SAFTEA s. f. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Prima vînzare (socotită ca aducînd noroc) pe care o face un negustor dintr-o marfă nouă sau la începutul unei zile, al unei săptămîni, al unei luni sau al unui an; p. ext. început norocos al unei afaceri. Ați luat-o înainte cu steaua... Ați intrat într-o curte, pe strada voastră... A deschis ușa o femeie și v-a dat zece bani. Buni de saftea! PAS, Z. I 104. Dă dimineață să vii, la saftea! C. PETRESCU, A. R. 58. Safteaua mi-a făcut-o un zaraf din gura pieței – 62 lei pentru un left mare de zece galbeni. VLAHUȚĂ, O. A. II 265. ◊ Fig. Ploaie de palme peste obraji... Gata, a spus mustăciosul. I-ai făcut safteaua. Acum lasă-ni-l nouă. STANCU, D. 342. ♦ Fig. Prima întrebuințare a unui lucru. I-am pus [biciului] sfîrcul nou de ibrișim; să nu-i fac saftea pe spinarea ta! CARAGIALE, O. I 51. – Variante: seftea (ALECSANDRI, T. 136), săftea (id. ib. 1379) s. f.