STRĂFULGERARE, străfulgerări, s. f. 1. Faptul de a străfulgera; fulgerare, fulger. O străfulgerare a luminat tot cerul. ◊ Fig. (Cu aluzie la apariția bruscă a fulgerului sau la lumina vie a lui) Roata trebuia sudată în noaptea asta, pînă dimineață. Pe drum, printre gîndurile turburării lui, mintea i se oprise, în străfulgerări, asupra felului cum avea să trebuiască să vorbească, să se poarte cu oamenii. DUMITRIU, V. L. 140. Le-a socotit toate într-o singură străfulgerare de cuget. C. PETRESCU, A. R. 63. Dar dacă nu sînt ei? îi trecu prin minte ca o străfulgerare. REBREANU, R. II 123. 2. Sclipire, lucire. [Privirea] pe niște lănci de fier S-opri, încremenită de-a lor străfulgerare. MACEDONSKI, O. I 92. ◊ Fig. Văzînd străfulgerările flămînde care răzbăteau prin obișnuita plecăciune a privirilor lor, bătrînul Iuga avu pentru întîia oară impresia că oamenii aceștia, pe care i-a socotit totdeauna credincioși, îi sînt vrăjmași în inimile lor. REBREANU, R. I 144.