brad m. 1. arbore rășinos totdeauna verde, foarte întrebuințat în tâmplărie și dulgherie; dintr’însul se scot materii rășinoase (ca terebentină, smoală, etc.), iar mugurii săi se aplică în medicină ca antiscorbutic (Abies pectinata); 2. lemnul bradului: masă de brad; 3. fig. țeapăn și arătos: un brad de flăcău; 4. ramură de brad la mirese în ajunul cununiei și hora jucată cu acea ocaziune: ziua de brad. [Albanez BREDHI].

ABIENTIN s. n. Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și în alcool. [Pr.: -bi-en-] – Din fr. abiéntin.

abietin s. n. substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, sub formă de cristale incolore, solubile în apă și alcool. (< fr. abiétin)

DRANIȚĂ ~e f. pop. Scândurică din lemn de brad, folosită pentru acoperirea caselor țărănești. /<rus. dranița, ucr. dranycá

GHEBE f. pl. Specie de ciuperci comestibile, având picior gălbui sau brun cu un inel alb împrejur și pălărie galbenă-brună, care crește pe tulpina arborilor, provocând putrezirea lemnului. ~ de brad ciupercă comestibilă, având picior lung, subțire și pălărie albă, cărnoasă. ~ de pădure ciupercă comestibilă cu pălărie de culoare roșiatică sau brună, catifelată. /Din gheb

ABIETIN s.n. Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și alcool. [Pron. -bi-e-. / < fr. abiétin].

suloi², suloaie, s.n. și suloi, s.m. 1. (s.n.; pop.) sul mare. 2. (s.n.; reg.) pâine lungă. 3. (s.m.; reg.) lemn de brad subțire cioplit în două dungi.

trânchet s.n. (reg.) lemn de brad pentru facerea catargelor și plutelor.

bucium, instrument aerofon natural specific folclorului românesc. Plaiurile munților noștri răsună încă de sunetul pătrunzător al acestui străvechi instrument păstoresc. Pe povârnișurile de miazăzi și de răsărit ale Carpaților, în munții din N țării și în Munții Apuseni se pot întâlni cinci tipuri de b., deosebite prin forma țevii, lungă între un metru și jumătate și peste trei metri, dreaptă ori încovoiată, conică pe toată lungimea sau cilindrică, cu capătul inferior ușor conic. Păcurarii îl mai numesc bucin, bucen, trâmbiță, trâmbită, tulnic etc. și îl fac din doage lungi de lemn de brad, frasin, tei sau alun. Doagele le dobândesc despicând în lung lemnul bine uscat și scobind miezul. Cele două jumătăți sunt pe urmă lipite și strâns înfășurate cu curmei de tei, coajă de mesteacăn sau coajă de cireș. În partea de miazănoapte a țării, b. sunt adesea din tablă, făcute de meșteșugari din sate sau târguri, uneori cu țeava de două ori încolăcită (cam ca un trombon*). „Tulnicu” Țării Moților, din care cântă mai ales fetele și nevestele, este întotdeauna din doage de brad, legate din loc în loc cu inele de răchită. B. este un instrument de suflat natural. Sunetele pe care le scoate (seria de armonice* ale sunetului fundamental, între armonicele 3 și 16), diferă după lungimea și forma tubului sonor, după îndemânarea instrumentistului, dar și pe potriva melodiilor specifice, obișnuite în partea locului. Întrebuințat altădată și pentru semnalizări militare – bătrânele cronici pomenesc adesea de glasul b., care dădea semn de război – actualmente este folosit aproape numai de păstori. Din el intonează felurite semnale (2), strâns legate de munca lor de toate zilele: A oilor, Cînd vin oile la muls, La făcutul cașului, Când coboară oile de la munte ș.a., dar și diferite „zicăli” în scop de divertisment. În ținuturile din partea de miazănoapte a țării, din b. se cântă și la înmormântare. V. Alphorn.

cobză Rubedeniile sale de altădată pot fi văzute în picturile murale ale mai multor mănăstiri și biserici, începând din sec. 16. Foarte răspândită până nu demult, mai ales în Muntenia, Moldova și Bucovina, în zilele noastre este din ce în ce mai rară. Prin excelență instr. lăutăresc de acomp., se compune dintr-o cutie de rezonanță* adâncă, formată din mai multe „doage” din lemn de nuc și paltin, numită „burduf” sau „bârdan”, o „față” dintr-o scânduriță de molift și un „gât” scurt și larg din lemn tare, cu „cuierul” răsfrânt înspre spate. Strunele sunt legate de un cordar* din lemn de brad fixat pe partea inferioară a „feței” și întinse cu ajutorul unor „cuie” de lemn tare. O c. are între 8 și 12 coarde, orânduite în patru coruri din câte două sau trei. În orice grup de coarde poate fi una mai groasă. Cele groase, numite de obicei „burdoaie”, sunt acordate cu o octavă mai jos față de cele subțiri. Strunele sunt călcate cu toate degetele mâinii și ciupite cu o pană de gâscă.

pian (< it. pianoforte; germ. Klavier; fr. piano; rus. фортепьяно, рояль), instrument cu coarde și claviatură* ale cărui sunete sunt produse prin lovirea coardelor cu ciocănele, acționate de pârghii la apăsarea tastelor*. P. cu coarde orizontale se numește p. de concert sau p. cu coadă; p. cu coarde verticale se numește p. drept sau pianină. P. este alcătuit dintr-o cutie de rezonanță* (din lemn de brad), o placă de metal pe care se fixează una din extremitățile corzilor*, pragul cuielor de care se fixează cealaltă extremitate a corzilor prin înșurubare, realizându-se acordajul (2), ciocănele din lemn învelite în pâslă (fetru), sistem de pârghii prin care sunt acționate ciocănelele. În afara cutiei de rezonanță se află clapele (tastele*), pe care se apasă pentru acționarea sistemului de pârghii interior, și un sistem de 2-3 pedale (1) prin care se realizează variația intensității* și timbrului*. Întinderea muzicală a p. (claviatura) cuprinde scara muzicală a întregii orchestre*. – V. și octavă (3). Fiind un instr. de factură armonico-polifonică* p. poate cânta mai multe voci (2) simultan, ceea ce i-a conferit o lungă carieră solistică (concertistică), un prim rol acompaniator în formații instr. și vocale precum și un important rol didactic. Strămoșii p. pot fi considerați monocordul*, clavecinul*, spineta, clavicordul* și chiar țambalul*. În practică, p. a înlocuit clavecinul (instr. cu coarde ciupte), devenind p. cu coarde lovite și având posibilitatea varierii intensității sonore, producând atât sunete în piano* cât și sunete în forte*, de unde și denumirea inițială it. piano-forte, din care, prin restrângere, a rămas în unele limbi, piano (în rusă фортепьяно, „fortepiano”). Inventatorul acestui mecanism perfecționat este socotit a fi Bartolomeo Cristofori, care își începuse experimentele pe la începutul sec. 18 (1709) la Florența. Instr. apare descris pentru prima dată de Scipione Maffei în Il Giornale dei letterani (1711) și este fabricat de B. Cristofori la Florența (1720), iar în Germania de Christoph Gottlieb Schröter. Substituirea clavecinului de către p. s-a făcut încet, pe tot parcursul sec. 18, D. Scarlatti, Fr. Couperin, Rameau, J.S. Bach scriind încă pentru clavecin. Abia spre sfârșitul vieții lor, Haydn și Mozart încep să compună o literatură destinată p. Emanciparea p. se face o dată cu școala lui Clementi, p. continuând să-și îmbogățească expresia prin aportul componistic al lui Beethoven, Chopin, Schumann, Listz, Debussy ș.a. După impresionism*, p. începe să fie tratat din ce în ce mai mult ca instr. de percuție*, contribuind la marcarea ritmului* prin acorduri*.

borovínă f., pl. e. (Cp. cu sîrb. borovina, lemn de brad, și cu borhot). Munt. Prune puse la fermentat, borhot de prune rămas în cazan. Fig. Iorn. (Mold. sud). Lume multă, gloată: la praznicu cela a fost destulă boroghină (gh îld. v).

lemn n., pl. e (lat. lĭgnum, it. legno, vfr. laigne, sp. leño, pg. lenho). Substanța tare și compactă a arborilor și care formează rădăcina, trunchĭu și ramurile: o masă de lemn, lemn de brad. Fig. Om nesimțitor saŭ prost. A rămînea de lemn, a înlemni. Lemn de stejar, de fag, substanța lemnuluĭ cînd e vorba de construcțiune. Lemne de stejar, de fag, bucățĭ marĭ saŭ micĭ de lemn de stejar, de fag, maĭ ales vorbind de cele de foc. Lemn sfînt, lemn din crucea luĭ Hristos. Numele maĭ multor arborĭ, copăceĭ și buruĭene: lemnu cîneluĭ (est) și lemn cîĭnesc (vest), mălin negru (ligústrum vulgáre), un copăcel oleaceŭ cu fructele în formă de bace negre, cultivat și pin grădinĭ p. gardurĭ viĭ; lemn cînesc, pațachină, verigar, salbă moale; lemnu Domnuluĭ, un fel de peliniță cu miros de lămîĭe, numită și lemnuș (artemisia abrótonum); lemnu luĭ Dumnezeŭ, rosmarin (Bz.); lemnu Maĭciĭ Domnuluĭ, limbricariță; lemn dulce, ĭarbă dulce; lemn galben, dracilă; lemn piperat, un copăcel originar din America și a căruĭ rădăcină se întrebuințează în farmacie; lemn pucĭos, scoruș sălbatic. Unt-de-lemn, V. unt.

molíd, molídv, molívd și molíft m. (alb. *molĭidhă, un col. care înseamnă „lemn întunecat saŭ roș”, molĭikă, brad, de unde și bg. molika, brădișor, molikva, boabe de ĭenupăr). Un fel de brad cu lemnu alb (și inima roșie), care formează cea maĭ mare parte a brădeturilor Româniiĭ și care se întrebuințează la clădirĭ și la facerea instrumentelor și a hîrtiiĭ (ábies [saŭ pícea] excelsa). – În Ml. moliv (Cod. M. N. 97). V. brad.

crâng, -uri, s.n. – 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniță). 2. Piesă la moară (Budești, Vad, Bârsana). 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi (Giulești, Oncești, Petrova) (ALR 1973: 541). 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii confecționau obiecte de ceramică (I. Pop 1970). – Din sl. krogŭ „cerc”.

cujeică, -i, (cujalcă, cojalcă, cojălcă), s.f. – Furcă de tors, formată dintr-o tijă rotundă din lemn de brad sau de alun, lungă de 2-3 m, decorată (motive fitomorfe, antropomorfe, cosmice, fantastice) (Stoica, Pop 1984: 51). Furca este introdusă într-o gaură făcută anume în laviță sau într-un scăunel mic, fără spătar (Mirescu 2006: 129). Cojălcă, în partea de nord a Maramureșului; cujălcă, în centrul și sudul Maramureșului; cujeică, în Lăpuș. – Din ucr. kyželĭca (Drăganu cf. DER).

șiță, -e, s.f. – Scândură mică de lemn de brad, subțire (de 50x10 cm), care se așează ca solzii de pește (fără șanț) și cu care se acoperă casele, șurile, găbănașul, gadurile. Diferă de șindrilă/draniță, care este prevăzută cu șanț. – Scr. štica (Cihac cf. DER, DEX).

abietín s.n. Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și în alcool; coniferină. • sil. -bi-e-. /< fr. abiétine.

cobză f. instrument muzical compus din cinci bucăți de lemn de paltin, lipite între ele, iar tabla de armonie e făcută din lemn de brad, are zece coarde (vorbă specială cântecelor moldovenești): lin vioarele sună, iar cobza ține hangul EM. [Rut. KOBZA, un fel de lăută, de aceeaș origină cu cobuz]. ║ adv. țeapăn: a lega cobză (adică întins ca coardele cobzei).

ferestrău n. 1. unealtă cu o lamă dințată de oțel spre a tăia și prepara lemne; 2. pl. uzină pe marginea apelor la munte, unde ferestraie taie lemnele de brad ca bușteni; 3. pește având botul prelungit ca o sabie cu o mulțime de dinți (Pristis antiquorum); 4. plantă cu frunze ovale însoțite de stipuli lanceolați (Helianthemum). [Ung. FÜRÉSZTÖ].

lemn n. 1. substanță tare și compactă a arborilor: lemn de brad; 2. fig. nesimțitor ca un lemn: ești un lemn; 3. nume de plante și de arbuști: lemul-câinelui, arbust cu florile albe (devenind la urmă oacheșe) ce se cultivă prin grădini pentru garduri vii (Ligustrum); lemn câinesc, tulichină; lemnul Domnului, plantă cu flori galbene și cu miros pătrunzător de lămâie, se cultivă adesea prin grădini (Artemisia abrotanum); lemn dulce, plantă ce crește prin șesuri și se cultivă pentru trebuințele medicinale (Glycyrrhiza); lemn galben, dracilă (dă o vopsea galbenă); 4. arbore, oliv: unt de lemn. [Lat. LIGNUM]. ║ adv. ca un lemn: adormise lemn.

trânchet n. lemn de brad pentru facerea catargelor și plutelor. [Turc. TRINKET = it. trinchetto].

DRANIȚĂ, dranițe, s. f. (Mold., Bucov., Maram.) Scîndurică subțire de lemn de brad, mai mare decît o șindrilă, cu care se acoperă, se învelesc casele, mai ales la munte. V. șiță. Sus, acoperișul spart dădea drumul ploilor; vîntoasele mînioase rupeau totdeauna din el dranițele putrede și le purtau în undele lor ca pe niște paseri negre. SADOVEANU, O. III 559. Mă duse... la casa bătrînească, cu dranița mucedă și cu pereții coșcoviți. C. PETRESCU, S. 12. Întîlnim cîțiva oameni cu niște cară cu draniță, mergind spre Iași. CREANGĂ, A. 126.

ÎNFUNDAT², -Ă, înfundați, -te, adj. 1. (Despre butoaie) Închis ermetic, cu fundul și capacul bine fixate între doage. Vas lătăreț, rotund, făcut din lemn de brad, nalt ca o cofă și înfundat la amîndouă capetele. ȘEZ. II 23. ♦ (Despre sticle) Astupat ermetic, cu un dop băgat adînc. Sticlă înfundată. ♦ Vin înfundat = vin ținut (mult timp) în sticle astupate; (substantivat, f.) conținutul unei sticle cu astfel de vin. Mai bem o înfundată?... Asta o plătesc eu. CARAGIALE, O. II 302. 2. (Despre sunete, zgomote) Înăbușit. Se aude... un plînset înfundat. SAHIA, N. 22. Un zgomot înfundat, ca dintr-o pădure depărtată, bătută de vînt pe vreme de iarnă, s-apropie din ce în ce. SP. POPESCU, M. G. 50. Zgomote nehotărîte vin din depărtare... Parcă sînt tropote de cal, bubuituri de mai înfundate. CARAGIALE, O. I 290. ◊ (Adverbial) Începu să plîngă înfundat. BART, E. 351. Striga... înfundat: «Împăratul Midas are urechi de măgar!». ISPIRESCU, U. 112. 3. Adîncit, vîrît, cufundat. Marinică mergea zgribulit cu bățul de alun strîns subțioară, cu capul înfundat între umeri și cu urechile în guler. DUMITRIU, N. 13. Paznicii de noapte trec cu capetele înfundate în mantale albe. EMINESCU, N. 51. ♦ Rătăcit, pierdut; dosit, ascuns. Era înfundat într-un desiș, lîngă o prăpastie. RETEGANUL, P. I 3. 4. Înțesat, plin, doldora. Nijni-Novgorodul o fi acum înfundat de corăbii. SAHIA, N. 64. 5. (Rar, despre ființe) Îndesat la corp, bine legat, trupeș. Arici mic, mic, da înfundat. ȘEZ. III 27.

TREMURICI s. n. 1. Tremur, tremurare continuă. L-a apucat tremuriciul – ca pe epileptici – pe inspectorul Paraschiv. STANCU, D. 303. 2. (Regional) Piftie. 3. (Regional) Floare artificială pusă pe o sîrmă subțire (răsucită în așa fel încît pare că tremură într-una). 4. Ciupercă necomestibilă, gelatinoasă, tremurătoare, cu spini moi pe fața inferioară; crește în pădurile de brad, pe lemne putrede (Tremellodon gelatinosum).

crâng, crânguri, s.n. – 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniță). 2. Piesă la moară (Budești, Vad, Bârsana). 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi (Giulești, Oncești, Petrova) (ALRRM, 1973: 541). 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii confecționau obiecte de ceramică (I. Pop, 1970). – Din sl. krongǔ „roată, cerc, îngrăditură, țarc” < germ. hrinc, germ. Ring „inel” (Cihac, Conev, cf. DER; Scriban, Șăineanu, DEX).

cujeică, cujeici, (cujalcă, cojolcă, cojalcă, cojălcă), s.f. – (reg.) Furcă de tors, formată dintr-o tijă rotundă din lemn de brad sau de alun, lungă de 2-3 m, decorată (motive fitomorfe, antropomorfe, cosmice, fantastice) (Stoica, Pop, 1984: 51). Furca este introdusă într-o gaură făcută anume în laviță sau într-un scăunel mic, fără spătar (Mirescu, 2006: 129). Cojălcă, în partea de nord a Maramureșului; cujălcă, în centrul și sudul Maramureșului; cujeică, în Lăpuș: „Să-m’ aducă lemn de fus / Și cujelcuță de nuc, / Ca după el să mă duc” (Bilțiu, 2006: 188). – Din ucr. kyželĭca < sl. kyžilǐ (Drăganu, cf. DER; MDA).

șiță, șițe, s.f. – Scândură mică de lemn de brad, subțire (de 50 x 10 cm), care se așază ca solzii de pește (fără șanț) și cu care se acoperă casele, șurile, găbănașul, gardurile. Diferă de șindrilă / draniță, care este prevăzută cu șanț. – Din scr. štica „scândurică” (Șăineanu, Scriban; Cihac, Conev, cf. DER; DEX).

SULICIOARĂ, sulicioare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui suliță. Și frumos să vă armați... După mîini cu iatagane, La picior cu sulicioare. TEODORESCU, P. P. 500. ♦ Bețișor. Cioplesc mai multe bețișoare sau sulicioare... din lemn de brad. MARIAN, Î. 166.

budincă În lista cuvintelor formate cu sufixul -incă, prezenta în ER, p. 34-38, trebuie adăugat budincă „vas de lemn și brad, pentru transportul apei de băut”, înregistrat in Lex. paj I, p. 17, din raionul Șomcuta Mare. Este, evident, din famiia lui budăi.

abientin sn [At: DEX² / P: -bi-en- / Pl: ? / E: fr abientin] Substanță rășinoasă extrasă din lemnul de brad, care se prezintă sub formă de cristale incolore, solubile în apă și în alcool.

bărbânță sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 206 / V: (reg) berbin~, berbeniță, berben~, ~ban~ / Pl: ~țe / E: mg berbence, börbönce] 1 (Reg) Vas de lemn (de brad) făcut din doage, pentru păstrarea laptelui, brânzeturilor și, mai rar, a băuturilor spirtoase Si: bătâi, butoiaș, putinică. 2 (Reg; îf berbeniță) Vas de lemn pentru pus brânza la sărat. 3 (Mol; înv) Taxă plătită pentru intrarea în breasla ciubotarilor. 4 (Bot; îf berbeniță) Dovleac (mare) Si: bostan (Cucurbita). 8 (Ent; Buc) Nimfa de furnică Cf cocon, sac, săcușor.

bilă¹ sf [At: DIONISIE, C. 201 / Pl: ~le / E: bg било] 1-2 Trunchi de arbore sau bucată de lemn (de brad) din care se taie bucăți de câțiva metri lungime. 3 Bucată dintr-o bilă¹ (1). 4 Scurtătură de brad. 5 (Pfm; îe) Parcă ar fi ridicat la ~le Definește o persoană care se vaită de oboseală tot timpul.

botă¹ sf [At: I. CR. II, 163 / V: boată, bot² sn / Pl: ? / E: bg бота] 1 Vas de lemn de brad înalt ca o cofă și înfundat la amândouă capetele cu funduri elipsoide (dintre care unul are o vrană), care este purtat cu ajutorul unei sfori legate de o doagă prevăzută cu două găuri. 2 (Trs) Doniță.

brădoaie sf [At: I. IONESCU, M. 368 / Pl: ~ / E: mg bidiny] (Reg) 1 Vas de lemn. 2 (Bot) Brad.

draniță sf [At: (a. 1742). BUL. COM. IST. I, 266 / V: (reg) drăn~, dramn~ / Pl: ~țe / E: ucr драница] (Reg) 1 Fiecare dintre scândurelele subțiri de lemn de brad, mai mari decât șindrila, cu care se acoperă unele case țărănești. 2 Bucată de lemn lungă de un metru. 3 Împrejmuire de lemn a fântânii. modificată

corn¹ [At: PSALT. 125/2 / Pl: coarne, ~uri sn, ~i sm, (înv) ~ure / E: lat cornu] 1 sn Fiecare dintre cele două excrescențe osoase de pe osul frontal al rumegătoarelor. 2 sn (Pfm; îe) A-și arăta coarnele A se situa în apărare. 3 sn (Pfm; d. minciuni; îla) Cu coarne Mare. 4 sn (Pfm; îal; d. relatări) Exagerat. 5 sn (Îvp; îe) A fi mai cu coarne decât altul A fi mai deosebit decât alții. 6 sn (Pfm; îae) A fi orgolios. 7 sn (Pfm; îe) A(-i) pune coarne bărbatului A înșela. 8 sn (Pfm; d. bărbați; îe) A avea (sau a purta) coarne A fi înșelat de soție. 9 sn (Pex; îe) A pune (cuiva) funia în coarne A supune. 10 sn (Pfm; îe; d. vite) A lua în coarne A împunge cu coarnele. 11 sn (Pfm; îae; fig) A-și pune mintea cu cineva. 12 sn (Pfm; îe) A se lua (cu cineva) în coarne A se lupta cu cineva. 13 sn (Pfm; îe) A-i căuta (cuiva) în coarne (sau a căuta în coarnele cuiva) A face pe voia cuiva. 14 sn (Pfm; îae) A răsfăța. 15 sn (Reg; îe) A băga (pe cineva) în ~ de capră A pune pe cineva în mare încurcătură. 16 sn (Reg; îe) A scoate (cuiva) coarne (cu cineva) A bârfi. 17 sn (Pfm; îe) A face (sau a scoate) coarne A deveni impertinent. 18-19 sn (Pfm; îe) A-și arăta coarnele A-și manifesta dușmănia sau răutatea. 20 sn (Reg; îe) A-nfige ~u-n blana patului (sau în pământ) ori a pune ~u(-n pernă) A dormi adânc. 21 sn (Îe) A-i merge ~ul A-i merge bine. 22 sns Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele sau copitele animalelor, folosită la fabricarea unor obiecte. 23 sn (Pan) Fiecare din cele patru organe tactile și vizuale ale melcului. 24 sn (Pan) Fiecare din cele două excrescențe chitinoase de la capul unor cărăbuși. 25 sn (Îc) ~ul-berbecului Înfloritură de pe ștergarele femeilor din Șcheii Brașovului. 26 sn (Bot; reg; îc) ~ul-berbecului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 27 sn (Ast; pop; îc) ~ul sau coarnele-caprei sau -de-capră Capricorn. 28 sn (Îc) ~ul-caprei sau caprii Vânt dinspre nord și est sau de la miazăzi. 29 sn (Ned; îc) ~-de-șarpe Un produs al medicinei populare. 30 sn (Bot; îc) -de-secară (sau ~l secarei) Ciuperca Claviceps purpurea, parazită a ovarului diferitelor graminee, mai cu seamă al florilor de secară Si: clonțul-babii, secară-cornută. 31 sn (Pex; îae) Boală provocată cerealelor de cornul (32) secarei, manifestată prin apariția, în spic, a unor formații tari, negricioase, în formă de corn¹ (1). 32 sn (Pex; îae) Ergotină extrasă din corn (30), folosită în farmece și medicina populară. 33 sn (Bot; reg; îc) ~-ul-dracului Barba-popii (Aruncien vulgaris). 34 sn (Pop; îc) Cel-cu-coarne Dracul. 35 sn (Îvp; îc) Cu-un-~ Inorog. 36 snp (Înv) Bucăți de hârtie sau de carton, tăiate în formă de corn¹ (1), care se puneau unui copil spre a-l pedepsi. 37 sm Instrument de suflat făcut din corn¹ (1) de bou, cu care buciumă vânătorii chemând copoii și ogarii. 38 sm (Șîs ~ de vânătoare) Instrument de suflat, din alamă sau din alt metal, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. 39 sm (Îs) ~ de armonie sau cromatic Instrument muzical de suflat cu tuburi de schimb pentru diverse tonalități. 40 sn (Îs) ~-englez Instrument muzical de suflat din familia oboiului, cu sunet mai grav, cu ancie dublă. 41 sn (Reg; îs) ~ul carabei Parte a cimpoiului. 42 sn (Mit; îe) ~ul abundenței sau (înv) îmbelșugării Cornul¹ (1) caprei Amalthea care a hrănit pe Jupiter, umplut cu fructe și cu flori, care simbolizează belșugul, fiind emblema agriculturii și comerțului. 43 sn (Înv; fig; în Biblie) Simbol al puterii, strălucirii, în formă de corn¹ (1) la capul unor profeți. 44 sn (Înv) Vas pentru păstrarea uleiului. 45 sn (Înv) Vas pentru păstrat sarea sau praful de pușcă, făcut din corn¹ (1) de vită mare, înfundat. 46 sn Instrument al olarului, cu care se fac flori pe vasele de lut, format dintr-un corn¹ (1) subțire de vacă, găurit la vârf, terminat cu o pană sau țeavă și umplut cu smalț. 47 sn (Înv) Obiect făcut dintr-o jumătate de corn¹ (1), care ajută la intrarea piciorului în încălțăminte Cf încălțător. 48 sn (Med; îs) ~ul lui Ammon Una dintre cele două prelungiri ale substanței creierului care pornesc din partea posterioară a capului. 49 sn (Med; îs) ~ uterin Formație anatomică la uter cu aspect de corn¹ (1). 50 snp Cele două mânere ale plugului, pe care se sprijină omul la arat Si: (reg) crăcane (11), iepe. 51 sm (Înv; iuz; fig) Agricultură. 52 sn (Înv; îe) A fi la coarnele plugului sau a duce plugul de coarne A fi la conducerea unei activități. 53 sn (Reg) Cui înfipt în capătul de sus al cornului plugului. 54 sm (Reg) Căprior. 55 sn (Reg) Mâner pe coada coasei. 56 sn (Reg) Fiecare din țepele unei furci. 57 sn (Reg) Furcă din fier cu dinții arcuiți Si: (reg) colță. 58 sn (Reg) Partea mijlocie a furcii de tors, menită să sprijine caierul. 59 sn (Reg) Dinții furculiței. 60 sn (Reg) Fiecare din brațele crucii. 61 sn (Reg) Crucea rășchitorului. 62 sn (Reg; lpl) Capătul rășchitorului Si: crăcană (12). 63 sm (Înv; iuz) Filacter. 64 sn (Înv) Parte a altarului. 65 sn Vârf ascuțit al marginilor unor pălării. 66 sn Aluat de franzelă copt în formă de semilună și servit mai ales la cafea. 67 sn Colț de pâine. 68 sn (Reg) Lamă în formă de seceră. 69 sn Fiecare din cele două extremități ale lunii în pătrar. 70 sn (Pan) Fiecare din triunghiurile sau piramidele de hârtie care reprezintă razele stelei de colindat. 71 sn (Pan) Fiecare din cele cinci părți din care este făcută prescurea. 72 sn (Thn; pop) Fiecare din cele două aripioare ale întrerupătorului de curent electric. 73 sn (Reg) Fiecare din cele două extremități ale nicovalei. 74 sn (Bot; reg; îcs) Coarne-de-mare (sau coarne-mari) Roșcove. 75 sn (Trs) Colț. 76 sn (Trs) Capăt. 77 sn (Trs) Margine. 78 sn (Trs) Fiecare din bucățile de lemn de brad pe care se sprijină acoperișul din țiglă sau din șindrilă al unei clădiri. 79 sn (Îrg; îe) ~ul întâi (sau al doilea) al mesei Locul de onoare. 80 sn (Îrg; îs; d. cârpe) În -uri Cu cele patru colțuri legate spre a putea transporta ceva în ea. 81 sn (Îrg; îe) Întuneric ca în ~ Întuneric beznă. 82 sn (îrg; îs) Coarnele matiței Lemne legate la cele două capete ale fundului sacului de la matiță, pentru ca aceasta să nu se târască prin nămol. 83 sn (Înv; iuz; îs) Coarnele lumii Puncte cardinale. 84 sn (Înv) Aripă de oaste. 85 sn (Înv) Parte a taberei unei oștiri.

lanț sn [At: COD. VOR.² 17^v/10 / Pl: ~uri / E: bg ланец, mg lánc] 1 Șir de verigi, de plăci, de zale etc. (metalice) unite succesiv, care servește spre a lega, a suspenda, a trage ceva, a transmite o mișcare etc. Si: (rar) lanțag, (îvr) lănțug (1). 2 (Lpl; pex) Cătușe (6). 3 (Îla) În ~uri Legat cu lanțuri (1) și cu cătușe Si: încătușat. 4 (Îe) A băga (sau a pune ori a arunca ori, rar, a zvârli) în ~uri (sau, îrg) în ~ (pe cineva) A încătușa. 5 (Îae) A întemnița. 6 (Îe) A scoate (sau, reg, a slobozi) din ~uri (pe cineva) A descătușa. 7 (Îae) A elibera din captivitate. 8 (Fig) Ceea ce împovărează sufletul sau conștiința cuiva Si: (îvr) lănțug (2). 9 (Fig) Ceea ce îngrădește libertatea sau independența cuiva Si: (îvr) lănțug (3) Vz jug, robie, sclavie. 10 (Fig) Tot ceea ce îi leagă pe oameni, independent de voința lor Si: legătură, (îvr) lănțug (4). 11 (Îvr) Capcană. 12 (Fig; rar; îe) A fereca în -uri (ceva) A imortaliza. 13 (Fig; îla) Legat în ~ Inert. 14 (Îs) ~ de siguranță Lanț (1) montat la ușa unui imobil, care, permițând numai întredeschiderea ușii, blochează parțial intrarea. 15 (Spc; lpl) Asamblaj de lanțuri (1) care se fixează pe pneuri pentru a evita alunecarea pe gheață. 16 (Pop; îs) ~ de împiedicat Piedică la car sau la căruță. 17 sn (Reg) Lanț (1) scurt, prevăzut cu belciuge la capete, cu care se leagă tânjala de proțap Si: (pop) cârcel, verigă. 18 (Reg; îs) ~urile crucii Fiecare dintre cele două lanțuri (1) care leagă, la car sau la căruță, capetele crucii de capetele osiei Si: (pop) lambă¹ (3), vătrai, (reg) costiș, întinzătoare, lănțuș (13), scară. 19 (Reg) Piesă care se fixează în partea dinainte a tânjalei și de care se prinde jugul Si: (reg) cătușă, tânjăluță. 20 (Trs) Fiecare dintre cele două lanțuri (1) care leagă pieptarul hamului de orcic Si: șleau, ștreang. 21 (Reg; îs) ~ul câscâciurilor Dispozitiv care ține în loc roata morii de vânt Si: (reg) halat. 22 (Reg; îs) ~ele dinapoi (sau ~ul de la roată) Căpăstru al teicii¹. 23 (Lpl) Scrânciob cu mișcare circulară sau orizontală, acționat de oameni sau de motor. 24 Dispozitiv format dintr-un șir de elemente metalice, identice sau diferite, articulate între ele, cu ajutorul căruia se transmite o mișcare. 25 Instrument format dintr-un șir de vergele groase, cu care se măsoară lungimile de teren Si: (îvr) lănțug (5) Vz panglică, ruletă. 26 (Spc) Dispozitiv format dintr-un șir de inele metalice speciale, care transmite mișcarea de la pedale la roțile bicicletei, trotinetei, motoretei etc. Si: lănțug (6). 27 Lanț (1) mic, de obicei din metal prețios, servind ca podoabă Si: (pfm) lănțug (7) Vz colan. 28 Lanț (1) care se atașează la ceasul de buzunar, pentru a-l fixa Si: (înv) lănțug (8). 29 Șir continuu de elemente, ființe, lucruri, stări asemănătoare Si: rând, șirag, (îvr) lănțug (9) Vz cârd, convoi. 30-31 (Îljv) În ~ Unul (după sau) lângă altul Si: continuu, neîntrerupt. 32 (Îe) A se ține ~ A se succeda în număr mare. 33 (D. oameni; îe) A face ~ A se înșirui pentru a-și transmite un obiect din mână în mână. 34 (D. oameni; îae) A încercui. 35 Șir de dansatori care se țin de mână pentru a forma, de obicei, un cerc. 36 Succesiune de forme de relief. 37 (Spc; Ggf) Sistem muntos constituit din grupuri de culmi, care se succed pe distanțe mari, urmând o direcție axială determinată Si: catenă muntoasă. 38 Lucrătură simplă făcută cu croșeta, care constă dintr-un șir de ochiuri înlănțuite. 39 (Reg) Cusătură decorativă făcută pe altițe Si: (reg) râu, șir, za². 40 (Chm) Șir format din mai mulți atomi legați între ei Si: catenă (3). 41 (Atm) Șir de elemente identice, microscopice sau macroscopice, care constituie o entitate. 42 (Tel; îs) ~ de transmisiune Ansamblu al dispozitivelor, aparatelor și instalațiilor care asigură realizarea căilor de transmisiune a semnalelor. 43 (Mil) Grup compact de militari dispuși în linie dreaptă. 44 (Mil; îs) ~ de trăgători Formație de luptă în care militarii sunt dispuși și acționează pe aceeași linie de front. 45 Succesiune de fapte, întâmplări, evenimente, stări asemănătoare Si: suită, șir. 46 (Fig) Desfășurare continuă și regulată a unui proces, a unui fenomen etc. Si: coerență (1), curs, fir, șir. 47 (Fiz; Chm; îs) Reacție în ~ Reacție care se propagă dintr-un punct în toată masa unui corp, prin generarea unei succesiuni de reacții elementare. 48 (Fig; îas) Succesiune de întâmplări asemănătoare legate cauzal, declanșate de un eveniment. 49 (Lin) Succesiune de cuvinte care formează enunțuri. 50 (Blg; îs) ~ trofic Unitate funcțională de transformare a substanței și de transfer de energie, alcătuită dintr-un șir de specii ce începe cu baza trofică și se sfârșește cu un răpitor sau un hiperparazit. 51 (Cib; îs) ~ cauzal închis Feed-back. 52 Succesiune ordonată a elementelor unui ansamblu Si: ierarhie, scară, șir. 53 (Reg) Unitate de măsură pentru suprafețe egală cu o jumătate de hectar. 54 (Îrg) Suprafață agricolă egală cu o jumătate de hectar Si: (reg) iugăr, pogon. 55 (Reg; mpl) Bucată lungă și subțire de lemn de brad, care se bate pe căpriori pentru a susține țigla, șindrila, stuful etc. 56 (Mun) Laț² pe care se bat scândurile la gard. 57 (Reg; lpl) Șipci care se bat pe pereții de lemn ai caselor pentru a susține tencuiala.

lemn sn [At: COD. VOR.² 75^v/6 / Pl: ~e / E: ml lignum] 1 (Îvr) Arbore (1). 2 (Îvr) Arbust. 3 (Rel; cu determinările „vieții”, „cunoștinței binelui și răului”) Pom aflat în rai, din ale cărui fructe Dumnezeu le-a interzis lui Adam și Evei să mănânce. 4 (Înv; fig; îs) ~ul vieții Credință creștină. 5 (Trs; șîs ~ sălbatic) Portaltoi. 6 Trunchi sau ramuri ale unui arbore tăiat, care servește la construcții, drept combustibil etc. 7 Bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau ramurile unui arbore sau arbust. 8 (Prc) Trunchi de arbore tăiat și curățat de crengi Si: buștean (2). 9 (Îe) A crăpa ~ele de ger sau a fi (un) ger de crapă ~ele A fi foarte frig. 10 (Îe) A da ~e la cel de îngrădește A face lucruri inutile. 11 (Îe) A încurca ~ele degeaba A nu face nimic. 12 (Îe) A o pune de mămăligă cu ~e verzi A acționa ineficient. 13 (Îe) A intra în ~e de Crăciun A cădea pe gânduri. 14 (Mun; îs) ~ de ouă Bucățele de lemn, îmbibate cu o substanță roșie, care se folosesc la vopsitul ouălor de Paști. 15 (Mun; îlav) A ~e seci Foarte tare. 16 (Mun; pex; îal) Exagerat. 17 (Îe) A rămâne (de) ~ (sau ca de ~) A rămâne nemișcat din cauza surprizei, a unei emoții puternice etc. Si: a încremeni, a înlemni. 18 (Îe) A fi de ~ (sau ca ~ul) A nu simți nimic. 19 (Fig; îae) A fi insensibil la ceva. 20 (Îae) A rămâne imobil. 21 (Îe) A se face de ~ A înțepeni. 22 (Îae) A deveni dur. 23 (Fam; îe) A se face ~ A se îmbăta foarte tare. 24 (Îe) A îngheța ~ A îngheța foarte tare. 25 (Îe) A dormi ~ (sau ca ~ul) A dormi profund. 26 (Îe) A tăcea ~ A nu scoate nici o vorbă. 27 (Îe) A sta de ~ (Tănase) A sta degeaba. 28 (D. oameni; îe) A fi de ~ (Tănase) A fi lipsit de energie și de inițiativă. 29 (D. oameni; îae) A fi prost. 30 (Îe) A fi ~ de tufă A nu fi bun de nimic. 31 (Mol; d. oameni; îe) A sta (sau a ședea) ca găina (sau curca) în ~e A fi posac. 32 (Mol; d. oameni; îae) A fi tăcut. 33 (Îe) A fi ~ A fi foarte beat. 34 (Îe) A dormi de poți tăia ~e pe el Se spune despre cineva care doarme foarte adânc. 35 (Lsg; csc) Material compact, solid și fibros, provenit din prelucrarea trunchiului sau a ramurilor arborilor, care diferă ca rezistență, compoziție și culoare de la o specie la alta și care este folosit la construcții, la confecționarea mobilei, a unor obiecte decorative sau de uz casnic etc. 36 (Îs) ~ verde Lemn (35) abia tăiat, din care nu s-a evaporat apa. 37 (Îs) ~ alb Lemn (35) de brad. 38 (Îs) ~ rotund Tip de material lemnos constituit din trunchiuri nefasonate de arbori, care servesc în special la construirea podurilor și a acoperișurilor de la case. 39 (Ent; Trs; Olt; îc) Vierme-de-~ (sau, reg, codat-din-~, carete-de-~) Car-de-pădure (Bostryohus tipygraphus). 40 (Ent; reg; îc) Tăietor-de-~e Scripcar (Saperda carcharia). 41 (Ent; reg; îc) Stelniță-de-~ Vaca-domnului (Pyrrhocoris apterus). 42 (Ent; Trs; îs) Păduche-de-~ Ploșniță (Cimex lectularius). 43 (Îlv) A ajunge (ori a rămâne, a aduce, a lăsa pe cineva) în sapă de ~ A sărăci. 44 (Îe) A porni (sau a începe) de la lingură de ~ A porni în viață fără avere. 45 (D. diverse alimente, carne, etc.; îe) A sta ~ A rămâne tare în urma fierberii. 46 (Bot; lsg) Țesut conducător și mecanic dur, compact sau fîbros, format din trahee, parenchim și fibre de lignină, care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor. 47 (Pex) Structură vegetală lemnoasă. 48 Obiecte sau părți ale acestora confecționate din lemn (46). 49 (Reg) Unealtă cu vârf ascuțit cu care se fac găuri pentru implantarea semințelor în pământ Si: chitonag. 50 (Reg; îs) Cioc de ~ Ac mare folosit la confecționarea mănușilor. 51 (Reg) Bețișor cu care se împinge dopul la pușca de soc. 52 (Reg) Băț cu care se duce o greutate pe umăr Si: (reg) cobiliță. 53 (Trs; Mol) Butuc al nicovalei. 54 (Reg) Talpă la joagăr. 55 (Mol) Tălpi la războiul de țesut. 56 (Pop; mpl; șîs ~le scării) Carâmbi ai scării. 57 (Reg; lpl) Stâlpi care alcătuiesc stăvilarul la moară. 58 (Mar; Mun) Bârnă. 59 (Reg; lpl) Fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate câte două cruciș, care se așează de o parte și de alta a unui acoperiș de paie, a unei clăi de fân, pentru a le face să reziste împotriva vântului, a furtunii etc. Si: (reg) păianjen, martac. 60 (Pop) Placă lemnoasă pe care sunt fixați colții greblei. 61 (Pop; șîs ~ de pisat) Pisău. 62 (Reg; îs) ~ cu ghiulea Mai². 63 (Reg) Schiuri rudimentare. 64 (Îvr; îs) ~ adâncat Barcă primitivă obținută prin scobirea unui trunchi de copac. 65 (Ban; Trs) Scaun al coșului de la moară. 66 (Trs) Strat de care este prinsă broasca la moară. 67 (Reg; îs) ~ul sobei Vătrai. 68 (Olt) Tindeche la plug. 69 (Trs) Pod la gealău. 70 (Reg) Jujeu. 71 (Reg; îs) Mâță de ~ Cursă pentru șoareci. 72 (Reg; îs) ~ de țigară Țigaret. 73 (Rel; înv) Crace ca instrument de tortură. 74 (Rel; înv; îs) ~ sfânt Cruce pe care a fost răstignit Iisus Hristos. 75 (Pop) Sicriu. 76 (Pop; fig) Moarte. 77 (Îc) ~-câinesc (sau ~ul câinelui, ~-de-câine) Arbust din familia oleaceelor, cu frunze mici și groase, cu flori albe, cultivat prin grădini ca gard viu Si: (reg) măliniță, mălin-negru (Ligustrum vulgare). 78 (Bot; îac) Tulichină (Daphne mezereum). 79 (Bot; reg; îac) Dafin (Daphne laureola). 80 (Reg; îac) Planta Daphne odora. 81 (Bot; reg; îac) Lămâiță (Daphne cneorum). 82 (Bot; reg; îac) Crușân (Rhamnus frangula). 83 (Bot; reg; îac) Verigar (Rhamnus cathartica). 84 (Bot; reg; îac) Salbă-moale (Evonymus europaeus). 85 (Reg; îac) Planta Evonymus latifolius. 86 (Bot; reg; îac) Scoruș (Sorbus aucuparia). 87 (Bot; reg; îac) Drimoc (Viburnum lantana). 88 (Bot; reg; îac) Caprifoi (Lonicera xylosteum). 89 (Îc) ~ul-Domnului (sau ~ul-lui-Dumnezeu, ~-domnesc) Arbust din familia compozitelor, cu flori galbene, dispuse în mici capitule sferice, cu miros de lămâie, cultivat prin grădini și folosit în medicina populară împotriva afecțiunilor digestive Si: lemnuș (12), (reg) rozmarin (Artemisia abrotanum). 90 (Bot; reg; îac) Pelin (Artemisia absinthium). 91 (Bot; reg; îac; șîc ~ul-Maicii- Domnului) Peliniță (Artemisia annua). 92 (Bot; reg; îac) Veninariță (Gratiola offîcinalis). 93 (Bot; reg; îac) Lumânărică (Verbascum thapsus). 94 (Bot; reg; îac) Cimișir (Buxus sempervirens). 95 (Bot; reg; îac) Levănțică (Lavandula angustifolia). 96 (Bot; reg; îac) Jneapăn (Pinus mugo). 97 (Îc) ~ul-Maicii-Domnului, ~-sfânt Plantă ornamentală, foarte aromată, din familia compozitelor, originară din regiunile mediteraneene, cu tulpină ramificată, înaltă până la un metru, cu frunze persistente, cu flori galbene sau albastre, dispuse în mici capitule Si: limbricariță (Santolina chamaecyparissus). 98 (Bot; reg; îc) ~-sfânt Guaiac (Guaiacum officinale). 99 (Îc) ~-dulce Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze imparipenate, cu flori mici liliachii, cu fructul legumă spinoasă Si: (reg) ciorâng, ciorângan, ciorânglav, fîruță, reglisă, zeliznec (Glycyrhiza echinata). 100 (Îac) Plantă erbacee cu flori albastre sau albe, a cărei rădăcină, cu gust dulce, se folosește în industria farmaceutică Si: (reg) dulcișor, reglisă (Glycyrrhiza glabra). 101 (Bot; reg; îac) Feriguță (Polypodium vulgare). 102 (Bot; reg; îac) Răculeț (Polygonum bistorta). 103 (Bot; îc) ~ galben Dracilă (Berberis vulgaris). 104 (Îc) ~-pucios Arbore mic din familia rozaceelor, cu frunze imparipenate, cu flori albe și frunze de mărimea unui bob de mazăre, roșii și astringente la gust Si: (reg) merișor, scoruj, sorb (Sorbus aucuparia). 105 (Îac) Arbust cu ramuri drepte, roșii toamna și iarna, cu frunze, de obicei ovale, vara verzi și toamna roșii, cu flori albe și fructe drupe, negre Si: sânger (Cornus sanguinea). 106 (Reg; îc) ~-râios, ~u-caprei Arbust cu flori albe-verzui sau gălbui, cu fructul o capsulă cu semințe negre (Evonymus verrucosus). 107 (Îc) ~ul-vântului Arbust ornamental din familia oleaceelor, cu frunze ovale și cu flori violete Si: (reg) călin, iorgovan, liliac, melin, orgoian, scumpie (Syringa josikaea). 108 (Trs; îc) ~-pipărat Arbust originar din America a cărui rădăcină se folosește în industria farmaceutică (Lignum sassafras). 109 (Îc) ~ul-bobului Arbust din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate, cu flori galbene-aurii și fructe păstăi Si: drob (Cytisus nigricans). 110 (Reg; îac) Mic arbust cu ramuri lungi și subțiri acoperite cu peri aspri, cu frunze păroase pe partea inferioară și cu flori galbene Si: drob-de-munte (Cytisus hirsutus). 111 (Reg; îac) Mic arbust din familia leguminoaselor, cu frunze lanceolate și cu flori galbene, ale cărui ramuri, fierte în apă, dau o culoare galbenă, folosită la vopsit Si: drobiță (Genista tinctoria). 112 (Bot; reg; îac) Salcâm-galben (Liburnum anagyroides). 113 (Îc) ~-amar Arbore din familia simarubaceelor, care se folosește în industria farmaceutică (Quassia amara). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-broaștei Siminoc (Helichrysum arenarium). 115 (Bot; Trs; îc) ~-tătărăsc Arțar (Acer tataricum). 116 (Bot; reg; îc) ~-cu-boabe-albe Hurmuz (Symphoricarpus albus). 117 (Bot; reg; îc) ~-tare Stejar-pufos (Quercus pubescens). 118 (Bot; reg; îc) ~-nelemn Fluierătoare (Tamus communis). 119 (Bot; reg; îc) ~-acru, ~-domestic Cenușar (Ailanthus altissima). 120 (Reg; îc) ~ul-lui-Avram Arbust decorativ, cu flori violete, frumos mirositoare Si: mielărea (Vitex agnus castus). 121 (Reg; îc) ~-de-cuișoare Plantă ornamentală, originară din America, cu flori galbene-aurii, cu fructul comestibil, galben sau negru, cultivată prin grădini Si: cuișor; (reg) angruz, bufte, (Ribes aureum). 122 (Reg; îc) ~-de-aloe Gențiană (Gentiana). 123 (Bot; reg; îc) ~-de-apă Cătină-mică (Myricaria germanica). 124 (Bot; reg; îac) Bucuria-casei (Impatiens balsamina). 125 (Reg; îc) ~-de-acăț, ~-alb Specie de salcâm folosită în medicina populară pentru tratarea unor afecțiuni pulmonare și digestive (Robinia pseudacacia). 126 (Bot; reg; îc) ~-alb Lămâiță (Philadelphus coronarius). 127 (Reg; îac) Arbore nedefinit mai îndeaproape. 128 (Îc) Burete-de-~ Planta Lobaria pulmonaria. 129 (Bot; îvr; îc) ~-de-oleu Măslin (Olea europaea).

trunchier sm [At: BARCIANU / Pl: ~i / E: trunchi² + -ar] 1 (Reg) Butuc de lemn (de brad). 2 (Mol) Măcelar care taie carnea pe trunchi² (13).

suloi² [At: DDRF / Pl: ~oaie sn, ~ sm / E: sul + -oi] 1-2 sn (Pop) (Șdp) Sul (1) (mare). 3 sn (Olt) Pâlnie lungă. 4 sm (Trs) Lemn de brad subțire cioplit în două dungi.

botă¹ s.f. (reg.) 1 Vas din doage de lemn (de brad) înfundat la ambele capete, purtat cu ajutorul unei sfori, în care se păstrează sau se transportă lichide. Am o botă plină cu apă rece (PRED.). ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2 Butoiaș, doniță. Într-o mînă ținea o botă cu păstrăvi vii (ODOB.). • pl. -e. și boată s.f. /<bg. бота.

CAR², ❍CARIU sm. 1 🐙 Larva ori-cării insecte care trăește în lemn și-l roade: dă-le focului de icoane! d’abia prăsesc cari și păduchi de lemn CAR. ¶ 2 Insectă coleopteră care trăește în lemn în spec. în mobile vechi pe care le rod făcînd niște găuri rotunde (Anobium pertinax) (🖼 882) răscolești ... cărți bisericești cu scoarțele roase și găurite de cari VLAH.; crăpa de cindă și rodea în nurori cum roade cariul în lemn CRG. ¶ CAR-DE-PĂDURE, ~-MARE sau ~ -DE-SCOARȚĂ, altă insectă coleopteră care se găsește în spec. în lemnul de brad pe care-l găurește formînd un fel de galerii (Bostiychus typographus) (🖼 883) [lat. vulg. carius = clas. caries].

crâng, crânguri, (crânc), s.n. 1. Manivelă (la tocilă; la fântâna cu roată; la vârtelniță). 2. Piesă la moară. 3. Cuier de lemn de brad, cu crengi. ■ Atestat cu acest sens (în var. crânc) și în Maram. din dreapta Tisei. 4. Partea superioară a mecanismului pe care olarii confecționau obiecte de ceramică. – Din sl. krongǔ „roată, cerc, îngrăditură, țarc” (Scriban, Șăineanu, DEX).

cujéică, cujeici, (cojolcă, cojalcă, cojălcă, cujalcă), s.f. (reg.) Furcă de tors, formată dintr-o tijă rotundă din lemn de brad sau de alun, lungă de 2-3 m, decorată (motive fitomorfe, antropomorfe, cosmice, fantastice). ■ Atestată în var. cojălcă, în partea de nord a Maramureșului, cujălcă, în centrul și sudul Maramureșului, cujeică, în Lăpuș. – Din ucr. kyželĭca (Drăganu, după DER; MDA).

șíță, șițe, s.f. Scândură mică de lemn de brad, subțire, cu care se acoperă casele, șurile, găbănașul, gardurile; diferă de șindrilă / draniță (care este prevăzută cu șanț). – Din scr. štica „scândurică” (Șăineanu, DEX).

DUGLAS s.m. Specie de brad înalt, cu lemnul galben-roz pînă la brun-roșcat, durabil și ușor de prelucrat. [Pl. -ași, scris și douglas. [< engl. douglas].

DUGLAS s. m. brad înalt, cu lemnul galben-roz până la brun-roșcat, durabil și ușor de prelucrat. (< engl. douglas)

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia coniferelor, care crește în zona muntoasă, înalt, cu frunze în formă de ace de culoare verde închis, persistente (Abies alba și pectinata); p. ext. nume generic dat coniferelor. ◊ Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru primenirea aerului în camere sau săli; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de jneapăn. ◊ Compuse: bradul-ciumei = varietate de jneapăn cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării etc. cu prilejul crăciunului sau al anului nou. ♦ Vîrf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor în timpul nunții. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei. – Comp. alb. breth.

arămíe f. (d. aramă, [de unde bg. araniĭa], ca ferie d. fer, lemnie d. lemn, brădoaĭcă d. brad ș. a.). Ĭal. Căldare de aramă de fert apă de rufe ș. a.

nod n., pl. urĭ (lat. nŏdus, nod., it. nodo, fr. noeud, cat. nou, sp. nudo, pg. nó). Înlănțuire, legătură făcută din învîrtirea uneĭ sforĭ, funiĭ, lanț ș.a.: a face un nod. Proeminență la încheĭeturĭ: nodurile degetelor. Vest. Cĭot, parte dură într’un lemn: nodurile unuĭ brad, uneĭ trestiĭ. Noadă (Pop.). Fig. Dificultate, punct esențial: ĭacătă nodu chestiuniĭ. Complicațiune pe care se bazează intriga uneĭ poeme, drame ș.a. Mar. Lungime cuprinsă între doŭă nodurĭ ale aparatuluĭ de măsurat ĭuțeala mersuluĭ uneĭ corăbiĭ, adică a 120-a parte din milă saŭ 15m 42. Anat. Nodu vital, acel punct al bulbuluĭ rachidian de care depinde respirațiunea și a căruĭ împungere cauzează moartea. Nodu gîtuluĭ, măru luĭ Adam, cartilaginea tiroidă. Nodu gordian, V. gordian. A mînca, a înghiți cu nodurĭ, a mînca supărat. A înghiți nodurĭ, a auzi ceva care nu-țĭ place și a nu putea protesta. A ți se pune un nod în gît, a nu putea vorbi saŭ înghiți de emoțiune saŭ de răceală. A căuta nod în papură, a căuta greșelĭ orĭ defecte acolo unde nu există.

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ◊ Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr. ◊ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crăciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nuntă. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei; melodie după care se execută această horă. – Cf. alb. *bradh, bredh.

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia coniferelor, înalt, cu frunze de culoare verde-închisă, persistente, în formă de ace și avînd pe partea inferioară două dungi alburii; crește în zona muntoasă (Abies alba sau Abies pectinata); p. ext. nume generic dat arborilor din familia coniferelor. V. pin, molid, ienupăr. Mari bogătani, Fiare flămînde-nsetate De aur, de arginți, de bucate, De păduri de brad. BENIUC, V. 153. La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. Din vîrful Carpaților, Din desimea brazilor, Răpezit-am ochii mei. ALECSANDRI, P. II 9. ◊ (Metaforic) Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de romînaș. ISPIRESCU, L. 125. ◊ Apă de brad = amestec lichid de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru primenirea aerului în camere, săli de spectacole etc. ◊ Compuse: bradul-ciumei = un fel de jneapăn cu fructe mici; brad-negru sau brad-roșu = molid. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I 105. 2. Vîrf sau crengi de brad cu care se împodobește carul sau porțile mirilor în timpul nunții. 3. (Articulat; în forma hora bradului) Numele unei hore care se joacă în ajunul cununiei la casa miresei.

cloț¹ sn [At: MARDARIE, L. 2980 / Pl: ~uri / E: săs klôts] (Reg) 1 Trunchiul stejarului tăiat în bucăți de la 0,5 la 2 m. 2 Bucată dintr-un trunchi de copac. 3 Bucată de trunchi de molid sau brad din care se fac șindrile sau scânduri. 4 (Pgn) Bucată de lemn. 5 Prăjină de brad. 6 (Fig; îs) Beat ~ Beat turtă. 7 Cui pentru înnăditul tânjalelor una de alta prin cârcei. 8 (Înv) Zăvor.

mucherei smp [At: COMAN, GL. / E: mucher²] (Reg) Lemne rotunde de brad cioplite simetric pe două părți.

pin² sm [At: VARLAAM, C. 439 / V: (reg) chin, spcin / Pl: ~i / E: ml pinus] 1 (Șîc ~-de-munte, ~-roșu, ~-silvestru) Arbore înalt, cu coroană mare, cu ramurile întinse orizontal, cu scoarța roșie-cărămizie, cu frunzele persistente, sub formă de ace lungi de 4-7 cm, de culoare verde-albăstruie sau cenușie, dispuse câte două, și cu inflorescența sub formă de conuri de culoare brună-cenușie Si: (reg) brad, brad-de-munte, cățuni, cetină, chifăr, jolcă, luciu, mălin, molete², molid, schin, silhă, sosenca, zadă, (Pinus silvestris). 2 (Bot; reg; șîc ~-mic, ~u-ăl-mic, ~-pitic, ~-de-piatră, ~-strâmb, ~-târâtor) Jneapăn (Pinus mugo). 3 (Bot; reg; șîc ~-de-munte) Zâmbru (Pinus cembra). 4 (Șîc ~-de-Banat, ~-negru-de-Banat) Arbore înalt, cu coroana largă, neregulată și tabulară, cu ramurile orizontale, cu frunzele persistente, în formă de ace rigide, cu inflorescență sub formă de conuri de culoare galbenă-verzuie (Pinus pallasiana banatica). 5 (Îc) ~-strob (sau ~-moale, ~-american, ~-mirositor) Arbore înalt, cu coroană regulată, piramidală, cu scoarța de culoare verzuie-cenușie, cu frunzele persistente, sub formă de ace lungi, de culoare verzuie-albăstruie dispuse câte cinci, cu inflorescența în formă de conuri lungi și ușor încovoiate (Pinus strobus). 6 (Îc) ~-negru (sau ~-austriac, ~-negru-austriac) Arbore înalt, cu coroana largă, cu trunchiul drept și adânc brăzdat, cu frunzele persistente, sub formă de ace lungi, rigide și de culoare verde întunecată, dispuse câte cinci, cu inflorescența sub formă de conuri lungi de culoare brună-cenușie Si: (reg) brăduiță (Pinus nigra). 7 (Îc) ~-maritim Pin (1) cu lemnul poros și bogat în rășină, plantat pentru fixarea dunelor mișcătoare (Pinus maritima). 8 (Bot; reg; șîc chin-înalt, ~-roșu) Molid (Picea excelsa). 9 (Bot; înv; șîc ~-alb) Brad (Abies alba). 10 Lemn de pin² (1-9), folosit în industrie, construcții sau drept combustibil.

MUCHERÉI s. m. pl. (Regional) Lemne rotunde de brad cioplite simetric pe două părți (Piatra Neamț). COMAN, GL. – De la mucher².

căluș, important accesoriu al instrumentelor cu coarde și arcuș*. Lucrat din lemn de arțar sau brad, c. este o placă subțire, care, așezată în poziția verticală pe pieptul instr., limitează porțiunea sonoră a coardelor și transmite corpului instr. vibrațiile produse din frecarea arcușului pe coarde.

scîndură f., pl. ĭ (lat. scándula, var din scindula; it. scandola, fr. échandole, șindilă. V. șindilă). Tablă de lemn (de ordinar, de brad) lungă de vre-o 20 de centimetri care se întrebuințează la acopereminte, la pardoselĭ, la corăbiĭ ș.a. Pl. Scîndurile pardoseliĭ: a freca scîndurile. V. blană, dulap, răzlog, șipcă; tavan, tinichea.

ceam n. luntre mare de brad sau de stejar pentru a transporta pe Dunăre materiale grele (piatră, nisip, lemne). [Turc. ČAM, lit. brad].

molift m. brad alb al cărui lemn se întrebuințează la clădiri, la instrumente muzicale și la facerea hârtiei (Abies excelsa). [Și molid: bulg. MOLIKA, brădișor (MOLIKVA, boabă de ienupăr)].

CEDRU, cedri, s. m. Arbore exotic din clasa coniferelor, totdeauna verde, cu ramurile întinse orizontal, cu lemnul tare și care poate ajunge la înălțimi gigantice (Cedrus Libani). În fiecare grădină cîte trei și patru copaci mari, cedri de Liban... ciparoși. GHICA, S. 534. ◊ (Metaforic) Murad se crede-un cedru și nu-i decît un brad! ALECSANDRI, P. III 253. ♦ Lemnul acestui arbore. Așezați într-o luntre de cedru, coborau pe ascultătoarele valuri ale fluviului. EMINESCU, N. 67. – Variantă: (învechit și popular) chedru (SEVASTOS, N. 393, VĂCĂRESCU, P. 149) s. m.

talpă, tălpi, s.f. – Șatră, tindă: „L-o lăsat pă talpă-afară” (Bilțiu, 1996: 69). ♦ În expr. talpa casei = grinda masivă din lemn de stejar sau brad, care se așază pe mur și peste care se montează bârnele din pereții construcției (Dăncuș, 2010). ♦ (onom.) Talpa, Talpă, Talpaș, Talpeș, Tălpășan, Tălpășanu, nume de familie (42 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Din magh. talp „talpă, piedestal” (Cihac, Tiktin, Candrea, Galdi, cf. DER; DEX, MDA).

ȚĂNDĂRICĂ, Mold. Bucov. ȚĂNDURICĂ (pl. -rele) sf. dim. ȚANDĂRĂ: alții fac gropițe în pămînt, (și) împlîntă într’însele țăndurele de lemn aprinse (MAR.); Țăndurica bradului, Veselia satului (SB.), ghicitoare despre „scripcă”; Țăndurică lemn uscat Face larmă’n Țarigrad (GOR.), ghicitoare despre „pușcă”.

tálpă, tălpi, s.f. 1. Șatră, tindă: „L-o lăsat pă talpă-afară” (Bilțiu, 1996: 69). 2. (în expr.) Talpa casei = grinda masivă din lemn de stejar sau brad, care se așază pe mur și peste care se montează bârnele din pereții construcției. ■ (onom.) Talpă, Talpeș, Tălpășan(u), nume de familie în jud. Maram. – Din magh. talp „talpă, piedestal” (Candrea, după DER; MDA).

❍ CLOȚ (pl. -țuri) sn. 1 Olten. 🏠 = ALIC 2 (CIAUȘ). ¶ 2 Olten. (VÎRC.) Bucată de lemn ¶ 3 Trans. Prăjină de brad (PȘC.) [germ. Klotz].

BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt până la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoare verde-închis, persistente, cu florile și semințele în conuri (Abies alba); p. gener. nume dat coniferelor. ◊ Compuse: bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructe mici (Juniperus intermedia); brad-negru sau brad-roșu = molid. ◊ (În sintagma) Apă de brad = a) amestec de apă și ulei extras din frunze de pin, folosit pentru parfumarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. ♦ Brad (1) tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crăciun. ♦ Vârf sau crengi de brad (1) cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nunți. 2. (Art.) Numele unei hore care se joacă, în ajunul nunții, la casa miresei; melodie după care se execută această horă. – Cf. alb. *bradh, bredh.

brad m., pl. ĭ (lat. bratus, un copac perpertuŭ verde, care, ca și vgr. bráhty, un fel de ĭenupăr, și alb. breth, art. bredhi, vine d. ebr. beroš, sirian berot, ar. brot, chiparis, înrudit cu vsl. berza, mesteacăn. Ar putea veni și din alb. bredhi, rom. pl. brazĭ, apoĭ sing. brad. V. breaz). Un mare și impunător copac conifer rășinos perpetuŭ verde care-șĭ înalță trunchĭu vertical pînă la 50 de metrĭ și crește maĭ ales la munte (abíes alba sav abies pectinata). Lemnu luĭ: o masă de brad. Fig. Un brad de flăcăŭ, un flăcăŭ înalt, drept și robust. V. molid, pin, cetină, sihlă, cucuruz, rășină, terebint.

cófă f., pl. e (sas. germ. kufe, găleată, d. lat. cûpa, cadă. De aicĭ: bg. sîrb. rut. kofa, alb. kovă, turc. koga, kuga, pop. kova, kofa, kuva, mgr. kúfa, ngr. kufás. V. cupă). Est. Vas de lemn compus din doage de brad și cercurĭ, care are o toartă pe care-l apucĭ și care servește la dus apă c’o singură mînă saŭ atîrnat de cobiliță. A pune pe cineva în cofă, a-l înfunda, a-l întrece. Ploŭă cu cofa, ploŭă torențial, cu găleata. – În vest dóniță.

conifer a. cu fructe în formă de con, ca bradul. ║ f. pl. conifere, familie de arbori dintre cari unii ajung la cea mai mare înălțime, produc rășină și lemnul lor servă la construcțiuni: brad, molift, pin.

urechiușă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) uric~, ~ișă, urechiuș sm / Pl: ~șe și (reg) ~și / E: ureche + -ușă] 1-2 (Șhp) Ureche (1) (mică) Si: urechiuță (1-2). 3 (Bot; reg; îc) ~șa-babei Urechea-babei (Peziza coccinea). 4 (Bot) Ciupercă comestibilă, cartilaginos-gelatinoasă, roz-portocalie și roșcată, cu pălăria ascuțită, ce crește pe pământ sau pe lemne putrede, în păduri de brad (Gyrocephalus sugus). 5 (Bot; reg; mpl) Burete galben (Cantharellus cibarius). 6 (Bot; reg; lpl; îf urechiuși) Urechea-babei (Peziza coccinea). 1 (Bot; reg) Drechlă (Auricularia mesenterica). 8 (Bot; pop; șîc ~-de-stâncă) Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 9 (Bot; reg) Borșișor (3) (Sempervivum schlehani). 10 (Bot; reg) Urechea-iepurelui (Bupleurum rotundifolium). 11 (Bot; reg) Urechea-ursului (Primula auricula). 12 (Pan; reg) Nume dat părților unor obiecte asemănătoare cu o ureche. 13 Toartă la ciubăr. 14 Ureche la găleată. 15 (Trs; Ban; pan; mpl) Preparat alimentar cu fonna unei urechi mici, din foaie de tăiței, care se fierbe și se pune în supă, la borșuri etc. 16 (Reg; pan; lpl) Colțunași umpluți cu came tocată, fierți în supă. 17 (Reg; lpl) Minciunică. 18 (Atm; rar) Auricul. 19 (Atm) Dependință a fiecărui atriu cardiac Si: apendice atrial. 20 (Ent; reg) Urechelniță (1) (Forficula auricularia).

boc⁵ sn [At: VICIU, GL, / Pl: ~uri / E: nct] (Reg) 1 Capete scurte de brad. 2 Capul cu care se leagă lemnul de plută. 3 (Îs) Lemne legate în - Lemne legate de plută cu o sârmă împletită care le străbate la capătul subțire.

brădulă sf [At: VICIU, GL. / Pl: nct / E: brad + -ulă] (Reg) Bâtă mare de lemn.

car² sm [At: NEAGOE, Înv. 253/21 / V: (înv) ~iu / Pl: ~i / E: ml carrus (caries)] 1 Nume dat mai multor specii de insecte mici, dăunătoare, din ordinul coleopterelor, cu corpul păros și cu picioarele scurte, care trăiesc în lemn și se hrănesc cu acesta. 2 (Spc; îs) Făină de ~ Pulbere de lemn ros de cari (1). 3 (Îc) ~iu-de-stejar Larva viespei (Sirex gigas). 4 (Îc) ~iu-mic Mică insectă care roade lemnul (Anobium pertinax). 5 (Îc) ~iu-mare, ~ de-pădure, ~ de-scoarță Gândac castaniu, rotund, lung de 5 mm, cu capul mic și mustăți scurte, care trăiește pe brazi și molizi, săpând galerii între lemnul trunchiului și scoarță (Bostrychus tipographus).

văpaiță s.f. (pop.) 1 Opaiț. 2 Făclie de lemn sau din crengi lungi de brad, de mesteacăn etc., îmbibate cu rășină, cu petrol etc. cu care se sperie noaptea peștii, pentru a-i face să intre în capcanele pregătite dinainte; văpaie. • sil. -pa-i-. și văpaiț, vopaiț s.n., vopaiță s.f. /văpaie + opaiț[ă], prin contaminare.

ȘPAN², șpanuri, s. n. 1. Așchie provenită din prelucrarea la strung, la freză a metalelor, a lemnului etc. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care se fac șindrile sau doage. – Din germ. Span.

BRAD ~zi m. 1) Arbore conifer înalt, cu tulpina dreaptă, cu frunze persistente aciculare, cu semințe în formă de con și cu lemn moale, elastic, folosit în scopuri ornamentale și industriale. * ~-argintiu varietate de brad cu frunze moi, de culoare verde-albicioasă. ~-roșu (sau ~-negru) varietate de brad cu frunzele în patru muchii; molid. 2) Lemnul acestui arbore. 3) Nume dat oricărui arbore cu frunze aciculare persistente și cu fruct în formă de con. 4) Arbore de acest fel, de obicei mic, tăiat și împodobit cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou. /Cuv. autoht.

măzănaie sf [At: DDRF / Pl: ~năi / E: ns cf ger Maserholz „lemn cu pete”] 1 (Mol) Umflătură lemnoasă care se face pe trunchiul copacilor, mai ales al brazilor Si: (reg) moțochină (6). 2 (Pex) Bucată de lemn cu noduri proeminente. 3 (Pex) Umflătură. 4 (Pex) Tumoare. 5 (Reg; dep) Fată urâtă. 6 (Reg) Unealtă cu care se crapă lemne.

MĂZĂNAIE s. f. 1. (Mold.) Umflătură lemnoasă care se face pe trunchiul copacilor, mai ales al brazilor, (regional) moțochină; p. ext. bucată de lemn cu noduri proeminente. Cf. DDRF, TDRG. Căuș făcut dintr-o mazanaie. ȘEZ. III, 92. Lemn închircit care prezintă mulțime de mădzănăi (nodîlcuri). ib. V, 74. Trebuie să crăp niște măzănăi. MAT. DIALECT. I, 180. ♦ P. e x t. Umflătură, tumoare. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. cf. MAT. DIALECT. I, 180. ♦ (Regional) Epitet depreciativ pentru o fată urîtă (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 180. S-a măritat și măzănaia asta. ib. 2. (Regional) Unealtă cu care se crapă lemne. Com. din BUCȘOAIA-GURA HUMORULUI. - Pl.: măzănăi. – Etimologia necunoscută. Cf. g e r m. M a s e r h o l z „ lemn cu pete”.

mătreață s.f. I (med.) pitiriazis, <reg.> hâră², pleasnă, plesnete (v. plesnet), tărâțar, tărâță, <fran.; înv.> peliculă. Pentru combaterea mătreții se folosesc șampoane speciale. II (bot.) 1 mătreață-de-arbori = Usnea barbata; <reg.> lână-de-brad, mătasea-bradului (v. mătase), mătreața-bradului, mușchi-alb (v. mușchi²), mușchi-de-lemn (v. mușchi²), pletele-muierii (v. pleată); (art.; reg.) mătreața-bradului v. Mătreață-de-arbori (Usnea barbata). 2 (reg.; și mătreață-de-apă, mătreață-de-baltă, mătreață-verde) v. Mătasea-broaștei (v. mătase) (Conferva rivularia). 3 (reg.) v. Măcriș (Oxalis acetosella). III (entom.; arg.; glum.) mătreață-cu-mațe v. Păduche. Păduche-de-cap (Pediculus capitis).

2) *plácă f., pl. ăcĭ (fr. plaque, d. plaquer, a placa). Lamă saŭ tablă de metal orĭ de lemn aplicată pe ceva: un chĭurasat cu plăcĭ de oțel, un dulap de brad învălit cu plăcĭ de nuc. Bucată de lemn orĭ de metal învălită cu panglicile decorațiunilor care atîrnă de ĭa: la pept purta placa cu decorațiunĭ.

brad s.m. 1 (bot.) Arbore din familia pinaceelor, înalt pînă la 50 m, cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace, de culoare verde-închis, persistente, cu fructele în formă de conuri, care crește în zona muntoasă (Abies alba). Vîntul sună în brazi (IBR.). ◊ Apă de brad = amestec de ulei extras din frunze de pin și apă, care este folosit pentru odorizarea încăperilor sau a apei de baie; b) băutură alcoolică aromatizată cu esență din semințe de ienupăr. ♦ Gener. Nume generic dat arborilor din familia coniferelor: molid (Picea excelsa), tisă (Taxus baccata), pin (Pinus silvestris) etc. ◊ Compuse: brad-negru (sau -roșu) = molid (Picea excelsa); bradul-ciumei = varietate de ienupăr cu fructele mici (Juniperus intermedia). ♦ Lemnul obținut în urma tăierii coniferelor. Laviță de brad (AGÂR.). ♦ Fig. Om arătos, înalt și voinic. Căci era un brad de românaș (ISP.). 2 Arbore conifer tăiat și împodobit cu globuri, jucării, bomboane etc. cu prilejul Crăciunului sau al Anului Nou; pom de Crădun. ◊ Brad de Crăciun v. crăciun. ♦ (pop.) Vîrf sau crengi de brad cu care se împodobesc carul și porțile mirilor la nuntă. ♦ (reg.) Vîrf sau crengi de brad care se poartă înaintea celor decedați care nu au fost căsătoriți. ♦ (muz.) Cîntec funebru din Transilvania. 3 (art.) Numele unei hore care se execută, în ajunul nunții, la casa miresei. ♦ Melodie după care se execută această horă. 4 (țesăt.) Motiv de broderie care imită frunzele de brad, cusut pe mînecile iei. • pl. brazi. /<cuv. autoh.; cf. alb. *breth , bredh.

fundătură, -i, s.f. – Partea de deasupra portiței (uștior), la porțile de lemn maramureșene. De obicei este formată din scânduri de brad traforate (figuri geometrice). Uneori este alcătuită din șipci dispuse vertical sau în formă de grătar. Fundătura are valoare strict estetică (Nistor 1977: 22). – Din înfunda „a închide, a astupa” (cf. lat. infundare) + -tură.

MESTEACĂN, mesteceni, s. m. Arbore cu coajă albă, cu frunze de un verde-cenușiu, cu rămurele flexibile plecate în jos; crește în regiunile de deal și de munte (Betula verrucosa). O pădure tînără de mesteceni, în care deodată parcă se făcea lumină. SADOVEANU, O. VII 57. Mesteacănul de la poartă își răsucea frunzele argintii la răsufletul vîntului. C. PETRESCU, S. 227. Pădurile de brad și de mesteacăn ale Rusiei. ODOBESCU, S. III 33. ♦ Lemnul arborelui descris mai sus. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăți mari de mesteacăn. SADOVEANU, O. VIII 171. M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn, CAMIL PETRESCU, U. N. 241.

OBLU², OABLĂ, obli, oable, adj. (Regional) Care se prezintă ca o linie dreaptă, drept. Dîră oablă din apa Nistrului pînă-n muntele ăl mare. DELAVRANCEA, O. II 30. Dar ea are fața albă Ca tăiată-n flori de nalbă Oblu trup ca bradu-n plai. COȘBUC, P. II 210. Prinse a căuta lemne oable de casă. RETEGANUL, P. III 60. ♦ (Despre cîmpii) Plan, neted, șes. Toată acea lată și oablă cîmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie. ODOBESCU, S. III 194. ♦ (Despre înălțimi, urcușuri) Aproape vertical, abrupt, povîrnit. Săpătura costișei venea oablă ca o prăpastie. SADOVEANU, B. 227. [Muntele] era mai luciu decît oglinda și mai oblu decît păretele. RETEGANUL, P. I 41.

PIN², pini, s. m. Arbore din familia coniferelor, cu ace lungi prinse în smoc cîte două, cîte trei sau cîte cinci la un loc pe ramuri; crește la munte și în regiunile nisipoase cu climă temperată, lemnul lui rezistent fiind întrebuințat în construcții (Pinus). V. brad. Doar pinii întunecați înfruntau toamna, tăind între crengile albe și zvelte ale mesteacănilor, umbre severe. C. PETRESCU, S. 169. ◊ (Cu sens colectiv) Ține inelușul meu Și du-te iute cu el în pădurea pinului, în munții Catrinului. PĂSCULESCU, L. P. 260. ◊ Pin maritim = varietate de pin cu lemnul poros și cu trunchiul foarte bogat în rășină, plantat pentru fixarea dunelor de nisip mișcătoare. Cu mîna lui sădise la mormîntul Penelopei doi pini maritimi și o tufă de trandafiri agățători. BART, E. 259.

fundătură, fundături, s.f. – 1. Partea de deasupra portiței (uștior), la porțile de lemn maramureșene. De obicei, este formată din scânduri de brad traforate (figuri geometrice). Uneori este alcătuită din șipci dispuse vertical sau în formă de grătar. Fundătura are valoare strict estetică (Nistor, 1977: 22). 2. Drum înfundat, închis. – Din (în)funda „a închide, a astupa” (cf. lat. infundare) + suf. -ătură (DEX, MDA).

BILĂ¹ (pl. -le) sf. Trunchiu de lemn din toată lungimea unui copac, mai adesea de brad, din care se fac scînduri: în apa făcută tău s’au strîns bilele aduse din munți (LUNG.) [blg. bilo + fr. bille].

hârzob, hârzoabe, s.n. (reg.) 1. funie groasă folosită la coborârea sau la ridicarea greutăților din adâncime; vârtej. 2. ladă care odinioară servea de scenă și în spatele căreia păpușarul mânuia păpușile; lada păpușilor. 3. coșuleț din cetină de brad în care se păstrează unii pești. 4. policandru. 5. cerc de lemn de care se prinde un săculeț prin care se strecoară zerul (folosit de ciobani). 6. paneraș făcut din cetină de brad în care se usucă peștele. 7. excrescență în vârful coarnelor de cerb; ploscuță. 8. băț despicat în vârf cu care se dau merele jos din pom.

corugă sf [At: H IX, 284 / Pl: ~ugi / E: bg коруба] (Reg) 1 Tavă făcută din coajă de brad pe care baciul ține mămăliga, lingura, sarea. 2 Vas de lemn din care ciobanii beau apă și lapte. 3 Lingură mare de lemn cu care se bea apă din fântână. 4 Loc pe unde lemnele se dau de vale.

MUC s. m., s. n. I. S. m. 1. (Mai ales la pl.) Secreție (vîscoasă și lipicioasă) produsă de glandele mucoasei nazale și eliminată prin nări. Cf. ANON. CAR. Se deosebesc puroile ceale din gîlci, de muci. CALENDARIU (1814), 165/20, cf. VASICI, M. I, 182. Nu s-a speriat și nu a plîns cu mucii. . . pînă la bărbie, cum fac copiii proști. I. BOTEZ, B. I, 137. Minte n-ai mai multă. ca un copil cu muci. BENIUC, V. CUC. 22, cf. CAMILAR, N. I, 237, II, 309. Calul a sforăit deodată și, tușind scurt, a împrăștiat un smoc de muci în toate părțile. PREDA, Î. 131. Copiii Pe gunoi, Cu mucii Țuroi. TEODORESCU, P. P. 179. O băsmăluță de in . . . Să-mi șterg nasul de muci. MARIAN, NU. 396. Copilul. . . are nasul uscat, fără muci. ȘEZ. IV, 27, cf. II, 187. Mucii-i curge, Luleau-i strînge. VASILIU, C. 186, cf. ALRM II/I h 20. Cînd mucii ți-i sufli, nu trîmbița din nări, că pe toți îi sperii. ZANNE, P. VIII, 378. Sub cel deal îngropilat, fierbe-o oală cu păsat (Mucii în nas). SBIERA, P. 323. Lui Stan lungul li pică mucul (Fintîna). GOROVEI, C. 143. ◊ E x p r. (Regional) A-și lăsa lucrul și a-și lua (sau a-i lua cuiva) mucul = a-și lăsa treburile importante pentru a se ocupa de lucruri lipsite de însemnătate (ale sale sau ale altuia). Cf. PANN, P. V. I, 151/27. ZANNE, P. II, 632. (Regional) Frumos de muc = foarte frumos. Cf. POLIZU, BARONZI, L. 126, ZANNE, P. II, 567. (Regional; ironic) Îi curg mucii de gras (ce e), se zice despre cineva foarte slab. PAMFILE, J. II, 155. (Familiar) A-i pica (sau a-i cădea) mucul (sau mucii) undeva sau la cineva, se zice despre cei care se duc într-un loc mai des decît s-ar cuveni sau care zăbovesc prea mult undeva ori la cineva. Una, două, la Mărică, Mucii tot la ea îți pică. PANN, P. V. II, 107/4. Acasă vine numai cînd îi e foame, încolo-i cade mucu tot pe uliță. CONV. LIT. XXVII, 725. Toată ziua îi pica mucul în casa plutonierului. STANCU, R. A. II, 168, cf. CIAUȘANU, GL. (Familiar) A-i pica (cuiva) mucul (sau mucii) după cineva = a-i plăcea (cuiva) mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. (Familiar) A fi (încă) cu mucii la nas = a fi tînăr, lipsit de experiență, naiv. Cf. ZANNE, P. II, 634. (Regional) A prăji cu muci = a fi foarte sărac. id. ib. IV, 97. (Familiar) Să nu dai (nici) mucii pe el, se zice despre cineva lipsit de valoare. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Învechit, rar; la sg.) Mucus; mucozitate. Glistirul. . . pentru spălarea și curățirea mucului, a balelor și a copturii. PISCUPESCU, O. 222/2. [La vărsat] să câptușaște limba. . . cu un muc galben sau negru care cu cît va fi mai svîntat, cu atît este primejdiia mai mare. id. ib. 249/2. 2. (Regional; la pl.) Răpciugă. [Răpciugă] să mai numește și: rapin, muci, troahna cailor și a măgarilor. BIANU, D. S. 622, cf. H XVIII, 161. 3. (Prin nordul Transilv. și Maram.) Seva copacului; (popular) mîzgă (1). Cf. ALR I 957/348, 360. ♦ (Regional) Miezul mucilaginos al nucii necoapte (ȚEPU-Tecuci). Cf. GOROVEI, CR. 238. Nucile nu vor lega și vor rămînea tot cu muci. id. ib. II. S. n. (Adesea cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) 1. Vîrf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de luminare, de candelă, de lampă etc.; p. g e n e r. fitilul întreg. V. f e ș t i l ă. Mucure de lumînare. ST. LEX. 169^v1/3, cf. LB, VALIAN, V., POLIZU. O țigancă . . . lua din cînd în cînd mucul lumînărilor ca să dea mai multă lumină. FILIMON, ap. TDRG. Bolta-n fundul domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite. EMINESCU, O. I, 50, cf. 84. Mucul căzut al lumînărei. id. N. 55, cf. id. G. P. 58. Său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeșnic și se stinse. VLAHUȚĂ, D. 188. Închise cartea ș-o lăsă încet pe mucul lumînării, ca să rămînâ cu sineși în tihna întunericului. id. O. A. 140. Sâ-l mînjești nițel cu muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Cum ard lumînile cu mucul în jos, măi, Ioane ? SP. POPESCU, M. G. 87. Un muc de opaiț ardea. COȘBUC, P. I, 235, cf. PĂCALĂ, M. R. 182. Opaița arde roșie, sus, pe colțul hornului, și mucul sfîrîie în seu. SADOVEANU, O. I, 242, cf. X, 329, id. M. C. 71. Voind să aprindă o lumînare, stinse vreo trei-patru chibrituri în drumul de la cutie pînă la muc. GANE, N. II, 159. În fundul casei, zăcea un mort cu o singură lumînârică la cap și cu un muc ars, foarte lung. SBIERA, P. 313, cf. CHEST. II 363/3, 11, 184, ALRM II/I h 379. Iei mucii dă la lumînare cu mucările. ALR II/I MN 141, 3 909/182, cf. ib. MN 141, 3 908/47, 3 909/172, 219, 235, A II 6,12. ◊ E x p r. A lua mucul lumînării = a se alege numai cu ceva lipsit de valoare, a rămíne păcălit (pentru că n-a știut să profite de împrejurări). Cf. ZANNE, P. III, 215. A-i ajunge (sau a-i veni) cuiva mucul la deget = a se afla într-o situație dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la capătul răbdării. Cf. ZANNE, P. III, 251. Și-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două. MARIAN, T. 122. Se luptară voinicește, adică cum știau ei să se lupte, cînd îi ajungea mucul la deget. id. ib. 303. (Rar) A scrie pe mucul lumînării = a uita repede o binefacere, a se arăta nerecunoscător. Cf. ZANNE, P. III, 213. (Rar) A mînca mucul lumînării = a-și pierde omenia; a nu mai avea trecere (la cineva). Cf. ZANNE, P. III, 215. 2. Bucățică rămasă dintr-o lumînare aproape consumată; capăt de luminare; (rar) mucarnită. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CARAGIALE, O. II, 226. Să ai la îndemînă nițel muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Mucurile. . . le lasă acolo să ardă mai departe pînă ce se sting singure. MARIAN, NA. 305. Intră și găsește un soldat tînăr, scriind, la un muc de lumînare, pe tobă drept masă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 30. În toata casa nu era nici un muc de lumînare. STĂNOIU, C. I. 66, cf. CHEST. II, 356/1, ALR II/I MN 141, 3 908/172, 260, 353, 362, GLOSAR REG. ◊ F i g. (Sugerînd ideea duratei limitate) Vai, ce mai e și viața noastră ! Ia un biet muc de lumînare ! ANGHEL-IOSIF, M. I, 195. ♦ Capăt nefumat rămas dintr-o țigară (aproape) consumată; (familiar) chiștoc. Cu șapca pe ochi și cu mucul țigării lipit de buza de jos. C. PETRESCU, C. V. 39. Tovarășul lui Radu Comșa turtește țigarea de perete și aruncă jos mucul. id. Î. II, 56. Mucurile de țigări aurite. I. BOTEZ, B. I, 211. Sticle cu trompă metalică alături de „sferturi” și mucuri de țigări. TEODOREANU, M. II, 100, cf. 346. Țigarea o fuma pe drum, iar mucul acasă. P. CONSTANT, R. 74. Turti cu necaz mucul unei țigări. . . de buza ceștii. BART, S. M. 85. Tata trage dintr-un muc de țigară. PAS, Z. I, 133. Se deslușeau buze aspre, prin peri lungi de mustăți îndoindu-se în jos, s-apuce parcă mucurile supte cu deznădejde. CAMILAR, N. I, 11, cf. 363. Fumase toate țigările pe care le avusese la el. De cîteva minute începuse să fumeze mucurile lor, pe care le alegea înfrigurat din scrumieră. V. ROM. august 1954, 102. ◊ E x p r. (Familiar) A ajunge la mucuri de țigări = a sărăci cu totul. Cf. ZANNE, P. III, 398. ♦ P. a n a l. Ceea ce rămîne din unele obiecte (după ce au ars). Cu părul cănit, ondulat cu drotul, cu sprîncenele încondeiate cu muc de alună arsă. BRĂESCU, V. 20. ♦ (Regional; la pl.) Resturi de spice rezultate de la treieratul cerealelor. V. p l e a v ă, g o z, z o a n ă. (Feneș-Alba Iulia). Cf. ALR II 5 308/102. 3. (Regional) Extremitate, capăt (bulbucat, îngroșat, rotunjit sau alungit) al unor obiecte, plante etc.: a) parte a tulpinii porumbului de la știulete în sus, care se taie, uneori, pentru a grăbi maturizarea plantei; capătul subțire (fără grăunțe sau cu grăunțe rare) al știuletelui de porumb. Mucul, moțul alb de la capul rodului. CR. IV, 220, cf. V, 280. Capul ciocanului. . . care este alb și n-are grăunțe se numește prin Oltenia muc. PAMFILE, A, R. 90, cf. ALR II 5 147/172. Tăiem la mucuri, ib. 5147/872; b) inflorescență a unor plante (cînepă, papură etc.), aflată în vîrful tulpinii; p. e x t. partea de sus a unor plante. La un fir de cînepă deosebim. . . floarea cu frunzele care se numește sglăvoc sau muc. PAMFILE, A. R. 169. Mucuri de papură. ALR I 1 907/530, cf. 1 907/516, 518. Mucu cînipei. A V 34, cf. 28, GLOSAR REG ; c) mugur al unei plante. Cf. LB, ALR i 369/315, A II 12; d) con de brad (Lipovăt-Vaslui). Cf. ALR I 974/510; e) moțul, creasta curcanului. Cu muc de curcan pe nas. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. SĂGHINESCU, V. 96. ◊ C o m p u s: (Bot.) mucul-curcanului = barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. SĂGHINESCU, V. 61, H III 139, 325, VI 25, XIV 436, ALR I 1 952/684; f) sfîrcul sînului. Cf. BARCIANU. Moașele. . . au mașină de fac muc la țîță. CONV. LIT. XXXVI, 550, cf. CV 1951, nr. 9-10, 43, ALR II/I MN 37, 2 207/141, 172, 182, 192, 235, 762, 784; g) vîrful cozii de cal. Cf. DR. V, 307; h) șfichiul biciului (Biia-Blaj). Cf. ALR I 1 094/140; i) prîsnel (la fus) (Broșteni-Tîrgu Neamț). ALR I 1 270/554; j) vîrful sfredelului. Cît un muc de sfredel. SĂGHINESCU, V. 96, cf. ALRM I SN h 375. 4. (Regional) Fir de metal care se desface de pe tăișul cuțitului, al coasei, al secerii etc., prin continua ascuțire (Crișcior-Brad). Com.PAȘCA. 5. (Regional). Scobitură făcută cu dalta într-un lemn, pentru a se introduce capătul altui lemn (ȘEZ. VII, 182); crestătură făcută în piciorul de sus al prispei (CHEST. II 272/334); loc de îmbinare a căpriorilor (ib. II 227/271). – pl.: (I, regional și II 1) muci, (II) mucuri. – Și: (II 1, învechit) múcure s. n. – Lat. mucci (pl. lui muccus) > muci > muc. – Mucure: sg. refăcut după pl. mucuri.

PANCIU, oraș în jud. Vrancea, situat la poalele Subcarpaților Vrancei, pe râuș Șușița; 9.137 loc. (2003). Stație finală de c. f. Fabrici de butoaie, de tricotaje și de produse alim. (preparate din carne și lapte, băuturi alcoolice, panificație). Vestită podgorie și important centru de vinificație (secție pentru producerea vinului șampanizat). Cramă. Muzeul Viticulturii. Prima mențiune documentară datează din 20 iul. 1589, cu numele Crucea, iar la 25 dec. 1798 apare consemnat cu denumirea Târgul Panciu. Declarat oraș în 1956. Schitul Brazi (de maici), reînființat în 1990, cu biserica Sf. Gheorghe, construit din lemn în 1676 și refăcută din zid în 1834. Monumentul eroilor Primului Război Mondial, din 1928, operă a sculptorului George Dimitriu.

RĂȘINOS, -OASĂ, rășinoși, -oase, adj. 1. (Despre copaci) Care produce rășină. Bradul este un copac rășinos. ♦ (Substantivat, f. pl.) Conifere. Deșeurile de lemn de rășinoase sînt dirijate la fabricile de celuloză. 2. Cu aspectul și proprietățile rășinii; lipicios, cleios. (Cu pronunțare regională) Albinele lucrătoare... astupă... crăpăturile (din știubei) cu o materie rîșinoasă. La TDRG. 3. (Fiz.; în expr.) Electricitate rășinoasă = sarcină electrică negativă, statică, produsă prin frecarea unui baston de rășină cu o bucată de postav.

raia¹ sf [At: DDRF / V: ~ie (A și: raie), reia / Pl: ~iele / E: ger Rahe] (Reg) 1 Șipcă de brad întrebuințată la făcutul gardurilor, la fixarea tencuielii pe pereții de lemn ai caselor vechi etc. 2 Prăjină de care se prinde pânza luntrii. 3 Lemn lung și rotund.

CEP, cepuri, s. n. 1. Dop lung de lemn cu care se astupă gaura unui butoi. ♦ Canea. ♦ (Rar) Gaură a butoiului în care se pune cepul (1) sau caneaua. ◊ Expr. A da cep unei buți = a începe o bute plină de vin (sau de alt lichid). 2. Porțiune din tulpina unui portaltoi, care se lasă deasupra altoiului pînă la dezvoltarea acestuia, cu scopul de a-l proteja. ♦ Nod din tulpina unui brad sau a unui molift din care crește ramura. 3. Fusul arborelui de lemn al unei mori țărănești de apă. 4. Proeminență (cilindrică) la periferia unei piese, tăiată astfel încît să se potrivească într-o scobitură din altă piesă. ♦ Capătul filetat în exterior al unei țevi, care servește la îmbinare prin înșurubare. – Lat. cippus.

cep n. 1. partea din trunchiul unui arbore tăiat (ex. de brad) ce rămâne în pământ, mai ales cep de viță; 2. bucată de lemn spre a astupa o butie găurită; 3. gaură în care se bagă cepul: a da cep unei buți; 4. Puișor de lemn ce împreună obezile roții; 5. fierul ce se pune în capul fusului morii. [Lat. CIPPUS, trunchiu].

CEP (pl. -puri) sn. 1 🌿 Butuc de viță cu unul sau mai multe noduri rămase de la tăiatul ramurilor, și care se pune în pămînt ca să prindă rădăcină ¶ 2 Dopuleț cu care se astupă gaura unui butoiu, prin care se toarnă sau se scoate lichidul: trase ~urile la cîteva buți deodată și pe toate le înghițea (ISP.) ¶ 3 Gaura în care se bagă cepul; a da ~ unui butoiu, a începe să scoată lichidul dintr’un vas ¶ 4 (pl. -puri sn. și cepi sm.) Guișor de lemn cu care se împreună obezile unei roți ¶ 5 Capătul unei bucăți de lemn sau de metal tăiat ast-fel ca să se potrivească într’o scobitură (numită „șliț”, ,,ținc", etc.) făcută în altă bucată, cu care treime împreunată (🖼 1061) ¶ 6 🏚 Fie-care din cele două capete ale fusului de lemn la moară ¶ 7 Mold. Bucov. Olten. (pl. -puri și cepi) Crenguță de brad sau de molift ¶ 8 Umflătură, nod la crengile de brad [lat. cĭppus + sl. čepŭ].

parcán n., pl. e (pol. rut. parkan, îngrăditură de lemn; ung. párkány, margine, cadru, toc, chenar [rudă cu parc]). Vechĭ (părcan). Întăritură de lemn, palancă, palisadă, parapet. Azĭ. Mold. Pl. Parmaclîc, ostrețe. Balustradă (la cafas): un brad bun de făcut parcane la bisericuță (Sadov. VR. 1928, 1, 53). Îngrăditură care oprește bușteniĭ luațĭ la vale de un rîŭ. Trans. (părcan). Tocu (cadru) ușiĭ saŭ ferestreĭ.

Abies nordmanniana Spach, « Bradul de Caucaz ». Specie care atinge înălțimi de cca 60 m, scoarță gri-închis, lemnul alb, ușor, elastic, lujeri maro-închis-cenușii, lucioși. Mugurii fără rășină. Acele așezate pe 2 rînduri (lungi de 25-35 mm), îndreptate spre vîrful lujerului, pe partea inferioară cu 2 dungi albe de stomate, cea superioară de un verde-întunecat-lucios. Conuri (cca 18 cm lungime) cilindrice. Carpelele mai scurte decît bracteele.

saltea sf [At: URICARIUL, XI, 249 / V: (înv) seltele, (reg) săl~ / Pl: ~ele, (înv) ~eli / E: ngr σελτές] 1 Obiect în formă de sac plat, de obicei paralelipipedic, confecționat din pânză, din diverse țesături sintetice, din cauciuc etc., în care se introduce (și se fixează prin cusături din loc în loc) un strat gros de lână, de iarbă-de-mare, de paie, de vată etc. sau care se umple cu aer, apă etc. și care se folosește, ca așternut moale (pe paturi), pentru protecție corporală în unele probe sportive, pentru a pluti pe apă etc. 2 (Îe) A sta (sau a ședea) pe ~ A nu face nimic din comoditate. 3 (Îae) A fi fără nici o grijă. 4 (Îae) A fi bogat. 5 (Îlav) A pune (sau a avea) sub ~ A-și face sau a avea economii. 6 (Îlav) (De) pe ~ Fără a se obosi, fără a face ceva. 7 (Îal) Fără să-l coste ceva. 8 (Îe) A se întinde cât ține ~ua A pretinde doar atât cât este posibil. 9 (Pan; urmat de determinări) Nume generic pentru mai multe obiecte făcute din piatră, cărămidă, nuiele etc. care sunt întrebuințate pentru a proteja, a apăra, a fortifica etc. 10 (Spc; șîs ~ pentru reproducere) Cadru de lemn de diferite forme, în care sunt fixate mustăți de salcie, crengi de brad, vârfuri de stuf etc., folosit la reproducerea dirijată a diferitelor specii de pește.

CONIFÉR (< fr., lat. conifer, din conus „con” + fero „a purta”) s. n. (La pl.) Ordin de plante lemnoase cu canale secretoare de rășină, frunze aciculare sau solzoase, în general persistente, flori unisexuate dispuse în conuri și semințe aripate; constituie etajul superior al pădurilor din munții României, avînd importanță în industria lemnului, în construcții etc.; (și la sg.) arbore sau arbust din acest ordin (ex. bradul). Sin. rășinos.

ceám n., pl. urĭ (turc. čam, brad; sîrb. čam, ceam). Un fel de caic fluvial foarte lat p. transporturĭ grele (lemne, nisip, peatră ș. a.). Are și pînze și poate merge și neremorcat.

VAL¹, valuri, s. n. I. Masă de apă care înaintează (sau face impresia că înaintează) ridicîndu-se și coborîndu-se la suprafața unei mări, a unui fluviu etc.; talaz. Vasul nostru bătrîn, slăbit din încheieturi, gemea greoi, cutremurat la fiecare val ce se izbea în coastele-i de lemn. BART, S. M. 52. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad; Ritmic valurile cad, Cum se zbate-n dulce ropot Apa-n vad. COȘBUC, P. I 48. Singuratece izvoare făc cu valurile larmă. EMINESCU, O. I 83. ◊ Fig. Mărirea să-l înece în valurile sale! ALECSANDRI, T. II 164. Loc. adv. În valuri sau valuri-valuri = unul după altul, succesiv, p. ext. din plin, cu grămada, puhoi. I se ridicau furiile valuri-valuri, ca penajul curcanului. VORNIC, P. 206. Căldura valuri-valuri Se revarsă. COȘBUC, P. I 222. Porțile zilei se deschid și, în valuri, curge lumina pe văi. VLAHUȚĂ, O. A. 410. Cad săgețile în valuri care șuieră, se toarnă. EMINESCU, O. I 148. ◊ Expr. În valul apei = contra direcției valurilor, împotriva cursului apei, în susul apei. Din picioare se pescuiește și mergînd la deal «în valul apei». ANTIPA, P. 152. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Omul e dator să se lupte cît o putea cu valurile vieții. CREANGĂ, P. 235. În interval, cei trei frați desmoșteniți cercau valurile lumii sub orizonturi străine. HASDEU, I. V. 99. Adeseori departe de-a lumei triște valuri, Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! ALECSANDRI, P. I 202. Să mai uite de aste valuri lumești. ȘEZ. IV 17. Valurile tinereții = nestatornicia, inconsecvența, dibuirile inerente vîrstei tinere. Ei! nu te rușina! Ale tinereții valuri! CARAGIALE, T. II 68. Valul (sau valurile) vremii = curgere, desfășurare, trecere a vremii. Ca valul vremilor ce curg Atîtea cîntece s-au dus. GOGA, P. 22. Parcă nici n-o atinsese valul vremii. Aceeași bătrînică sprintenă și veselă. VLAHUȚĂ, O. A. 497. Din valurile vremii, iubita mea, răsai Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai. EMINESCU, O. I 213. II. Fig. Nume generic dat unor lucruri care pot fi comparate cu valul (I), ca formă sau ca mișcare. 1. (Predomină ideea de aplecare și de ridicare) Către sfîrșit de iunie, valurile spicelor încărcate se păstrează încă verzi. RALEA, O. 135. Vedeam valuri verzi de grîne, unduirea unei iniști. EMINESCU, O. I 141. Valurile de iarbă... nu-i insuflă îngrijarea nestatornicului ocean. ODOBESCU, S. III 15. ♦ Oscilație, fluctuație. Nu mai trebuiesc comentarii la mica poezioară pe care mi-a inspirat-o nestatornicia valurilor politicei daco-romane. CARAGIALE, O. VI 50. 2. (Predomină ideea de mase în succesiune continuă și tumultuoasă) Valul de oameni se retrage. DUMITRIU, N. 98. Valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 330. Colonelul asculta distrat, privind valurile de lume. C. PETRESCU, Î. II 11. 3. (Predomină ideea de masă învolburată) După un timp, oboseala îmi dă ca un val de nebunie. CAMIL PETRESCU, U. N. 391. Îmi venise așa în ochi ca un val de bucurie. C. PETRESCU, S. 146. Un val fierbinte de mînie parcă i se ridică din tălpi pînă-n rădăcina părului. MIRONESCU, S. A. 29. ♦ Impuls, avînt, curent. 4. (Predomină ideea de masă care se revarsă, copleșește) Cînd stătea valul de ploaie, rămînea vîntul sunînd și fluierînd. SADOVEANU, M. C. 51. Titu răspunse cu un val de sărutări. REBREANU, R. I 248. Un val de aer umed am adus cu mine-n casă. TOPÎRCEANU, B. 73. 5. (Predomină ideea de linie sinuoasă, învălurată) De la asfințit suiau cu grabă valuri de nouri spre creștetul bolții. SADOVEANU, O. III 591. Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde. EMINESCU, O. I 142. 6. (Învechit și arhaizant) încercare grea, cumpănă. N-ai știut nici de năcazurile, nici de zbuciumele, nici de valurile de pe la noi. SADOVEANU, O. VII 49. Se încurcă puțin pe la crîșma din sat, spre a-și drege cheful după un val așa de greu. GANE, N. II 13. ◊ Expr. A avea val = a avea neplăceri, dificultăți; a trece printr-un pericol, printr-o cumpănă. Așa că-i poate cunoaște un om înțelept că ei au avut val în noaptea aceea. PAMFILE, S. T. 127. Toarce subțire și răsucește bine tortul, să fie tare, să nu avem val cu el la țesut. RETEGANUL, P. I 53. A face cuiva val = a provoca cuiva neplăceri, a-i face greutăți. Mă duc să nu vă fac val. RETEGANUL, P. I 76. Du-te, mîndră, mutului, Nu-mi fă val tu capului. HODOȘ, P. P. 124. 7. (Popular) Treabă, motiv, pretext. Nu știu ce valuri mi-aș face să văd pe badea cum zace. ȘEZ. XX 39. III. Nume dat unor obiecte în formă de sul sau de cilindru. 1. Sul de pînză sau de altă țesătură, înfășurată de obicei pe un cilindru de lemn sau de carton; vălătuc, trîmbă. Își luă un val de pînză și coborî să-l ghilească. ANGHEL-IOSIF, C. L. 30. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. De la ușă pînă-n casă Numai valuri de mătasă. PĂSCULESCU, L. P. 52. Am să te vînd în tîrg la Buzău Pe chile de grîu, Valuri de postav. TEODORESCU, P. P. 57. Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei, care se folosesc ca sfoară de legat. Fă-mă, doamne, val de tei, Și m-aruncă-ntre femei. CREANGĂ, A. 64. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (În expr.) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței; orcicar. 4. (Regional) Tăvălug (2), treierătoare (2). Caii poartă după dînșii, mai ales la treieratul ovăzului, un sul de piatră cu șase praguri care se numește tăvăluc... val. PAMFILE, A. R. 207. 5. Sul de lemn sau de metal, pe care se înfășoară și de pe care se desfășoară lanțul care ține găleata la fîntînă. 6. Vălătuc (4).

zadă sf [At: ANON. CAR. / V: (îvp) zad sm, ~die², ~dră, (reg) zădar² sm, zeadă / E: mlp daeda (=taeda)] 1 Arbore rășinos, cu tulpina dreaptă, cu frunze lungi în formă de ace (care cad toamna), cu lemn tare, durabil și foarte prețios, care crește în regiunea alpină inferioară Si: (reg) brad-de-vară, brad-roșu, cadrin, cătrin, crin, crin-de-munte, dăcrin, larice, lariș, lariță, rariț, viadă, zăduț (Larix decidua). 2 (Bot; înv) Pin² (Pinus silvestris). 3 Așchie (1) subțire de zadă (1), de brad sau de alt conifer întrebuințată pentru luminat sau pentru aprins focul. 4 (Pop; d. tulpini de plante, diverse obiecte etc.; îe) A fi (uscat) ~ A fi foarte uscat. 5 (Reg) Grămadă de crengi, coji, ogrinji etc. zdrobite, sfărâmate, tocate etc.

pop¹ [At: LB / V: (reg) popă, pup / Pl: ~i, (reg, sn) ~uri / E: bg поп] 1 sm Par¹ (1) cu care se sprijină, provizoriu, gardul, crengile unui pom etc. Si: proptea, reazem, sprijin, susținere, (rar) sprijinitoare, (pop) poprea, (reg) popoinog, poponeț³ (12), pripoană, proptă, propteală, proptiș, șoș, șpreit, (înv) rezemătură, sprijineală, sprijinitură. 2 sm Stâlp sau bârnă la casele și acareturile țărănești, pentru a susține sau a consolida zidul, planșeul, acoperișul etc. Si: pălimar, (pop) popârțac (1), (reg) poponeț³ (13). 3 sm (Mun; îs) ~ul nasului Cartilaj care desparte între ele fosele nazale Si: vomer, (reg) popos. 4 av (Reg; d. oameni; îe) A sta ~ A se ține drept. 5 av (Reg; d. oameni; îae) A sta în picioare. 6 av (Reg; îae) Se spune despre un lucru foarte bine făcut. 7 sm Fiecare dintre stâlpii prispei sau ai pridvorului, care susțin streașina acoperișului. 8 sm (Mol) Fiecare dintre stâlpii care, având un capăt înfipt în pământ, susțin gardul sau poarta Si: (reg) popcie. 9 sm (Mun; Dob) Fiecare dintre stâlpii care susțin podul morii. 10 sm (Reg) Stâlp de telegraf. 11 sm (Trs) Grindă groasă folosită pentru pavat străzile. 12 sm (Reg) Bucată de lemn adăugată la o bârnă ca să o prelungească. 13 sm (Mol; Trs) Prepeleac pe care se atârnă oale. 14 sm (Reg) Butuc sau bolovan pe care se sprijină o pârghie. 15 sf (Reg; îf popă) Cui sau bucată de lemn în formă de „T”, care leagă, la plug, grindeiul de cotigă Si: (reg) ciocârlie, ciocâlteu, cocoș, măsea. 16 sm Bucată de lemn care leagă cele două lopățele ale cârceiei la car Si: (reg) jiglă, lopățică, scăiuș, spetează, stinghie. 17 sm (Reg) Fus la vârtelniță. 18 sf (Reg; îf popă) Bărbătuș la războiul de țesut. 19 sm Bețișor pus înăuntrul viorii, violoncelului etc., în dreptul cătușului, ca să sprijine peretele de deasupra. 20 sm (Reg) Băț scurt, ascuțit la un capăt, cu care se joacă copiii, lovindu-l cu alte bețe Si: (reg) popic² (14) Vz țurcă. 21 (Îcs) În ~ Joc de copii la care se folosește popul¹ (20). 22 sm (Reg) Scândură din mijloc, la fundul butoiului, pe care sunt așezate, perpendicular, doagele Si: chingă, stinghie. 23 sm (Reg) Piesă de lemn la teasc, care presează strugurii sau semințele plantelor oleaginoase. 24 sm (Reg) Bucată de lemn cu care presează ciobanii coșul pe brânză. 25 sm (Reg) Bucată circulară dintr-un trunchi de brad pe care stau ciobanii când mulg oile. 26 sm (Buc; Mol) Bucată rotundă de lemn în care se fixează nicovala de ascuțit coasa. 27 sm (Reg) Bucată de lemn groasă la un capăt cu care se bătucește pământul Si: (reg) popic² (11) Vz mai². 28 sm (Ban; Trs) Tăvălug cu care se ridică piatra. 29 sm (Mol; lpl) Parte a harnașamentului care stă sub coada calului Si: (reg) curar. 30 sm Grămadă de snopi sau mănunchi de plante (in, cânepă, coceni de porumb etc.) care se așază în picioare, ca un con, ca să se usuce Si: (reg) căpiță, ciuclă, poponeț³ (14). 31 sf (Reg; îf popă; șîs popa crucilor) Snop de grâu care se pune pieziș, în vârful clăii sau grămezii de snopi, formând o apărătoare de ploaie Si: (reg) căciulă, clop, măgar, preoteasă, vârf. 32 sm (Trs) Fir de cânepă mai bine dezvoltat, folosit pentru sămânță. 33 sm (Trs; lpl) Fire de cânepă semănate în porumbiște pentru sămânță Si: (reg) hăldani. 34 sm (Trs; lpl) Fire de grâu lăsate netăiate. 35 sm (Reg) Fir de porumb rămas nesăpat la a# doua prașilă.

GÎNJ, gînji, s. m., gînjuri, s. n. (Regional) Împletitură de nuiele sau din scoarță de tei asemănătoare cu funia de textile și întrebuințată în locul acesteia. Alăturînd una lîngă alta plutele care au coborît din munți, le leagă între ele cu gînjuri, formînd alte plute mai mari. BOGZA, C. O. 379. Femeia... ridică în sus un cerc de gînj, ce îmbrățișa doi pari alăturați ai gardului de răzlogi, și împinse în lături și tîrîiș o poartă lungă, tot de răzlogi. HOGAȘ, M. N. 77. ◊ (Prin exagerare) Fagii și brazii cei mai obli și mai groși îi strîmba de-i făcea gînji. Acesta era adecă Strîmbă-Lemne. RETEGANUL, P. I 60.

LEȘIE¹ s. f. Soluție alcalină obținută prin dizolvarea în apă a sodei sau a potasei caustice sau prin fierberea cu apă a cenușei de lemn și folosită la spălatul rufelor, în tehnică etc. Odaia din față era podită cu scînduri de brad. Leșia și peria aspră le-au dat o culoare frumoasă, gălbuie și-un luciu ca de ceară. V. ROM. iulie 1953, 84. Și noi pe căldurile cele ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală, pînă se usca cenușa pe noi. CREANGĂ, A. 28. Privește, parcă-s un testemel vechi și clătit în leșie clocotită. ALECSANDRI, T. 942.

urs sm [At: CORESI, EV. 447 / Pl: urși / E: ml ursus] 1 Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu urechi mici, cu botul ascuțit și cu coada scurtă, care iarna hibernează (Ursus arctos). 2 (Îs) ~ alb (sau polar) Specie de urs cu blana albă, bătând în gălbui, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 3 (Îs) Ziua ~ului Sărbătoare populară în ziua de 2 februarie în care, după credința populară, ursul iese din bârlogul unde a hibernat. 4 (Îs) Sâmbăta ~ului Sărbătoare populară care se ține cu opt zile înainte de Florii și despre care se crede că trebuie respectată pentru a feri vitele de fiarele sălbatice. 5 (Îe) A se aduna (sau a se strânge, a se uita) ca la ~ A se aduna (a se strânge) în număr foarte mare și a privi cu o deosebită curiozitate și interes, ca la un spectacol neobișnuit. 6 (Îe) A se ține (după cineva) ca după ~ A merge în urma cuiva în număr foarte mare. 7 (Îe) A trage nădejde ca ~ul de coadă A nădăjdui lucruri imposibil de realizat. 8 (Îe) A vinde pielea ~ului din pădure sau a vinde pielea ~ului în târg și ~ul în pădure ori Tocmeala în târg și ~ul în crâng ori Nu vinde pielea ~ului înainte de a-l ucide A conta pe un lucru înainte de a fi sigur că îl poți obține. 9 (Îe) Joacă ~ul prin vecini (sau la vecinul, la cumătrul) sau când joacă ~ul la vecin să-i gătești tărâțele Se spune pentru a preveni pe cineva de un pericol, de o nenorocire care se arată pe aproape, amenințând să ajungă în curând la acesta. 10 (Îe) Joacă ca ~ul sau ~ul nu joacă de voie (ci de nevoie) Se spune despre cineva care face ce nu-i place, fiind obligat sau silit de împrejurări. 11 (Îe) De aia (sau asta) nu are ~ul coadă (și para cocean) Se spune despre cei care., din cauza lăcomiei, pierd și ceea ce au. 12 (Îae) Se spune despre cei cu o purtare nepotrivită cu situația lor, cu momentul respectiv etc. 13 (Îe) De aceea n-are cârna nas și ~ul coadă Se spune cuiva care are pretenții prea mari. 14 (Îe) A iubi (pe cineva) ca ~ul pe lup A nu iubi deloc pe cineva. 15 (Îe) A se juca cu coada ~ului A se pune în situații primejdioase, atacând pe cei mai puternici. 16 (Îe) A scăpa ca din gheara ~ului, cu părul vâlvoi A ieși păgubit și cu mare greutate dintr-un pericol, dintr-o situație gravă. 17 (Îe) A fugi (de cineva) ca de ~ A se feri de răul pe care i-l poate face cineva. 18 (Îe) A trăi ca ~ul (în bârlog ori ca în bârlogul ~ului) sau a fi ~ de bârlog A trăi retras de lume. 19 (În basme; îlav) De când se băteau urșii în coadă Foarte de demult. 20 (Îe) Când o prinde mâța pește și coada Ia ~ o crește sau când o face ~ul coadă și prepelița noadă ori când se va vedea ~ul cu cercei umblând după miei, lupul cu cimpoi umblând după oi ori când oi vedea ~ul în doi craci, văcar după vaci Niciodată. 21 (Reg; îe) A aduce urșii din pădure A nu fi de nici un ajutor. 22 (Bot; reg; îc) Mierea-~ului-cu-flori-bătăi Urzică-moartă (Laminum album). 23 (Bot; îc) Părul-~ului Barba-ursului (Equisetum arvense). 24 Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil, retras. 25 (Pop) Epitet dat unui om voinic. 26 (În obiceiuri și în jocuri de copii și de tineret) Nume dat unui flăcău înfășurat într-o funie groasă de paie (căreia i se dă foc, iar pentru a-l stinge, persoana trebuie să se tăvălească prin zăpadă) sau îmbrăcat cu cojocul întors pe dos și care dansează ca ursul dresat, pe muzică, însoțit de un alt flăcău care face pe ursarul în cadrul obiceiurilor sărbătorilor de iamă. 27 (Art.; îcs) De-a ~ul Numele jocului pe care îl face ursul (26) sau al jocului de copii în care un jucător se maschează în urs dresat. 28 (Art.; îacs) Numele unui joc de copii în care unul din ei aruncă o minge și până ce altul fuge după ea, acesta umple cu pământ o gropiță. 29 (Art.; îcs) Vânătorul și ~ul Numele unui joc de copii în care unul face pe vânătorul stând într-o poziție foarte incomodă, scopul jocului fiind atingerea unui băț. 30 (Art.) Numele unui joc pe care îl joacă voievodul călușerilor cu o femeie care crede că-l va întrece în joc. 31 (Pop) Nume dat stelei așezate în fața sau în urma carului-mare. 32 (Pop; îc) ~ul-mare Carul-mare. 33 (Pop; îc) ~-ul-mic Carul-mic. 34 (Iht; îc) ~-de-mare Pește care seamănă la cap cu ursul. 35 (Bot; reg) Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 36 (Reg) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc (prăjit pe jăratec). 37 (Teh) Masă de metal topit sau aliaj solidificat în interiorul unui cuptor de topit, din cauza întremperii accidentale a alimentării acestuia cu combustibil sau cu aer comprimat, respectiv cu energie electrică. 38 Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. 39 Grindă de susținere la grinda casei Si: talpă. 40 Fiecare dintre cei patru stâlpi care susțin podul morii. 41 (Reg) Fiecare dintre cele două lemne pe care se reazemă perna morii Si: andrele (2). 42 (Reg; lpl) Bogdani la stăvilar. 43 (Reg) Lemn din construcția morii care are o scobitură în care se reazemă buduroiul. 44 (Mol) Copac, mai ales brad, tăiat, necurățat de crengi și necojit, folosit la plutărit sau la transportul buștenilor până la apă. 45 (Reg) Berbec . 46 (Mol) Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor cărora li se dă drumul în jos pe un uluc, format dintr-un butuc sau mai multe lemne legate între ele și așezate de-a curmezișul și deasupra ulucului. 47 (Mol) Ușă în partea de jos a peretelui la dig care se deschide atunci când se golește apa adunată. 48 (Reg; lpl) Fiecare dintre stinghiile de la grapă. 49 (Mol) Horn (1). 50 (Șîs ~ de frecare) Menghină. 51 (Reg) Nume dat unui clește mare. 52 (Olt) Tejghea de tâmplărie. 53 (Șîs ~-ul mic) Nume dat unei unelte de fierărie, nedefinită mai îndeaproape Si: (reg) scânecie. 54 (Îvp) Ancoră (1). 55 (Reg) Zăvor de lemn. 56 (Reg) Scărmănătoare de lână mecanică.

MĂCIULIE s. f. I. 1. Capătul îngroșat (și rotunjit) al unor obiecte, mai ales al unei măciuci, al unui baston, al unui băț de chibrit. Să-și facă un buzdugan cu măciulia numai de plumb gol. ISPIRESCU, L. 133, cf. CREANGĂ, P. 150. Boldurile acestea nu erau cu măciulie. PAMFILE, I. C. 366. Iei șaisprezece bețe de chibrit, rupi măciuliile la patru. CONV. LIT. XLIV₂, 431. Vîntură în aer măciulia de argint a bastonului în care soarele scapără cîteva fulgere. I. BOTEZ, ȘC. 112. Sub umflătură răsar bube mici, cît măciulia chibritului. STANCU, D. 278. La dreapta lui mergea un flăcău înalt, sprijinindu-și fiecare pas într-un băț cu măciulie de aramă. CAMILAR, N. II, 249, cf. 430. Dugu aruncă departe ciomagul lui cu o mică măciulie la cap. PREDA, Î. 64. Merge. . . călare P-un cal vînăt bidiviu, Cu frîul cu străgălie, Cu biciul cu măciulie. TEODORESCU, P. P. 53. Vine Ghițâ tinerel. . . Cu biciu cu măciulie. ȘEZ. Î, 183, cf. ALR I 1 270/420, 538, 727, 748, 808, 810, 820, 825, 839, 887, 890, 898, 954, 990. Lată peste lată. . . Peste crăcănată măciulie. Peste măciulie limpezeală, Peste limpezeală gălbineală (Fața casei). GOROVEI, C. 141. Boată cu măciulie. ALR II 3 360/836. ◊ (Regional) Ac cu măciulie = ac cu gămălie. ALR SN II h 523. 2. (Bot. ; popular) Capsulă. S-au copt inul, și măciuliile lui au început a crepa. ECONOMIA, 45/27. Sămânța din măciulii încă-i verde și moale. I. IONESCU, C. 145/5. Macul acel cu măciulia fără borte la creastă se culege tăind hlujenii. id. ib. 151/6. Se fură nouă măciulii de mac. . . se pun măciuliile în oală și se aruncă în fintînă. PAMFILE, VĂZD. 127. Prin jud. Suceava se strîng măciuliile de șofran înflorit, se lasă de se usucă la umbră și pe urmă se fierb. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 56. Alții [au murit] de fiertură de măciulii de mac. SADOVEANU, M. C. 8, cf. ALR SN I h 197, A V 20. ♦ (Regional) Măciulie de brad = con de brad. ALR I 974/746. ♦ (Regional) Floarea papurei. Cf. ALR I 1 907/125, 129, 138, 144, 150, 710, 810, 896. II. (Regional, prin confuzie) Măciucă (1), mai de despicat lemnele (Chiril-Cumpulung Moldovenesc). A V 16.- Pl.: măciulii. Etimologia necunoscută. Probabil contaminare între măciucă și gămălie. Pentru alte ipoteze, cf. PUȘCARIU, în JAHRESBER. VIII, 197, PHILIPPIDE, PR. 62.

MĂTĂUZ s. n. (Regional) 1. Ghemotoc de cîrpe sau de cílți (legat de capătul unui băț) care servește la curățatul vetrei cuptorului (PĂCALĂ, M. R. 429, PAȘCA, GL., TOMESCU, GL., ALR II 4 000/130, 812, 833, 876, 886), la văruitul pereților (CHEST. II 382/297, ALR II/I h 291, ROM. 1960, nr. 2, 19), la prepararea unei cerneli primitive. Cerneala o făceam noi: făceam noi mătăuz de cîlț și dam pă fundu căldării șî udam cîrpa: ce să loa di pă căldare, storceam și făceam cerneală. VÎRCOL, V. 21. ♦ Bețigaș la capătul căruia se leagă o cîrpă, cílți etc. și care se folosește ca pensulă. Pentru puntare [la încondeiatul ouălor] se folosește. . . mătăzul, pâmătuful sau feleștiucul, un bețișor cu cîțiva cîlțișori, bumbac ori scamă de in la un capăt. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 190. Scaunele de astăzi. . . sînt vâpsite, ca și lăzile moderne, numai cu mătăuzul de umbrit, dîndu-li-se coloarea lemnului de nuc sau de stejar. PĂCALĂ, M. R. 484. Cf. CIAUȘANU, GL. 2. Unealtă făcută din crengi de brad, cu care se amestecă laptele sau zerul pus la fiert. Ca să nu se prindă pe fundul căldării, se mestecă într-una cu „mestecăul urdei”, un mătăuz din crengi tinere de brad curățite de coaje și legate la vîrful unui băț. DRAGOMIR, O. M. 15, cf. CHEST. V 140/17. 3. (Bis.) Mănunchi de busuioc, cu care preotul stropește cu agheasmă ; pămătuf, sfeștoc. Cf. LB, POLIZU, PONBRIANT, D., LM, DDRF. Ia un fir de busuioc din mătăuzul cu care botează în acea zi. ȘEZ. VI, 62, cf. ALEXI, W. Din mătăuzul popii să-și rupă un fir. GOROVEI, CR. 341. Ajungînd la mire și descălecînd toți, află în mijlocul ocolului pe o masă o găleată cu apă înflorată frumos și un mătăuz. DENSUSIANU, Ț. H. 242. Scoase o mescioară pătrată, o duse la gura băii, puse pe ea un vas cu apă, o cruce de lemn și-un mătăuz de busuioc. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. ALRM II/I h 246. 4. Faclă făcută din coajă de copac sau din paie, care se aprinde de lăsata secului. Cf. ALR II 4 840/130, LEXIC REG. 82. 5. Momîie (în semănături) (Cîlnic-Sebeș). A II 12. 6. (Prin nord-estul Olt.) Femeie prost îmbrăcată. CIAUȘANU, V. 178. – Pl.: mâtâuze. - Și: (regional) mătăúnz (GL. V. J.), mătăhúz (ATILA, P. 108), mătăz, mataúnz (ALR II/I h 291) s. n. ; mătăúză (ALR II 4 000/130,833), mătăónză (GL. V. J.) @s. f. – Etimologia necunoscută.

ȘPAN s.n. 1. Așchie de lemn sau de metal provenită din prelucrarea acestora la strung, la freză etc. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care se fac șindrile sau doage. [Pl. șpanuri, (s.m.) șpani. / < germ. Span].

ROZNOV, oraș în jud. Neamț, situat în depr. Cracău-Bistrița, pe râul Bistrița; 9.224 loc. (2005). Stație de c. f. (inaugurată la 15 febr. 1884), în satul R. Hidrocentralele Roznov I (14,3 MW), dată în folosință în 1963, și Roznov II (14 MW) intrată în funcțiune în 1964. Expl. și prelucr. lemnului, confecții și prod. alim. Parc dendrologic (3 ha), cu arbori seculari (stejari, fagi, castani) și specii rare (tisă, brad argintiu, salcâm japonez ș.a.). În satul R., atestat documentar în 1385, se află biserica Sf. Nicolae (1759, cu unele transformări din anii 1884-1892) și o biserică în stil rusesc, construită în anii 1890-1892 după planurile arhitectului rus Nikolai Vladimirovici Sultanef, din inițiativa și pe cheltuiala colonelului G. Ruset-Roznoveanu. Biserica Sf. Dumitru (1816), în satul Slobozia.

TURLĂ, turle, s. f. 1. Construcție în formă de turn, făcînd parte din complexul arhitectural al marilor clădiri (în special al bisericilor). Pe cîmpie se auzea încă tunul. Aici se vedeau doar urmele lui, case dărîmate... turla bisericii ruptă. DUMITRIU, B. F. 138. Acolo, în vîlceaua de sub munți, între păduri, se ridică în liniște turlele bisericilor mănăstirești de la Neamț. SADOVEANU, O. VII 201. Cînd însă-n turlă ceasul tainei bate, De prin morminte umbre mari se scoală. IOSIF, P. 24. Mica turlă rotunjită a bisericuței lui Bucur. ODOBESCU, S. I 105. ◊ Fig. Soarele scade dinspre amiaz; Moi săgetează Roiuri de rază Peste bătrîne turle de brazi. DEȘLIU, M. 28. Departe, înainte, răsar din neguri de brădet «Pietrele Doamnei», turle de castele, scînteietoare-n lumina rumănă a dimineții. VLAHUȚĂ, O. AL. I 164. 2. Construcție de lemn sau de metal, montată deasupra gurii unei sonde, pe care se montează geamblacul sondei. Se zăresc printre brazii înalți turlele sondelor, răsărite ca din pămînt în noua regiune petroliferă a țării, Pitești. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2785.

CHIPAROS, chiparoși, s. m. Arbore rășinos din familia coniferelor, cu frunzele de un verde-închis, care nu cad iarna; lemnul, rezistent și parfumat, se întrebuințează în industrie (Cupressus sempervirens). Străji cernite, chiparoșii Dorm în cerc. TOMA, C. V. 142. Brazii și chiparoșii nu se veștejesc niciodată. ANGHEL, PR. 39. Cu trandafiri, cu aur și crăngi de chiparos Aș vrea această carte s-o-mpodobesc frumos. IOSIF, T. 105. Nu ești curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? EMINESCU, N. 122. Jelț de chiparos, Cu miros Frumos. TEODORESCU, P. P. 24. – Variante: (învechit) chiparis (ALECSANDRI, T. 103, ALEXANDRESCU, M. 198), (învechit și, rar, popular) ciparos (GHICA, S. 534, TEODORESCU, P. P. 93) s. m.

BRAD sm. 1 🌿 Copac rășinos, totdeauna verde, care crește în pădurile de la munte: e numele generic al tuturor copacilor din familia coniferelor, cum sînt pinul, moliftul, jneapănul, etc.; speța cea mai răspîndită la noi numită ~ sau ~-ALB (Abies pectinala sau Abies alba) are coaja netedă, albă-argintie și o înălțime mijlocie de 15-25 de metri, ajungînd uneori pînă la 35-40 de metri; crengile lui, numite „cetină”, se desprind din trunchiu ca spițele unei roți și sînt acoperite cu niște frunze subțiri, turtite, numite „ace” sau „țepușe”, așezate ca dinții unui pieptene; fructul lui numit „cucuruz (de brad)” e de formă cilindrică și e acoperit cu niște solzi care se desfac și cad jos la maturitate: lemnul lui e des întrebuințat în tîmplărie sau dulgherie, sub formă de scînduri, grinzi, etc. (🖼 572) ¶ 2 Lemnul acestui copac: dulap de ~ ¶ 3 Fig. Un ~ de flăcău, un ~ de Român, despre un om chipeș, înalt și voinic ¶ 4 🌿 ~-ROȘU – MOLIFT ¶ 5 🌿 BRADUL-CIUMEI, varietate de jneapăn de mărime mijlocie (Junipeus intermedia) ¶ 6 Ramură mare de brad, mai adesea împodobită, care se pune la carul sau la poarta caselor miresei în ajunul nunții, sau care se poartă înaintea mirilor, cînd se duc la biserică să se cunune; alte-ori se înfige dinaintea casei unde e un mort, sau e purtată cînd duc mortul la groapă ¶ 7 Un fel de horă ce se joacă la casa miresei, înainte de cununie: joacă flăcăii și fetele ~ul la mireasă (GR.-N.) [comp. alb. bred].

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

surlă sf [At: VARLAAM, C. 283 / V: zurnă, (îvr) ~rmă, zu~, zurnală / Pl: ~le / E: bg зурла, зурна, tc zurna] 1 Vechi instrument muzical popular în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă. 2 (Reg, îs) ~ de fum Trâmbă de fum. 3 (Adesea ironic; îlav) Cu (le (și tobe, sau trâmbițe, chimvale, trompete etc.) ori (înv) cu sunete de tobe și de ~le Cu mare pompă, cu zgomot. 4 (Îal) Cu scandal. 5 (Îc) (Reg) ~la-pașii sau surlapași, surlipași Zorele (Ipomoca purpurea). 6 (Îac) Plantă nedefinită mai îndeaproape, asemănătoare cu garoafa. 7 (Mol; Buc) Rât¹ (1). 8 Epitet glumeț pentru porc. 9 (Pop) Colibă (ciobănească) în formă conică, făcută din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. 10 Parte a stânei în care se prepară brânzeturile sau mâncarea ciobanului. 11 (Reg) Grămadă (de coceni sau de lemne) așezată în formă conică. 12 (Reg) Adăpost (păstoresc) săpat în pământ. 13 (Lpl; Mol) Bucăți lungi de trestie sau șepci de brad care se bat pe peretele unei case țărănești pentru a face să prindă tencuiala. 4 (Reg) Țeavă care se introduce în perete.

ȘPAN, șpanuri, s. n. 1. Așchie provenită din prelucrarea metalelor, a lemnului sau a altor materiale la strung, la freză etc. Meșterul a trebuit... să-și deșerte, toată încărcătura de zgură, șpan și rumeguș de lemn, adunată pe tălpi în ziua aceea de hoinăreală bezmetică între depou și ateliere. GALAN, Z. R. 80. 2. Despicătură tăiată din butuci de brad, din care se face șindrilă sau doage. – Pl. și: (2, m.) șpani (PAMFILE, I. C. 109).

catarg¹ sn [At: VARLAAM, C. II, 31/2 / V: (înv) catart / Pl: ~rge și ~uri / E: ngr ] 1 Stâlp de lemn sau tub metalic care se montează vertical pe o navă pentru a susține pânzele sau antenele de radio Si: arbore. 2 (Pex) Brad lung și gros curățat de crengi și de coajă, din care se fac catarge (1). 3 (Reg; pex; lpl) Plută formată din trei sau patra catarge (2) legate la un loc. 4 (Pex; nob) Băț de steag. 5 Construcție metalică care înlocuiește turnul de extracție în industria petrolieră.

ȚANDĂRĂ, Mold. Tr.-Carp. ȚANDURĂ (pl. -ri) sf. 1 Cioplitură ce se desface, ce sare dintr’un lemn, cînd se taie cu securea, cu barda, etc., așchie: luă cu dînsa o surcea ce căzuse de la o țandără a bradului și o duse acasă (ISP.); a apucat o țandură de jos și a început cu ea a tot scociorî primprejurul fîntînii (SB.); de-oiu putea să mă’ntind să pocnească copacul și să sară țănduri din el, apoi să știi că-i numai bun (VAS.); Ce merge pe drum cu țandura’n fund? (GOR.), ghicitoare despre „coțofană”; Țandură uscată, în cuiu acățată (GOR.), ghicitoare despre „scripcă”; (P): țandăra nu sare departe de buștean (DLVR.), se zice despre cineva care seamănă la fire cu părinții lui; F: a-i sări țandăra, a se aprinde de mînie, a se înfuria: Din ceva atuncea țandăra îmi sare (PANN); nu mă zădărî, că-mi sare țandăra (FLOR.) ¶ 2 pr. ext. Bucată: fiul de boier tăie scîndurile, făcîndu-le țăndări mărunte (ISP.); o țandără de pămînt, de mămăligă (GR.-n.); o țandără de pîne (PAMF.) ¶ 3 pl. Cioburi, hîrburi: trîntește paharul de masa de marmură, prefăcîndu-l în țăndări (CAR.); Tinerețe, farmec, visuri, toate-s țăndări de vas frînt (VLAH.) [comp. ung. candra, condora].

PUTREGAI, putregaiuri, s. n. 1. Lemn sau plantă putredă, p. ext. (la sg. cu sens colectiv) masă de materie vegetală descompusă, putredă. Ne așezăm la puțină hodină pe-un brad bătrîn, căzut, în putregaiul căruia lucrează neîntrerupt, aprig și nesimțit gîngăniile mărunte ale pămîntului. SADOVEANU, O. VIII 242. Numai ferigele ude, Putregaiul și bureții Își trimet miresme crude În desimea groasă-a ceții. TOPÎRCEANU, P. 131. Cucușor, pasăre sură... Mă mier iarna ce mînînci? – Mînînc putregai de tei, Să cînt codrului temei, Mînînc putregai de fag, Să cînt dorului cu drag. SEVASTOS, C. 203. ♦ Fig. Corupție, josnicie. Aci lanțuri d-aramă înjugă conștiința, Colo pulbere – d-aur ascunde putregai. ODOBESCU, S. I 28. ♦ Termen de batjocură dat unui bătrîn neputincios. Și el umblă după-nsurat?... putregaiu dracului. ALECSANDRI, T. 632. 2. Fig. (Cu sens colectiv) Tot ce e rău și vătămător societății; drojdie a unui sistem social, ideologic. Numai o știință legată de popor... poate fi cu desăvîrșire liberă de influența putregaiului ideologic burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 7/2. – Variantă: (regional) putrigai (SLAVICI, N. II 123, HODOȘ, P. P. 187) s. n.

cofă sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~fe / E: ger kufe] 1 (Reg; iuz) Vas de băut de lemn Si: cană Cf cupă. 2 (Reg; nob) Cană de stropit florile sau legumele Si: stropitoare. 3 Vas de formă (relativ) cilindrică, făcut din doage de brad, cu o toartă, în care se ține la țară apa de băut Si: doniță. 4-6 (Pex) Conținutul unei cofe (1-3). 7 (Îe; fam) A pune (sau a băga pe cineva) în~ A întrece pe cineva (prin pricepere, prin viclenie) Si: a înfunda. 8 (Îe) A ploua (sau a turna) cu ~fa (sau ca din ~) A ploua torențial. 9 (Îe) A căuta ~fe de moși A căuta chilipir (aluzie la obiceiul de a împărți, în ziua Moșilor, cofe (1), de pomană). 10 (Iuz) Măsură de capacitate cam de mărimea unei ocale, conținând două fele sau patru iartale Cf ițe, cop, găleată, ferdelă, cupă. 11 Vas de lemn cu care se bagă mălaiul în căldare. 12 (Fig) Cap (mare) de cal.

trinchet [At: (a. 1776) URICARIUL XIX, 380 / V: tran~, (înv) trânche, tren~, trun~ sn / Pl: ~uri sn, ~eți sm / E: it trinchetto, fr trinquet] 1 smn Trunchi² de copac (în special de brad), din care se fac catarge. 2 smn (Nav) Catarg de la prora unei nave cu pânze Si: arbore mic. 3 sn (Nav; îf tranchet) Bară de lemn care împiedică lovirea unei nave acostate de o altă navă ori de chei sau care amortizează o asemenea lovitură.

MEZDREÁ s. f. (Transilv., Ban.) Cuțitoaie. Cf. ANON. CAR., LB, POLIZU, LM, CIHAC, II, 194, CONV. LIT. XX, 1 013, GHEȚIE, R. M., H XVII 8, XVIII 34, 144, 261, VAIDA. Rotariul curmă lemnul cu ferestrăul. . . și-l sparge cu săcurea, îl cioplește cu barda, îl netezește cu mezdreala (carea e un cuțit drept, la ambele capete cu mîneie de lemn). LIUBA-IANA, m. 121, cf. 123, L. COSTIN, GR. BĂN. 136, GREGORIAN, CL. 59. Doagele „le curățîm le cioplim cu mezdreala”. ARH. FOLK. V 114, cf. VI, 175. Se creapă bradul verde și apoi fiecare bucată se despică cu o mezdreală (cuțitoaie). CHEST. II 238, cf. 239, ALR I 1 829, ALR II 6 623, 6 639, 6 694, 6 695, 6 701, ALRT II 68, ALRM SN I h 379. - Pl.: mezdrele. $- Și: mezdreáuă (ALR II 6 694/53, com. din LELEȘTI-BEIUȘ și din VAȘCĂU), mezdreálă s. f. – Din scr. mezdra „răsătura pieilor, partea interioară a pieilor netăbăcite”, bg. мездря. – Mezdreáuă: refăcut după sg. art. – Mezdreală: sg. refăcut după pl.

dușumea sf [At: HELIADE, O. II, 346 / V: (Mol) ~șam~, ~șim~, dușmea, dușninea, ~lă / Pl: ~eli / E: tc döşeme] 1 Pardoseală de scânduri (a unei încăperi). 2 (Îs) ~ oarbă Dușumea (1) din scânduri de brad, care constituie stratul-suport al unei pardoseli. 3 Scândurile din care este făcută dușumeaua (1). 4 (Mol) Podea confecționată din pământ bătătorit și lipit cu lut. 5 (Reg; imp) Lemn din care sunt confecționate coarnele plugului. 6 (Îvr) Covor gros de lână, cu firele dese și tăiate scurt. 7 (Reg) Unealtă de dulgherie nedefinită mai îndeaproape. 8 (Reg) Unealtă de dulgherie nedefinită mai îndeaproape. modificată

RĂȘINÓS, -OÁSĂ (< rășină) adj., s. f. pl. 1. Adj. Care conține sau care produce rășină. 2. S. f. pl. (SILV.) Denumire dată unor arbori, arbuști sau subarbuști cu frunze aciculare sau solzoase, de regulă persistente, mai rar căzătoare, dispuse câte una, două sau în mănunchiuri. Inflorescențele mascule au forma unor conuri mici sau a unor mâțișori, iar cele femele sunt conuri lemnoase, pieloase sau cărnoase. Semințele unor specii de r. sunt aripate. Cele mai multe r. formează, singure sau în asociații, păduri întinse, cu o mare valoare economică. Lemnul de r. are o creștere rapidă și se folosește în construcții sau în industria hârtiei și celulozei. Printre cele mai importante specii de rășinoase se numără bradul, pinul, molidul etc. Sin. conifere. 3. Adj. Care are aspectul și proprietățile rășinii; cleios, lipicios.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.