HĂȚIȘ, hățișuri, s. n. Tufiș de mărăcini, mărăciniș; desiș mare, nepătruns, într-o pădure; sihlă. Dacă te-ai fi dus în hățișuri, mirosul amărui de mladă te-ar fi amețit. CAMILAR, TEM. 73. Speriat, dintr-un hățiș, Pui sfios de căprioară A ieșit la luminiș. TOPÎRCEANU, B. 24. Trecu prin hățișul grădinii și prin zaplazurile năruite și urcă iute scările. EMINESCU, N. 38. Să crească-n drum Un verde hățiș, Un mare stufiș. TEODORESCU, P. P. 464. ◊ Fig. Dar omului ce s-a-nfundat cu anii Prin des hățiș, pe-un drum șovăitor, Cum să-i urnești din cale bolovanii, Cum să-l redai luminii, roditor? DRAGOMIR, S. 9.