LUMINIȘ, luminișuri, s. n. 1. Loc deschis, lipsit de copaci sau cu copaci rari, în mijlocul unei păduri; poiană, rariște. Colo-n vale, unde drumul Taie luminișuri rare, Printre plopi, se vede fumul Hanului din Vadul Mare. TOPÎRCEANU, B. 18. Zările, de farmec pline, Strălucesc în luminiș. COȘBUC, P. I 47. Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fîneață de pe poalele Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. A. II 156. La mijloc de codru des, Toate păsările ies, Din hugeac de aluniș La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Fig. Numai dacă mi-ai da un răspuns aici, mintea mea chinuită ar găsi o potecă spre un luminiș de liniște. CAMIL PETRESCU, T. II 296. ♦ (Glumeț) Porțiune, parte de pe cap, sau (la bărbați) și de pe bărbie, lipsită de păr. Exarhul... astupa luminișurile din cap c-un pieptene uriaș de lemn. STĂNOIU, C. I. 217. Sărută mînile ce Sofi îi vîrî prin favoritele roșcate și lungi, apoi și le prelinge delicat pe luminișul bărbiei răsfrînte în două. DELAVRANCEA, S. 105. ♦ Fig. Loc deschis spre care cineva își croiește drum cu greu. Și-a deschis drum [prin mulțime]... Cînd a scăpat însă la luminiș, a priceput că s-ar putea descurca și singur. GALAN, Z. R. 227. 2. Porțiune de cer senin, înconjurată de nori. Prin luminișurile lăsate între norii fugari, soarele zîmbește vesel spre pămînt. ODOBESCU, la TDRG. 3. (Rar) Fascicul de raze; lumină, luminozitate. Și din oglindă luminiș Pe trupu-i se revarsă. EMINESCU, O. I 168. ♦ Pată de lumină. E-n treacăt peste noi un nor... Doar pe-o parte de podiș A rămas un luminiș. CAMIL PETRESCU, V. 102.