactă, însă, deodată s-a desfăcut în zeci de bucăți, năpustindu-se asupra soldaților. sahia, n. 37, cf. 85. Un cățel cărunt, cu cîrlige de păr în jurul botului, se năpusti la mine îndată ce tulburai liniștea locurilor. sadoveanu, e. 127. Și deodată, zvîcnind înapoi, rupse funia, și ca turbată, se năpusti peste balustrada punței. Bart, s. m. 93. Ciobanii și tractoriștii săriră din groapă și se năpustiră cu lopețile ridicate, urlînd. v. rom. august 1954, 92. Copiii se năpusteau orbește în praful străzii să înșface bănuții. pas, z. i, 54, cf. 218. Echipajul sări pe uscat și se năpusti spre cele două corăbii vecine. tudoran, p. 33, cf. 90. Jandarmii se năpustiră furioși în celulă să execute ordinul. vornic, p. 208. Feciorul lui Trafulică se năpusti asupra lui și îl opri. preda, d. 210. Se năpusti înainte, orbiș. t. popovici, se. 63. A rămas cîteva clipe pe gînduri în fața cortului, apoi s-a năpustit înăuntru. il ianuarie 1962, 9. Balaurul, cum își văzu dușmanul căzut jos, se ridică iute și se năpusti furios spre dînsul. popescu, b. ii, 24, cf. graiul, i, 34. (Intranz.) [Ostașii] au și năpustit asupra joimirilor. neculce, l. 128. Grozav aș vrea să năpustească un zimbru furios. delavrancea, o. ii, 104. ◊ Expr. A se năpusti în vorbă = a se avînta într-o discuție, a se îmbulzi la vorbă. Și bătrînii, hi-hi, ho-ho, hi-hi... Rîd cu lacrămi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. delavrancea, h. t. 11. ◊ (Despre fenomene ale naturii) Deodată, vîntul începu să bată mai tare, năpustindu-se nebun în cărbunărie. dunăreanu, ch. 206. Spre Atlandide mă duceam cu gîndul, dar deodată Se năpustea Khamsinul să le schimbe în pustiuri. densusianu, l. a. 76. Prin ferestrele sparte ploaia și viscolul se năpustesc cu șuierături. gîrleanu, l. 24. Viforul se năpustește din crivăț, cu modulații sinistre. sadoveanu, e. 94. Ploaia se năpustește asupra noastră cu boabe mari și dese. stancu, u.r.s.s. 170. ◊ Fig. Lipsea cîteodată de-acasă, dar cînd venea se năpustea cu mai multă dragoste asupra fetei. ias, z. i, 184. Motzeanu se năpusti la Dărnescu, pe care-l copleși cu o droaie de complimente. t. popovici, s. 323. ♦ (Regional; despre sînge) A țîșni, a curge cu violență (Bîrsana-Sighetul Marmației). alr sn v h 1 368/353. I s-o năpust’it sîngăle pă nas. ib. ♦ Tranz. (Regional; despre lacrimi) A-l podidi. Inima mi-i friptă, arsă. Cînd am sorbit lingura, M-au năpustit lacrăma. sevastos, c. 185. ♦ tranz. (Rar) A invada, a copleși. Zidurile împrejmuitoare, risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici..., de gîze roșii. eminescu; n. 94. 3. Tranz. (Învechit și regional) A părăsi, a lăsa, a abandona; a neglija. Au fugit boierii noștri și v-au năpustit, neagoe, înv. 239/10. Deprinzîndu den zi în zi așa, năpusti trebile țărăi, că pre cît îl iubiia întâi, pre atîta îl urîsă apoi. ureche, l. 182. Văzînd Mihai Vodă că nu poate să o dobîndească [cetatea],... o năpusti și iarăși s-au întors în scaun în București. anon. cantac., cm i, 121. Atuncea ei ș-au năpustit bucatele lor și au fugit. r. greceanu, cm ii, 67. La întoarcerea sa au luat cetatea Neamțului, ce era năpustită de lăcuitori. șincai, hr. iii, 142/35. Năpustesc hulii și alte paseri pădurile. calendariu (1814), 90/20. Să vedem iar pre sărmanii fii... părăsiți de mumele lor și năpustiți pe mîinile doicilor și a slugilor. mumuleanu, c. 14/15. Corăbierii, coprinși de spaimă, năpustea cîrma. marcovici, d. 261/11, cf. 167/20. Fiind... năpustit cu totul și fără vreun ajutor. gorjan, h. i, 136/12. Neguțătorii, sosind cu marfa lor la punct, sînt siliți a o năpusti acolo în drum ceasuri (a. 1842). doc. ec. 775. Năpustiră cetatea și fugiră peste Dunăre. bălcescu, m. v. 185, cf. 53. Puse [laptele] pe foc Și-l năpusti-n vatră, nengrijind de loc. pann, p. v. ii, 149/26. Atunci pricepu dînsul că copila a fugit și în păduri l-a năpustit. odobescu, s. iii, 206, cf. ii, 40. Puse [copilul] într-un pom nalt și îl năpusti acolo. ispirescu, l. 389. Să-ți fac mustrări și apologia lumii pe care ai năpustit-o. galaction, o. 225. Toporul l-ai năpustit, Sub lemne ai adormit! alecsandri, p. p. 351, cf. teodorescu, p. p. 274. Maiorule, dumneata, Cunună-mă cu Rada, Că-ți năpustesc ordia Și mă duc la Mavrodin. Mat. folk. 91. Pe mal, pe Antofița scotea, Luntrea o năpustea. păsculescu, l. p. 178. L-o năpustit muierea și copiii. gr. băn. 194. ◊ Absol. Vai de cel care iubește, Iubește și năpustește, Cu doru se prăpădește. hodoș, c. 38. ♦ Refl. (Regional) A se lăsa, a se neglija. cf. șez. vii, 182. – prez. ind.: năpustesc; imper.: năpustește și (regional) năpusti. – Și: (învechit) nepusti, (regional) năpăsti (marian, na. 46), năpîsti, năposti (prez. ind. și năpost, Țiplea, p. p. 113; Bud, p. p. 80, bîrlea, c. p. 30, 155) vb. IV. – Din v. sl. напоустлтл.

UMBRĂ ~e f. 1) Loc sau spațiu unde nu pătrund razele soarelui. 2) Porțiune întunecată care apare în una din părțile unui obiect, când este luminat din partea opusă (de obicei, de soare). ~a casei. ◊ Din ~ pe ascuns; pe furiș. A sta la ~ a sta (sau a rămâne) ascuns. A fi ~a cuiva a) a fi însoțitorul permanent al cuiva; b) a fi mereu sub influența cuiva; a depinde total de cineva. A se teme și de ~a lui a fi foarte fricos. A lăsa pe cineva în ~ a eclipsa pe cineva. ~a-iepurelui plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunze în formă de solzi, cu flori galbene-verzui și cu fructe roșii, în formă de boabe. 3) Imagine întunecată, proiectată pe o suprafață luminată. 4) Lipsă de lumină; întuneric; obscuritate. A luci în ~. 5) (în operele de artă plastică) Parte mai închisă care contrastează cu partea pictată în culori deschise. ◊ A da ~e a colora întunecat anumite porțiuni dintr-un desen. 6) fig. Urmă a unei stări sufletești (în expresia feței). ~ de tristețe. 7) Ființă sau obiect care nu poate fi bine deslușit din cauza întunericului sau a depărtării. ~e trecând pe drum. 8) Persoană foarte slabă cu aspect bolnăvicios. 9) fig. Urmă abia observată. O ~ de cicatrice. O ~ de recunoștință. [G.-D. umbrei] /<lat. umbra

OCOLI, ocolesc, vb. IV. Tranz. 1. A străbate o distanță făcînd un înconjur; a merge de jur împrejur, a înconjura. Mic, cît un fir de linte, mișca piciorușele fragede și ocolea, pe de margini, frunzișoara care-l adăpostise. GÎRLEANU, L. 22. Pentru ochi ca murile, Ocolii pădurile. ȘEZ. VI 125. ◊ Intranz. Ocoliră pe la biserică. CAMILAR, N. I 68. Ocolea așa, de bunăvoie, umblînd după turmele ciobanilor. SADOVEANU, B. 67. Ocolește în vîrful picioarelor casa... mai sînt cîțiva pași... A ajuns. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. L. 1. ♦ A evita să atingi sau să lovești pe cineva, ferindu-te într-o parte, făcînd un mic ocol. Cînd să iasă din Bădeni, în lumina farurilor, le apăru o căruță pe care Bunea o ocoli cu îndemînare la numai o palmă de roți. MIHALE, O. 524. La fiecare pas ocolim lucrări, eșafodagii, canale desfundate. BART, S. M. 42. ◊ Intranz. Fig. A ieși din subiect, a divaga. Moșul ocolea cu povestirea. La TDRG. 2. A evita să întilnești (pe cineva sau ceva) sau să vorbești (despre cineva sau ceva). Oricît o insista el, ocolește deocamdată chestia nunții. CAMIL PETRESCU, T. 1148. Că pentru dînsul, că-l iubesc, Părinții-n drum mă ocolesc Și m-au gonit din casa lor. COȘBUC, P. I 283. Oamenii sînt ca păsările: pe cît un arbore este înflorit, ele îl vizitează, iar cînd frunza și floarea se usucă, ele zboară și-l ocolesc. BOLINTINEANU, O. 380. 3. (Rar) A pune gard împrejurul unui loc; a înconjura, a împrejmui, a îngrădi. Gîndeai că toate curțile sînt ocolite cu sori, așa lumină arunca. RETEGANUL, P. II 16. Ion-vodă ocoli cu șanțuri platoul muntelui. HASDEU, I. V. 159. Au ocolit locul acela de lăcuință. DRĂGHICI, R. 52. ♦ Fig. (Învechit) A apăra, a proteja, a ocroti. Fieșcare după a sa avere și agoniseală răspunde...; iar nu cel mare și bogat nimic, căci îl ocolește puterea., și cel mic și sărac să dea tot. GOLESCU, Î. 44. De toată neputința Cea păgubitoare...le ocolește. TEODORESCU, P. P. 394. ♦ (Învechit) A încercui din toate părțile, a înconjura, a împresura, a asedia. Deodată năvăli O ceată numeroasă, pe rege-l ocoli. MACEDONSKI, O. II 249. Țara era ocolită de vrăjmași. BĂLCESCU, O. II 275.

PÎLC, pîlcuri, s. n. 1. Grup mic și neorganizat de oameni (v. ceată), mai rar, de păsări (v. stol), de animale (v. turmă), uneori și de plante sau de alte lucruri. a) (În legătură cu oameni) Pe uliță, dinspre Ruginoasa, se văzu venind un pîlc de oameni, fluierînd de zor parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. REBREANU, R. II 107. Un pîlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergînd drept prin băltoacele de apă. D. ZAMFIRESCU, R. 36. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. b) (În legătură cu păsări zburătoare) De-afară, cînd depărtate, cînd aproape de tot, chiar deasupra pavilioanelor, veneau zvonurile de jale ale pîlcurilor întunecoase de ciori. SADOVEANU, O. VI 255. Un pîlc întreg de pasări pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. c) (În legătură cu plante) Calul mă aștepta la scară, lîngă pîlcul de salcîmi care străjuia casa. SADOVEANU, O. VI 646. Pe pietrișul roșu-n parc Zboară pîlcuri frunze roșii. ARGHEZI, V. 34. Jos în vale, schitul se tupila după dese și înalte pîlcuri de verdeață. HOGAȘ, M. N. 151. d) (În legătură cu alte elemente) Prin cer, treceau, unul după altul, mînați de-un vînt, pîlcuri de nouri roșii. CAMILAR, N. I 120. Prin albastrul limpede, pîlcuri de nourași albi lunecau ca niște bucăți de zăpadă. Lumina se strecura pieziș prin ramuri verzi. SADOVEANU, O. IV 78. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare Prin pîlcuri lungi de praf întunecate. IOSIF, P. 26. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (mai rar în pîlc) sau pîlcuri-pîlcuri = în grup. În fața cîrciumii, pe prispă și în uliță, pîlcuri – pîlcuri de oameni închinau. REBREANU, I. 36. În pîlc sorțarii sînt porniți La drum; din mers, cu ochi mîhniți, Mereu ei caută spre sat, Și foc de greu li-i apăsat Amarul suflet. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Hora se sparge în pîlcuri, mulțimea se-mparte pe cărări. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. 2. (Învechit) Unitate militară formată dintr-un anumit număr de ostași; ceată, stol. Pîlcuri de cavalerie treceau pe după înălțimile ușoare, resfirîndu-se și strîngîndu-se. SADOVEANU, O. VI 243. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (-pîlcuri). [Mihai] împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. La dreapta, sub pădure, romînă oaste-apare în pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220.

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Regiune de munte sau de deal aproape plană acoperită cu pășuni. Pe deasupra codrilor și a munților, de strajă lîngă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt, rotund și curmat la mijloc, ca o șa. GALACTION, O. I 62. Foaie verde de susai, O veni luna lui mai, Să mă sui în deal pe plai. TEODORESCU, P. P. 289. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. Drum pe coasta unui munte; potecă. Cine e acela care a trecut noaptea prin o pădure întinsă și deasă, pe plaiul vreunui codru? MARIAN, O. I 217. 3. Cîmpie. De pe întinderea plaiurilor, vîntul aducea izul tare al romanițelor. V. ROM. mai 1953, 130. Auzit-ai frate, de un plai frumos... Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mării cei nemărginite? ALECSANDRI, O. 159. ◊ Fig. El taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin. ALECSANDRI, P. III 74. 4. (Poetic) Regiune, ținut; meleag. Nu-ți spuneam că pe plaiul romînesc bate numai vînt de veselie și de voie bună? GALACTION, O. I 180. Bate crivăț, și plaiul alb al țării Greu scapără de ger. COȘBUC, P. II 185. Pe plaiuri dunărene poporu-și opri mersul, Arald, copilul-rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Mergeți dar ca mine Cu fruntea-n lumine, Voi ce treceți plaiul dulcei tinereți. ALECSANDRI, P. I 227. 5. (Învechit) Diviziune administrativă a unui județ (mai ales de munte); plasă, ocol. Moșia Săndulești... ținea mai bine de-o jumătate de plai. La TDRG. Merg tătarii lui Murad, C-au ucis în zi de mai Mîndru căpitan de plai. ALECSANDRI, O. 206. Cine să ne mai ție corespondenții (= corespondențe) prin scris cu stăpînitori în pricinile plaiului și ale orașului? GORJAN, H. IV 237.- Pl. și: (învechit) plaie (NEGRUZZI, S. II 86).

MIAZĂ s. f. sg. (Învechit și popular) 1. Mijloc (al zilei, al nopții). Vezi pre lac cum scînteiază De vermi stol înaripat, Pănă trece-a nopței miază. ASACHI, S. L. I, 176, cf. POLIZU, CIHAC, I, 164. ◊ E x p r. Ziua (la) miaza mare = în mijlocul zilei, în toiul zilei, la amiază; ziua în amiaza mare. Sufla cu tărie vîntul. . . aducând cu sine troiene de zăpadă deasă, care întunecau, ziua la miaza mare, lumina soarelui. FILIMON, O. I, 178. Să fie vrun tîlhar. . . nu cred c-ar vini ziua meaza mare. . . ALECSANDRI, T. 607. Dă, ziua la meaza-mare, în gropi și nu știe să-mparță paie la doi măgari. ODOBESCU, S. I, 397. Să fi căzut? Ziua la miaza mare?. . . Nu se poate. . . DELAVRANCEA, O. II, 120. ♦ (Regional) Miază cale (sau cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miez de cale, v. m i e z (II 2). Dimineața s-a sculat Ș-a venit și m-a luat Din casă, De după masă. . . Și la miez de miază cale Mi-a închinai cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387, cf. ȘEZ. V, 106. Cînd au fost în miez de miază cale, S-au íntîlnit cu sfînta Luni. BÎRLEA, ap. CADE. Cîn o fost la miadzî carari, M-am tîlnit cu noauîdzăsi șî noauî di potsoi. GREIUL, I, 458. (Învechit și regional) Miază coastă = punct situat (aproximativ) la mijlocul unei coaste (de munte sau de deal). Și de la miază coastî apuci spri răsărit pănă în hatul la Piatra Roșie. . . și din Piatra Roșie drept în vale pin pădure pănă iară la miază coastă (a. 1 707). STEFANELLI, D. C. 22. Apucă de acole pe la miază coastă peste plaiul Prisloapelor (a. 1 790). id. ib. 190. Hotarul. . . să începi din părău Ioneilor. . . și. . . apucă din hat în hat drept miază coastă în sus. . . până în plaiu (a. 1 819). id. ib. 371. (Popular) Miază păresimi (sau păreasimă, păreasime, pâreasă, păresie, păresii) sau miezele păresimilor (sau părese) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miezul păresimilor, v. m i e z (II). Au bătut pregiur curtea din cîșlegi păn-la mează păresime. URECHE, LET. I, 200/20. Și au bătut curtea din cîșlegi pănă la mează păreasimă. M. COSTIN, ap. ȘINCAI, HR.231/38. Și fără veste au lovit în Iași. . . și au bătut den cîșlegi pănă la miază părese. N. COSTIN, LET. I A, 98/28. Duminică după miază păresii să te afli. . . în Galați (a. 1 746). URICARIUL, X, 120. Miedzîli păriesîmilor nu lucră dup-amnadzădz. ARH. FOLK. III, 43. La „nazîpăreasa” se lucrează numai o jumătate de zi. ib. VII, 56, cf. ALR II/I MN 113, 2850/95, 105, ALR II/284. (Învechit, neobișnuit) Miază vară = perioada centrală a verii, în care temperatura și luminozitatea specifică ajung la dezvoltare maximă; miezul verii, v. m i e z (I 1). Se topeaște zăpada în miază vară. MOXA, 362/2. 2. Miazăzi (1). Ar fi de dorit ca să avem popușoi mai timpuriu în coacere, ca așa să se lățască pretutindene rodirea aceea atît de minunată din miaza Franției. I. IONESCU, C. 63/14, cf. ȘEZ. V, 106. Bate vîntișor din miază, Sufletul în mine-ngheață; Bate vîntul cu zăpadă, Gîndurile stau grămadă. PAMFILE, C. Ț. 274. – Lat. media.

SÎMBURE, sîmburi, s. m. 1. Parte tare (lemnoasă) care se găsește în interiorul unor fructe și care conține sămînța. Fira să pună Sîmbure de-alună Și iarbă nebună... să fiarbă la foc. COȘBUC, P. II 148. Ia degrabă... sîmburi de pepene. MARIAN, NA. 14. (Și în forma simbure) Trecut și viitori e în sufletul meu, ca pădurea într-un simbure de ghindă. EMINESCU, N. 32. Am să-i prezentez simburi de mere pe vîrful cuțitului. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Miezul comestibil al sîmburelui (1). Dulceață cu sîmburi de caise. ♦ (Impropriu) Sămînță (1). Sub icoana afumată unui sfînt cu comănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. 3. Parte centrală (socotită ca cea mai importantă); miez, inimă, nucleu, germen. Cremlinul a fost sîmburele în jurul căruia a crescut orașul. STANCU, U.R.S.S. 97. ♦ Fig. Esență, idee esențială. (Atestat în forma sîmbur) Magul priivea pe gînduri în oglinda lui de aur, Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun... Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite: Au aflat sîmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun. EMINESCU, O. I 44. ♦ (Concretizat) Mic grup (de oameni) care formează începutul unei grupări mai mari. Era gloată deasă în jurul sîmburelui de oameni care fuseseră la el în ogradă. DUMITRIU, B. F. 105. Noi, tinerii, devenisem sîmburele împrejurul căruia se grupau ideile viitorului. GHICA, S. 104. 4. Părticică, fărîmă. În întunerec, flacăra înecată de fum a opaițului abia tremura un sîmbure de lumină cețoasă. C. PETRESCU, S. 34. ◊ (Poetic) Minerii noștri harnici de pe Jii Farămă muntele în cioburi mărunte, În sîmburi de trăsnet și soare. DEȘLIU, G. 46. A intrat apoi într-o grădină; Dintr-un zarzăr înflorit, pe brațul lui întins Petalele-au căzut ca niște sîmburi de lumină. D. BOTEZ, P. O. 166. – Variante: simbure, sîmbur s. m.

COSTIȘĂ, costișe, s. f. Coastă de deal, povîrniș, pantă. În lumina strălucită, cît bătea ochiul, cîmpuri și costișe mănoase se vedeau; bogăția pămîntului dormea în soarele lui august netulburată, liniștită ca și seninul cerului. SADOVEANU, O. I 508. Pe înclinarea lină a costișei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la brîu în sus, din fînațul înalt, și înflorit. HOGAȘ, M. N. 150. [Omul] pleacă pe costișă într-o parte spre pădure și se cam mai duce. CREANGĂ, P. 41. Pe drumul de costișă ce duce la Vaslui... ALECSANDRI, P. A. 210. – Variantă: (rar) costiș (ODOBESCU, S. III 183) s. n.

PRIBEAG, -Ă, pribegi, -e, adj. 1. Rătăcitor din loc în loc, care nu este nicăieri statornicit, așezat. Și de dorul ei lăsat-a doi părinți, și-apoi pribeag Rătăcit-a zi și noapte peste țări. COȘBUC, P. II 138. El vede... că tot ce-i mai rămîne să facă e să plece pribeag în lume. GHEREA, ST. CR. II 175. Decît catană-n șireag, Mai bine-n codru pribeag. ALECSANDRI, P. P. 294. ◊ Fig. Ostenit din aripi bate, Ca un vis pribeag, un graur. GOGA, P. 64. Și din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă. Iară azi o chită toți, De răsună țara-ntreagă. IOSIF, V. 114. Și nu mă-ntrebi ce plîns nebun Am plîns de-atunci? O, cum s-adun în vorbe-atîta gînd pribeag Și cum să-ncep. COȘBUC, P. I 284. ◊ (Substantivat) Cei doi pribegi se întorceau pe cărare cu donițile și căldările de apă, fîșîind cu opincile prin țărîna aspră. SADOVEANU, P. M. 272. De-ar ocoli cu anii pămînturile toate, Să fugă de el însuși nici un pribeag nu poate. CERNA, P. 69. Primiți la vatra voastră Să hodinească și pribeagul. IOSIF, PATR. 55. 2. Refugiat, băjenar, fugar, emigrant. Domnița Magda și-a purtat lumina ochilor ei prin țări străine și pribeagă a rămas pînă la mormînt. SADOVEANU, O. VII 172. Boierii, care cei mai mulți erau încuscriți cu polonii și cu ungurii, se supărară și, corăspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotărîră pieirea lui. NEGRUZZI, S. I 144. ◊ (Substantivat) Sînt Tudor, feciorul lui lonașcu. răspunse mișcat Șoimaru; dintre toți pribegii, eu singur mă întorc înapoi. SADOVEANU, O. VII 61. El cu domnul se-nvrăjbea Și călare pribegea Pe drumul Bugeacului, Scăparea pribeagului. ALECSANDRI, P. P. 179. ◊ (Rar, urmat de determinări care exprimă motivul pribegiei) Pribegi de bir și clacă, Copii fără noroc, Tu-i strîngi în codru noaptea Sub brazi pe lîngă foc. COȘBUC, P. I 217. 3. Singur, izolat, răzleț. Prin cîteva spărturi de nori de-abia se zărea cîte o stea pribeagă. La TDRG. Mari pietroaie sure și murgi, unele grămădite la un loc... altele răsipite prin livezi ca vacile cînd pasc pribege. ODOBESCU, S. M. 195. – Variantă: (regional) pribag, -ă (COȘBUC, P. I 48, NEGRUZZI, S. I 57) adj.

REȚEA, rețele, s. f. 1. Împletitură de fire (de ață, sfoară, sîrmă) lucrată în ochiuri mari; plasă, fileu; p. ext. țesătură rară, imitînd acest fel de împletitură. Două raze ale soarelui de mai... străbăteau pe la marginea perdelei de rețea. STĂNOIU, C. I. 73. ◊ Fig. Un pîlc de copaci se arătă cu rețeaua uscată de ramuri tremurînd, șuierînd, fîșîind în năvala vîntului. SADOVEANU, O. III 334. Paianjenii dormeau în rețelele întinse între strașină și trandafiri. GALACTION, O. I 42. O nesfîrșită și subțire rețea viorie de aburi auriți se așternuse peste marea frămîntată, parcă de valuri, a brădetului. HOGAȘ, M. N. 57. ♦ (Învechit) Dantelă, horbotă. (Cu pronunțare regională) 2 perne de tulpan cu flori de tiriplic, cu rățele de fir. ODOBESCU, S. I 422. Am primit de curînd: mătăsării de Veneția, tulpanuri, panglice, rățele și horbote din Lipsca. FILIMON, C. 109. 2. Obstacol în fața tranșeelor sau îngrăditură la un teren, făcută din sîrmă ghimpată întinsă în rînduri dese între stîlpii susținători. Se văd ici-colo rețelele de sîrmă, creneluri de tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. Rețeaua de sîrmă ghimpată, în licărirea albă a cîtorva stele, părea uneori o panglică de flori de gheață. REBREANU, N. 56. 3. Obiect făcut din rețea (1): a) plasă de vînătoare sau, mai ales, de pescărie. V. mreajă. Ajunse cu luntrea la mal, o priponi, ieși în drum cu rețeaua plină de pește. SADOVEANU, O. II 57; b) poliță din împletitură de sfoară sau de sîrmă groasă, pe care se așază bagajele în tren, autobus etc.; c) pungă făcută din plasă. În rețeaua gentei pe care o purta la șold, observai cinci ori șase rațe împușcate. SADOVEANU, O. VIII 206. 4. Fig. Sistem de conducte, galerii, străzi, drumuri etc. cu multe ramificații și întretăieri. O rețea de galerii, perfect orizontale, străbate toată mina. BOGZA, Ț. 63. Soarele cobora spre asfințit și deodată rețele de apă, pînă atunci nevăzute, începură să licărească. SADOVEANU, O. VIII 83. ◊ Rețea de distribuție = ansamblu de conducte prin care se distribuie consumatorilor dintr-un oraș apa, gazele, electricitatea. Rețea de difracție = placă transparentă care are săpate pe suprafața sa linii echidistanțate foarte fine, folosită în locul prismei pentru dispersarea luminii și producerea unui spectru. Rețea de drenaj v. drenaj. ♦ Ansamblu de instituții, școli etc. răspîndite într-o localitate, regiune etc. Rețeaua brigăzilor ieșite în campanie le apăru din nou în față și în minte, ca un cîmp de bătălie cu unitățile desfășurate. MIHALE, O. 132. S-a creat... o mare rețea de instituții pentru protecția copilului. SAHIA, U.R.S.S. 108.

ILUMINÁRE (< lumina) s. f. 1. (FIZ.) Mărime fotometrică egală cu densitatea fluxului luminos care cade pe suprafața unui corp. Se măsoară în lucși. I. necesară cititului este de 5-100 lucși, cea produsă de soare este de 100.000 lucși etc. ◊ I. energetică = mărime egală cu raportul dintre fluxul energetic incident pe element de suprafață și aria acestei suprafețe. Se măsoară în W/m2. Sin.: iradiere. 2. (În mistica creștină) Unul dintre țelurile contemplației și treaptă a experienței mistice, mai ales pe drumul mântuirii.

STRĂJUI, străjuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A păzi. În noaptea aceea... o străjuia dorobanțul cu strașnică poruncă. SADOVEANU, O. VIII 229. Fata mea are să se culce desară, unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiți toată noaptea. CREANGĂ, P. 265. Odată intrînd, nu se mai putea înturna, căci porțile erau străjuite și păzitorii porunciți a nu lăsa să iasă nime. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Fig. Peste toate întinderile de la Pănoiu, domnea în seara asta o liniște adîncă, străjuită de lumini. MIHALE, O. 355. Calul mă aștepta la scară, lîngă pîlcul de salcîmi care străjuia casa. SADOVEANU, O. III 646. Luna-și picură argintul, Tremurîndu-l pe fereastră; Vede-atîta împăcare Străjuind căsuța noastră. GOGA, P. 87. 2. Intranz. A sta de strajă, a veghea. Eu străjuiesc aici, voi, pe la ferestre. GALACTION, O. I 53. După cină să sfătuiesc ei că n-ar fi bine să doarmă toți trei deodată, ci numai doi din ei, iar unul să meargă lîngă drum să străjuiască ca să nu li să-ntîmple ceva. RETEGANUL, P. II 70. ◊ Fig. De o parte și de alta a largului pridvor, doi tei străjuiau, rămuroși. CĂLINESCU, E. 49. În dosul împrejmuirii, un șir de plopi bătrîni străjuiau ca un front de ostași de gardă. REBREANU, R. I 78. În zarea asfințitului străjuiesc codrii arămii și din văzduh se lasă o liniște grea, posomorîtă și rece, ca o pîclă de toamnă. VLAHUȚĂ, O. AL. 145. 3. Tranz. Fig. A mărgini ceva. Fața... rotundă și brunată era străjuită din josul fiecărei urechi de cîte o mică pingea de păr castaniu. HOGAȘ, M. N. 32. – Variantă: strejui (SANDU-ALDEA, U. P. 156, ODOBESCU, S. III 524, RUSSO, O. 50) vb. IV.

ÎNSERA, înserez, vb. I. 1. Intranz. și refl. impers. A se face seară, a se lăsa seara. Însera, și luminile tîrgului luceau pretutindeni. SADOVEANU, O. IV 86. Se-nserase bine. Turmele, trecînd, Zîngăneau vrun clopot și veneau pe rînd De la cîmp. COȘBUC, P. I 249. Cum înserează, vine și poftește pe oaspeți la culcare. CREANGĂ, P. 249. Însera. Abia avui vreme a-mi schimba hainele. NEGRUZZI, S. I 67. 2. Intranz. (Despre oameni) A rămîne pînă seara undeva, a întîrzia pînă seara, a-l apuca pe cineva seara. Întinse pasul și se duse într-acolo, ca să nu înserese pe drum. ISPIRESCU, L. 398. Unde înserează, acolo doarme. PANN, P. V. I 133. Nevestică cu bărbat, Ce-nserezi noaptea prin sat? ȘEZ. XII 82.