PIAȚĂ, piețe, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ Trăsură (sau mașină) de piață = trăsură (sau mașină) care transportă, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piața = a cumpăra alimentele necesare pentru hrana zilnică. (Fam.) A se certa ca la piață = a se certa violent și folosind cuvinte grosolane. 2. Loc întins și deschis dintr-o localitate, unde se întâlnesc sau se întretaie mai multe străzi, adesea amenajat cu spații verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) Sferă a circulației mărfurilor; cererea și oferta de mărfuri. – Din it. piazza.

PIAȚĂ piețe f. 1) Spațiu liber (cu monumente sau/și plantații decorative) în interiorul unei localități (mai ales urbane). Piața Marii Adunări Naționale. 2) Loc special amenajat, de obicei într-o localitate de tip orășenesc, unde se vând și se cumpără diferite produse agricole și industriale; târg. ◊ A face piața a cumpăra produse alimentare (în special de la piață). 3) ec. Sferă de circulație a mărfurilor. ◊ Piața internă totalitate a relațiilor de schimb de mărfuri din interiorul unei țări. Piața mondială totalitate a relațiilor privind schimbul de mărfuri între țările lumii. [G.-D. pieței; Sil. pia-] /<it. piazza

a face piața expr. (intl.) a fura.

A FURA a achiziționa, a agăța, a aporta, a apreta, a arde, a avea mâna lungă, a bali, a blătui, a buli, a cabota, a cardi, a căduli, a cărăbăni, a ciordi, a ciuguli, a ciupi, a-și completa efectele, a coti, a cujbi, a da cu cioarda / cu jula / cu panacotu’ / cu racu’ / cu vastu / cu zula, a da extemporal, a da la spate, a da pui de giol, a da recital, a da șapte degete și-o fugă bună, a dosi, a executa, a extrage, a face ceva la stânga, a face curățenie, a face cinci ori cinci douăzeci și cinci, a face harim-narim, a face număru’ cinci, a face piața / plinul, a face pui de giol, a face recepția, a fi lung de gheară / de mână, a furgăsi, a gioli, a golgăni, a goli, a hașli, a hăli, a horșchi, a îmbrățișa, a întoarce, a întoarce cu acul (pe cineva), a întoarce (pe cineva) de gologani, a înțepa, a juli, a-i lăsa (cuiva) doar de zugrăvit, a lăsa (pe cineva) inginer, a lăsa țuț, a lua caleaua / canciogul, (d. hoții care au o sursă legală de venituri) a lucra extern, a mangli, a mătura locul, a mușca, a palma, a panacota, a panghi, a pașli, a paște, a pescui, a pișca, a prădui, a pune cazmaua / mâna, a pungăși, a răcui, a sălta, a sălta în laterală, a sălta ploconul, a sări (pe cineva) din portofel, a servi, a servi (pe cineva) la flanc, a sfeterisi, a speria, a șparli, a șpringui, a șterge, a șterpeli, a șuti, a o trage groasă, a tira, a trosni, a umbla cu lama, a umbla prin chimire, a umfla, a ușchi, a vămui, a vântura mălaiul, a zuli.

PIAȚĂ, piețe, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ (Ieșit din uz) Trăsură (sau mașină) de piață = trăsură (sau mașină) care transportă, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piața = a cumpăra alimentele necesare pentru hrana zilnică. (Fam.) A se certa ca la piață = a se certa violent și folosind cuvinte grosolane. 2. Loc întins și deschis dintr-o localitate, unde se întâlnesc sau se întretaie mai multe străzi, adesea amenajat cu spații verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) 1. Totalitatea relațiilor generate de actele de vânzare-cumpărare. 2. Categorie economică a producției de mărfuri în care își găsește expresia ansamblul actelor de vânzare- cumpărare privite în unitate organică cu relațiile pe care le generează și în conexiune cu spațiul în care se desfășoară. ◊ Piață internă = totalitatea relațiilor de vânzare-cumpărare care au loc în interiorul unei țări. Piață mondială = ansamblul relațiilor care se stabilesc între țările participante la circuitul economic mondial. Economie de piață = formă modernă de organizare și funcționare a economiei în care prețul și volumul producției depind în principiu de confruntarea dintre cerere și ofertă. – Din it. piazza.

PIAȚĂ, piețe, s. f. I. 1. Loc (sub cerul liber) cuprinzînd adesea amenajări speciale, unde se face comerț de mărfuri cu amănuntul. V. tîrg. De cîteva ori pe săptămînă ne trimitea stăpînul la piață, în tîrg, că era aproape. V. ROM. noiembrie 1953, 185. Mara-și scoate șatra și coșurile pline în piața de pe țărmurele drept al Murășului, unde se adună la tîrg de săptămînă murășenii. SLAVICI, O. II 3. ◊ Expr. A face piața = a tîrgui, a cumpăra alimente pentru hrana zilnică. 2. Loc public, larg și descoperit, de obicei înconjurat de clădiri sau de plantații și amenajat în interiorul unei localități, pentru a o înfrumuseța, a înlesni circulația aerului și a vehiculelor etc. Nu țiu să-mi fie bronzul în piață, Să-ntrebe gură-cască cine-am fost. Aici și-acuma cît mai sînt în viață Aș vrea să aibă verbul meu un rost. BENIUC, V. 87. Noul doge mă zări Și pe-a lui San Marco piață Din palat se coborî. ALECSANDRI, P. I 161. II. (Ec. pol.) Sfera circulației mărfurilor, constituind o categorie a economiei de mărfuri, care devine complet dominantă și capătă o răspîndire generală în cadrul economiei capitaliste. Afară de perioadele de prosperitate, între capitaliști se dă o luptă din cele mai înverșunate pentru partea de loc pe care o ocupă fiecare pe piață. MARX, C. I 414. «Piața» apare acolo unde și în măsura în care apare diviziunea socială a muncii și producția de mărfuri. LENIN, O. I 91. Piață mondială = sfera schimburilor de mărfuri pe scară internațională. Piață internă v. intern¹. (În socialism) Piață organizată = piață dominantă, formată de comerțul de stat și de cel cooperatist, în care prețurile sînt fixate de către stat. Pe măsură ce sectorul socialist de stat în agricultură crește și se întărește, pe măsură ce în mîinile statului se concentrează o cantitate din ce în ce mai mare de mărfuri agricole, crește și influența prețurilor stabile ale pieței organizate asupra prețurilor pieței neorganizate. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 85. – Pronunțat: pia-. – Variantă: (regional) piaț, piațuri (BIBICESCU, P. P. 292, ȘEZ. II 33), s. n.

LOCURI COMERCIALE. Subst. Piață, tîrg, bazar, hală, obor; talcioc, piață de vechituri; iarmaroc (reg.), bîlci, tîrg; drăgaică, moși; tîrg de țară, tîrg de mostre; expoziție cu vînzare. Magazin, magazie (înv.), prăvălie, prăvălioară (dim.), prăvăliuță; dugheană (depr.), dugheniță (dim., depr.), boltă (reg.), boltiță (reg., dim.), magherniță; chioșc, gheretă, pavilion; tarabă, tejghea, tejgheluță (dim.); punct comercial. Magazin alimentar, alimentară. Măcelărie; mezelărie, cîrnățărie; pescărie; păsărărie. Brutărie, franzelărie, pitărie (înv., reg.). Patiserie, cofetărie, plăcintărie, simigerie, gogoșerie, langoșerie. Lăptărie, iaurgerie. Bombonerie. Fructărie. Bragagerie. Debit (de tutun), tutungerie, tutunărie (înv.), regie. Ceaprăzărie; găitănărie (înv.). Magazin de confecții; hăinărie (înv.); cojocărie; pînzărie (rar), postăvărie. Lipscănie, brașovenie (înv.); marchitănie (înv.). Marochinărie; pielărie. Mercerie. Drogherie, parfumerie. Fierărie, alămărie. Curelărie; frînghierie; lumînărie, mungerie (înv.); șelărie. Local, restaurant, birt, circiumă; locandă, locantă (înv.), han; vinărie (rar); cramă; sifonărie. Vb. A se vinde, a se desface. A cumpăra, a face cumpărături, a face piața, a tîrgui. V. comerciant, comerț, local.

PISA, oraș în VNV Italiei (Toscana), pe Arno, la 69 km VSV de Florența, în apropiere de M. Ligurică; 89,6 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Constr. aeronautice, de motoare, de mașini-unelte și de material feroviar; ind. mat. de constr., textilă, a sticlăriei, ceramicii, porțelanului, chimico-farmaceutică. Universitate (1343). Muzeul Național San Matteo (1949) deschis în cadrul mănăstirii benedictine cu același nume. Centru turistic. Monumente: Domul (1063-1118, cu refaceri din sec. 14), Baptisteriul (1152, cu completări din sec. 14), Turnul/Campanila de formă circulară (1173, completat în 1372), cu o înălțime de 58 m, faimos prin înclinarea lui față de axa verticală, Turnul/Campanila Vasari (1570-1572), bisericile San Michele (990), Santa Cecilia (1103), Santa Maria della Spina (1323-1333), San Stefano (1565-1569), Palazzo dei Medici (sec. 13-14), Palazzo Reale (1559), Palazzo dei Cavalieri (1562), Casa lui Galilei ș.a. Muzee. Piața Domului face parte (din 1987) din patrimoniul cultural universal. Fundată probabil de liguri, centru etrusc (sec. 4 î. Hr.), a fost ocupat de romani, care au instituit aici o colonie (179 î. Hr.) și apoi un municipiu (89 î. Hr.). Oraș liber (1081); după înfrângerea suferită (în 1284) din partea Genovei decade; intră sub stăpânirea familiei Visconti (1399-1402) și apoi a Florenței (1406). Important centru comercial (din sec. 9), a avut conflicte cu Genova și Veneția pentru supremație în comerțul maritim. Aici a avut loc în 1409, în timpul Marii Schisme, conciliul ecumenic, care l-a ales ca papă pe Alexandru V. A intrat în componența Italiei în 1860, împreună cu Marele Ducat al Toscanei, în care fusese încorporată (1815).

ALERGĂTURĂ s. 1. alergare, fugă, goană, umblătură, umblet, (reg.) ștrapaț, (Ban.) prepurtare, (prin Transilv.) ștrapă. (După ceasuri de ~ și-a rezolvat problema.) 2. cursă, drum. (A făcut două ~ în piață.) 3. v. fugă.

supermercato s. n. (cuv. it.) (Aici) Cea mai mare piață unde se fac transferurile de sportivi ◊ „«Calcio» nu are bani să-l plătească pe Hagi [...] «Supermercato»-ul italian a plătit pentru transferuri peste 200 milioane dolari.” R.l. 3 VIII 93 p. 15

thinsulate s. (text.) ◊ „Iarna viitoare în S.U.A. își va face apariția pe piață o țesătură nouă, supranumită «thinsulate». La fel de călduroasă ca și clasicele țesături destinate îmbrăcăminții groase de iarnă, noua stofă este mult mai subțire. Este vorba de un amestec de microfibre țesute cu macrofibre, stratul izolator de aer dintre fibre împiedicând împrăștierea căldurii interne.” Sc. 13 V 79 p. 5. ◊ „În Statele Unite a fost realizată o țesătură cu proprietăți deosebite. A fost denumită «Thinsulate» și este produsă din amestecuri de microfibre pentru urzeală și de macrofibre pentru bătătură.” R.l. 17 V 79 p. 6 [pron. tinsuleit] (din engl. americ. thinsulate)

RISC (< fr.) s. n. 1. Pericol posibil. 2. (Dr.) R. contractual = suportare de către debitor a consecințelor păgubitoare ale eliberării creditorului de obligația pe care o avea față de el, ca urmare a neexecutării de către debitor a a obligației sale sau din cauze ce nu-i sunt imputabile (car de forță majoră sau fortuit). ◊ R. asigurat = fenomen sau eveniment la producerea căruia asiguratorul este obligat (prin contract de asigurare) să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare sau suma asigurată. ◊ R. lucrului = suportarea de către proprietar sau titularul unui drept de administrare operativă și directă a pagubelor rezultate din pierderea sau din distrugerea lucrului prin forță majoră sau caz fortuit. ◊ (EC.) Gamă largă de incertitudini privind activitatea economico-financiară viitoare a unui agent economic (r. al întreprinderii) sau a unei țări (r. de țară). La nivel de întreprindere există r. de lichiditate (cauzat de incapacitatea de a vinde rapid produsele și de a încasa contravaloarea lor), r. de preț (cauzat de fluctuația prețurilor), r. valutar (cauzat de fluctuația posibilă a cursului de schimb valutar), r. fluxului de numerar (generat de fluctuația nivelurilor fluxurilor de numerar viitoare), r. ratei dobânzii (probabilitatea modificării valorii unui instrument financiar din cauza modificării nivelului ratei dobânzii pe piață). La nivel de țară există r. de țară care reflectă probabilitatea apariției unor evenimente macroeconomice și/sau politice care pot genera pierderi financiare în afacerile internaționale prin neonorarea sau încetarea plăților/transferurilor de capitaluri și profituri către creditorii/finanțatorii externi. Evaluarea r. de țară aferent titlurilor financiare, tranzacționate pe piața internațională, se face de câteva agenții specializate de evaluare a r. de țară, care acordă calificative de r. în funcție de trei grupe de indicatori: economici, politici și sociali. 3. (GEOGR.) R. natural = fenomen natural care poate produce pierderi de vieți omenești, răniri, distrugere de locuințe și alte bunuri materiale. Amploarea distrugerilor este determinată atât de intensitatea fenomenului respectiv cât și de vulnerabilitatea comunităților umane (în funcție de amplasarea în terit., mijloace de protecție, gradul de echipare, capacitatea de reacție etc.). Se disting r. geologice (cutremure, erupții vulcanice, tsunami), climatice (taifunuri, uragane, tornade, valuri vde frig, de căldură, secete etc.), hidrologice (inundații), geomorfologice (alunecări de teren, curgeri de noroi).

CURSĂ s. 1. deplasare, drum. (La prima ~, camionul s-a comportat bine.) 2. alergătură, drum. (A făcut două ~ în piață.) 3. alergare, (reg.) încurare, (înv.) curs. (~ de cai.)

DRUM s. 1. cale, (înv. și reg.) potecă. (Nu-i sta în ~.) 2. drum-de-fier = cale-ferată, linie-ferată, (pop.) șină, (Transilv., Bucov. și Ban.) ștrec. 3. călătorie, deplasare, voiaj, (înv.) plimbare, umblet. (Un ~ lung și obositor.) 4. cursă, deplasare. (La primul ~, camionul s-a comportat bine.) 5. alergătură, cursă. (A făcut două ~ în piață.) 6. itinerar, parcurs, rută, traiect, traiectorie, traseu, (astăzi rar) marșrut, (înv., în Mold.) șleau. (~ urmat de un vehicul.)

DRUM s. 1. v. cale. 2. drum-de-fier v. cale ferată. 3. v. călătorie. 4. v. cursă. 5. alergătură, cursă. (A făcut două drumuri în piață.) 6. v. rută.

promova, promovez v. t. (pub.) 1. a organiza campania de lansare a unui produs pe piață. 2. a difuza, a face cunoscut.

prospecta vb. I (com.) A cerceta cererea și oferta de mărfuri pe piața comercială ◊ „Ce poate face un editor pentru a prospecta mai bine gustul real al publicului? [...] El îmi spune lucruri orientative [...] De exemplu îmi spune că nu se vinde la un stand cartea scumpă.” R.l. 23 IV 74 p. 2; v. și 13 VI 80 p. 6 (din fr. prospecter; cf. engl. to prospect; DT, DMM; DN – alt sens; DEX, DN3)

BAZAR, bazaruri, s. n. Loc (de obicei acoperit: galerie, hală sau prăvălie) în care se vînd tot felul de obiecte, mai ales mărunțișuri; p. ext. tîrg, piață. Mai avem de făcut un drum pînă în bazar, pentru niște cumpărături. SADOVEANU, D. P. 144. Bazarul e plin de mărfuri variate și are cu ce să îndestuleze curiozitatea vizitatorilor. ALECSANDRI, O. P. 367. ◊ Fig. În acest bazar curios de lume de tot felul, de îmbrăcăminte de oraș alături cu îmbrăcămintea de țară, de fesuri roșii, de tichii și șalvari bulgărești – uniformele dominau. D. ZAMFIRESCU, R. 78. ♦ Prezentare anume organizată a unor obiecte în cadrul unui magazin (sau în afara acestui cadru) cu scopul de a atrage (mai ales cu prilejul unui eveniment) vizitatori și cumpărători. Bazarul cărții. – Pl. și: (rar) bazare (IOSIF, P. 26).

papaciocăriță sf [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~țe / E: papaciocar + -iță] (Mol) 1-2 Femeie (care face pe hamalul în piață și) la nevoie, cerșește.

golănesc, -ească adj. (apreciativ) Al golanilor din aprilie-iunie 1990 ◊ „Miting golănesc la Arad (făcut de demonstranți solidari cu Piața Universității din București).” R.l. 8 V 90 p. 1 (din golan + -esc)

ALIȘVERIȘ, alișverișuri, s. n. (Învechit și, azi, familiar) Vînzare, negoț, afaceri. Băcanul făcea astăzi alișveriș mai mare, fiindcă mușteriii se băgaseră în lucruri politicești PAS, L. I 43. Ei, lasă-mă-n pace, omule... înțelege o dată că n-am venit pentru alișveriș... Am o trebuință cu d-l Nae Girimea. CARAGIALE, O. I 182. Nu-i alișveriș nici de o lețcaie în piață. ALECSANDRI, T. 143. ◊ Expr. A face (unui negustor) alișveriș = a cumpăra, a tîrgui (de la un negustor). Te simțeai parcă îndatorat să faci alișveriș brutarului acela. PAS, Z. I 138.

ALIȘVERIȘ (pl. -șuri) sn. ⚚ 1 Mers bun al afacerilor de comerț, vînzare, dever: nu-i ~ nici de o lețcaie în piață (ALECS.) ¶ 2 A avea ~, a face ~, a face afaceri, a vinde, a cîștiga ¶ 3 A face cuiva ~, a cumpăra de la cineva: nu mi-au făcut ~ batăr de un franc de parale (SAD.) ¶ 4 ‡Comerț, negustorie [tc.].

LECȚIE, lecții, s. f. 1. Formă de bază a predării în învățămînt, prin care se transmite unui grup omogen ca pregătire un anumit volum de cunoștințe într-un timp determinat; oră școlară consacrată unui obiect de studiu. Organizarea muncii colectivelor de catedră, întărirea disciplinei și a răspunderii personale a propagandiștilor constituie condiții necesare în vederea asigurării unor lecții cu un înalt nivel politic și ideologic. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 124. Acele cadre didactice care nu desfășoară ele însele o activitate de creație științifică, care nu îmbogățesc cursurile pe care le predau cu rezultatele cercetărilor proprii, nu pot asigura lecții de calitate superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 361, 5/1. Ar începe așa, ca la toate lecțiile: Astăzi vom învăța despre... SAHIA, N. 49. Într-o zi Eliza nu putu veni la lecție, era bolnavă. VLAHUȚĂ, O. A. 375. ◊ Expr. A da lecții = a pregăti elevi în particular; a medita. Eliad îmi da lecții de gramatică romînă și învățam pe dinafară traducerile din Meditațiunile lui Lamartine. GHICA, S. A. 113. E un om plin de științe, și l-am poftit să vie ca să-ți dea lecții de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 7. A lua lecții = a studia o disciplină cu ajutorul unui profesor în afara unei instituții de învățămînt. A ieși la lecție = a ieși în fața profesorului pentru a fi ascultat. A scoate la lecție = a chema pe un elev în fața clasei pentru a fi ascultat. 2. Materia și temele indicate de profesor elevilor să le pregătească acasă în vederea orei următoare. Cum trebuie să vie școlarul la școală? – Cu lecțiile învățate. DELAVRANCEA, H. T. 107. Își învăța lecțiile de cu seară, pentru că dimineața trebuia să meargă în piață. VLAHUȚĂ, N. 8. ◊ Expr. A-și face lecțiile = a-și pregăti temele pentru ziua următoare. Lecțiile mi le făceam în camera tatei la o măsuță. SADOVEANU, N. F. 24. A spune lecția = a expune în fața profesorului cunoștințele dintr-o anumită lecție. 3. (Uneori în legătură cu verbele «a da», «a primi», «a lua» etc.) Mustrare, dojană; p. ext. bătaie. Las’ c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa de curînd. REBREANU, I. 72. Critica rareori este cumpănită în lecții sau în laudă, dreaptă în judecată și învățată. RUSSO, O. 88. 4. Învățătură folositoare trasă de cineva în urma unui eveniment, a unei întîmplări etc. [Spectacolul] a fost o lecție de adîncă umanitate. SAHIA, U.R.S.S. 181. – Variantă: lecțiune (pronunțat -ți-u-) s. f.

SAFTEA s. f. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Prima vînzare (socotită ca aducînd noroc) pe care o face un negustor dintr-o marfă nouă sau la începutul unei zile, al unei săptămîni, al unei luni sau al unui an; p. ext. început norocos al unei afaceri. Ați luat-o înainte cu steaua... Ați intrat într-o curte, pe strada voastră... A deschis ușa o femeie și v-a dat zece bani. Buni de saftea! PAS, Z. I 104. Dă dimineață să vii, la saftea! C. PETRESCU, A. R. 58. Safteaua mi-a făcut-o un zaraf din gura pieței – 62 lei pentru un left mare de zece galbeni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 265. ◊ Fig. Ploaie de palme peste obraji... Gata, a spus mustăciosul. I-ai făcut safteaua. Acum lasă-ni-l nouă. STANCU, D. 342. ♦ Fig. Prima întrebuințare a unui lucru. I-am pus [biciului] sfîrcul nou de ibrișim; să nu-i fac saftea pe spinarea ta! CARAGIALE, O. I 51. – Variante: seftea (ALECSANDRI, T. 136), săftea (id. ib. 1379) s. f.

Fiat iustitia, pereat mundus (lat. „Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea”), adică principiul de dreptate trebuie să fie mai scump chiar decît lumea și pămîntul. Manlius, autorul unei cărți apărute în 1563 Loci communes (Locuri comune), afirmă că aceasta ar fi fost deviza împăratului Ferdinand I (fratele mai mic al lui Carol Quintul), care a domnit între anii 1558-1564 și suna astfel: Fiat iustitia et pereat mundus. Fraza o găsim și în Seneca, dar sub altă formă: Fiat iustitia, ruat coelum (să se facă dreptate, prăbușească-se și cerul), formă astăzi nemaiuzitată. Seneca povestește că pretorul Piso condamnase pe un cetățean pentru omor, dar în momentul cînd osînditul fu adus în piață spre a fi executat, își făcu apariția omul pe care toți îl credeau asasinat. Centurionul suspendă execuția și trimise la Piso să i se explice cazul. Concluzia? Piso i-a condamnat pe toți trei la moarte: pe primul fiindcă exista deja o sentință capitală pronunțată împotriva lui, pe centurion pentru că n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă, fiindcă a fost cauza morții a doi oameni nevinovați. Și dînd această triplă sentință, care a făcut să se nască zicala mai puțin cunoscută „dreptate à la Piso”, ar fi exclamat: Fiat iustitia, ruat coelum! H. Heine în Testament politic scrie: „Și binecuvîntat fie băcanul care într-o bună zi va răsuci, din poeziile mele, cornete în care va pune calea sau tabac pentru bătrîne care, în nedreapta noastră lume de azi, au trebuit poate să se lipsească de asemenea plăceri – fiat iustitia, pereat mundus”. IST.

CONCURENT, -Ă, concurenți, -te, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care face concurență altuia, care luptă pentru acapararea pieței, pentru înlăturarea rivalilor. 2. Care tinde spre același rezultat. Cauze concurente. ◊ Drepte concurente = drepte care se întâlnesc în același punct. II. S. m. și f. 1. Participant la un concurs sportiv. 2. (În orânduirea capitalistă) Negustor sau producător care luptă să depășească în câștig pe rivali. – Din fr. concurrent.

FOR s.n. 1. Piață publică în orașele romane, unde se făcea comerț, se țineau întruniri politice, se judecau procese etc. 2. Autoritate; instanță. ♦ For interior = conștiință. [Var. forum s.n.. / < lat. forum, fr. for].

FOR¹ s. n. 1. piață publică în orașele romane, unde se făcea comerț, se țineau întruniri politice, se judecau procese etc. 2. (fig.) adunare, colocviu. ◊ autoritate; instanță o ~ interior = conștiință. 3. forum. (< fr. for, lat. forum)

ECONOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Activitate fundamentală a societății desfășurată în scopul satisfacerii necesităților umane de bunuri și servicii. ◊ E. naturală = tip de e. în care produsul activității umane este destinat în totalitate consumului producătorilor. ◊ E. de schimb = tip de e. în care rezultatele activității umane sunt destinate schimbului, peiței (e. de piață), constituind genul de e. care a marcat progresul societății. În epoca modernă, activitatea economică desfășurată în cadrul unei e. de piață, care, bazându-se pe proprietatea privată, face posibilă libertatea de acțiune și inițiativă, atestă faptul (subliniat de economiști și teoreticieni, chiar predecesori ai lui A. Smith) că interesul general este determinat în mod spontan de „jocul liber” al intereselor particulare. E. de piață este motivată și „condusă” de concurență („mâna invizibilă a pieței”), care determină utilizarea rațională a resurselor umane și materiale prin eliminarea oricărei risipe, permițând consumatorilor să-și exprime diferitele opțiuni în favoarea lor, iar forțele economice să le asigure coerența, eficacitatea și echilibrul activităților economice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: constrângerile tehnice de producție, impuse în orice societate sau perioadă, indiferent de ideologiile politice dominante la un moment dat; diviziunea muncii care asigură eficiența utilizării resurselor materiale și umane, a organizării economice și sociale la nivel global, sectorial etc.; echilibrul financiar care, în esență, semnifică imposibilitatea efectuării unor cheltuieli care depășesc veniturile obținute anterior. ◊ E. socială de schimb = concept specific doctrinei creștin-democrate conform căreia criteriul economic este considerat la fel de important ca cel social; se concretizează prin adoptarea unei politici economice care să asigure sprijinirea efectivă a categoriilor sociale defavorizate, prin acordarea unei protecții sociale adecvate din partea statului, concomitent cu respectarea legilor e. de piață și a principiului subsidiarității deciziilor în sfera economicului și socialului. ◊ E. liberală = tip de e. de piață, specific doctrinei liberale, caracterizat prin limitarea intervenției statului în sfera economicului și promovarea unei libertăți neîngrădite, dar în limitele legalității, în ceea ce privește inițiativa și activitatea economică. ◊ E. dirijată (planificată) = tip de e. bazată pe proprietatea de stat, în care activitățile economice se desfășoară conform unei planificări centralizate, adoptate la niveluri superioare de decizie. ◊ E. națională = ansamblul activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare. ◊ E. mondială = totalitatea economiilor naționale și a interdependențelor stabilite între ele ca o consecință a cadrului juridic și instituțional și internațional și a mecanismelor economice. 2. E. politică (știință politică) = știința administrării unor resurse și mijloace limitate pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate; studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse, precum și modalitățile de realizare a acestora. Elemente de teorie economică au existat încă din Antic., dar fundamentarea e.p. moderne este opera școlii clasice engleze (A. Smith, S. Ricardo ș.a.). Deși, în evoluția sa, știința economică a avut mai multe variante teoretice și practice, teoria economică poate fi grupată în următoarele mari concepții, cărora le corespund tipuri de analiză fundamental diferite: școala clasică (sec. 18 până la 1870), marxismul (a doua jumătate a sec. 19), neoclasicismul (din 1870 până în prezent), keynesismul (deceniile 4-8 ale sec. 20). 3. Chibzuință, cumpătare. ◊ E. la scară = reducerea costurilor de producție concomitent și corelat cu dezvoltarea întreprinderii. 4. Sumă de bani sau cantitate de bunuri care se economisește. 5. Economia protecției mediului = disciplină de graniță între economie și ecologie care studiază repartiția în biosferă a resurselor naturale, precum și utilizarea lor în concordanță cu menținerea echilibrului ecologic.

PROMOȚIE², promoții, s. f. Promovare a unui produs, în vederea intrării pe piață sau a creșterii vânzărilor, pentru a face cunoscută o marcă sau un nou tip de produs. – Din engl. promotion

VINDE, vînd, vb. III. Tranz. 1. (În opoziție cu cumpăra) A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun mișcător sau nemișcător, în schimbul unei sume de bani. Își vîndu vițelul și cei doi purcei. AGÎRBICEANU, S. P. 104. Boii tăi sînt mari și frumoși... vinde-i și cumpără alții mai mici și mai iefteni. CREANGĂ, P. 39. Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vînd (= o spun așa cum am auzit-o, fără a-mi lua răspunderea). (Absol.) Proprietarul casei murise, moștenitorii împărțiseră și vînduseră. C. PETRESCU, Î. II 127. ◊ Fig. Pierzînd orice legătură cu poporul, devenind tot mai reacționară, burghezia vinde pe dolari drepturile și independența popoarelor din țările capitaliste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2784. ◊ Expr. A-și vinde (și) pielea (de pe sine) = a vinde, din, pricina unei nevoi mari, tot ce posezi. A vinde castraveți la grădinar v. castravete. A vinde apă la sacagiu v. sacagiu. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a promite un lucru pe care nu-l ai, a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi (încă). A-și vinde scump viața (sau pielea) = a se apăra cu îndîrjire, cauzînd pierderi mari dușmanului. După mine! găsim noi un cotlon din care să ne vindem scump viața,. SADOVEANU, O. VII 39. Dacă vreunul apuca vreo sabie, își vindea scump viața. NEGRUZZI, S. I 152. ♦ A trece un sclav sau un iobag în posesiunea altui stăpîn, în schimbul unei sume de bani. Nu ne-a trecut prin minte că tu ai fi crezut în casa lin Horațiu s-ajungi iar de vîndut. ALECSANDRI, T. II 276. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării, deși nu se putea vinde deosebit de pămînt ca robii țigani. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ (Complementul indică un bun material) A scoate la mezat (pentru neplata datoriilor). (Prin metonimie) A auzit că-l vinde pe Radu... a venit să se uite și el. BASSARABESCU, la TDRG. ◊ Refl. pas. (Precizat prin «cu toba») În ziua cînd va închide el ochii, tot ce vezi în casa asta se va vinde cu toba și vom rămîne literalmente pe drumuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 61. ♦ A oferi spre vînzare, a face comerț cu ceva. Vinde zarzavat în piață. (Refl. pas.) Mici magazine în care se vindeau... ciocolată și bomboane, ape minerale. STANCU, U.R.S.S. 17. ◊ Fig. Eu m-aș face negustor Și mi-aș pune șatra-n șură, Și-aș vinde la dor și gură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. Se vinde ca pîinea caldă (= are multă căutare). Calul bun se vinde din grajd (= ceea ce e bun nu mai are nevoie de laude). ◊ Expr. Cum (sau cu cît) se vinde? = ce preț are? cu cît se plătește? Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. 2. A exploata o femeie obligînd-o să se prostitueze. Caragiale are trei schițe... în care arată cum bărbații își vînd femeile. IBRĂILEANU, SP. CR. 243. ♦ Refl. A se prostitua. M-am vîndut... orice trecător, pentru un ban de argint, putea să aibă pe fata primului magistrat din Zara. CAMIL PETRESCU, T. II 241. 3. A trăda (pentru bani sau pentru un interes material). Pîrcălabul de la Hotin vînduse pe domn și trecuse de partea năvălitorilor. SADOVEANU, O. VII 147. Despot, sîntem țărani. Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani. ALECSANDRI, T. II 189. ◊ A denunța, a pîrî. Chiar servele acele ce lucru-au înlesnit Și-n taină adulterul l-au pus încet pe cale își vînd p-a lor stăpînă pe frică sau parale: O-nvinovățesc toate ș-o blestemă cumplit. MACEDONSKI, O. I 247. ♦ Refl. A-și descoperi gîndurile și intențiile prin vorbă sau prin gesturi; a nu păstra un secret. Cînd tu porți o taină-n inimă, din grai, Din ochi, din pas tu însuți te vinzi cu tot ce ai. COȘBUC, P. II 199. – Prez. ind. și: (regional) vînz (DELAVRANCEA, O. II 366, CARAGIALE, O. I 265, TEODORESCU, P. P. 56).

MILIȚIAN, -Ă subst. 1. S. m. Soldat din miliție (1); (rar) miliționer. Mult mai de lipsă ar fi fosi. . . o întărire de vreo trei-patru sute de milițieni. ODOBESCU, S. III, 596. Acesta îi dă 3000 de pedeștri, adecă milițieni, țărani români, în ajutor. XENOPOL, I. R. V, 101, cf. PETICĂ, O. 226. Milițianul mergea anevoie, între caporal și soldat, PAS, Z. III, 189. Cîteva femei, sălbăticite de spaimă, se reped spre milițieni. CAMILAR, N. I, 304. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Acum n-ai mai fi sergentul milițian Zaharia Duhu. C. PETRESCU, R. DR. 177. 2. S. m. și f. Persoană care face parte din cadrele miliției (2). Colo-n piața orășană Măi, ce mai bujor! Ilenuța milițiană, Fată din popor. FRUNZĂ, Z. 61, cf. V. ROM. octombrie 1954, 189. – Pronunțat: -ți-an. – Pl.: milițieni, -e. – Miliție + suf. -ian (după fr. milicien).

CONCURENT, -Ă, concurenți, -te, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care face concurență altuia, care luptă pentru acapararea pieței, pentru înlăturarea rivalilor. 2. Care tinde spre același rezultat. ♦ Cauze concurente = cauze care contribuie la producerea aceluiași efect. Drepte concurente = drepte care se întîlnesc în același punct. II. S. m. și f. 1. Participant la un concurs sportiv. 2. (În orânduirea capitalistă) Negustor sau producător care luptă să depășească în cîștig pe rivali. – Fr. concurrent.

OFERTĂ s.f. 1. Propunere în legătură cu vînzarea sau cu cumpărarea unei mărfi, cu angajarea într-o slujbă, cu prestarea unui serviciu etc.; (p. ext.) cerere scrisă prin care se face o asemenea propunere. 2. Totalitatea mărfurilor oferite pe piață într-un anumit moment. [< fr. offerte, germ. Offerte, it. offerta].

PROHIBITIV, -Ă, prohibitivi, -e, adj. Care interzice, care oprește ceva; care introduce prohibiția. Țările despotice, unde s-a practicat cu mai multă asprime sistemul vamal, sistemul protecționist și sistemul prohibitiv, este dovedit astăzi că au fost și sînt cele mai sărace. GHICA, S. 190. Tarif prohibitiv = taxe vamale mari, fixate pentru a face imposibilă pătrunderea și concurența produselor străine pe piața internă.

prohibitiv, ~ă a [At: NEGULICI / V: (înv) prohibitiv / Pl: ~i, ~e / E: fr prohibitif, ger prohibitiv] 1 (D. legi) Care interzice producerea, vânzarea, exportul sau importul unor mărfuri Si: (rar) prohibitoriu (1). 2 (D. măsuri) Care aplică prohibiția Si: (rar) prohibitoriu (2). 3 (Îs) Tarif ~ Taxe vamale mari, fixate pentru a face imposibilă pătrunderea și concurența produselor străine pe piața internă a unui stat care fixează aceste taxe. corectat(ă)

GIRATORIU, -IE, giratorii, adj. (Despre o mișcare) De rotație, circular. ◊ Sens giratoriu = sens de circulație la o intersecție, într-o piață etc., potrivit căruia un vehicul este obligat să facă o rotație de la dreapta la stânga. – Din fr. giratoire.

GIRATORIU ~e (~i) (despre o mișcare) Care este în formă de cerc; rotativ; circular. * Sens ~ sens de circulație (într-o piață, la o intersecție etc.) unde vehiculele trebuie să facă o rotație de la stânga la dreapta. /<fr. giratoire

TARE² ~i adj. 1) (în opoziție cu moale sau cu slab) Care are o consistență solidă și nu poate fi distrus la acțiunea forțelor din afară; dur. Lemn ~. 2) (în opoziție cu mlădios) Care este lipsit de flexibilitate; țeapăn; neflexibil; inflexibil. Bară ~. 3) Care a devenit mai consistent, mai dens. Tencuială ~. 4) pop. (despre ființe sau părți ale corpului lor) Care este înzestrat cu mare forță fizică; puternic; voinic. Mâini ~i. 5) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește caracter puternic; cu voință fermă. Poziție ~. ◊ A fi ~ de fire (sau de inimă) a nu-și pierde firea în momentele grele. Cei ~i cei care au putere în societate. A fi ~ și mare a fi cu mare influență; a fi puternic. A se face ~ și mare a face pe grozavul; a se grozăvi. A fi ~ pe piață a fi stăpân pe situație. Sus și ~ în gura mare; cu toată convingerea. 6) Care are însușiri pozitive; înzestrat cu calitățile necesare. Elev ~. 7) (despre acțiuni, fenomene ale naturii) Care are intensitate mare, sporită. Vânt ~. 8) (despre mirosuri, substanțe, băuturi etc.) Care are o concentrație mai mare decât cea normală. Aromă ~. 9) (despre aer) Care este răcoros; rece. /<lat. talis

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

GIRATORIU, -IE, giratorii, adj. (Despre o mișcare) De rotație, circular. ◊ Sens giratoriu = sens de circulație la o intersecție, într-o piață etc., potrivit căruia un vehicul este obligat să facă o rotație de la dreapta la stânga.^[1] – Din fr. giratoire.

concurent, ~ă [At: NEGRUZZI, S. 1,40 / Pl: ~nți, ~e / E: fr concurrent] 1 a Care face concurență (2) altuia. 2 a (Cmr) Care luptă pentru acapararea pieței, pentru înlăturarea rivalilor. 3 a Care tinde spre același rezultat. 4 a (Mat; îs) Drepte ~e Drepte care se întâlnesc în același punct. 5-9 smf, a (Persoană) care participă la un concurs (1-4). 10-11 smf Producător (sau comerciant) care luptă să depășească în câștig pe rivali.

giratoriu, ~ie a [At: DN / Pl: ~ii / E: fr giratoire] 1 (D. o mișcare) Circular. 2 (Îs) Sens ~ Sens de circulație la o intersecție, într-o piață etc. conform căruia un vehicul este obligat să facă o rotație de la dreapta la stânga.

Câmpul lui Marte n. piață mare în Roma antică, unde se încurau carele, se făceau jocurile ecvestre și exercițiile palestrei.

COMPETITIVITÁTE (< competitiv) s. f. Caracteristică a unui produs sau a unei întreprinderi de a face față concurenței unor produse sau întreprinderi similare pe o anumită piață. ◊ Competitivitatea prețurilor = aprecierea puterii de penetrare a produselor unei țări pe o terță piață, reprezentată de raportul procentual dintre indicele prețurilor țărilor concurente și cel a prețurilor produselor exportate. ◊ C. structurală = aprecierea gradului de specializare al unei țări astfel încît să-i fie asigurat un excedent sau un echilibru comercial durabil prin rata acoperirii exporturilor și coeficientul de specializare.

NEGRU³ neagră (negri, negre) 1) Care este de culoarea cărbunelui, a smoalei, a funinginii etc. Ochi negri. ◊ Pâine neagră pâine de culoare închisă, făcută din făină integrală. Cafea neagră băutură de cafea, fără adaus de lapte. Pământ ~ cernoziom. 2) (despre persoane) Care are părul, pielea, ochii de culoare închisă; brunet; oacheș; smolit; negricios. * ~ la față smead. 3) Care aparține rasei de oameni, ce se caracterizează prin culoarea foarte închisă a pielii. * Rasă neagră una dintre rasele umane, originară din Africa, caracterizată prin culoarea foarte întunecată a pielii și prin părul creț. 4) pop. Care este murdărit; plin de murdărie; murdar. Mâini negre. 5) Care este lipsit de lumina; întunecat; întunecos; obscur. Codru ~. 6) fig. Care are caracter negativ; rău. Zile negre. ◊ Mizerie (sau sărăcie) neagră sărăcie cumplită. Boală neagră epilepsie. Piață neagră loc clandestin, unde vânzarea și cumpărarea este interzisă. A se face ~ la față a se înfuria. A avea suflet ~ (sau a fi ~ la suflet) a fi foarte rău. /<lat. nigrum

ONORABIL, -Ă, onorabili, -e, adj. Vrednic de cinste, de stimă, de respect; cinstit, stimabil, respectabil. Sînt oameni care ocupă în societate un rol mult mai onorabil decît regii. LIT. ANTIMONARHICĂ 156. Această căsătorie... era mult mai onorabilă decît soarta unei cadîne orientale. HASDEU, I. V. 173. Nu-i rușine pentr-un om cumsecade să-și cîștige pînea zilnică într-un chip onorabil. CONTEMPORANUL, V_II 201. ◊ Amendă onorabilă v. amendă. ◊ (Învechit, ca epitet dat unei persoane sau unei instituții) Domnilor!... Onorabili concetățeni!... Fraților! CARAGIALE, O. I 155. După a treia și a patra recidivă, onorabila dicasterie îi despărți [pe soți]. NEGRUZZI, S. I 79. ◊ (Ironic) Acest onorabil serdar e director la agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. I 138. ◊ (Adverbial) Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc și să arăt la ce sînt bun. – Foarte frumos. Foarte onorabil. C. PETRESCU, C. V. 134. Și-a plătit onorabil datoria ei. GHEREA, ST. CR. III 125. ◊ (Substantivat) Stimabile, onorabile, faceți tăcere. CARAGIALE, O. I 147. (Ironic) Cam ce credit merită onorabilul în piață? GHEREA, ST. CR. I 232.

PROCLAMAȚIE, proclamații, s. f. 1. Manifest prin care se aduce la cunoștința publică un fapt de mare importanță; apel tipărit avînd un caracter agitatoric. Lui [Bălcescu] i se datorește proclamația de la Izlaz. SADOVEANU, E. 53. Proclamația tipărită și unele cuvîntări... se vor citi în cursul dimineții de joi în diferite piețe ale orașului. CAMIL PETRESCU, O. II 120. 2. (Învechit) Proclamare (1). Proclamația ce a făcut din balcon îmi răsună încă în auz. NEGRUZZI, S. III 377. – Variantă: (învechit) proclamațiune (GHICA, S. 103) s. f.

legionariza vb. I (pol.) A deveni legionar ◊ „Piața Universității s-a dus, Marian Munteanu s-a legionarizat, PAC s-a făcut fâșii.” ◊ Rev. 22 27/93 p. 3 (din legionar + -iza)

arie, arii, s.f. – 1. Locul unde se treieră grâul (ALR 1971: 415): „Di pă cruce, pă stog, / Di pă stog, pă arie” (Bilțiu 1996: 380). 2. Partea de jos, interioară, la casele vechi, lipite cu pământ: „Aria căsii nu-i bătută, / Voia gazdei nu-i făcută; / Aria căsii bate-om, / Voia gazdei face-om” (Lenghel 1979: 44). – Lat. area „loc neted, loc pentru clădit; ogradă (curte), tindă; piață publică” (Nădejde).

maidan n. 1. spațiu gol, teren neacoperit de clădiri: grădini și maidanuri unde să se depuie soldații bolnavi GHICA; 2. bătătura unei case țărănești: mândra șade pe maidan și ’mi ’nșiră la mărgean POP.; 3. fig. a ieși la maidan, a veni la iveală, a se descoperi; a scoate la maidan, a face să iasă la lumină, a face cunoscut; a ajunge la maidan, la bun sfârșit. [Turc. MAYDAN, MEYDAN, arenă, piață, de unde și forma Mold. medean].

arie, arii, s.f. – 1. Locul unde se treieră grâul (ALRRM, 1971: 415): „Di pă cruce, pă stog, / Di pă stog, pă arie” (Bilțiu, 1996: 380). 2. Partea de jos, interioară, la casele vechi, lipite cu pământ: „Aria căsii nu-i bătută, / Voia gazdei nu-i făcută; / Aria căsii bate-om, / Voia gazdei face-om” (Lenghel, 1979: 44). – Lat. area „loc neted, loc pentru clădit; ogradă (curte), tindă; piață publică” (Pușcariu, CDDE, DA, DER, MDA).

CONCURENȚĂ, concurente, s. f. 1. Rivalitate comercială, luptă între industriași, comercianți etc. pentru acapararea pieței, pentru înlăturarea rivalilor. 2. Întrecere, rivalitate într-un cîmp de activitate. ♦ Expr. A face concurență cuiva = a căuta să întreacă pe cineva țintind spre același scop. – Fr. concurrence.

CONCURENȚĂ s.f. 1. Rivalitate, luptă între industriași sau între comercianți pentru acapararea pieței, pentru obținerea unor profituri cît mai mari etc. 2. Întrecere, luptă pentru întîietate. ◊ A face concurență cuiva = a căuta să întreacă pe cineva, urmărind același scop ca și el. 3. (Mat.) Proprietate a trei sau mai multor curbe sau suprafețe de a avea un punct comun. [Cf. fr. concurrence, it. concorenza].

competitivitate s. f. Calitatea de a fi competitiv ◊ „Cerințele competitivității.” R.l. 4 I 67 p. 8. ◊ „Competitivitate. În timp ce țările industrializate din Occident fac presiuni considerabile asupra Japoniei pentru a-și reduce exporturile de produse industriale pe piața occidentală, o serie de producători japonezi au venit cu un nou articol care, după aprecierea presei japoneze, va putea inunda cu succes și în mod competitiv piața occidentală neindustrială: este vorba de pepenele pătrat.” R.l. 12 VI 79 p. 6; v. și Sc. 7 VII 63 p. 3 (din competitiv + -itate; cf. fr. compétitivité; PR 1960; I. Iordan în SCL 3/63 p. 301 – atestări din 1961, Th. Hristea P.E. 35; DEX, DN3)

PRECUPEȚI, precupețesc, vb. IV. Tranz. 1. A practica meseria de precupeț (vînzînd sau cumpărînd); p. ext. a se tîrgui, a se tocmi; a vinde cu preț de speculă; fig. a trafica. Cînd singur, cînd cu alții în tovărășie, căuta, tocmea, precupețea... finul, orzul ori făina care fuseseră poruncite de intendența imperială. GALACTION, O. I 110. N-are altă meserie decît să te precupețească?... Sărmană femeie! ALECSANDRI, T. 1739. [Duca-vodă] era, zice cronica, și domn și vistiernic mare, și neguțător și vameș, că toată hrana tuturor o lua el, de o precupețea. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Refl. pas. Posturile se precupețesc... în piață. ALECSANDRI, la TDRG. 2. Fig. (Numai în construcții negative) A nu cruța nimic, a face totul pentru reușita cuiva sau a ceva, a dărui din plin, din belșug, cu generozitate. Au pus la dispoziția oamenilor de teatru totul, neprecupețind nimic. SAHIA, U.R.S.S. 156. Nu le precupețeam (ciobanilor) sfaturile, cînd era la pregătirea brînzeturilor. La TDRG.

ofertă sf [At: POLIZU / V: (înv) ofert sn / Pl: ~te / E: fr offerte, ger Offert] 1 Propunere făcută cuiva în legătură cu cumpărarea unei mărfi, cu angajarea într-o slujbă, cu participarea la o acțiune, la o întreprindere etc. 2 (Pex; ccr) Document în care se face o astfel de propunere. 3 Totalitate a mărfurilor oferite la un moment dat pe piață. 4 (Îs) Cerere și ~ (sau, rar, ~ și cerere) Raport dintre cantitatea de mărfuri aduse pe piață și posibilitatea ca ele să fie cumpărate.

arie, arii, s.f. 1. Locul unde se treieră grâul: „Di pă cruce, pă stog, / Di pă stog, pă arie” (Bilțiu, 1996: 380). 2. Partea de jos, interioară, la casele vechi, lipite cu pământ: „Aria căsii nu-i bătută, / Voia gazdei nu-i făcută; / Aria căsii bate-om, / Voia gazdei face-om” (Lenghel, 1979: 44). – Din lat. area „loc neted, loc pentru clădit; ogradă (curte), tindă; piață publică” (DA, DER, MDA).

CĂLARE adv. (Adesea în legătură cu verbele «a fi», «a ședea» sau cu verbe de mișcare) Încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. ext., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluțul lui. CAMILAR, TEM. 201. L-am adus [pe cățel] de departe într-o desagă a tar niței: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. În ziua aceea urcam, călare, un deal de lîngă Dorna. GALACTION, O. I 333. Ședea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. ◊ Fig. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri. COȘBUC, P. II 61. ◊ Loc. adv. De-a (sau de) călare sau de-a-n călarele = călărind, din fuga calului; fig. fără odihnă, fără răgaz. Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-n- căpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine și cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zi și noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. ◊ Expr. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A sta (sau a ședea) călare în inima cuiva = a ști tot ce cugetă cineva, a-i cunoaște toate gîndurile. Eu șăd călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. ◊ (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunți. BOGZA, C. O. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. ♦ (Substantivat; învechit) Călăreț. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. – Forme gramaticale: pl. (adjectival și substantivat) călări; (în locuțiuni) călarele.

COLECTA, colectez, vb. I. l. Tranz. A aduna, a strînge la un loc diferite lucruri sau materii și a le depozita. Fierul vechi este colectat pentru a fi prelucrat. ♦ A strînge bani și obiecte folositoare cu scopul de a ajuta pe cineva. 2. Tranz. (în perioada de trecere de la capitalism la socialism și în socialism) A strînge de la producători diferite produse (cereale, legume, lapte, lină etc.) pe baza unor cote fixate de organele de stat, în scopul creării unor rezerve cu ajutorul cărora statul își asigură rolul planificator și regulator pe piață, aprovizionînd astfel pe oamenii muncii și industria socialistă. 3. Intranz. (Despre un abces sau o rană purulentă) A face puroi, a fi gata să spargă (sau să se deschidă); a coace.

* GARDĂ (pl. gărzi) sf. 🎖️ 1 Pază, strajă: a face ~, a fi de ~; soldat de ~, intern de ~ ¶ 2 Soldații însărcinați a face paza ¶ 3 Corp de ~, soldații așezați într’un loc anumit, spre a fi distribuiți la diferite servicii ¶ 4 Garda pieței, cazarma, locul unde stau soldații însărcinați cu paza orașului și care servește și de închisoare militară ¶ 5 Număr de soldați însărcinați cu paza unui principe, unui comandant, etc.; ~ de onoare, corp de soldați însărcinați să însoțească pe un personaj, în semn de cinste ¶ 6 ~ națională, ~ civică, miliție burgheză ¶ 7 🎖️ Partea de la mînerul unei săbii care acopere și apără mîna, strajă: puse mîna pe garda săbiei (D.-ZAMF.) ¶ 8 ⛹ La scrimă: pozițiune în care cineva e apărat de loviturile adversarului [fr.].

vinde vb. III. 1 tr. (în opoz. cu „a cumpăra”) A ceda cuiva, în schimbul unei sume de bani, dreptul de proprietate asupra unui bun. Și-a vîndut casa la un preț bun. ◊ (abs.) Proprietarul casei murise, moștenitorii împărțiseră și vînduseră (CE. PETR.). ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a) a promite un lucru pe care nu-l ai; b) a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi încă, care este nesigur. A-și vinde (și) cămașa (de pe sine) = a vinde sau a ceda, din pricina unei nevoi mari, tot ce posedă. A-și vinde scump viața = a se apăra cu îndîrjire, cauzînd pierderi mari dușmanului (înainte de a muri sau de a fi prins). Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vînd = o spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea autenticității). (refl. pas.) Cum (sau cu cît) se vinde? = ce preț are? cu cît se plătește? A vinde castraveți grădinarului (sau la grădinar) v. castravete. A vinde gogoși v. gogoașă. A vinde pe ochi v. ochi. A-și vinde sufletul sau a fi vîndut cu trup și suflet cuiva v. suflet. ♦ (compl. indică sclavi, robi, iobagi etc.) A trece în posesiunea altui stăpîn (în schimbul unei sume de bani). Patru cneaghine din Podolia și una din Moldova, cu copila ei, au fost vîndute (SADOV.). ♦ (compl. indică bunuri, proprietăți etc.) A scoate la licitație (pentru neplata datoriilor). A zis că ne dă afară și ne vinde casa dacă nu plătim (VOIC.). ♦ A oferi spre vînzare; a face comerț. ◊ Expr. Nu-mi vinde el mie marfă v. marfă. ♦ (refl. pas.; despre mărfuri) A fi cerut pe piață, a avea căutare. Niciodată o gazetă nu s-a vîndut atît (CA. PETR.). ◊ Expr. Se vinde ca pîinea (cea) caldă v. pîine. ♦ Fig. (refl., intr.) A renunța la convingeri, libertate, cinste etc. punîndu-se în serviciul cuiva în schimbul unor avantaje (materiale). Îl denunță opiniunii publice ca vîndut străinului (GHICA). ♦ Fig. A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje materiale. Au vîndut piele, suflet, sînge, gînd și nevinovăție (ARGH.). 2 tr. Fig. (compl. indică persoane, structuri sociale etc.) A trăda, a denunța, a pîrî (pentru bani, profituri, avantaje). Își vînd p-a lor stăpînă pe frică sau parale (MACED.). ♦ (compl. indică informații, date etc. care sînt ținute secrete) A divulga, a destăinui. Am fugit din serai și am vîndut taina la alți cofetari (TUD.). ◊ Expr. A-i vinde (cuiva) pontul v. pont. 3 tr., refl. Fig. A (se) prostitua. Am aflat că umblau să o vîndă, cum făcuseră și cu o soră a ei mai mare (M. I. CAR.). ◊ prez.ind. vînd, (reg.) vînz. /lat. vendĕre; cf. și fr. vendre.

COMUNITATE ECONOMICĂ EUROPEANĂ (Communauté Economique Européene, C.E.E.) (PIAȚA COMUNĂ), organizație internațională guvernamentală, de integrare economică, cu sediul la Bruxelles, creată în urma semnării Tratatului de la Roma din 1957 (intrat în vigoare în 1958) în scopul creării unei piețe comune prin armonizarea politicilor economice și eliminarea obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor și a capitalurilor statelor membre. Face parte, alături de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului și de Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, din Comunitățile Europene, fiecare din aceste trei organizații continuînd să posede o structură proprie, avînd mai multe organe principale comune (v. Comunitățile Europene). Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg, Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie în 1973, Grecia din 1981, Spania și Portugalia din 1986. Acorduri încheiate de C.E.E.: acord de uniune vamală cu A.E.L.S. (intrat în vigoare în 1977) și acorduri comerciale comerciale bilaterale cu state membre A.E.L.S. (Austria, Elveția, Islanda, Norvegia, Suedia și Finlanda); acorduri de asociere (membru asociat) cu Turcia (1964), Malta (1971), Cipru (1972), Ceho-Slovacia, Polonia, Ungaria în 1991. România a semnat un nou acord de cooperare economică cu C.E.E. în 1991. Sisteme de preferință generalizate adoptate de C.E.E.: în 1971 pentru 91 de țări în curs de dezvoltare, extins ulterior la 126 de țări și 22 terit. dependente și neautonome (în 1980 este adoptat un nou sistem de preferințe generalizate pentru perioada 1981-1985). În 1985 este adoptat Actul unic european care elimină restricțiile fiscale și armonizează legile de funcționare a societăților anonime pentru realizarea completă a pieții interne comunitare pînă în 1992.

ÎNTREPRINDERE, întreprinderi, s. f. 1. Orice formă de organizare a unei activități economice, autonomă patrimonial și autorizată potrivit legilor în vigoare să facă acte și fapte de comerț, în scopul obținerii de profit prin producerea de bunuri materiale și vânzarea acestora pe piață sau prin prestări de servicii, în condiții de concurență. 2. Acțiune pornită din inițiativă personală. – V. întreprinde.

PORTIC, porticuri, s. n. Galerie exterioară, acoperită, mărginită pe cel puțin una din laturi cu o colonadă, adesea în formă de arcade și care servește ca loc de plimbare în jurul unei piețe, al unei clădiri sau grădini etc. Găsind poarta închisă, Pherenike se aciuie sub un portic și așteptă să se facă ziuă. ANGHEL-IOSIF, C. L. 34. Traian, în tunică scurtă. și cu toga pe umeri, iese cu alți doi soți de sub un portic. ODOBESCU, S. III 74. – Pl. și: portice (NEGRUZZI, S. II 133).

verde adj., s.n., s.m. I adj. 1 Care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetației fragede (de vară); (despre culoare) care are o nuanță particulară din combinarea galbenului și a albastrului; (reg.) verdunc. ◊ (adv.) Un birou de metal lăcuit verde în dreapta (CA. PETR.). ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Ochii verzi-deschis- ce raze umede aruncau! (CAR.). ◊ (după un nume de animal, de plantă, de mineral etc. denumește o specie sau o varietate a acestora) Poamă verde (și subst. f. art.) = varietate de struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. (reg.) Fluture verde = libelulă (Libelula depressa). Gîndac verde = a) ileană (Cetonia aurata); b) cantaridă (Lytta vesicatoria). Aur verde v. aur. Bilet verde v. bilet. Centură verde v. centură. Conveier verde v. conveier. Masă verde v. masă. ◊ expr. A-i sări (cuiva) stele verzi, se spune pentru a exprima superlativul unei stări de suferință. A vedea cai verzi (pe pereți) v. cal. A visa cai verzi (pe pereți) v. cal. A umbla după cai verzi (pe pereți) v. cal. A vedea stele verzi v. stea. ◊ compar. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul (CR.). ♦ fig. (despre culoarea feței omului) Palid. Avea fața verde de oboseală. ◊ (despre oameni; adesea cu determ. „la față”) Părea că n-au închis ochii toată noaptea; era verde la față (VIN.). 2 (despre plante sau părți ale acestora) Plin de sevă, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat etc. de curînd; care nu s-a uscat (încă); viu. ◊ Gard verde = gard viu. ◊ expr. Cu iarba cea uscată arde și cea verde sau pe lîngă lemnul cel uscat arde și cel verde, (subst.) pe lîngă cele uscate ard și cele verzi = pe lîngă vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. (subst.) A spune (sau a îndruga, a înșia, a vorbi, a trăncăni, a toca) (la sau cîte) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. Acolo, la șezătoare, unde se strînseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier (ISP.). Ai să scapi la iarbă verde! = ai răbdare, vei izbuti! ♦ spec. (despre lemne) Care nu este suficient de bine uscat (fiind tăiat de curînd). A cumpărat pentru foc doar lemne verzi. ♦ ext. (despre suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație proaspătă; (despre păduri, grădini etc.) care este înfrunzit, înverzit; care este format din plante verzi. Sufletul îmi crește Cînd te revăd, cîmpie verde! (IOSIF). ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. Piață verde = piață de legume proaspete. Joia verde = a doua joi după Paște, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sînt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 3 (despre legume și fructe) Care este dezvoltat insuficient, care nu a atins maturitatea deplină; care nu este încă bun de mîncat (fiind crud, necopt). Bananele erau cam verzi. ♦ ext. (înv., reg.; despre oameni) Care este (foarte) tînăr; care este lipsit de experiență (într-un domeniu de activitate). ◊ zic. De verde și-a mîncat rodul, se spune despre o persoană care și-a irosit averea cînd era foarte tînără. II adj. 1 (mai ales despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut, crud, neargăsit. 2 (despre alimente sau produse alimentare) Proaspăt; spec. (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvîntat. 3 (despre pămînt) Care este arat de curînd; care este jilav, umed. III fig. (despre oameni) 1 Care este viguros, vînjos, voinic; care este în putere; ext. care este curajos, dîrz, îndrăzneț. ◊ expr. De cînd cu moșii verzi v. moș. La moșii cei verzi v. moș. ♦ Care este sau aparține unui om viguros, curajos puternic. Muri-vei doar împovărat de-o lungă Și verde bătrînețe (MURNU). ◊ expr. A avea inimă verde = a) a fi vesel, voios; b) a fi viteaz. ♦ (adv.) Tare, cu strășnicie, cu violență. El... era cel dintîi care se mînia verde (SADOV.). 2 Sincer, franc, deschis. Mi-a făcut plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel (CAR.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sinceritate, franchețe. Se distinge printr-o inspirație țărănească mai verde (IST. L.) ♦ Care este frust. În urma acestora și alte verzi cuvinte..., a terminat cuvîntarea (ODOB.). ◊ (adv.) Trebuia să mă port mai verde cu maiorul (I. NEGR.). ◊ expr. A(-i) spune (cuiva) verde (în ochi sau în față) = a(-i) spune (cuiva) adevărul de-a dreptul, în față, fără menajamente. IV s.n. 1 Culoarea frunzelor, a ierbii fragede sau, în general, a vegetației proaspete (de vară), una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru. ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Lipsea vegetația vînjoasă, verdele-crud al copacilor (CE. PETR.). ◊ Loc.adv. În verde = (în legătură cu vb. „a se îmbrăca”) în haine de culoare verde. Îi place să se îmbrace în verde. ◊ expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor sau a vedea verde = a i se face (cuiva) rău (de supărare, de mînie, de oboseală etc.), a-i veni amețeală. ◊ compar. Ochii mari de un verde ca fundul de talaz (VOIC.). 2 Materie (colorantă) de culoare verde, care are diverse utilizări (în industrie). ◊ Verde-de-Paris = compus de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus. Verde malachit (sau -de-China) = materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe albastre, puțin rezistentă la lumină și foarte sensibilă la baze. Verde chinezesc = colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 3 (fam.; la jocurile de cărți) Pică. ◊ Loc.adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. 4 (calc după it. „verde antico”) Verde antic = matostat V s.m. (mai ales la pl.) Membru al unui partid ecologist. Verzii au organizat o acțiune de protest împotriva poluării rîului. • pl. verzi. /lat. vĭr(i)dis, -e; cf. și it. verde, fr. vert.

CERERE, cereri, s. f. Acțiunea de a cere și rezultatul ei. 1. Exprimare a unei dorințe, a unei rugăminți; solicitare, rugăminte. Nu pot să-ți ascult cererea. ▭ După cererea sa, îl conduse dinaintea starețului. NEGRUZZI, S. I 219. Cerere în căsătorie = propunere de căsătorie. ◊ Expr. La cererea generală = potrivit dorinței unanime. La cererea generală spectacolul se repetă. 2. Pretenție, exigență, revendicare. Un om în adevăr nepărtinitor ar putea... să-mi facă observație că cererile... pe care le fac criticii sînt prea vaste. GHEREA, ST. CR. II 12. 3. Căutare, cerință, Cerere și ofertă = raportul dintre cantitatea de mărfuri aduse pe piață și posibilitatea și necesitatea de cumpărare. Proporția în care capitalistul își valorifică capitalul este cu atît mai mare cu cît e mai mare diferența dintre oferta sa și cererea sa, cu alte cuvinte cu cît e mai mare excedentul valorii mărfurilor pe care el le-a adus peste valoarea mărfurilor pe care el le cere. MARX, C. II 99. ◊ Loc. adv. La cerere = cînd se cere. Banii depuși la C.E.C. se restituie la cerere. II. (Concretizat) Petiție. Mi-a spus să mă duc imediat cu cererea la minister. CAMIL PETRESCU, U. N. 67. III. (Tehn., numai în expr.) Cerere de oxigen = cantitate de oxigen consumată într-un anumit timp de o apă care se scurge prin canale, atunci cînd este supusă unui proces de curățire biologică. Cerere maximă de putere = valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat (o zi, o lună etc.).

liberaliza vtr [At: CODRESCU, C. I, VI/13 / Pzi: ~zez / E: fr libéraliser] 1-4 (A face să devină sau) a deveni liber³ (1) sau liberal (1). 5-6 (C. i. prețul) (A fi sau) a lăsa să fie stabilit de piață.

verde [At: (cca 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / Pl: ~rzi / Art. și: (îvr) ~dul sn / E: ml vir(i)dis, -e] 1 a Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă Si: (reg) mușchiu, verzac (1). 2 a (D. culoare) Care are o nuanță particulară, rezultată din îmbinarea galbenului și a albastrului Si: (reg) mușchiu, verzac (2). 3 a Care se află între galben și albastru în spectrul solar. 4-5 sf, a (Șîs poamă ~) (Varietate de struguri) cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. 6 a (Îs) Aur ~ Vegetație (3). 7 a (Prc; îas) Pădure. 8 a (Zlg; reg; îs) Broască (sau broscuță) ~ Broatec (Hyla arborea). 9 a (Ent; Trs; Ban; îs) Fluture ~ Libelulă (Libelula depressa). 10 a (Ent; Mol; Mun; îs) Gândac ~ Ileană (Cetonia aurata). 11 a (Ent; Olt; îas) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 12 a (Îe) A vedea stele ~rzi A resimți violența unei lovituri (primite pe) neașteptate. 13 a (Îe) A-i sări cuiva stele ~rzi din ochi A îndura o suferință fizică ajunsă la paroxism. 14 a (Îs) Cai ~rzi (pe pereți) Nimicuri. 15 a (Îas) Himere. 16 a (Îae) Inepții. 17 a (D. oameni; determinat prin „la față”) Livid. 18 a (D. plante sau părți ale plantelor) Plin de sevă Si: viu (59). 19 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care nu este (încă) uscat Si: viu (60). 20 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care este rupt, recoltat de curând. 21 a (Îs) Gard ~ Gard viu. 22 a (Îlav; pe lângă verbe ca „a ieși”, „a petrece”, „a merge” etc.) La iarbă ~ În mijlocul naturii. 23-24 a, sp (Îe) Cu iarba cea uscată arde și cea ~ sau pe lângă lemnul cel uscat arde și cel ~, pe lângă cele uscate ard și cele ~rzi Pe lângă cei vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. 25 a (Îe) A ajunge la creangă ~ A reuși în acțiunile întreprinse. 26 a (Îae) A avea noroc. 27 a (Îe) Ai să scapi la iarbă ~ ! Ai răbdare, vei izbuti ! 28 a (Reg; îe) A tăia frunza ~ și lafuri și talafuri A pălăvrăgi. 29 sp (În legătură cu verbe ca „a spune”, „a îndruga”, „a vorbi”, „a trăncăni” etc.; îe) (La sau și, câte) ~rzi și uscate, (reg) ~rzi ori uscate, ~rzi și mărunte, (câte) ~rzi, uscate Nimicuri. 30 a (Pex; d. suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație (3) proaspătă. 31 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este înfrunzit. 32 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este format din plante verzi (1). 33 a (Îs) Zonă ~ Porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. 34 a (Bis; îs) Joia ~ A noua joi după Paști, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sunt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 35 a (Îvr; îs) Piață ~ Piață de legume proaspete. 36 a (Olt; îe) A visa codri ~rzi A dori lucruri imposibil de realizat. 37 a (D. fructe, legume, semințe etc.) Care nu a ajuns la deplină maturitate (nefiind bun de mâncat) Si: crud (4), necopt, (reg) verdioc, verdoi (2), verdunc (2). 38 a (Îvr; pex; d. oameni) Imatur. 39 a (Pop; îe) De ~ și-a mâncat rodul Se spune despre o persoană care și-a irosit averea de când era foarte tânără. 40 a (Trs; d. copii; îe) (A fi) ~ pe la urechi A căpăta seriozitatea omului matur. 41 a (Pex; îe) De când [era] cu buricul ~ De când era copil mic. 42 a (D. piei) Care nu a fost prelucrat Si: brut² (1), crud (15), neargăsit. 43 a (Îvr; d. alimente) Proaspăt. 44 a (Îvr; d. alimente) Nepreparat. 45 a (Îrg; spc; d. caș) Care nu este (încă) zvântat. 46 a (Mun; Olt; d. pământ) Care este arat de curând. 47 a (Mun; Olt; d. pământ) Jilav. 48 s (Mun; îe) A semăna în ~ A semăna imediat după arat, când arătura este încă proaspătă. 49 s (Mun; îe) A ara în ~ A ara un pământ care este încă jilav. 50 a (Mar; îs) Aluat ~ Făină muiată pentru pui¹. 51 a (D. oameni) Robust. 52 a (D. oameni) În putere. 53 a (Pex; d. oameni) Curajos (1). 54 a Care este caracteristic unui om robust. 55 a Care este caracteristic unui om în putere. 56 a Care este caracteristic unui om curajos (1). 57 a (Îe) A avea inimă ~ A fi vesel. 58 a (Îae) A fi viteaz. 59 av Tare. 60 av Cu violență. 61 av (Reg; îe) A munci ~ A munci din greu. 62 a (Fig) Sincer. 63 a (Fig; d. atitudini, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă sinceritate. 64 a (Fig; d. limbaj, umor) Lipsit de eleganță, de rafinament Si: frust (6), simplu. 65 a (Îvp; îe) Cum (sau de) o (sau mă, îl etc.) vezi cu ochii ~rzi Așa cum este (sunt etc.) în realitate. 66 av (Îe) A(-i) spune (cuiva) ~ (în ochi ori în față), (rar) a spune ~, românește, a(-i) vorbi (cuiva) ~ A(-i) spune (cuiva) adevărul direct, în față. 67 a (Înv; arg) Repetent. 68 sn Cea de a patra culoare fundamentală a spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă. 69 sn (În legătură cu verbul „a se îmbrăca”; îlav) În ~ În haine de culoare verde (2). 70 sn (Îe) A i se face (cuiva) ~ înaintea ochilor, (reg) a vedea ~ A i se face (cuiva) rău (de mânie, de supărare etc.). 71-72 sn (Îrg) Vegetație (3-4). 73 sn (Pop; rar; fig) Mulțime (1). 74 sn Materie (colorantă) de culoare verde (2), care are diverse utilizări în industrie. 75 sn (Îs) ~ de Paris Cristale mixte de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid. 76 sn (Îas) Soluție preparată cu verde (75) de Paris. 77 sn (Îs) ~ malahit (sau de China) Materie colorantă bazică, ce dă colorații verzi, cu nuanțe albastre puțin rezistente. 78 sn (Îs) ~ chinezesc Colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 79 sn (Fam) Pică³ (la cărțile de joc). 80 sn (D. cărțile de joc; îla) De ~ Care are ca semn un vârf de lance de culoare neagră. 81 sn (În limbajul ghicitorilor în cărți; d. persoane; îal) Care are ochii verzi și părul negru. 82 sn (Rar; îs) ~ antic Matostat. 83 sn (Arg) Piperment. 84 sna Dans popular (brâu) nedefinit mai îndeaproape. 85 sna Melodie după care se execută verdele (84).

CONCURENȚĂ, concurențe, s. f. 1. Rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice între industriași, comercianți, monopoluri, țări etc. pentru acapararea pieței, desfacerea unor produse, pentru clientelă și pentru obținerea unor câștiguri cât mai mari. 2. Întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate. ◊ Expr. A face concurență cuiva = a căuta să întreacă pe cineva, țintind spre același scop. 3. (Geom.) Proprietate a dreptelor concurente. ◊ Punct de concurență = punct de intersecție a dreptelor concurente. – Din fr. concurence.

concurență sf [At: HASDEU, I. C. 52 / V: (îvr) ~rin~ / Pl: ~țe / E: fr concurrence] 1 Rivalitate între industriași, comercianți, țări, monopoluri etc. pentru acapararea pieței, desfacerea produselor și clientelei în vederea obținerii unor câștiguri cât mai mari. 2 (Pex) Rivalitate într-un domeniu de activitate. 3-4 (Îe) A(-și) face ~ (cuiva) A căuta să întreacă pe cineva, urmărind același scop. 5 (Mat) Proprietate a mai multor drepte de a avea un punct comun. 6 (Îs) Punct de ~ Punct de intersecție a dreptelor concurente (4).

dirijism s. n. (ec.) Sistem în care statul, păstrând cadrul societății capitaliste, își asumă conducerea economiei ◊ „Controlul, dirijismul fac ca principiile enunțate în continuare, unele corecte în esență, să nu fie decât principii. [...] dirijismul poate fi acceptat parțial într-o economie de piață normală, dar nu după 40 de ani de economie hipercentralizată. Dirijismul după dirijism este la fel de ineficace ca și dirijismul în recesiune și duce la o economie care trăiește practic sub perfuzie. Cronicizează criza.” ◊ Rev. 22 17 IV 93 p. 7. ◊ „Guvernul căruia îi e atât de drag dirijismul.” R.l. 24 VII 93 f. p.; v. și dirijist (din fr. dirigisme; PR 1930; DEX, DN3)

TÎRG, tîrguri, s. n. 1. Loc mai întins într-un oraș sau la marginea unui oraș, unde se vînd și se cumpără (zilnic sau la date anumite) vite, cereale, lemne (v. obor) sau zarzavaturi și alte alimente (v. piață, hală); p. ext. activitatea de vînzare-cumpărare care se desfășoară în acel loc. Din tîrgul vitelor, în ceasul acela se zărea cîmpul sur. CAMILAR, N. II 328. Era zi de tîrg și Costea Martac trebuia să se ducă la oraș. SANDU-ALDEA, U. P. 18. Aduceți-vă aminte de scena ce se petrece la tîrgul anual din orașul de reședință a județului. GHEREA, ST. CR. III 108. Azi e duminecă, mîne luni și zi de tîrg. CREANGĂ, A. 18. ◊ Tîrg de mostre v. mostră. Tîrgul de fete = serbare populară anuală, tradițională în Țara Moților (cu care prilej tinerii își aleg adesea miresele). Tîrg de țară = tîrg care se ține la date fixe (o dată sau de mai multe ori pe an) și la care participă satele din cuprinsul unei regiuni. ◊ Loc. adv. La spartul tîrgului = la sfîrșit de tot; prea tîrziu. Îi era ciudă că nu și-a ținut gura și că în felul acesta a putut Baciu să-l lucreze tocmai la spartul tîrgului. PAS, Z. III 287. 2. Vînzare-cumpărare (v. tranzacție, afacere); tocmeală, tîrguială. Tîrgul nu s-a putut încheia. BOGZA, A. Î. 69. Făcuseră împreună... cîteva tîrguri norocoase. GALACTION, O. I 174. ◊ Expr. A face tîrg (sau tîrgul) cu cineva = a încheia cu cineva o afacere. A se ajunge (sau, rar, a ajunge pe cineva) cu tîrgul = a cădea de acord asupra prețului unei vînzări sau al unei cumpărări; a cădea la învoială, a se învoi din preț. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, la CADE. Ți-oi da treizeci. – Încă mai ai mult pînă mi-i ajunge cu tîrgul. NEGRUZZI, S. I 90. A rupe tîrgul v. rupe. A rupe inima tîrgului v. inimă. A se apropia cu tîrgul v. apropia. ♦ Învoială, acord. Io să mor de dor, de drag, Tîrg cu nime nu mai fac. HODOȘ, P. P. 105. 3. (Astăzi rar) Oraș, orășel. Tîrgul era tăcut și încremenit în frig. DUMITRIU, N. 66. Hotelul era în inima tîrgului, în fața pieței. BASSARABESCU, S. N. 23. Boierii se adunară De la tîrg și de la țeară Și trei zile se vorbiră. ALECSANDRI, P. P. 179. ♦ Centrul orașului, partea unde se află prăvăliile. Eram în tîrg la cofetărie. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 34. Ei spuneau că se duc prin tîrg să mai umble. BUJOR, S. 147. Haidem cu toții în tîrg să ne cumpărăm haine frumoase. VLAHUȚĂ, O. AL. II 17. Eu, am n-am să-ntîlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în tîrg. CARAGIALE, O. I 114.

trash s. (cuv. engl.) Maculatură, gunoi ◊ „Când piața cărții este invadată de literatura de consum, de trash-ul cu sloganul «sex, violență, pasiune, sirop», soluția noastră este una singură: încercarea [...] de a face din fiecare apariție editorială un eveniment cultural.” R.l. 9 VIII 93 p. 2. ◊ „Ceea ce rezultă din aceste proiecte este hotărârea editurii Univers de a se păstra în sfera culturii autentice, chiar dacă astfel nu va avea câștigurile fabuloase pe care alți particulari [...] le-au obținut și le mai obțin editând cu precădere ceea ce anglo-americanii numesc «trash».” R.l. 6 V 96 p. 2 [pron. treș]

POMPEII, oraș în S Italiei, situat la poalele vulcanului Vezuviu, în conurbația Napoli; 26,2 mii loc. (2002). Ind. textilă, poligrafică, alim. Turism. Fundat (sec. 6 î. Hr.) de osci, locuit de samniți (sec. 5 î. Hr.); a suferit mari stricăciuni în cutremurul din 63 d. Hr. A fost acoperit de lavă și cenușă vulcanică în timpul erupției Vezuviului la 24 aug. 79, o dată cu orașele Herculaneum și Stabiae. Ca urmare a săpăturilor arheologice inițiate în 1748, P. este cel mai bine cunoscut oraș al Antichității. Monumente: templele din forum, basilica, piața acoperită, amfiteatrul, termele. Multe din edificii erau decorate cu picturi (Casa vieții, Casa poetului tragic, Villa misterelor) sau cu mozaicuri (Casa faunului). Aria arheologică face parte (din 1997) din patrimoniul cultural universal.

DREGE, dreg, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la obiecte) A face la loc, a aduce în stare bună, a repara, a îndrepta. Cuptorul cred că e în bună stare. – Bună. L-a dres meșterul. SADOVEANU, P. M. 246. Cum vezi, mi-am luat și pușca... Mă duc la lăcătuș s-o dreg. CAMIL PETRESCU, B. 127. (Absol.) Meșterul strică și drege de frică, se spune despre un lucrător prost. ◊ Expr. A-și drege glasul (sau vocea) = a-și îndepărta răgușeala tușind ușor, înainte de a vorbi sau de a cînta. Cîntăreții... își dreseră glasurile tușind în chip felurit. SADOVEANU, F. J. 28. Ei, ei! de-acum drege-ți «voacea» și descurcă-te, măi Trăsne, dacă poți. CREANGĂ, A. 88. Tuși spre a-și drege glasul. NEGRUZZI, S. I 8. (Poetic) Păsărelele-și dreg glasul prin hugeagul de sub luncă. ALECSANDRI, O. 175. A-și drege gustul = a mînca sau a bea ceva pentru a face să dispară gustul rău al unor alimente consumate mai înainte. A drege busuiocul v. busuioc. ◊ Refl. pas. Ceasornicul acesta nu se mai poate drege. ♦ Refl. (Despre vreme; în opoziție cu strica) A se îndrepta, a se îmbunătăți. O geană de se ivea pe cer, inima i se-nveselea, poate, poate s-a drege vremea. La TDRG. ♦ (În sens moral; construit adesea cu pronumele «o» cu valoare neutră) A îndrepta, a repara o greșeală, o nedreptate. Titu observă decepția tovarășului său de drum, îi părea rău că i-a sfărîmat o speranță și nu știa cum s-o dreagă. REBREANU, R. I 161. Desigur a voit s-o dreagă, să mă înșele. DELAVRANCEA, H. T. 73. Na-ți-o frîntă că ți-am dres-o! se zice cînd cineva, vrînd să îndrepte o greșeală, spune sau face o prostie. Na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o! Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. 2. (Cu privire la o persoană) A întrema, a înviora, a restabili, a întări. Ăsta-i doctorul... Te drege el. CAMIL PETRESCU, T. I 175. Înjura cînd rachiul era bun și-l dregea, înjura cînd nu era bun și nu-l dregea. C. PETRESCU, Î. II 53. La munte doar trăiesc [țăranii] mai mulțumiți, că au aer curat, apă limpede, care le mai drege fața. La TDRG. ♦ (Cu privire la inimă, suflet) A alina, a liniști, a ușura, a vindeca. Cîntă-mi, mîndro, cînticul Să-mi mai dreagă sufletul! POP. la ODOBESCU, S. I 207. Să-mi dai o floricea, Dar mi-o dă cu mîna ta, Ca să-mi dreagă inima. ALECSANDRI, P. P. 150. 3. A face, a aranja, a ticlui, a pune la cale. Ei, cum o dresărăm noi, mai apucă hățurile, mai ia-o prin șanț, ajunserăm aproape de piață. PREDA, Î. 82. Ce-ai să spui, Gherasime? – Apăi, zise pescarul, după ce se scărpină puțin la ureche, am s-o dreg așa: Prea cinstite... domnule. STĂNOIU, C. I. 83. [În] urmă-ți rămîn toate astfel cum sînt, de dregi Oricît ai drege-n lume. EMINESCU, O. I 64. ◊ Expr. A face și a drege = a face așa, încît să iasă bine la capăt, a pune ceva la cale; a lucra, a trebălui; (ironic) a se afla în treabă, a meșteri. De o lună tot la curte dregeam și făceam cîte toate și un crăițar nu-mi dase. DEMETRIUS, V. 85. Tot orașul... se întreabă ce tot faci, ce tot dregi de te închizi mereu singur în casă. SEBASTIAN, T. 286. Ce-a făcut el, ce-a dres, că fetei și lui Ipate au început a le sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. ♦ (Regional; ironic, amenințător) A pune pe cineva la locul lui, a-l învăța minte, a-i veni de hac. Astfel încăput pe mîna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Ei! lasă, fa, că te-oi drege eu. ALECSANDRI, T. 274. Las’că mi te-oi drege eu, Cînd a veni birul greu. id. P. P. 250. ♦ A falsifica. (Atestat în forma regională direge) Rachiul însă era dires cum mai bine și ei s-au îmbătat cuc și pe urmă au și adormit. SBIERA, P. 256. 4. A așeza, a rîndui, a pune în ordine. Atuncea au găsit vreme și logofătul, de i-au dres [pe boieri] după cum se cade (= după rang). KOGĂLNICEANU, la TDRG. ♦ (Cu privire la foc) A face să ardă mai bine, a potrivi, a ațîța. De-o parte, pe un scăunaș cu trei picioare, roșie la față și asudată, ședea femeia cu un băț mare în mîini cu care dregea focul. ȘEZ. I 60. 5. (Uneori construit cu prep. «cu») A potrivi gustul unei mîncări, punînd în ea smîntînă, ouă sau diferite condimente. Lică Cartojan... dădu să înțeleagă gazdei că tuturor le-ar prinde teribil de bine un borș de găină dres cu smîntînă. C. PETRESCU, Î. II 143. 6. A da cu dresuri, cu suliman (pe obraz), a sulemeni; a ferchezui, a dichisi. Își dregea obrazul la fiecare sfert de ceas. PAS, Z. I 90. Casierul își drese mustățile seci în dreptul nasului. STĂNOIU, C. I. 117. Au uriciosul obicei de a-și drege obrazul cu suliman și a-și boi sprîncenele cu nucușoară arsă. ALECSANDRI, P. P. 128. ♦ A îndrepta, a(-și) potrivi o haină, o găteală. Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. 7. (Învechit și regional) A turna vin sau alte băuturi în pahare, a umple paharele. Să vie cuparul și pivnicerul să-mi dreagă un pocal de vin. SADOVEANU, D. P. 126. ◊ Absol. Păhărniceii dreseră la toți prin pahare. ODOBESCU, S. I. 78. Pe lîngă părete sta așezate în rînd mai multe ulcioare pîntecoase, pline de vin de Odobești și de Cotnar, și la spatele fieștecăruia boier dvorea cîte o slugă care dregea. NEGRUZZI, S. I. 151. – Variante: (Transilv. și Mold.) direge (BENIUC, V. 51, SBIERA, P. 5, RETEGANUL, P. IV 21), (învechit și popular) derege (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74) vb. III.

VĂTĂȘEL, vătășei, s. m. (Și în forma vătăjel) Diminutiv al lui vătaf. I. (În trecut) 1. v. vătaf (I 1) Intră în curtea lin Stoicea... un vătășei din partea lui socru-său, boierul Rovin. GALACTION, O. I 52. 2. v. vătaf (I 3). – Dar cu ce-i hrănea? Cu ciosvîrți de miei De la vătășei. PĂSCULESCU, L. P. 152. Căpitan Caracatuci, Vătăjel peste haiduci. ALECSANDRI, P. P. 58. 3. Funcționar inferior la primărie, care îndeplinea diferite funcții, îndeosebi pe cea de curier. Seara, vine un vătășei de la primărie. STANCU, D. 95. Un vătășei mă chemă la primărie. GANE, N. II 94. În piață, vătășelul știe sigur că Mitu Boieru a intrat adineaori cu mai mulți ofițeri și funcționari la cafeneaua din colț. CARAGIALE, O. I 231. Numesc un vătășei care face poliția în sat. BOLLIAC, O. 252. III. Fiecare dintre flăcăii care conduc alaiul la nunți, la înmormîntări etc.; vornicel. – Variantă: vătăjel s. m.

șatră sf [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: (reg) ~tără, ~tăr sn / Pl: ~re, (reg) șetre / E: bg шатра, srb šatra, mg sátor] 1 (Îrg) Cort de tabără. 2 (Îrg; pex) Tabără militară. 3 Cort al rromilor nomazi. 4 (Pex) Grup de corturi care alcătuiesc locuințele unei comunități de rromi nomazi. 5 (Pex) Comunitate de rromi nomazi. 6 (Îla) De ~ Caracteristic rromilor Si: (nrc) țigănesc. 7 (Îal) Care aparține rromilor Si: (nrc) țigănesc (26). 8 (Fig; îal) Nomad. 9 (Fig; îal) Grosolan (1). 10 (Pfm; îlav) Ca la ~ În mare dezordine și murdărie. 11 (Pfm; îe) A umbla (sau a se muta) cu ~ra A se muta (deseori, pe neașteptate) cu toate lucrurile. 12 (Pfm; îe) A face ~ A se instala undeva ca acasă. 13 (Reg; îe) A azvârli cu piatra în ~ A face aluzie la ceva. 14 (Îs) Țigan de ~ Rrom nomad corturar. 15 (Pop) Construcție improvizată (adesea un simplu cort), în care negustorii își expun marfa la târguri sau în piețe. 16 (Pop; prc) Tarabă. 17 (Reg) Șopron (1). 18 (Reg) Acoperiș mobil de șindrilă (1). 19 (Reg) Prelungire a podului la case pe capetele ieșite în afara grinzilor. 20 (Reg) Streașină (la stog). 21 (Pfm; pex; dep) Locuință dărăpănată. 22 (Pfm; pex; dep) Locuință murdară. 23 (Mar) Prispă (închisă cu scânduri ca un cerdac). 24 (Reg) Coviltir (1).

MARFĂ s. f. 1. (Învechit, astăzi numai în Transilv., Ban.; în formele marhă, marvă și mară; adesea cu sens colectiv) Vită cornută (mai ales bou sau vacă); vită de muncă (GCR II, 472); p. g e n e r. animal domestic (CIHAC, II, 186, ALR II 5652/36, 47, 349), dobitoc (CABA, SĂL. 99, A II 7). În a șaptea zi. . . nu face nece un lucru nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici marha ta. CORESI, ap. GCR I, 23/34, cf. CCR 19/9. Iară să vor prinde la el cea marhă furată vie, săva bou fie, săva asin, săva oaie, de doao ori să dea atîta. PALIA (1581), ap. CCR 69/21. Deci s-au dus Ghiorghi de-au cumpîrat aceale vite, cîce atunci n-au fost oprită marha de măria-voastră (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 59, cf. 62, 73, 78. Pîntecele de-a stîngă de se va cutremura, o dobîndă de marhă veri apuca. PARACLISER (1639), 262. Deade noao fîntîna aceasta den carea au beut el și feciorii lui și marha lui. N. TEST. (1648), 109^r/12. Să-și adune mărha dumnilor-sale în plaiul muntelui pre locul țerei Moldovei (a. 1676). BUL. COM. IST. II, 199. Va plăti restul dăjdii, cum s-a face ceva pășune la marhe (a. 1767). IORGA, S. D. XIII, 262. Marha sau dobitoacele ceale cu coarne uneori capătă rîie. CALENDARIU (1814), 181/27, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., CIHAC, II, 186. Cele apărținătoare de casă și sălașul cu marva afară la cîmp. MARIAN, S. R. II, 226, cf. TDRG, ROSETTI, R. VI, 150. Nici nu se mai spală, da de mîncat se îndoapă ca marha. T. POPOVICI, S. 145. Omul prost e ca măgarul sau ca marha. H XVIII 19. Să nu le strice lupii marvele (vitele). ib. 312. Bădișor de preste vale, Nu-ți pune pean-așa mare, Ci-o pune mai retezată, Precum ai marvă-n poiată. EPURE, P. 75. Feciorii slujiseră numai pre marve și nu pre bani. CĂTANĂ, P. B. I, 9. Bună umbră dobîndește, Multă marvă să dumbrește. ALEXICI, L. P. 25, cf. 111. Trăim dî pă plug șî dî pă marhă. DENSUSIANU, Ț. hH. 205, cf. 114. Murguleț, marhă rotată, Scoate-mă în deal odată. BÎRLEA, C. P. 171, cf. 304. Cumpără sare. Sarea o dă la marvă, la oi. ARH. FOLK. III, 143. Cîn-să gată, le-aleje; tot natu-ș ia marva lui. ib. 144. Abia am iășit dîn iarnă cu marhele. ALR I 324/56. Să duse cu marvil’e la iarbă. ib. 1088/49. Să nu să baje la mine-n ocol nici o mară străină. ALR II 3013/29. Mana marhălor, a vacilor. ib. 4241/346. Solniță dîn corn dă marhă. ib. 4995/64. ♦ P. g e n e r. (De obicei determinat prin „sălbatic”) Animal sălbatic (mai ales cerb sau căprioară). Cf. ALR I 1157/79, 90, 138, 315. ♦ (Depreciativ, cu determinări care accentuează nuanța depreciativă) Epitet pentru un om grosolan, lipsit de bun-simț sau prost. V. v i t ă, d o b i t o c. S-a dus la Rigo și a cerut-o la joc. Ea l-a privit semeață: – Nu joc cu tine. Ești marhă mare, nu știi juca. T. POPOVICI, SE. 514. Marvă încălțată. ALR I 1524/45. 2. (Prin Ban., în forma mară) Prăsilă. Cf. ALR I 1769/28. Am cumpărat oi și stupi de mară. Com. din ORAVIȚA. 3. (Învechit) Avut, avere, bogăție (constînd din vite sau, p. e x t., din diverse bunuri mobile).Aduseră . . . pre Lot, frate-său, și cu toată marha (uneltele BIBLIA 1688, 9²/33) lui și muieri și oameni. PALIA (1581), 55/7. Nedreptatea amu pohteaște să răpească marha striinului. CORESI, EV. 218, cf. 400. Robiră pre muierile den Madiam și marha lor și dobitoacele lor și toate agonisitele lor. BIBLIA (1688), 119²/9. Odăi de oi vom face aicea dobitoacelor noastre și cetăți marfelor noastre. ib. 120²/49, cf. 23¹/17, 461/40. Și de aceasta am poruncit domniia mea, din nice un fealiu din marha lor să nu li se ia vama domnească dinții, nice din oi, nice din stupi, nice din porci, nice din găleată (cca 1700). IORGA, S. D. XII, 277. Pînă acum tisturile nici atare la casa sau marha preuților n-au îndrisnit, ce cineși în forumul său au căutat judecata (a. 1765). id. ib. XII, 257. De dijma grîului, secărei. . ., inului, stupilor, meilor, melușeilor și a altor vite și marfe care s-au obicinuit. . . a se da fiscului nostru. . . să-i scutim și să-i mîntuim. ȘINCAI, HR. III, 82/22. 4. (La sg., de obicei cu sens colectiv, sau la pl.) Bun (material) produs al muncii și destinat schimbului pe piață. Aceștia sînt. . . iubitorii de argintu și ceia ce au cumpărat marhă strîmbă. COD. TOD. 205, cf. CUV. D. BĂTR. II, 344/5. Scriem carte. . . la vodă, la domnul nostru, să slobodzească drumul să îmbie neguțătorii. . . să vie cu negoațe și cu marhă la Bistriță (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 89, cf. 55. De la Lipova au tîrguit marfă la tîrgul Devii (a. 1747). IORGA, S. D. XII, 45. N-au trecut multă vreme la mijloc și au ars și vama domnească, arzînd multă marfă domnească și neguțitorească (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 231/34. Luase de la oamenii lui Paul Beldi de Bodula nouă cai, cu mărfile ce ducea, pentru că n-au avut răvășel. ȘINCAI, HR. II, 151/34. Neguțitorii. . . au suit prețul marfelor sale. id. ib. III, 219/23, cf. I, 371/9. Fâcînd tocmalâ cu numitul ca să-i dau zece mii ocă cașcaval.. . am și pus în lucrare ca la vremea cuviincioasă să-i fie marfa gata (a. 1810). URICARIUL, XIV, 239. Un neguțitor vienez bătrîn mi-au spus că din Viena de 16 ori au dus marfă la Moldova. GOLESCU, Î. 97. Vamă de acum înainte să va lua numai la schele și la locurile de la graniță, pentru mărfurile atît cele ce ies, cît și cele ce intră, cîte 3 lei la sută. CR (1829), 308²/17. Au socotit să arunce în mare. . . tunuri, coleturi cu marfă, poloboace și alte asemine. DRĂGHICI, R. 11/15. Importatia și exportația tuturor mârfilor să fie slobodă. GT (1839), 52¹/13, cf. 19¹/19. Moldovenii protimisăsc a da sute de mii de lei pentru carete și marfe de la Viena. KOGĂLNICEANU, S. 110. Să-și deschidă. . . piețe nouă pentru fabricate și alte mărfi de ale sale. BARIȚIU, P. A. II, 399. Cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I, 329, cf. 285. Să-mi facă mie Catagrafie, Parc-aș fi marfă de băcălie, Brașovenie sau lipscănie. ALECSANDRI, T. I, 111. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, în cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I, 137. Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? CREANGĂ, A. 57. După ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului. . . , au pornit. . . după marfă. CARAGIALE, O. II, 230, cf. M, 155. Slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani, ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă și mai scumpă. ISPIRESCU, L. 24. Într-o societate producătoare de mărfuri. . . munca intelectuală devine și ea o marfă, care se cumpără și se vinde. GHEREA, ST. CR. II, 308. În tîrg, așternură un sac, lăsară marfa jos pe caldarîmul umed, iar ei se așezară alături. DUNĂREANU, CH. 76. Cînd ai o marfă bună, arată-ne-o de la început. AGÎRBICEANU, A. 147. Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că prețul nu se mai poate scădea. SADOVEANU, B. 99, cf. 97, id. N. F. 156. Pierderile se ridică la peste treizeci la sută din valoarea mărfii,. REBREANU, R. I, 47. Haralambie asista la ridicarea mărfii lui Leíb. SAHIA, N. 96. Industria textilă. . . cuprinde cca 600 de fabrici. . . aproape suficiente ca să acopere necesitățile consumului intern de mărfuri textile. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 23. Realizarea planului de desfacere a mărfurilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. Marfa pe care o aduceau nu era prea grea, pentru că era mai toată foarte scumpă la preț, încăpînd în lăzi ușoare. CAMIL PETRESCU, O. I, 543, cf. V. ROM. decembrie 1954, 64, TEODORESCU, P. P. 164. La timpul hotărît au sosit corăbierii cu corăbiile încărcate și cu alte mărfuri. SBIERA, P. 244. (Glumeț) Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. . . Harabagia-zicea el-e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos, la vale pe jos, iar la popas în căruță. CREANGĂ, P. 107. Am dugheană cu chirie și marfă pe datorie. ZANNE, P. V, 288, cf. 513. Cine deschide ochii după ce cumpără, cumpără totdeauna marfă proastă. id. ib. 229, cf. 400, VIII, 319. Unde este marfă, trebuie să fie și pagubă. ROMÂNUL GLUMEȚ, 37. ◊ (În contexte figurate) Sufletul, cu scumpă marfă încărcat, mearge să se spăsască. MAIOR, P. 38/27. Spune-mi însă mai-nainte, pentru banii ce ne-ai dat, Ce fel de marfă anume să-ți dea codru-ntunecat? HASDEU, R. V. 53. ◊ F i g. Din elementele tinere. . . cine știe dacă n-am vedea ieșind o mînă de oameni-vengheri de marfă bună? ALECSANDRI, S. 124. Ai noștri tineri la Paris învață. . . Ș-aceste mărfuri fade, ușurele, Ce au uitat pîn-și a noastră limbă, Pretind a fi pe cerul țării: stele. EMINESCU, O. IV, 252. Așa sînt fetele, marfă scumpă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 18, cf. id. T. S. 31. ◊ (Învechit) Marfă (sau mărfuri) de Brașov = brașovenie. Cf. N. A. BOGDAN, C. M. 132. (Învechit) Marfă monedă sau marfa monedei = moneda considerată ca echivalent de schimb; bani. În vremile trecute, cînd comerțul nu era încă dezvoltat în țară. . ., marfa monedei era rară. KOGĂLNICEANU, S. A. 149. ◊ E x p r. A-și lăuda marfa = a-și lăuda lucrurile pe care le posedă sau meritele personale. Cf. COSTINESCU. Nu-mi vinde el mie marfă = nu mă poate înșela, fiindcă cunosc situația reală. Cf. PAMFILE, J. II, 153. A lua (pe cineva) marfă = a lua (pe cineva) în spate, în cîrcă. Cf. ALR II/I h 55. Bună marfă! sau marfă bună, se spune, depreciativ, despre un om șmecher sau imoral. Ce marfă bună-mi mai ești, doamne, doamne! PAMFILE, J. II, 153, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Rar) Altă marfă, se spune cînd este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. Alt arbore genealogic! Altă marfă! Alt blazon! PETRESCU, A. R. 11. ♦ Bun material; obiect. Aceste rudenii aduc in coliba sa cîte mărfuri pot mai multe, pentru a alcătui zestrea tînărului. IST. AM. 90^r/15. ♦ (Eufemistic) Lucru furat. Iar frații Chirei, Hoții Brăilei, Acasă veneau, La poartă strigau: Chiră Chirălină. . . Poarta ne-o deschide Și apoi ne-o închide, Marfa ce-o avem, În curți s-o băgăm, Căci ziua ne-apucă, Potira ne-ncurcă. ANT. LIT. POP. I, 359. – Pl.: mărfuri și (învechit) marfe, mărfi. – Și: (învechit și regional) márhă (pl. marhe și marhă), (1, Ban.) márvă (pl. marve și marvă), máră (pl. mare și mară ALR I 408/112), (suspect) mărhă s. f. – Din magh. marha. – Marvă < scr. mrva.

emana vb. I (Termen folosit frecvent după decembrie 1989, de obicei cu sens ironic, depreciativ) ♦ 1. A apărea, a irumpe ◊ „[...] și-au făcut apariția un număr mare de forțe de ordine [...] trupe de jandarmi, cu scuturi și căști, veniți simultan din două părți (Colțea, respectiv Batiște), care au emanat în piață [...]” R.l. 24 IV 91 p. 1. **2. A transmite, a remite ◊ „Într-un răspuns remis spre publicare [...] vioiul serviciu de presă al S.R.I. declară că nici un dosar nu a emanat din arhivele sale spre revistele controlate de (foști) securiști.” Caț. 1724 XII 91 p. 3. ♦ 3. A (se) produce, a (se) concretiza ◊ „Astfel, gândirea economiștilor de la această întreprindere a emanat în [...] hârtie Ediție tip C, mai scumpă decât cea clasică cu 163 la sută.” Contrast V 91 p. 2. **4. A naște ◊ „Maria [...] emanându-l din pântece pe fiul [...] cel dintâi [...]” Caț. 46/91 p. 4 (formal din fr. emaner; D. Urițescu CV 5355)

taximetrist s. m. Șofer de taximetru ◊ „La o răspântie din Cluj-Napoca, taximetristul H.G. a observat un cetățean făcându-i semne disperate.” Sc. 24 XII 74 p. 2. ◊ „În punctele de aglomerație din marile orașe apar adesea taximetriști de ocazie, adică indivizi care își transformă autoturismele personale în mașini de piață.” R.l. 5 V 79 p. 2 (din taximetru + -ist; DEX-S)

PUEBLA 1. (Numele complet: Puebla de Zaragoza), oraș în SSE Mexicului, centru ad-tiv al statului Puebla, situat la poalele vulcanului Popocatépetl, la 2.162 m alt.; la 120 km SE de Ciudad de Mexico; 1,2 mil. loc. (2000). Nod feroviar. Ind. siderurgică, a constr. de mașini (montaj de automobile Volkswagen, din 1970), cimentului, chimică, textilă (bumbac), sticlăriei, ceramicii (țiglă), de prelucr. a pieilor, hârtiei, alim. (zahăr). Centru de olărit. Piață Agricolă (cereale, cafea, tutun, trestie de zahăr, animale). Două universități (sec. 16, 1937). Teatru (1790). Catedrală (1550); biserica Santo Domingo (1596-1659); Casa de Alfeñique (sec. 17), azi muzeu. Centru turistic. Centrul istoric al orașului face parte (din 1987) din patrimoniul cultural universal. Mari pagube materiale provocate de cutremurul din 1973. Fundat de conchistadorii spanioli în 1531 cu numele La Puebla de los Angeles. 2. Stat în SE Mexicului; 33,9 mii km²; 5,07 mil. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Puebla (de Zaragoza). Expl. forestiere și de min. argentifere. Cereale, cafea; culturi tropicale. Creșterea oilor.

ÎNĂLȚARE, înălțări, s. f. Acțiunea de a (se) înălța și rezultatul ei. 1. Ridicare, urcare. ◊ Înălțarea (domnului) = sărbătoare religioasă creștină, care se serbează la patruzeci de zile după paști. O altă biserică mare de piatră, cu hramul înălțării... NEGRUZZI, S. I 214. 2. Înaintare în rang, într-un serviciu, într-o situație; mărire. E scară de-nălțare un socru ca Moțoc. ALECSANDRI, T. II 108. Atunci se făceau și înălțări în ranguri. BĂLCESCU, O. I 16. Căderea dopotrivă cu înălțarea, a fi! ALEXANDRESCU, M. 10. ♦ (Învechit) Urcare a unui monarh pe tron; înscăunare. Tunurile seraiului și pristavii în piețe vestiră moartea lui Murad al III-lea și înălțarea lui Mahomed al III-lea. BĂLCESCU, O. II 63. 3. Progres, dezvoltare. Ați găsit țara noastră... în momentul unei înălțări creatoare. SAHIA, U.R.S.S. 150. Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare. BOLINTINEANU, O. 37.

PLEATĂ, plete, s. f. (Rar la sg.) 1. Părul capului lăsat să crească pînă la umeri (la femei să atîrne pe spate liber sau, rar, împletit în cozi). În lan erau feciori și fete... Juca viața-n ochii lor Și vîntul le juca prin plete. COȘBUC, P. I 176. Parcă-l văd: înalt și oacheș, cu pletele negre și mari, pînă în umeri, sfios și dulce la vorbă și bun la inimă, bun, cum n-am mai întîlnit. PĂUN-PINCIO, P. 103. Preoți cu pleata rară Trezeau din codri vecinici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. ◊ Fig. Ici-colo cristeii se cheamă, cîrîind înăbușit pe sub pletele ierburilor. SADOVEANU, O. VII 218. Răchitele bătrîne își scutură pletele în vînt. BART, E. 309. ◊ Expr. (Rar) A umbla cu pletele în vînt = a se zbate pentru a obține ceva, a face totul pentru atingerea țintei dorite. Părintele Ioan umbla acum cu pletele în vînt să găsească alt dascăl. CREANGĂ, A. 9. 2. Mănunchi de fuior. Ana rămase pe laiță, țiind capătul pieței, iară Lică împărțind fuiorul în opt șuvițe, începu să împletească. SLAVICI, N. II 163.

NEVOIE s. 1. cerință, exigență, imperativ, necesitate, obligație, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~ile epocii noastre.) 2. cerință, necesitate, solicitare, trebuință. (Ține seamă de ~ile pieței.) 3. necesitate, trebuință, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ile școlii generale.) 4. (FIZIOL.; la pl. art.) necesitățile (pl. art.), (pop.) treaba (art.). (Și-a făcut ~.) 5. lipsă, mizerie, sărăcie, (livr.) indigență, penurie, privațiune, (înv. și pop.) calicenie, calicie, neavere, (înv. și reg.) niștotă, scumpete, ticăloșie, (reg.) sărăpanie, (înv.) meserătate, mișelătate, mișelie, neputință, nevoință, scădere, scumpătate. (O acută ~ bîntuia pe atunci.) 6. dificultate, greutate, impas, impediment, inconvenient, neajuns, obstacol, opreliște, piedică, stavilă, (pop.) opreală, poticală, potrivnicie, (înv. și reg.) scandal, sminteală, (înv.) anevoință, nevoință, poprire, stenahorie, (fig.) barieră, handicap, hop. (A avut de depășit o mare ~.) 7. greutate, încercare, necaz, suferință, vicisitudine, (înv.) ispită. (A trecut prin multe ~.) 8. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, pacoste, pocinog, rău, supărare, (înv. și pop.) poznă, răutate, (pop.) alagea, daraveră, păcat, ponos, potcă, poticală, zăduf, (înv. și reg.) nacafa, nagodă, (reg.) dănănaie, încurcală, năzbîcă, năzdrăvănie, păcostenie, șugă, șugubină, toroapă, (prin Mold.) bacală, (Transilv.) bai, (Ban., Maram. și Bucov.) bedă, (Mold.) chichion, (Olt. și Ban.) cotoarbă, (Olt., Ban. și Transilv.) dabilă, (înv.) nesosință, nevoință, patimă, satara, stenahorie. (Ce ~ a căzut pe el!)

scoate [At: PSALT. HUR. 48^v/19 / V: (reg) a~ / Pzi: scot, (reg) scoț / Ps: scosei, (înv) scoș, 4 scoaseră, (înv) scoasem / Par: scos / E: ml *excotere] 1 vt (C. i. lichide, în special apă, aflate într-un spațiu închis ori circumscris) A extrage o anumită cantitate (cu ajutorul unui recipient) pentru a utiliza pe loc, pentru a duce spre utilizare undeva ori spre a ușura folosirea a ceva Si: a lua. 2 vt (Trs; Mol; îs) Lingură de scos Polonic. 3 vt (Trs; îas) Căuș (pentru luat făină). 4 vt (Reg; îe) A ~ (vinul) de pe drojdii A pritoci. 5 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) sânge A face să curgă (din corpul cuiva), printr-o incizie, o cantitate de sânge, în scop curativ Si: (pop) a lăsa (cuiva) sânge. 6 vt (C. i. materii solide, minereuri, substanțe minerale utile) A trage afară ori a lua (cu ajutorul a ceva) din locul unde s-a format (pentru a valorifica) Si: a extrage. 7 vt (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) din pământ (din iarbă verde) ori de unde-o ști sau (reg) din fundul pământului A găsi (ceva sau pe cineva) oricare ar fi greutățile de întâmpinat sau mijloacele de folosit în acest scop Si: a găsi, a face rost (cu orice preț). 8 vt (Pex; c. i. corpuri, obiecte etc. îngropate, acoperite cu pământ) A trage afară săpând și degajând materialul din jur Si: a dezgropa. 9 vt A elibera dintr-o strânsoare Si: a degaja. 10 vt (C. i. izvoare scrise, documente etc.) A lua pentru a folosi Si: a extrage, a valorifica, a prezenta. 11 vt (Înv; pex) A copia (6). 12 vt (Mat; rar; îe) A ~ (un factor) de sub radical A extrage (2) (un factor) de sub radical. 13 vt (Mat; rar; îe) A ~ rădăcina pătrată (sau cubică) A extrage (2) rădăcina pătrată (sau cubică). 14 vt (C. i. bunuri materiale) A obține în urma unui proces de prelucrare Si: a extrage (7), a realiza. 15 vt (C. i. bunuri materiale) A face să existe printr-o activitate economică, productivă Si: a produce¹. 16 vt (Spc) A fabrica (1). 17 vt (Spc; c. i. lucrări artistice) A crea în urma prelucrării unor materiale specifice. 18 vt (Îe) A ~ efecte (sau un efect) A reuși să creeze o anumită impresie (artistică). 19 vtf A obține sau a face să obțină de la cineva sau de la ceva (pentru a folosi, a valorifica). 20 vt (Fam; c. i. bunuri materiale, îndeosebi sume împrumutate) A reuși să intre în posesia... Si: a recupera. 21 vt (Spc) A încasa. 22 vt (Fin; înv; spc) A percepe. 23 vt (C. i. foloase, câștiguri materiale) A reuși să obțină prin valorificarea, specularea etc. unor bunuri, unor conjuncturi Si: a realiza. 24 vt (Îe) A-și ~ pâinea (sau, reg, mămăliga) A-și asigura prin muncă traiul (modest, umil) zilnic. 25 vt (C. i. sume cheltuite, bunuri pierdute, înstrăinate etc.) A lua înapoi Si: a recupera, a redobândi, a relua. 26 vt (Spc) A răscumpăra. 27 vt (C. i. o parte a corpului, mai ales ochii) A desprinde (cu violență, cu forță) din locul unde se află fixat, lăsând locul gol Si: (pop) a trage. 28 vt (Spc; c. i. dinți, măsele) A extrage (7). 29 vt (C. i. un organ bolnav) A extirpa (2). 30 vt (Îe) A-și ~ ochii (cu ceva) A-și strica vederea cu un lucru migălos sau din cauza condițiilor (de vizibilitate) necorespunzătoare pentru lucru. 31 vt (Îae) A depune mari eforturi pentru a vedea (în condiții necorespunzătoare). 32 vrr (Îe) A-și ~ ochii unul altuia A se certa (2). 33 vrr (Îae) A se bate (118). 34 vt (Rar; îe) A-și ~ ochii (pentru cineva) A fi în stare de orice sacrificiu (pentru cineva). 35 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii (cu ceva) A-i aduce (cuiva) mereu aminte, cu răutate ori fără tact, fără menajamente, cu reproș, de anumite fapte sau de anumite atitudini necorespunzătoare, de un serviciu sau de un bine care i-a fost făcut Si: a reproșa. 36 vt (Îae) A ademeni (1). 37 vt (Îae) A înșela. 38 vt (Înv; îe) A-i ~ (cuiva) sufletul A ucide (pe cineva) Si: a omorî. 39 vt (Îae) A obosi (foarte tare pe cineva). 40 vt (Îe) A-și ~ sufletul A se obosi prea mult într-o acțiune Si: a se extenua. 41 vt (C. i. stâlpi, pari, cuie etc.) A apuca strâns și a smuci cu putere pentru a trage afară din locul în care a fost fixat ori bătut Si: a îndepărta. 42 vt (D. vânt, vijelii, factori naturali) A smulge în forță din locul în care se află fixat. 43 vt A lua cu forța din mâinile cuiva sau de la cineva Si: a smulge, a smuci. 44 vt (Fig; c. i. afirmații, informații, declarații, mărturisiri) A afla, a obține ori a reuși să afle, să obțină (cu greu) prin constrângere, forță, șiretenie Si: a smulge, a stoarce. 45 vt (C. i. elemente interne componente ale unei ființe sau ale unei plante) A extrage prin tăiere sau prin despicare și desfacere ori desprindere (pentru a îndepărta sau a folosi). 46 vt (C. i. corpuri străine aflate accidental sau formate în interiorul organismului unei ființe ori al unei părți a ei) A îndepărta, de obicei, pe cale chirurgicală, trăgând din locul în care a intrat, s-a înfipt Si: a extrage (7). 47 vt (C. i. corpuri tăioase sau ascuțite aflate accidental în interiorul organismului unei ființe ori a unei părți a ei) A trage afară Si: a extrage. 48 vt A înlătura dintr-un ansamblu, dintr-un tot, din uz etc. Si: a elimina (4), a exclude (2), a îndepărta. 49 vt (Îe) A ~ corecturile A îndepărta greșelile indicate în corecturile de tipar. 50 vt A face o copie, o reproducere Si: a fotografia. 51 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din circulație A îndepărta (pe cineva) din activitate silindu-l să stea în inactivitate, în umbră Si: a înlătura. 52 vt (Fam; îae) A face să nu mai aibă nici o autoritate, nici o influență Si: a înlătura. 53 vt (Fam; îae) A obosi (pe cineva) până la epuizare Si: a extenua . 54 vt (Îe) A ~ din cauză A hotărî încetarea unei acțiuni judiciare împotriva cuiva. 55 vt (Rar; îe) A ~ din joc A renunța să mai acuze, să mai folosească etc. 56 vt (Rar; pex; îae) A desființa (1). 57 vt (Înv; c. i. secreții, produse fiziologice etc.) A elimina (1). 58 vt (Reg; c. i. senzații dureroase) A suprima. 59 vt (C. i. alimente) A înlătura din alimentație Si: a suprima. 60 vt (C. i. urme lăsate de corpuri străine care pătează sau de substanțe care, prin pătrundere într-un obiect, îi denaturează calitatea sau aspectul) A face să dispară prin spălare, prin frecare, prin tratare chimică, prin scuturare Si: a îndepărta, a elimina (1), a înlătura. 61 vt (Pex; d. pete de pigmentație apărute pe piele) A face să dispară prin decolorare sau prin tratare chimică Si: a îndepărta. 62 vt (C. i. cuvinte, fragmente de texte, inscripții, desene) A face să nu se mai vadă, să nu se mai cunoască Si: a șterge. 63 vt (Pex) A înlătura. 64 vt (Înv) A îndepărta. 65 vt (Mat; îrg) A scădea. 66 vt A lua (sau a deplasa, a da jos) din locul unde a fost fixat, prins, legat, agățat . 67 vt (Rar; îe) A ~ luleaua de la ciubuc A se enerva (procedând în consecință). 68 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) din balamale (sau din țâțâni) A enerva peste măsură (pe cineva). 69 vt (Reg; îe) A ~ boii (din jug sau din plug) fără coarne A termina rău o treabă. 70 vt A îndepărta de pe deget, de pe braț etc. (prin tragere) Si: a smulge, a trage afară. 71 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii) A da jos de pe sine sau de pe altcineva Si: a dezbrăca (1), a trage, (pop) a lepăda, (înv) a (se) dezvești, (fam) a (se) dezechipa. 72 vt (C. i. obiecte de încălțăminte) A descălța. 73 vt A trage afară dintr-un loc (ascuns, închis) și a aduce la vedere (pentru a folosi, a arăta) Si: a lua. 74 vt (Îe) A ~ arma (sau sabia) (din teacă) A începe ostilitățile, războiul, răscoala etc. 75 vt (Spc) A lua afară de la foc, din cuptor, dintr-un lichid în care s-a aflat în timpul tratării, al preparării. 76 vt (Îe) A ~ castane(le) (sau rar, cărbunele, cărbunii) (din foc sau din spuză) cu mâna altuia A se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă sau pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. 77 vt (Fig) A aduce la suprafață, la lumină Si: a ridica, a trage. 78 vt (Spc) A trage afară de unde a căzut sau s-a scufundat. 79 vt A face să iasă dintr-o situație grea, periculoasă, neplăcută Si: a salva, a scăpa, (îvp) a mântui, (înv) a mistui. 80 vt (Spc) A reda libertatea Si: a elibera, a descătușa, a dezrobi, (înv) a libera, (reg) a slobozi. 81-82 vtr (Îrg; îe) A(-și) ~ capul (din ... sau de la ...) A(-și) salva viața. 83 vt (Înv; în limbajul bisericesc) A mântui. 84 vt (C. i. oameni; udp „din”, „dintre”, (reg) „de pe”, „de la”, care precizează sensul) A face să iasă dintr-o anumită stare (sufletească, fizică, fiziologică) Si: (îvp) a slobozi. 85 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din fire (sau, reg, din fire afară) ori din minți (sau, rar, din minte) ori (rar) din simțiri A face (pe cineva) să nu mai raționeze Si: a zăpăci, a-i suci (cuiva) capul. 86 vt (Îae) A face (pe cineva) să-și piardă calmul Si: a se enerva. 87 vt (Îe) A ~ (pe cineva) din sărite (sau, rar, din sărit) A supăra foarte tare (pe cineva) Si: a înfuria. 88 vt (Îe) A ~ (cuiva) peri albi A pricinui (cuiva) mari necazuri. 89 vt (Îae) A sâcâi mereu pe cineva. 90 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) A ucide. 91 vt (C. i. ființe; udp „din” sau „de”, care indică locul părăsit, sau „pe” care indică locul de trecere dintr-o parte în alta) A face să plece din locul, din incinta unde se află. 92 vt (Îe) A (nu avea cu ce) ~ (pe cineva) din iarnă A (nu avea posibilitatea de a) da (cuiva) hrană (și adăpost) ca să poată ieși cu bine din iarnă. 93 vt (Rar) A retrage dintr-o instituție la care era înscris. 94 vt A obține un produs din ceva Si: a extrage, a fabrica. 95 vt (Pop; spc; mai ales d. medicamente purgative, laxative sau diuretice) A provoca (sau a avea efect de) purgație sau diureză. 96 vt (C. i. oameni, de obicei cu determinări locale care indică direcția deplasării sau punctul de sosire) A lua cu sine pentru a conduce undeva Si: a duce, a conduce. 97 vt (Îe) A (putea) ~ (cu bine) (ceva) sau a o (putea) ~ (cu bine) la (un) (reg, la bun, în) capăt ori la cale, la (ori, înv, în) căpătâi, la cap, la sfârșit, la un fel (cu ceva sau cu cineva) A duce la bun sfârșit (un lucru, o acțiune etc.) Si: a se descurca, a duce, a rezolva, a termina. 98 vt (Pex; îae) A ajunge la un rezultat bun Si: a scăpa. 99 vt (Înv; fig) A îndrepta (spre ...) Si: a dirija (2), a îndruma. 100 vt (C. i. oameni) A mobiliza pentru o acțiune. 101 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A conduce într-un anumit loc. 102 vt (D. o potecă, un drum etc.; c. i. călători) A duce până într-un loc. 103 vt (Îrg) A duce cu forță (ori sub pază) afară (sau undeva). 104 vt (D. oameni) A lua (în primire), a ridica, a ține în brațe (în mână) etc. pentru a transporta afară, undeva. 105 vt (Pgn) A transporta (dintr-o țară în alta, dintr-un loc în altul). 106 vt (Rar) A izgoni. 107 vt (D. animale de tracțiune, de călărie, d. vehicule, ambarcații) A duce dintr-un loc circumscris, închis etc. într-altul deschis, (mai) larg Si: a transporta. 108 vt (D. drumuri; fig) A face să iasă din ... sau în ... (având o anumită direcție, orientare). 109 vt (Cu determinări care indică scopul deplasării, al chemării) A face, a obliga, a determina să vină, să se prezinte (undeva, la cineva) Si: a chema (12), a convoca. 110 vt A sili să iasă de undeva, să părăsească un loc circumscris Si: a da afară, a alunga, a goni, a izgoni, (îrg) a mâna¹. 111 vt A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. 112 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în lume A conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, pentru a cunoaște societatea. 113 vt (Îe) A ~ om din cineva A face pe cineva să devină om de valoare Si: a educa, a șlefui. 114 vt A face ca cineva să obțină o situație mai bună Si: a promova. 115 vt (Îe) A ~ din circuit A face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul. 116 vt (Îae) A retrage din circulație. 117 vt (De obicei cu determinări indicând nume de slujbe, de demnități etc.) A îndepărta dintr-o slujbă, dintr-o demnitate, dintr-o dregătorie Si: a concedia (3), a demite (3), a destitui, a elibera (29), a scoate, (înv) a slobozi, (grî) a exoflisi, (fam) a mătrăși. 118 vt (Spc) A înlătura de la domnie Si: a detrona. 119 vt (Îe) A ~ la lumină A descoperi (14). 120 vt (Îae; pex) A face cunoscut Si: a arăta. 121 vt (Spc; îae) A da publicității Si: a publica. 122 vt (Îe) A ~ la iveală (sau, înv, la arătare) A face să fie văzut, cunoscut, descoperit, identificat în mod public. 123 vt (Îe) A ~ în vileag A demasca (5). 124 vt (Îe) A ~ în evidență (sau în relief) A face să fie mai evident, mai pregnant o însușire, o trăsătură etc. Si: a dezvălui, a evidenția, a sublinia. 125 vt (Îe) A ~ (ceva sau rar, pe cineva) la (sau în ori, înv, de) vânzare (sau, înv, vânzător) ori (reg) a ~ vânzarea (pe ceva) A oferi spre vânzare (ceva, sau, rar, pe cineva) Si: a expune (3), a prezenta. 126 vt (Spc; îae) A oferi la licitație, la mezat. 127 vt (Îe) A ~ (ceva) la licitație (ori la mezat) sau (reg) a ~ licitație (pe ceva) A oferi (un bun) spre vânzare prin licitație. 128 vt (Rar; îe) A ~ pe piață A valorifica prin (și pentru) vânzare. 129-130 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la covrigi A ruina (sau a păgubi) pe cineva. 131 vt (C. i. părți ale corpului) A împinge făcând să iasă (mai) în afară, la vedere Si: a evidenția. 132 vt (Îe) A(-i) ~ limba (cuiva, la cineva, după cineva etc.) A-și manifesta disprețul, batjocura, dezaprobarea etc. față de cineva. 133 vt (Îae) A face (cuiva) în ciudă prin arătarea limbii afară din gură. 134 vt (Îe) A munci (a lucra, a alerga, a fugi etc.) până-și ~ ochii sau (a-și) ~ limba de-un cot (muncind, luând, alergând etc.) ori a-și ~ sufletul (din el) (muncind, lucrând, alergând etc.) A munci, a lucra, a alerga etc. din răsputeri. 135 vt (D. corpuri în care are loc un proces fizic sau chimic) A produce¹ (și a da afară, a face să se vadă, să se simtă etc.) Si: a împrăștia, (înv) a slobozi. 136 vt (Spc; d. corpuri, obiecte ude, lucioase, strălucitoare etc. sau d. corpuri, obiecte mirositoare) A răspândi. 137 vt (Rar; îe) A ~ aburi pe gură A vorbi zadarnic. 138 vt (Îe) A ~ scântei A face un lucru cu foarte multă convingere, în mod extrem de eficient. 139 vt A face să se răspândească. 140 vt (D. oameni și animale; c. i. sunete sau zgomote) A face să se audă Si: a emite (4), a produce¹. 141 vt (D. oameni; c. i. silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte) A articula cu ajutorul organelor vorbirii Si: a grăi, a pronunța, a rosti¹. 142 vt (Pex; îcn) A spune. 143 vt (Șîe) A(-i) ~ (cuiva) vorbe (rele) sau (reg) nume (rău) A relata (despre cineva) în mod defavorabil, de obicei pe nedrept Si: a bârfi (1), a calomnia, a cleveti (1), a defăima (1), a denigra, a huli (2), a ponegri. 144 vt (Îe) A(-i) ~ vorbă (sau vorbe ori, pop, veste, înv, cuvânt) (că ...) A face să se răspândească știrea (defavorabilă, nerecomandabilă, inoportună, inexactă etc.) că... 145 vt (D. oameni; c. i. ceva ce n-a existat până atunci) A face să existe Si: a crea, a inventa, a născoci. 146 vt (C. i. oameni) A pune în seamă, de obicei cu probe, cu argumente, cu mărturii false, existența unui fapt, a unei situații. 147 vt (C. i. oameni) A face, a considera (pe nedrept) răspunzător de ... 148 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de minciună A dovedi că (cineva) a spus un neadevăr. 149 vt (C. i. bani, hârtie, monedă) A tipări și a pune în circulație Si: a emite. 150 vt (Înv; c. i. obligații materiale) A fixa (5). 151 vt (C. i. scrieri, publicații etc.) A face să apară Si: a edita (2), a elabora (7), a publica, a scrie, a tipări. 152 vt (Înv; îe) A ~ afară o proclamație A face publică o proclamație. 153 vt (D. păsări, c. i. pui) A face să iasă din ouă, prin clocirea acestora. 154 vt (Rar; prin lărgirea sensului, d. animale mamifere) A făta (1). 155 vt (Rar; d. femei) A naște. 156 vt (D. plante, c. i. părți ale plantelor) A face să răsară, să crească, să se dezvolte, să fructifice etc. Vz rodi¹, înmuguri, încolți, înspica.

bulgar, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m. (la pl.) Veche populație de origine turcică, așezată la sfîrșitul sec. 7 în regiunea de N-E a Bulgariei actuale, unde, pînă în sec. 9, a fost asimilată de slavi, care i-au luat numele; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. Bulgarii, la a doua venire trecînd în Misia, au rămas într-însa (CANT.). 2 s.m., s.f. Persoană care face parte din populația de bază a Bulgariei sau este originară de acolo; (la pl. m.) popor care s-a format, care locuiește în Bulgaria; locuitorii Bulgariei. ♦ Spec. Cultivator de legume de naționalitate bulgară. Bulgarii au venit la piață cu verdețuri proaspete. 3 adj. Care aparține Bulgariei sau bulgarilor, care se referă la Bulgaria sau la bulgari; originar din Bulgaria; bulgăresc. ♦ (subst. f.) Limba vorbită de bulgari, care face parte din grupul de sud al limbilor slave. • pl. -i, -e. și (înv., reg.) bălgar, bolgar, bulgăr s.m. /<sl. veche блъгарннъ.

vinde [At: PSALT. HUR. 37^r/21 / V: (înv) ven~ / Pzi: vând, (îrg) vânz, (reg) vind / E: ml vendere] 1 vt(a) (Îoc a cumpăra) A ceda cuiva dreptul de proprietate asupra unui bun în schimbul unei sume de bani. 2 vt (C. i. mărfuri) A oferi pe piață spre cumpărare Si: a comercializa (1), (îrg) a neguța. 3 vt (Îe) A ~ castraveți (sau pepeni, flori, apă, gogoși) la grădinar (sau la sacagiu, la gogoșar) A da cuiva un lucru din care are din belșug. 4 vt (Îae) A încerca să înșeli sau să dai lecții cuiva care este mai șiret sau mai învățat decât tine. 5 vt (Îe) A ~ pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) A promite un lucru pe care nu-l ai. 6 vt (Îae) A face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi (încă), care este nesigur. 7 vt(a) (Îe) Cum (sau așa, precum, înv, în cât) am cumpărat(-o), așa (o) vând O spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea veridicității). 8 vt (Îe) A ~ (cuiva) gogoși (sau brașoave) A spune (cuiva) minciuni. 9 vt (Îe) A ~ moși pe groși A face o afacere necinstită sau neconvenabilă. 10 vt (Îe) Te ~ fără bani Se spune despre un om rău, șiret. 11 vt (Îe) A-și ~ (și) pielea (sau cămașa) de pe el (sau de pe sine) A da tot (pentru a scăpa de o anumită situație sau pentru a realiza un anumit lucru). 12 vt (Îae) A nu mai rămâne cu nimic. 13 vt (Îe) A-și ~ scump viața (sau pielea) A se apăra în luptă cu deosebită vitejie. 14 vt (Îae) A-l face pe adversar să plătească scump victoria. 15 vt (Îvr; îe) A ~ vânt A vorbi degeaba (pentru cineva care nu ascultă). 16 vt (C. i. sclavi, iobagi etc.) A trece în posesiunea altui stăpân (în schimbul unei sume de bani). 17 vt (C. i. un bun, o proprietate; de obicei întărit prin determinări modale) A scoate la licitație (pentru neplata datoriilor). 18 vt (Înv) A arenda (1). 19 vrp (D. mărfuri) A fi cerut pe piață. 20 vrp (Îvp; d. mărfuri) A valora (3). 21 vr (Fig) A se pune în serviciul cuiva (renunțând la convingeri, la libertate, la cinste) în schimbul unor avantaje (materiale). 22 vt (Fig) A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje (materiale). 23 vt (Bis; îe) A-și ~ sufletul (diavolului) A pactiza cu diavolul, trădând credința creștină. 24 vt (Pex; îae) A face orice compromis pentru a obține ceva. 25 vt (Pex; îae) A fi total lipsit de scrupule. 26 vt (Fig) A trăda sau a denunța pe cineva (în schimbul unor avantaje). 27 vt (Fig) A divulga o informație secretă (pentru bani). 28 vr (Îvp) A se trăda prin vorbe, gesturi etc. 29-30 vtr A face să practice sau a practica prostituția.

vechi², veche adj. 1 (în opoz. cu „nou”) Care există sau durează de mult timp; care a apărut, a luat ființă, a fost făcut cu mult timp în urmă, în alte alte vremuri. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de”, indică durata) Casa era veche de două veacuri. ◊ (determ. prin „de cînd lumea”, „ca pămîntul”, „ca lumea”, capătă val. de super.) Acest adevăr e vechi de cînd lumea (ALECS.). ◊ (la compar., exprimă anterioritatea) Instinctul curiozității... e mai vechi decît însuși omul (PÂRV.). ◊ (despre idei, sentimente etc.; predomină ideea de durabilitate, statornicie) Credința este veche și nestrămutată. ◊ (despre oameni; predomină ideea de continuitate, perpetuare a condiției sociale preluate de la înaintași) Veche familie boierească din Moldova. * (la super., exprimă întîietatea) Cea mai veche atestare a unui cuvînt. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) antichitate; țările, locuitorii din antichitate; c) nume generic dat Europei, Asiei și Africii, considerate în raport cu America. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri vechi; maximă, zicătoare, proverb. Lună veche v. lună. ♦ (despre metale) A cărui strălucire a fost estompată în timp (prin depunere de oxizi, săruri etc.). Argintul s-a învechit și aprins patină-argint vechi (STANCU). ♦ (despre obiecte, construcții etc.) Care a ajuns în stare de degradare prin acțiunea îndelungată a timpului sau ca urmare a folosirii îndelungate. E o căsuță veche și spartă, mică (BOLL.). ◊ Fier vechi v. fier ♦ (despre alimente, produse farmaceutice etc.) Care și-a pierdut sau este pe cale să-și piardă calitățile inițiale, pentru care a fost produs; ext. stricat, alterat. A aruncat alimentele vechi din frigider. ♦ (despre boli) Care este contractat de mult timp, avînd o evoluție lentă. Are o boală veche de plămîni. 2 (adesea în corelație cu „nou”) Care există de mai mult timp (decît...), care a apărut, a luat ființă, a fost făcut înaintea cuiva sau a ceva. Locuia într-o aripă din clădirea cea veche. ♦ (despre bani, monede) Care circulă concomitent cu altele emise ulterior, urmînd a fi înlocuite treptat. Pe piață vor circula un timp monedele vechi și cele noi. ♦ (despre cereale, legume, furaje etc.) Care este păstrat din recolta anilor trecuți. ♦ (despre vinuri, coniacuri etc.) A cărui calitate inițială s-a ameliorat pe măsura trecerii timpului. Pîinea cît de proaspătă, vinu cît de vechi și nevasta cît de tînără (ALECS.). ♦ (mai ales despre idei, concepții, deprinderi) Care a încetat de a fi utilizat, care nu mai corespunde unei anumite epoci, care ține de o epocă revolută; perimat, demodat, depășit. Romanul... ne înfățișează tocmai tranziția de la obiceiurile cele vechi spre spiritul cel nou (MAIOR.). ◊ expr. De modă (sau de moda) veche ori de veche modă v. modă. ♦ (subst. n.) Ceea ce este perimat, pe cale de dispariție; anacronic. Vechiul reprezintă o frînă în calea progresului. ♦ (despre oameni) Cu concepții învechite. 3 Care a existat, a fost, s-a întîmplat, s-a petrecut în trecut; care nu mai există (fiind schimbat, îndepărtat, înlocuit, substituit). Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, din tinerețea lor (REBR.). ◊ (precedă termeni care indică situații, ranguri, funcții, calități etc. pe care cineva sau ceva nu le mai are) M-am întîlnit cu vechiul director al liceului. ◊ (cu accentul pe ideea diferenței față de starea, situația recentă) M-am dus să mai admir pentru ultima dată frumusețea vechiului București. ◊ (subst.) Zic că cele vechi să se fi stricat și pe urmă... să se fi zidit altele (DOC.). ◊ Anul (cel) vechi = anul (calendaristic) care s-a încheiat. Stil vechi sau calendar (de stilul) vechi = (metodă de socotire a timpului calendaristic după) calendarul iulian. ◊ Loc.adv. Pe stil vechi sau (subst.) pe vechi = a) după calculul efectuat pe baza calendarului iulian. Ziua de 12 mai cădea pe vechi într-o sîmbătă; b) conform stilului vechi. Crăciunul este sărbătorit pe vechi. ◊ expr. Crai de curte veche sau crai de Curtea veche v. crai. Vremea veche v. vreme. ♦ (despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată, reprezentînd o etapă anterioară distinctă de limba (actuală), modernă. ♦ Care este cunoscut și studiat sub aspectul ei din trecut (diferit de cel actual). ◊ Limbă veche v. limbă. 4 Care aparține sau este caracteristic trecutului (îndepărtat), în special antichității; care ține de perioade arhaice, străvechi. Unele datini vechi s-au păstrat în folclor. ◊ Istoria veche = parte a istoriei care se ocupă cu studiul preistoriei și al antichității. ♦ (subst. m. pl.) Oamenii din trecut; spec. oamenii din antichitate. Cei vechi au descoperit că planetele se învîrtesc împrejurul Soarelui (CONTA). 5 (despre oameni) Care are de mult timp o anumită calitate, care este de mult timp într-o anumită situație, relație (cu cineva sau ceva). Un bun și vechi prieten. ♦ Care exercită o profesiune de mult timp, care are de mult timp o anumită îndeletnicire, funcție etc. (acumulînd multă experiență). Avea un slujbaș vechi, credincios și priceput. 6 (în opoz. cu „tînăr”) Bătrîn. ◊ Loc.adj., adv. (subst.) Din vechi = din bătrîni, din moși-strămoși. ♦ fig. Îmbătrînit (înainte de vreme). ♦ (despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat. • pl. -i. /lat. pop. vĕclus, -a, -um = vetŭlus, -a, -um.

NECESITATE s. 1. nevoie, trebuință, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~țile școlii generale.) 2. cerință, nevoie, solicitare, trebuință. (Ține seamă de ~țile pieței.) 3. cerință, exigență, imperativ, nevoie, obligație, pretenție, trebuință, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~țile epocii noastre.) 4. (FIZIOL.; pl. art.) nevoile (pl. art.), (pop.) treaba (art.). (Și-a făcut ~.) 5. folos, trebuință, utilitate, (pop.) priință, (înv.) polză. (De mare ~.)

tarabă sf [At: (a. 1776) URICARIUL XIX, 381 / V: (reg) tăr~ / Pl: ~be, (reg) tărăbi / E: tc daraba (dal taraba), srb taraba, bg тараба] 1 Masă improvizată pe care negustorii (ambulanți) își expun marfa la târguri, în piețe sau pe străzi. 2 Tejghea (1). 3 (Pex) Prăvălioară. 4 (Fam; dep; îla) De ~ Mahalagesc. 5 (Fam; dep; îal) De calitate proastă. 6 Tejghea de cârciumă la care stă negustorul. 7 (Înv) Tocător pentru tăiat carne. 8 (Reg) Gard făcut din scânduri sau din leațuri. 9 (Reg) Partea bătută cu scânduri la un pridvor. 10 (Mun) Ușă la beci, la pod sau la cuptor. 11 (Reg; rar) Oblon mobil la o prăvălie Si: (îrg) trapă¹ (4).

CHINA, Republica Populară Chineză, stat în Asia cuprinzînd o parte din Asia Centrală și din Asia Orientală, cu o largă ieșire la Oc. Pacific (linia țărmurilor măsoară 18 mii km); 9,6 mil. km² (locul 3 pe glob); 1,13 miliarde loc. (1989; țara cu cea mai numeroasă pop.), dintre care 93,3% chinezi (han). Limba de stat: chineza. Cap.: Beijing. Orașe pr.: Shanghai, Tianjin, Shenyang, Wuhan, Guanghzou, Chongqing, Harbin, Chengdu, Nanjing, Xian, Dalian, Taibei, Jinan, Changchun, Taiyuan, Zhengzhou, Kunming, Lanzhou, Anshan, Qiqihar, Qingdao, Hangzhou. Este împărțit în 23 de prov., cinci reg. autonome și trei orașe de subordonare republicană. În funcție de condițiile orohidrografice, de climă și vegetație poate fi împărțită în China de Est și China de Vest. În China de Est întră reg.: C. de Nord-Est, cu caracter muntos la extremități și o întinsă cîmpie interioară, climă temperată cu precipitații de 750-1.000 mm/an și ierni aspre; C. de Nord drenată de fl. Huanghe (Fl. Galben) cuprinde Marele Podiș de Loess (parțial), Cîmpia Chinei de Nord și M-ții Tzinlin; climă temperată de tranziție; C. Centrală cuprinde o vastă cîmpie vălurită, traversată de fl. Chang-Jiang (fl. Albastru), o reg. muntoasă înaltă (Alpii Sichuan au peste 7.000 m alt.) și Pod. Yunnan; climă subtropicală (media lunii ian. 6 °C, cu precipitații 750-2.000 mm/an); C. de Sud este o reg. muntoasă traversată de rîuri scurte (excepție fl. Xijiang / fl. Perlelor), în care zona litorală este bine populată; climă caldă-musonică. Ins. Taiwan și Hainan au un relief variat, predominant muntos (alt. max. 4.500-5.000 m), cu înguste cîmpii litorale. Climă tropicală musonică. În C. de Vest intră următoarele regiuni naturale: Tibet-Tsinghai (Xizang-Qinghai), cea mai întinsă și înaltă, include sectorul de N al M-ții Himalaya (alt. max.: 8.848 m în vf. Chomolungma), cel estic al M-ților Karakorum (vf. K₂ = Qogir Feng, 8.611 m), podișul Tibet (alt. medie: 5.000 m), bazinul endoreic Tsaidam (Qaidam Pendi, alt. minimă: 2.700 m) și depr. Tsinghai (alt. minimă: 3.200 m). Climă aspră cu precipitații bogate în S și reduse în NV; Xinjiang, vastă zonă endoreică în Asia Centrală, la N de M-ții Altîn Tagh, cuprinde două sectoare: Kashgaria (cu pustiul Taklimakan) și Jungaria, podiș semideșertic prin care trecea odinioară celebrul „Drum al mătăsii”. Ele sînt separate de M-ții Tian Shan (alt. max.: 6.995 m), sistem de munți lung de 2.500 km și în care unele depr. tectonice se află sub nivelul mării (Turpan – 154 m). Ultima mare reg. a C. de Vest o reprezintă Mongolia interioară ce include sectoare ale M-ților Marele Hingan, ale Marelui Podiș de Loess și ale Deșertului Gobi; climă rece, precipitații reduse. Mari zăcăminte de: cărbune, min. de fier, mangan, petrol, șisturi bituminoase, metale neferoase, prețioase și rare, sare ș.a. Ind. extractivă este bine dezvoltată: expl. de cărbuni (946,5 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), petrol (136,8 mil. t, 1988), gaze naturale (14,3 miliarde m³, 1988), min. de fier (154,4 mil. t, 1988, locul 2 pe glob), mangan, molibden, bauxită (2,4 mil. t, 1987), wolfram (18.000 t, 1987, locul 1 pe glob), cupru, nichel, vanadiu, stibiu, mercur, fosfați naturali (9 mil. t, 1987), sare (17,6 mil. t, 1987, locul 2 pe glob), jad. C. produce energie electrică (593,5 miliarde kWh, 1988), oțel (59,1 mil. t, 1988), fontă (59,1 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), utilaje ind., mașini agricole, material feroviar, automobile și autocamioane, nave maritime și fluviale, produse electronice și electrotehnice, tractoare, aparate de precizie, produse chimice, ciment (204,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), celuloză și hîrtie, textile (4,52 mil. t fire de bumbac, 17,62 miliarde m țesături de bumbac, 1988, mătase naturală, țesături din lînă, covoare ș.a.), conf. și tricotaje, produse alim. (ceai, țigarete, făină, conserve, ulei, zahăr ș.a.); ind. atomică și aerospațială. Veche tradiție în prod. meșteșugărească (sticlă, porțelanuri, obiecte de artă ș.a.). Terenuri arabile reprezintă 9,7% din supr. țării, pășunile 32,2%, iar pădurile 12,2%. Se cultivă orez (179,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), grîu (91 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), porumb (75,8 mil. t, 1989, locul 2 pe glob), gaolean, floarea-soarelui, rapiță (5,4 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), soia (10,8 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), cartofi (29,6 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), batate (110,6 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), arahide (5,4 mil. t, 1988, locul 1 pe glob), sfeclă de zahăr, trestie de zahăr (55,3 mil. t, 1989), bumbac (11,76 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), ceai (590 mii t, 1989, locul 2 pe glob), iută (565 mii t, 1989, locul 3 pe glob), camfor (75% din prod. mondială), cafea, cacao, tutun (2,9 mil. t, 1989, locul 1 pe glob), arbori de chinină, de cauciuc, banane (2,43 mil. t, 1989), ananas ș.a. Pomicultură (inclusiv plantații de citrice), legumicultură, viticultură. Creșterea animalelor (capete 1989): bovine (77,1 mil.), ovine (102,7 mil., locul 3 pe glob), porcine (349 mil., locul 1 pe glob), caprine (77,9 mil., locul 2 pe glob), cabaline (10,7 mil., locul 1 pe glob), păsări; sericicultură, pescuit (10,36 mil. t, 1988, locul 3 pe glob), vînătoare. C. f.: 88,6 mii km (inclusiv cele forestiere și speciale). Căi rutiere: c. 1 mil. km; căi navigabile interne: 136 mii km. Flota comercială maritimă: 19,36 mil. t (1988). Moneda: 1 yuan (= renminbi) = 100 fen. Exportă textile și conf. c. 25%, produse agricole și alim., petrol și prod. chimice, piei, bumbac, fosfați, mașini și utilaje, metale ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport (c. 1/3), semifabricate și materii prime ind., produse chimice, produse alim. ș.a. – Istoric. Pe terit. C., locuit din timpuri străvechi, leagăn al uneia dintre cele mai strălucite civilizații antice (milen. 3 î. Hr.), s-a constituit în sec. 18 î. Hr. statul Shang, care în sec. 11 î. Hr. a fost cucerit de statul Zhou; acesta din urmă s-a destrămat în mai multe formațiuni de sine stătătoare, unificate de-abia în sec. 3 î. Hr., sub dinastia Qin. În timpul dinastiei Han (206 î. Hr.-220 d. Hr.), C. a cunoscut o mare dezvoltare. Răscoala țărănească a „Turbanelor galbene” (184 d. Hr.) a slăbit statul chinez, care s-a destrămat. S-a unificat din nou în 589 sub dinastia Sui, iar din 618 pînă la începutul sec. 10 sub dinastia Tang. Între 1279 și 1368 C. a fost ocupată de mongoli. În timpul dinastiei Ming (1368-1644) a avut loc Marele Război Țărănesc (1628-1645), înăbușit cu ajutorul manciurienilor, care însă au cucerit întreaga țară, instaurînd dominația dinastiei Qing (1644-1911). În sec. 19, în urma celor două „războaie ale opiului” (1840-1842 și 1856-1860) și a încheierii unor tratate înrobitoare cu Marile Puteri, începe pătrunderea capitalului străin în C., amplificată, către sfîrșitul sec., după înăbușirea răscoalei populare I-he-tuan. Revoluția din 1911-1913, condusă de Sun Zhongshan, a răsturnat dinastia manciuriană, C. devenind republică. În timpul primului război mondial s-a intensificat lupta antiimperialistă și antifeudală. În 1921 a fost creat Partidul Comunist Chinez. În 1924-1927 s-a desfășurat primul război civil revoluționar, în care partidul Gomindan a colaborat cu P.C. Chinez împotriva forțelor conservatoare din nord. Însă, în 1927 conducătorii Gomindanului au adoptat o atitudine anticomunistă. În cursul celui de-al doilea război civil revoluționar (1927-1937), comuniștii chinezi au creat Armata Roșie Chineză și baze revoluționare la sate. În 1931, Japonia a ocupat partea de NE a Chinei, iar în 1937 a început un război pentru cucerirea întregii Chine. În timpul războiului de eliberare (1937-1945) forțele armate create și conduse de P.C. Chinez au eliberat o mare parte a terit. ocupat de japonezi. În 1946 Gomindanul a întrerupt tratativele inițiate de P.C. Chinez, în 1945, în vederea formării unui guvern de coaliție, ceea ce a provocat al treilea război civil revoluționar (1946-1949), în cursul căruia Armata Populară de Eliberare a înfrînt forțele armate gomindaniste; rămășițele acestora s-au retras în ins. Taiwan. La 1 oct. 1949 a fost proclamată Republica Populară Chineză. În 1971 au fost restabilite drepturile R.P. Chineză la O.N.U. R.P. Chineză este un stat socialist; este unui dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al O.N.U. În 1954 a fost adoptată prima constituție de tip socialist din istoria Chinei. Mao Zedung (Mao Tzedun) președintele C.C. al P.C. Chinez a fost ales președintele R.P. Chineză (1954). Încercarea de a forța dezvoltarea economică a țării („Marele salt înainte”), întreprinsă între anii 1958 și 1960, a eșuat. În 1965 a fost lansată „Marea revoluție culturală proletară”, amplu program de îndoctrinare a populației cu ideologia comunistă în varianta maoistă. „Revoluția culturală” a fost însoțită de grave excese și acte de violență împotriva celor considerați „adepți ai capitalismului” (în realitate adversarii extremismului stîngist). După moartea (1976) a lui Mao Zedong, grupul radicalilor stîngiști condus de soția sa („banda celor patru”) a fost inlăturat. Din 1982, conducătorul de fapt al țării devine Deng Xiaoping, care lansează un amplu program de reforme, menit să modernizeze structurile societății chineze în cadrul menținerii socialismului. Cererile formulate de studenți privind democratizarea vieții politice au fost însă respinse și manifestațiile acestora din Beijing reprimate dur (Piața Tiananmen, 3-4 iun. 1989). Pe plan extern, după o lungă perioadă de tensiune și confruntare cu U.R.S.S., care a culminat cu incidente de frontieră (1969), a intervenit din 1986 o destindere, care a făcut posibile vizite reciproce la cel mai înalt nivel de partid și de stat (1989, 1991). În C. are loc un amplu proces de modernizare a agriculturii, industriei, științei și tehnologiei; politica externă cunoaște o largă deschidere, prin stabilirea sau consilodarea relațiilor de cooperare politică, economică și culturală cu țările industrializate și cu cele în curs de dezvoltare. Potrivit constituției, puterea executivă este deținută de președintele republicii și de Consiliul de Stat (guvernul), iar cea legislativă de Adunarea Națională a Reprezentanților Populari (între sesiunile ei de Comitetul Permanent).

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

CLUB, cluburi, s. n. 1. (În U.R.S.S. și în țările care construiesc socialismul) Cerc cultural-educativ, constituit pe lîngă o întreprindere, o instituție sau un sindicat, unde oamenii muncii își pot folosi timpul liber în mod plăcut și folositor; localul care servește acestui cerc. Munca educativă și culturală a sindicatelor trebuie să se concentreze în jurul cluburilor de întreprindere și sindicale, care să atragă în activitatea lor mase largi de muncitori. REZ. HOT. I 65. Sutele de cluburi ce funcționează în cadrul întreprinderilor, miile de biblioteci sindicale, cuprinzînd milioane de volume, oferă oamenilor muncii posibilități uriașe, cum n-au avut niciodată sub stăpînirea capitaliștilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. În vreme ce ei se sfătuiesc, feciorul și fata iau sara bună, se duc la club. CAMILAR, TEM. 51. Văd club unde se adună tovarășii grădinari și grădinărese, citesc gazete, ascultă radio, discută politică. SADOVEANU, M. C. 123. 2. (În țările capitaliste) Asociație din care fac parte persoane din păturile suprapuse ale societății burgheze, cu preocupări asemănătoare sau de aceeași profesie, și care urmăresc un scop comun (politic, sportiv sau, mai ales, distractiv); local care servește acestei asociații. În piețe, cafenele, instituții, La club, la «five o’clock») sau prin iatacuri, S-au zvîrcolit sub cruntele-ți atacuri Tîlharii, demagogii și limbuții. CASSIAN, H. 75. Mă bucuram că i-a venit și lui Camil mintea la loc, să se ocupe de ceva mai grav decît timpul și banii pierduți ta club. C. PETRESCU, Î. II 238. Tînărul luga ceru o întîlnire lui Gogu lonescu a doua zi lai un club. REBREANU, R. I 250.

ORANGE, oraș în SE Franței (Provence), la 27 km N de Avignon, lângă valea Ronului; 28,1 mii loc. (1998). Produse alimentare. Centru comercial și piață agricolă. Centru turistic. Teatru roman (c. 120 d. Hr.); zidul scenei are 102 m lungime și 38 m înălțime cu statuia lui Augustus (11 m). Arc de triumf (21-26) înălțat în vremea împăratului Tiberiu (56,5 m înălțime). Catedrală sec. 12). Orașul face parte din patrimoniul cultural universal (din 1981). Fundat sub numele de Aransio, devine colonie romană sub Augustus. Capitala unui principat care a aparținut familiei Nassau (1544-1673), reunit definitiv cu Franța prin tratatele de la Utrecht (1713).

CONCURENȚĂ, concurențe, s. f. 1. Trăsătură esențială a economiei de piață, care reflectă rivalitatea, disputa dintre agenții economici de a produce și vinde bunuri și servicii similare sau substituibile în condițiile cele mai avantajoase pentru ei. 2. Întrecere, rivalitate într-un domeniu de activitate. ◊ Expr. A face concurență cuiva = a căuta să întreacă pe cineva, țintind spre același scop. 3. (Geom.) Proprietate a dreptelor concurente. ◊ Punct de concurență = punct de intersecție a dreptelor concurente. – Din fr. concurence.

ÎNGROȘA, îngroș, vb. I. Refl. 1. (Despre corpuri solide) A deveni mai gros, mai voluminos, cu diametrul mai mare. Trunchiul copacului s-a îngroșat. ◊ Expr. Se îngroașă treaba (sau lucrul, gluma) = lucrurile încep să capete o amploare nedorită, să ia o întorsătură îngrijorătoare. Treaba se-ngroașă, trebuie asprime. ALECSANDRI, T. 1399. Deacă vedea și vedea Că gluma se ingroșa... La Gheorghiță se ducea. TEODORESCU, P. P. 599. ♦ Tranz. (Cu privire la obiecte solide) A face să fie mai gros (prin adaos de material la suprafața lui); (cu privire la linii) a face mai lat. 2. (Despre corpuri lichide sau gazoase) A deveni mai vîscos, mai compact, mai des. Ceața s-a îngroșat. ♦ Tranz. A face ca un lichid să devină mai vîscos (prin adaosul unor materii solide, prin fierbere etc.). Îngroș supa cu făină. ♦ (Despre grupuri de persoane) A deveni mai numeros, a-și mări numărul. Curînd, urca spre piața Pașcanilor, rînduit aproape ostășește, un grup ce se tot îngroșa pe măsură ce străbătea străzile. GALAN, Z. R. 28. 3. (Despre voce) A căpăta un timbru mai gros; a deveni lipsit de finețe.

RUPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material (trăgîndu-l sau întinzîndu-l în direcții contrare); a despărți (intenționat) un obiect în două sau mai multe bucăți. Colacul îl rupe vornicelul bucățele. SEVASTOS, N. 124. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță, ba cîteodată rupea leuca. CREANGĂ, P. 115. Din două, una: ori rupem zapisu de vînzare, ori îmi dai pe Măndica. ALECSANDRI, T. I 327. Amar de zilele mele, Că lanțurile le-am rupt, Dar mătasa n-am putut, C-aia-mi taie mînile. BIBICESCU, P. P. 287. ◊ Refl. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața, căci era putredă. ISPIRESCU, L. 55. Dînd într-un văgaș adînc, înghețat, m-am pomenit cu trăsura într-un peș: se rupsese osia și rămăsese în trei roate. GHICA, S. A. 96. Dar cînd Gruie se-ntindea, Două funii se rupea. ALECSANDRI, P. P. ◊ (În contexte figurate) Romînul cu-a sa mînă rupe lanțul de robie. ALECSANDRI, O. 74. Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amîndoi o groapă să ne astupe. BUDAI-DELEANU, Ț. 167. ◊ Expr. A rupe (sau, refl., a i se rupe cuiva) inima (mai rar sufletul, rărunchii) = a produce cuiva (sau a simți) o mare durere. Începu a se boci de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Milă mi-e de tine; dar de mine, mi se rupe inima de milă ce-mi este. CREANGĂ, A. 68. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. A rupe inima tîrgului v. inimă (IV). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A fractura. Ei, cum căzui eu, neiculiță!... Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II 114. Iute se întoarnă înapoi, zburînd neîncetat, de frică să nu-i mai rupă cineva și celalalt picior. CREANGĂ, P. 96. Da dați-mi pace, că mi-ți rupe vro mînă. ALECSANDRI, T. 87. ◊ (Prin exagerare) O să mă bată, o să-mi rupă oasele. AGÎRBICEANU, S. P. 39. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult, a obosi (umblînd fără folos). A-și rupe gîtul (sau grumajii) = a o păți rău de tot, a-și pierde viața, cinstea, averea. Mașina săltă vertiginos peste gropi și pietroaie... viră nebunește și dispăru. – Ce oameni! Ce oameni! se minună cu indignare Onisfor Sachelarie. Au să-și rupă gîtul. C. PETRESCU, Î. II 222. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămînii (vorbind sau cîntînd prea mult). ♦ A întrerupe, a curma. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea. COȘBUC, P. I 290. Soția... sa era în stare să rupă relațiile cu cei mai buni amici. BOLINTINEANU, O. 416. ◊ Expr. A o rupe cu ceva sau cu cineva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. În chipul acesta credeau autorii că au rupt-o cu metoda tratajelor. CĂLINESCU, I. C. 145. A rupe prețul (sau tîrgul) = a ajunge la învoială (după o tocmeală îndelungată); a cădea de acord asupra condițiilor, prețului. S-a înamorat de domnișoara... și m-a rugat ca să întru în vorbă cu d-ta... să rupem tîrgul, cum se zice. ALECSANDRI, T. 774. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. Au început a țupăi... și a se sfărma jucînd, cît și-au rupt tot cojocul bucățele. SBIERA, P. 9. După tine alergînd, Trei perechi de cizme-am rupt. TEODORESCU, P. P. 324. 3. Tranz. A distruge continuitatea unui obiect (prin sfărîmare, spargere, bătaie, tăiere, frîngere). Dunărea se aruncă furioasă, rupînd cu zgomot cele din urmă stăvilare. VLAHUȚĂ, R. P. 7. ◊ Fig. Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul. SADOVEANU, O. VI 48. ◊ Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. Muscalii rupseră frontul într-un loc ce se cheamă Uman; și prinseră a-i fugări pe nemți. SADOVEANU, M. C. 129. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. Tranz. A sfîșia un lucru smulgînd bucăți dintr-însul; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupînd cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ISPIRESCU, U. 47. Cu toate că rupea din ea, turta rămînea tot întreagă. ȘEZ. I 260. ♦ A sfîșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacîndu-l, lovindu-l, bătîndu-l). Copiii după ei se țin Și cîinii dau să-i rupă. IOSIF, PATR. 52. Vede că se răped cînii să rupă omul, nu altăceva. CREANGĂ, P. 147. Ici a furat un cîrlan, dincolo o rupt un mînz, la cutare un porc. CONTEMPORANUL, III 700. ♦ A zdrobi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, Și-n murmur carnea pumnului a rupt. COȘBUC, P. I 140. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria. PAS, Z. III 281. Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. 5. Tranz. A desprinde (trăgînd cu putere) din locul unde este fixat; a smulge. Comandantul vostru își răsucea mustața, parcă ar fi vrut s-o rupă. PAS, Z. I 58. Rupse un copaciu din rădăcină. RETEGANUL, P. IV 18. Atunci fata i-au rupt pe nesimțite trei peri de aur din cap. SBIERA, P. 124. Avură grijă să poruncească argatului ca, în minutul ce va auzi ceva zgomot în cămăruța cu baia, să rupă o șindrilă din strașina casei, ca să le dea de știre. ISPIRESCU, L. 149. ◊ Expr. A rupe (cuiva) urechile = a-i aplica cuiva o pedeapsă, trăgîndu-l de urechi. Nu-mi pasă, măcar să-mi și rupă urechile. ALECSANDRI, T. I 38. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. Își rupe pîinea de la gură să-și trimită plodurile la învățătură. C. PETRESCU, R. DR. 352. Abia întors, se urcase în tren, poate călătorise pe un vagon, poate își rupsese de la gură ultimii bani, pentru a-mi aduce mie amintirile pe care le socotea atît de neprețuite. id. S. 160. ♦ (Cu privire la flori, fructe) A desprinde de pe tulpină; a culege. După ce dete cîteva tîrcoale prin grădină cu roabele după dînsa, veni și la stuful de trandafir, să rupă cîteva flori. ISPIRESCU, L. 78. Din cînd în cînd cu mîna argintoasă Ea rupe cîte-o floare și-o aruncă. EMINESCU, O. IV 93. Ele că-mi plecau Și pe cîmp umblau, A rupe începură Iederă și mure. ANT. LIT. POP. I 310. ◊ Fig. Chipul tău e rupt din soare. BOLINTINEANU, O. 56. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. La TDRG. Cum a auzit Negoiță toate astea, și-a desfăcut coșurile la precupeți cu ridicata pe ce a putut rupe și s-a dus d-a dreptul să vază și el pe fata apucată. CARAGIALE, O. III 42. ◊ Fig. Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. REBREANU, R. I 267. 6. Refl. A se desprinde (cu oarecare efort) de lîngă cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Brigadierul se rupse de grup și se îndreptă spre Gheorghe Soare. MIHALE, O. 108. Hăitașii se rupseră din grămadă. SADOVEANU, O. I 60. ◊ Tranz. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. STANCU, D. 44. Pe mireasă o înhăță zmeul de mijloc, o rupse dintre ai săi, se înălță în aer și se făcu nevăzut cu fată cu tot. ISPIRESCU, L. 258. ♦ (Despre grupuri, colectivități) A se desface în două (sau în mai multe), a se împrăștia. Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos. VLAHUȚĂ, O. A. 158. În piață ne rupem cîrduri, apoi ne despărțim pe uliți s-apucăm fiecare spre casă. id. ib. 234. ◊ Tranz. (În expr.) A rupe (sau, rar, refl., a se rupe) rîndurile = (despre un grup de oameni) a strica ordinea unui șir aliniat, a se împrăștia; (despre rînduri) a înceta să formeze un șir aliniat. V-ați oprit scurt în fața hingheriei. Ați rupt rîndurile și v-ați împrăștiat primprejur și-ați cules toate pietrele de pe cîmp. PAS, Z. I 58. Soldații și-au lăsat armele jos... Se comandă drepți – și nimeni nu mai mișcă. Se rup rîndurile cu noi – și iar ne comandă drepți. SAHIA, N. 120. A o rupe la (sau de) fugă (mai rar la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. Omul se întoarse și o rupse la fugă, cu capul înainte, printre sălcii. DUMITRIU, N. 248. Lăsînd culionul și toiagul, o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Calul sări și o rupse la goană. DELAVRANCEA, O. II 99. Case mici, tupilate... parcă stau gata s-o rupă de fugă. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte. ALECSANDRI, T. I 457. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drumul (obținînd un loc de trecere). Și cînd veneau cele două ajunuri, cîte treizeci, patruzeci de băieți fugeam înaintea popii, de rupeam omătul de la o casă la alta. CREANGĂ, A. 10. ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupînd drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar. SADOVEANU, O. I 511. Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgîne trec rupîndu-și large uliți. EMINESCU, O.I 148. 7. Tranz. (Cu complementul «vorbă» sau în expr. a o rupe (pe)...) A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști numai puține cuvinte. Generalul... o rupea binișor romînește. CAMILAR, N. I 259. Vorbește încai franțuzește?... A fi rupînd și el vro două vorbe ca toată lumea. ALECSANDRI, T. I 36. – Variantă: (învechit) rumpe (EMINESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. II 15, NEGRUZZI, S. I 62) vb. III.

MÎNECÁ vb. I. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) 1. A se scula în zori, dis-de- dimineață. Ce-ți voiu adaoge cîntec Din zuori, de cînd mă mînec. DOSOFTEI, PS. 232/8. Mînecă Avimeleh dimineața și chemă pre toate slugile lui. BIBLIA (1688), 13²/27, cf. 106²/2. Eu m-am mănicat să mă spăl, să mă curâțăsc (a. 1784). GCR II, 137/10. M-oiu mîneca Și la măicuță-oi pleca. SEVASTOS, C. 26, cf. id. N. 12. S-o mînicat. . . Gras și frumos, Bun sănătos. ȘEZ. XXIII, 23. M-am sculat, M-am mânecat, Toiagu-n mînă am luat. PĂSCULESCU, L. P. 114. Cine mînecă de dimineață, El izbutește mai mult în piață. PANN, P. V. II, 68/5. Cine mînecă mai dimineață mai departe ajunge ! F (1867), 146, cf. MARIAN, D. 7, id. NU. 100. ◊ E x p r. (I m p e r s.) A se mîneca de ziuă = a se face ziuă. IORDAN, STIL. 192. 2. A porni dis-de-dimineață, a pleca în zori; p. g e n e r. a porni, a pleca, a se duce, a se îndrepta spre . . . Către tire mărecu. PSALT. 118. De noapte mînecă d[u]hul mieu cătră tine. CORESI, PS. 426/8. Toți oamenii mineca cătră el să auză pre el. N. TEST. (1648), 98^v/25. Mînecă Avraam demineața la locul unde sta înaintea D[o]mnului. BIBLIA (1688), 13¹/18. La opt ceasuri. . . au mînecat să-și ia ziua bună. M. COSTIN, LET. I, 297/37. Și i-au audzit acel capitan vorovind ei în de ei, dzicînd: „Să ne mînecăm dimineață să-i prindem”. NECULCE, L. 214. De vei vedea pre cel înțelept, să mîneci la dînsul. ȚICHINDEAL, F. 230/27. Deacă simțesc numai ceva zi bună, o dată cu ziua mînecă la cîmp. TOMICI, C. A. 103/10. Alerg, mînec pînâ-n zori, Ca cîinii strejuitori. MUMULEANU, C. 90/16. L-am privit ieșind la lanul boieresc prin sila zapciilor, iar nu mănicîndu-să dis-de-dimineață cu noaptea în cap, ca atunce cînd să duce la ogorașul său. I. IONESCU, C. 0100/21. Mînecînd de la Sibiiu cu două mii de călăreți, îi merse într-ajutoriu. BARIȚIU, P. A. I, 241. Trecătorul ce s-ar fi mînecat pe drumul larg și drept . . . ar fi văzut. . . pe un bătrîn. HOGAȘ, DR. II, 111. Pe N. în brațe-am luat, Pe cale m-am mînecat. MARIAN, NA, 377, cf. id. INS. 65. Dimineață mînecai Pe rouă nescuturată, Pe potecă necălcată. REV. CRIT. V, 91. Foaie de-alunică Cine se mînicâ Și se întunică Joi de dimineață Pe rouă, Pe ceață ? PAMFILE, C. Ț. 55. ◊ F i g. Mînecînd din toate acestea temeiuri, națiunea română nu poate primi. . . valoarea legei electorale din a. 1848. BARIȚIU, P. A. III, 18. Numai calea aceea ne poate duce la progresul literar, care mînecînd din temelia poporală, ține cont și de cerințele latinității noastre. F (1883), 234, cf. ib. (1884), 65. ♦ I n t r a n z. (Învechit, rar) A se grăbi. Îndată după intrarea umilinței noastre în scaunul arhiepiscopiei. . . am mînecat de a satisface acestei recerințe simțitoare (a. 1881). CAT. MAN. I, 571. ♦ I n t r a n z. (Regional, despre albine) A cutreiera címpul. CHEST. VI 15 supl. – Prez. ind.: mînec. - Și: mînicá, mănicá, (neobișnuit) mîinecá (CIHAC, I, 154) vb. I. – Lat. manicare.

masă² s.f. I 1 colectivitate, mulțime, <înv. și pop.> obște, <peior.> gloată, <fig.; pop.> clădăraie. Politicianul ține un discurs în fata masei adunate în piața centrală a orașului. 2 (econ. polit.) masă de șomeri = suprapopulație relativă. Masa de șomeri este excedentul populației muncitorești în raport cu necesitățile de forță de muncă. II 1 (adesea urmat de determ. introduse prin prep. „de”) bloc¹. Face afaceri cu mase de marmură. 2 (geomorf.) masă continentală = continent¹, <rar> pământ. Istanbulul este construit pe două mase continentale. 3 (fiz.) masă atomică = greutate atomică. Masa atomică arată de câte ori atomul unui element este mai greu decât a douăsprezecea parte din masa atomului de carbon; masă electrică= sarcină electrică. Masa electrică este mărimea scalară care caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul său un câmp electric; masă magnetică = sarcină magnetică. Masa magnetică este mărimea care caracterizează starea de magnetism a unui corp; masă moleculară = greutate moleculară, pondere moleculară. Masa moleculară este egală cu suma greutăților atomice ale elementelor unei molecule; masă specifică = densitate, <înv.> desime, desitate. Masa specifică este raportul dintre masa și volumul unui corp. 4 (agron.) masă verde = furaj, nutreț, <înv. și pop.> strânsură, <pop.> hrană, <reg.> notrete, nutriment, zaherea. Masa verde este folosită pentru hrana animalelor. 5 (chim.) masă plastică = material plastic. Masele plastice pot fi prelucrate cu ușurință. 6 <înv. și reg.> pond. Masa acestui corp este mare. 7 (impr.) masă sangvină v. Volum sangvin.