cófă f., pl. e (sas. germ. kufe, găleată, d. lat. cûpa, cadă. De aicĭ: bg. sîrb. rut. kofa, alb. kovă, turc. koga, kuga, pop. kova, kofa, kuva, mgr. kúfa, ngr. kufás. V. cupă). Est. Vas de lemn compus din doage de brad și cercurĭ, care are o toartă pe care-l apucĭ și care servește la dus apă c’o singură mînă saŭ atîrnat de cobiliță. A pune pe cineva în cofă, a-l înfunda, a-l întrece. Ploŭă cu cofa, ploŭă torențial, cu găleata. – În vest dóniță.