GRIGORESCU 1. Nicolae G. (1838-1907, n. sat Pitaru, jud. Dâmbovița), pictor și desenator român. M. de onoare al Acad. (1899). Mare peisagist și portretist. Principalul ctitor al picturii moderne române, pe care o îndreaptă pe făgașul deschis de Corot, Coubert, Millet și în general de grupul pictorilor de la Barbizon, urmat de cel al impresioniștilor („Toamnă la Fontainebleau”, „Paznicul de la Chailly”, „Maternitate”). Profitând de exemplul tuturor acestora și de inovațiile lor inspirate mai ales de practica picturii de plein air și de soluțiile de atmosferă, lumină, intensitate cromatică, G. revoluționează mijloacele de exprimare plastică ale picturii noastre de până la el, înlocuind formele închise, perfect finisate, în tușe contopite, promovate de pictura academică, cu cele mai libere, mai spontane, în tușe aparente și puternic vibrate, conforme viziunii moderne („Pe malul Siretului”, „Fete torcând la poartă”, „Iarmaroc”, „Luminiș”). A desfășurat o prodigioasă activitate de pictor de icoane și biserici, lăsând să transpară în detaliile unor ample compoziții religioase vocația sa de peisagist, prin imagini care anunță uneori viitorul său plein-air-ism (bisericile de la Băicoi, Mărginenii de Jos, Zamfira, Puchenii Mari și Agapia). În 1861 pleacă în Franța, unde, după o scurtă trecere pe la Școala de Arte Frumoase din Paris, se stabilește, cu unele întreruperi, la Barbizon. În 1869, se întoarce definitiv în patrie. Pictează priveliști de țară, scene din viața rurală, figuri și portrete de țărani într-o viziune adesea arhaizantă, semănătoristă, cu puternice accente idilice, evrei în târgurile moldovenești de odinioară, precum și numeroase portrete reprezentative pentru societatea românească a epocii („Mocanul”, „Fata cu zestre”, „Ciobănaș”, „Țărancă cu maramă”, „Țărancă voioasă”, „Evreul cu gâsca”, „Marele Ban Herescu-Năsturel”, „Portret de femeie”, „Autoportret”). Urmând în 1877 armatele românești pe front, G. a lăsat schițe, desene, acuarele și tablouri, de un pronunțat dinamism și libertate de expresie, o mărturie impresionantă asupra Războiului nostru de neatârnare („Atacul de la Smârdan” – în mai multe variante -, „Convoi de prizonieri”, „Sentinela”). După 1880, elementele de factură impresionistă ale picturii sale se accentuează, imaginile câștigând în luminozitate și atmosferă și evidențiind totodată o mai concentrată disoluție a formelor, proprie în general impresionismului, și păstrându-le acestora construcția („Pescăriță la Granville”, „Bătrână la Brolle”, „Strada la Vitré” – în mai multe variante – „Drum greu”, „Car cu boi pe înserat”). În ultimii 10-12 de viață, pictura lui G. este marcată de prevalența – uneori excesivă – a tonului foarte deschis al luminii, față de intensitatea pigmentară a culorii, perioadă care cunoaște totuși o seamă de opere de vârf („Car cu boii la Orății”, „Întoarcerea de la bâlci”). 2. Dinu Alexandru G. (n. 1914, București), pictor francez de origine română. Nepotul lui G. (1). Lucrări care îl apropie deopotrivă de tașism și gestualism, prin pata amplă de culoare și energia gestului pictural („Armonie”, „Compoziție”).