FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire. – Lat. focus.

FRUMOS, -OASĂ, frumoși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ◊ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans) ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezește admirația din punct de vedere moral. ◊ Expr. (Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al stării atmosferice). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod plăcut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; așa cum se cuvine. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi lăudabil. III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a obiectelor naturii etc. și care are ca izvor obiectiv dispoziția simetrică a părților obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.

făeș, -ă, adj. (reg.) 1. de soi bun, de neam bun; ales, nobil. 2. (despre oameni) arătos, chipeș, chipos, bine făcut, frumos; zdravăn, voinic.

fâgliș, -ă, adj. (reg.) bine făcut, frumos.

pricăli, pers. 3 sg. pricălește, vb. IV refl. (reg.) 1. (despre vreme) a se face frumos, a se încălzi. 2. (despre porci) a se întinde la soare.

fi (sunt, fost), vb. – 1. A ființa. – 2. A sta. – 3. A se găsi, a se afla. – 4. A exista. – 5. A trăi. – 6. (Despre starea vremii) A se face (frumos, frig etc.). – 7. A dura, a se menține. – 8. A fi de față. – 9. A avea loc, a se ține. – 10. (Cu prep. cu) A fi adept. – 11. (Cu prep. de) A merita, a fi demn de. – 12. (Cu prep. a) A avea chef de. – 13. (Cu conj. să) A trebui, a fi nevoie. 14. (Cu inf.) A trebui. Mr. escu, fută, h’ireș megl. săm, fost, ire, istr. escu, fost, fi. Lat. sum fui, al cărui inf. esse a fost înlocuit de fiēri (Pușcariu 597; Candrea-Dens., 581; REW 3288; DAR). Cf. ființă, firetic. A păstrat forma înv. a optativului, în formulele de imprecație fire-ai, fire-ar. Comp. cu conjunctivul fie (cf. it. qualsisia, quando che sia); fiecare, pron.; fiece, adj.; fiecine, pron.; fiecînd, adv.; fiecum, adv.; fieunde, adv. (rar). Fiindcă, conj. este un comp. de la că cu gerunziul fiind. Der. fire, s. f. (mod de a fi, caracter; natură; capacitate, creație; înv., menstruație), al cărui sens de „natură” nu a fost bine explicat (cf. gr. φύσις „natură”, de la φύω „a crește”); fireș (var. înv. hireș), adj. (natural; originar, natural; real, autentic), cuvînt înv.; firesc, adj. (natural); fireșie, s. f. (înv., natură); firește, adv. (în chip natural); nefiresc, adj. *care nu este firesc; artificial); fiitor, adj. (existent, viitor), creație artificială, înv. Ființă, s. f. (făptură; esență, natural; prezență; existență), este un der. de la gerunziul fiind, cu suf. -ință, cf. ușurință, cuviință, cerință, etc. (Pușcariu 610 și DAR, de la un lat. *fientia, echivalent popular de la essentia, ipoteză plauzibilă, dar nu și necesară). – Der. ființa, vb. (a exista, a se afla); ființesc, adj. (înv., real); neființă, s. f. (inexistență); desființa, vb. (a suprima, a reduce la nimic, a anula); înființa, vb. (a crea, a stabili, a funda; refl., a apărea, a se produce; refl., a se prezenta); înființător, adj. (fondator).

a face frumos expr. a se umili, a accepta un compromis.

A LINGUȘI a buciuma, a da din coadă, a face frumos / sluj, a gâdila în mod plăcut auzul (cuiva), a limba, a linge în cur (pe cineva), a peria, a pupa în cur (pe cineva), a trage limbi, a umbla în patru labe în fața cuiva.

*acțiúne f. (lat. áctio, -ónis, d. ágere, actum, a face. V. agit). Fapt, tot ceĭa ce se face: frumoasă acțiune. Ocupațiune, mișcare: îl vezĭ tot-de-a-una în acțiune. Mod în care un corp lucrează asupra altuĭa: acțiune chimică, acțiunea uneĭ otrăvĭ. Căldură în vorbă saŭ în gest: a vorbi cu acțiune. Subiect de bucată literară orĭ mers al uneĭ pĭese teatrale: acțiune interesantă. Urmărire pin judecată: procuroru a deschis acțiune criminală. Părtășie, parte de capital într’o întreprindere. Hîrtie de valoare pin care se arată partea de capital pe care aĭ pus-o într’o întreprindere: a cumpăra acțiunĭ. – Fals ácție (Trans.), după germ. akzie (d. ol. aktie).

înfrumusețéz v. tr. (d. frumuseță). Fac frumos, ornez, împodobesc: haĭnele îĭ înfrumusețează adese-orĭ pe ceĭ urîțĭ, monumentele înfrumusețează orașele. – Vechĭ infrumusețez, înfrîmsețez, înfrumușitez, înfrîmșetez, înfrumșez și înfrîmșez.

corcios, -oasă, adj. – Stufos, tufos: „Rozmolin verde corcios, / Maică, m-ai făcut frumos” (Bârlea 1924 I: 107). – Din corci „tufă” + -os.

înfrumusețà v. a (se) face frumos.

FOC¹, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flacără și cu dezvoltare de căldură; (concr.) materie în curs de ardere. ◊ (În exclamații sau imprecații; adesea glumeț sau fam.) Se făcu frumoasă, arz-o focul. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. ◊ Expr. A lua foc = a se aprinde. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu prea mare stăruință; a insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). A lua focul cu mâna altuia sau a scoate castanele din foc cu mâna altuia = a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă, a fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altuia. A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în foc (pentru cineva) = a garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura sau a mânca foc (pentru cineva) = a face tot posibilul, a fi gata la orice sacrificii (în favoarea cuiva), a apăra cu tărie pe cineva. Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) foc = foarte harnic (sau iute etc.). A se face (sau a se mânia, a se supăra) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mânie. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte”) Jucării frumoase foc. ◊ Expr. De mama focului = strașnic, grozav. ♦ Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. ♦ Fig. Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). 2. Incendiu. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia, a distruge cu forța armată. 3. Împușcătură; p. ext. salvă, tir. ◊ Armă de foc = armă care folosește pulbere explozivă. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Fig. Luptă, război. 4. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avânt, înflăcărare. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul... = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 2. Agilitate, vioiciune, neastâmpăr. 3. Durere, chin, jale, necaz. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; a-și descărca nervii, a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a) a se răzbuna pe cineva; b) a scăpa de o suferință. ♦ Nenorocire, pacoste, urgie. ◊ Expr. (Fam.) N-o fi foc = nu e nicio nenorocire. – Lat. focus.

FRUMOS, -OASĂ, frumoși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ◊ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans). ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezește admirație din punct de vedere moral. ◊ Expr. (Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al stării atmosferei). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod plăcut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; așa cum se cuvine. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi lăudabil. III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a obiectelor naturii etc. și care are ca izvor obiectiv dispoziția simetrică a părților obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

FRUMOS¹ adv. 1. Într-un mod plăcut, armonios, cu valoare estetică. Împăratul puse de împodobi palaturile și cetatea cît se putu mai frumos. ISPIRESCU, L. 36. Păr de aur pieptăna Și frumos se oglindea. ALECSANDRI, P. I 105. Ușurel vînt cînd bătea, Fluierul frumos cînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 510. 2. Potrivit, bine, așa cum se cuvine. Ce frumos mi-ar explica... mama lucrul acesta. SAHIA, N. 49. Să-l poată trimite pe-aci încolo după ce l-a găzduit frumos o noapte. CARAGIALE, O. III 62. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine, a-i sta bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cuvine, cum se cere. Stai, omule! nu șade frumos! CARAGIALE, O. III 36. A face frumos = (despre animale, mai ales despre cîini) a se ridica pe picioarele dinapoi, a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios. Nu-i frumos să lași ca să te sărute ofițerii. ALECSANDRI, T. I 209.

CHIPEȘ, -Ă, chipeși, -e, adj. (Despre oameni) Bine făcut, frumos, arătos. Era un om voinic, chipeș și zdravăn înarmat. GALACTION, O. I 287. Era un erculean de voinic, chipeș și legat, știi, colea, numai cum e bun de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A fost un moșneag de țăran, care avea doisprezece feciori tot unul și unul, chipeși, înalți ca niște brazi, voinici de sfărîma piatra în mîini și vrednici nevoie mare. POPESCU, B. III 3. ◊ (Despre lucruri și animale) Albi fusese caii, brun stăpînul, blond vizitiul și chipeșă trăsura. ANGHEL, PR. 90. Casa lui Milescu... era printre cele mai chipeșe. D. ZAMFIRESCU, R. 201. Ian caută numai, cîtu-i [calul] de mîndru și de chipeș, de sireap și de iute. SBIERA, P. 61.

DURA², durez, vb. I. Tranz. 1. A construi, a clădi, a zidi (construcții trainice). Am găsit stuh nalt și voinic. Am durat perdele ca pe trei ierni. SADOVEANU, B. 59. În smîrcuri, își durau castorii zăgazuri de lemn și lacuri ciudate, cu un meșteșug și o iscusință la care încă oamenii timpului nu ajunseseră. C. PETRESCU, R. DR. 48. Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case. CREANGĂ, P. 3. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. ◊ (Poetic) Forfota popasului nu mai avea alean; soarele, luminînd toată slava, dura punți de foc peste vaduri, înălbăstrea întunecimile codrilor. CAMILAR, T. 173. Venea din cer pe cîmp amurgul... De pe înaltul unui munte Dura, din umbră și lumină, în drum o minunată punte. GOGA, C. P. 10. Luna... din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Din sărmana noastră viață am dura roman întreg. EMINESCU, O. I 157. (Refl.) S-a durat între mine și bătrîn o prietinie la cataramă. SADOVEANU, O. VII 295. 2. (Cu privire la stoguri, clăi etc.) A face, a așeza, a clădi. Legau snopii, durau clăile. CAMILAR, N. II 394. Alții cărau, alții durau girezi. CREANGĂ, P. 158. 3. (Cu privire la obiecte) A făuri, a face. Hai cu mine în pădure, să-mi durezi o cîrjă nouă de alun. ALECSANDRI, T. I 393. Bădiță la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el, Și-i găsi două nuiele Să durezi vîsle din ele. id. P. P. 51. 4. (Cu privire la foc) A face, a aprinde. În mijlocul poienii, feciorii lui Fedeleș durară un foc de-a mai mare dragul. SADOVEANU, O. I 127.

PEPENE, pepeni, s. m. 1. Plantă erbacee din familia cucurbitaceelor, cu tulpina tîrîtoare, cu fructe comestibile; se cultivă numeroase soiuri provenind de la două specii principale: a) (de obicei determinat prin «galben») plantă originară din Asia tropicală, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu fructul mare, oval sau sferic, avînd miezul (galben, alb sau verde) dulce, parfumat și suculent (Cucumis melo); (Mold.) zemos; b) (de obicei determinat prin «verde») plantă originară din sudul Africii, cu frunzele adînc crestate, cu fructul mare, sferic sau lunguieț, avînd coaja verde și miezul roșu (rar, galben), dulce și foarte zemos (Citrullus vulgaris); harbuz, lubeniță. Frica păzește pepenii. ▭ Fata cea mare se vorbi cu surorile ei ca să ducă fiecare cîte un pepene ales de dînsa la masa împăratului. ISPIRESCU, L. 150. Doi pepeni într-o mînă nu se pot ține (= nu se pot face două lucruri deodată). ◊ Expr. Gras (sau învelit) ca pepenele (sau ca un pepene) sau pepene de gras (sau gras pepene) = foarte gras, durduliu, dolofan. La a zecea zi, unde se scutură o dată calul și se făcu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. ISPIRESCU, L. 16. Baba nu știa ce să facă de bucurie, că are un băiat așa de chipos, de hazliu, de gras și învălit ca un pepene. CREANGĂ, P. 78. A-și ieși (sau a scoate pe cineva) din pepeni (sau, rar, din pepene) = a-și pierde (sau a face pe cineva să-și piardă) răbdarea, a (se) enerva, a-și ieși (sau a scoate pe cineva) din fire. Dar ce ești dumneata? Cine ești dumneata? își ieși de astă dată din pepeni beizadeaua. PAS, L. I 39. La Oppler te-am trimis eu pe d-ta? strigă d. Georgescu scos din pepene. CARAGIALE, O. II 199. Chir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască. id. o. III 36. 2. (Regional) Castravete.

PISIC, pisici, s. m. Pui de pisică; pisoi. Sălciile dăduseră canafuri cenușii și moi la atingere ca blana de pisic. C. PETRESCU, Î. II 174. Cățelul și pisicul creșteau ca din apă și se făcură frumoși de să te fi tot uitat la ei. RETEGANUL, P. V 4. Cotoșmanul era un pisic cuminte. ISPIRESCU, L. 285.

PLANETĂ, planete, s. f. 1. Corp ceresc obscur, care se rotește în jurul soarelui pe o orbită eliptică, situat în unul dintre focarele acestei orbite și care primește lumină și căldură de la soare. O mare... nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot, Sub înserarea viorie și înstelarea-nfloritoare, Cînd spre-o planetă, cînd spre alta. MACEDONSKI, O. I 229. Viața se face frumoasă prin frumusețea ta precum aerul se luminează prin lumina planetelor. BOLINTINEANU, O. 452. ♦ (Prin restricție) Globul pămîntesc, pămîntul. Pavel Vardaru suspină cu o nemărginită milă pentru propriu-i destin: era fără îndoială cel mai nefericit comandant de regiment de pe planetă. C. PETRESCU, Î. I 3. 2. Prezicere astrologică bazată pe zodia în care se găsea soarele în momentul nașterii cuiva. Cei mai mulți ziceau însă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună, ca copiii badei Ion. RETEGANUL, P. IV 62. ♦ Bucățică de hîrtie cuprinzînd preziceri naive de viitor, pe care o vînd flașnetarii sau alți ambulanți, extrăgînd-o la întîmplare (uneori cu ajutorul unui papagal sau șoarece alb dresat) dintre altele de același fel. Pe urmă trag toți planeta de la o italiancă cu papagalul. D. Mitică a citit planeta cocoanii Luxiții: «Ai să păți multe după inima ta cea largă». CARAGIALE, O. II 171. – Variantă: planet, planeți (C. PETRESCU, Î. II 121, EMINESCU, O. I 133), s. m.

TIVILICHIU, -IE, tivilichii, adj. Vesel, hazliu, vioi. Se făcuse... frumos și tivilichiu, de nu mai erau alții ca dînsul. ȘEZ. VI 13.

PRĂPĂDI, prăpădesc, vb. IV. 1. Tranz. A nimici, a distruge (intenționat, cu rea-voință). Leșii, stăpîne,. au prăpădit și au ars tot. SADOVEANU, O. I 263. A venit... un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii peste ele și ce cîștigasem ieri, tot îmi prăpădi azi. RETEGANUL, P. II 20. Ca să nu-mi prăpădească toată împărăția, am fost silit să stau la-nvoială cu ea. EMINESCU, N. 7. ◊ Absol. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată. EMINESCU, O. I 148. ◊ Refl. Se prăpădiră toate corturile lor. ISPIRESCU, M. V. 25. 2. Tranz. (Mai ales în Mold., Transilv.) A pierde (1), a risipi. Cam mormăia uneori că prăpădește prea mult petrol. REBREANU, I. 62. Prăpădi și el cît ai bate în palme tot ce cîștigase și moștenirea de la tată-său pe deasupra. NEGRUZZI, S. I 81. Frățioare, ce ești scîrbit? Ori boii i-ai prăpădit? ȘEZ. I 45. ◊ Fig. Au apucat-o la fugă de-și prăpădea călcîiele. SBIERA, P. 241. ◊ (Cu privire la abstracte) Cu pasul m-au rătăcit, Cu glasul m-au amețit; Liniștea mi-am prăpădit! ALECSANDRI, P. P. 270. ◊ (Popular) De pe la înțercători am prăpădit drumul. CREANGĂ, A. 30. ♦ A irosi. Eu n-am vreme de prăpădit; am grabă să mă duc la treburile mele. SADOVEANU, O. E. 213. Crezi că mie nu mi-e milă să te văd umblînd mereu, Prăpădindu-ți tinerețea în războiul ăsta greu? EFTIMIU, Î. 97. Cu voi îmi prăpădesc tinerețea și sănătatea! REBREANU, R. I 198. 3. Tranz. (Cu privire la ființe) A face să-și piardă viața, a ucide, a omorî. Dacă nu era un cioban mai bătrîn și mai milos care să-l scape, îl prăpădeau haitele ciobănești. GALACTION, O. I 87. Zîna, spăimîntată, zise lui Făt-Frumos: fă-te ce te-iface, că te prăpădește zmeul! CREANGĂ, O. A. 278. Cu inima vitează ea trece pretutindeni, prăpădind odrasla fiarelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 56. ◊ Fig. Cîțiva pași mai erau de făcut, dar nu mai avea putere Teama că Sandu se preface îl prăpădea. MIRONESCU, S. A. 73. Gîndește, mîndro, gîndește, Că dorul mă prăpădește. HODOȘ, P. P. 82. 4. Refl. A-și pierde viața, a muri. Tata și mama au murit în sărăcie și pedeapsă; s-au prăpădit în brațele mele. SADOVEANU, P. M. 145. Ideea că-i tînără și se prăpădește fără vreme, îi rupea mima. VLAHUȚĂ, N. 152. Împărate, împărate! Lasă-te, nu te mai bate; De cînd focul ai pornit Mulți vornici s-au prăpădit. ALECSANDRI, P. P. 296. ◊ (Prin exagerare) Cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. ◊ Expr. A se prăpădi de rîs (de plîns, de rușine etc.) = a rîde (a plînge etc.) foarte tare. O să se prăpădească lumea de rîs. CAMIL PETRESCU, O. II 13. Să se prăpădească băiatul de rușine cînd văzu că pe dînsul îl cheamă! Se făcu roșu ca sfecla, se zăpăci. ISPIRESCU, L. 387. Să-l vezi ce caraghios e. cu țigara-n gură, să te prăpădești de rîs. CARAGIALE, O. II 166. A se prăpădi după cineva (sau ceva) = a iubi pe cineva sau a-i plăcea ceva foarte mult. Nu se prăpădea de loc după comorile lin. REBREANU, R. I 54. De cînd era mititel se prăpădea după gravuri. VLAHUȚĂ, O. A. 446. A prăpădi pe cineva (sau, refl. reciproc, a se prăpădi) din ochi = a iubi pe cineva (sau a se iubi unul cu altul) nespus de mult; a (se) pierde din ochi. Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. CREANGĂ, O. A. 263. Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. A se prăpădi de dorul... = a dori foarte mult. A se prăpădi cu firea v. fire. 5. Refl. (Rar) A dispărea. Cîteodată, un iepure roșcat izbucnea dintr-o tufă întunecoasă, trecea ca o nălucă prin pilcuri de strujeni uscați care pîrîiau, și dintr-o dată se prăpădea sub vălul de ceață. SADOVEANU, O. I 361.

UNDE adv. I. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte? Părintele egumen nu-i aici... – Da unde-i? – Unde-i? Nu știu. SADOVEANU, O. VII 205. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? id. ib. 120. Bietul Pepelea, unde-a fi oare? ALECSANDRI, T. I 460. ♦ (Precedat de prep. «de») De la cine? din ce loc? Dară de unde știți voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului? ISPIRESCU, L. 141. Ce mă știu eu face, și de unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești? id. ib. 27. Nevastă! de unde ești, Cu bărbatul cum trăiești? MARIAN, S. 3. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin ce loc? Copilăria mea, pe unde ești? D. BOTEZ, P. O. 15. ♦ (În legătură cu verbe care arată gîndirea, visarea etc.) La ce? La cine? Avu impresia că nici unul din cei trei soldați nu privea la el... Unde s-or gîndi? SAHIA, N. 74. ◊ Loc. adv. Unde și unde = a) din loc în loc, ici-colo. Prin ramuri se zărea unde și unde cer albastru-întunecat. SADOVEANU, O. I 62. Casa ei rămase în urmă pustie, cu ușile deschise, cu ferestrele sparte și, împrejur, unde și unde, cîte un strop de sînge. GANE, N. I 211. Unde și unde, cîte un felinar clipește în frunzișul umed. VLAHUȚĂ, O. A. 413. Cîteva stele pribage se iveau unde și unde printre nori. NEGRUZZI, S. I 57; b) din cînd în cînd, cînd și cînd. Trăbuie unde și unde și celui învățat să i se ierte. ȚICHINDEAL, F. 147. ◊ Expr. A (nu) avea de unde (să) = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să..., a (nu) dispune de mijloace materiale. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimeată. CREANGĂ, A. 100. Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește. Cînd se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. CREANGĂ, P. 11. 2. (În stil narativ, în propoziții principale afirmative sau, mai rar, negative cu sens afirmativ) Deodată, numai ce. Pe la mijlocul nopții, unde începe vîntul a urla și valurile a crește cît munții și-a izbi vaporul, cînd într-o parte, cînd într-alta. DUNĂREANU, CH. 109. Și unde se-ncinge o bătaie, cică țipa doamna și striga ca din gură de șarpe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. La a zecea zi, unde se scutură odată calul și se făcu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. ISPIRESCU, L. 16. 3. (Exprimă o negație) Unde se mai gîndeau ele la copilăriile de ieri? GANE, N. III 105. Vă ocupați cu lucrul cîmpului? – Aida de!... Unde mă ocup eu cu secături de alea. id. ib. 186. Dar aș! Unde vrea să știe pocitul de toate astea! ISPIRESCU, L. 43. ◊ Expr. De unde (și) pînă unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? Ca băiet străin ce se găsea... de unde pînă unde, s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos. CREANGĂ, P. 139. Cucoana Lucsița la mine?... de unde și pînă unde? ALECSANDRI, T. 800. (Da) de unde! = a) imposibil, nu se poate, cu neputință, nici vorbă. – Stăi culcat, c-adormi îndată... – Da de unde! CONTEMPORANUL, I. 198. El doarme! - Da de unde... Cu ochii închiși ascult mai bine. GANE, N. III 153; b) (în fraze negative) ba chiar așa, întocmai așa. Îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-a călcat porunca. Și de unde să nu fie așa! ISPIRESCU, L. 52. II. Cu valoare de conjuncție. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro. Au început... a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o ție. CREANGĂ, P. 89. Calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el Știe și eu! ALECSANDRI, P. III 12. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. ◊ (Cu nuanță temporală) Spune-mi, bade, cînd te duci, Să-ți dau două mere dulci, Unde-i ședea să le mînci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. ◊ (Precedat de prep. «pe») Dormea prin șuri, în paie, mînca pe unde și ce putea. CĂLINESCU, E. 126. 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care. E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă și, de aici încolo, mergem pe căi diferite. HOGAȘ, DR. II 169. Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. Să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. CREANGĂ, P. 96. Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic. EMINESCU, O. I 83. 3. (Introduce o propoziție completivă) O întrebă dincotro vine și mai ales unde are de gînd să poposească. SADOVEANU, B. 153. S-ar fi lăudat... că știe unde este Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Precedat de prep. «de») Sirene, fluiere, bubuituri se încrucișau repetate la intervale regulate, fără să știi de unde vin. BART, E. 386. Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. Suflă vîntul, alinat, Io-l cunosc că nu-i curat Și știu de unde-i mînat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 4. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială de timp) Cînd. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea. REBREANU, I. 21. Idolii unde-au aflat, Drept la rai năval’ au dat. TEODORESCU, P. P. 33. ◊ (Precedat de prep. «de») Dar de unde-mbătrînește, Dorul să călătorește, Nimărui nu-i trebuiește. SEVASTOS, C. 52. 5. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială cauzală) Pentru că, din cauză că, deoarece. M-am gîndit că unde e aproape cu casa și era spre seară, vrea să se scalde și ea. PREDA, Î. 46. Bucuria tatălui său era așa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit. ISPIRESCU, L. 183. Pesemne, boierule... ți s-a făcut urît, unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine care trăiesc pe la noi. ODOBESCU, S. III 197. 6. (Precedat de prep. «de», introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. Și așa, de unde pînă atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huciu-marginea. CREANGĂ, O. A. 285. Au adus zece căpățîni de zahăr... de unde făgăduise 12 căpățîni. ALECSANDRI, T. 503. ◊ (Cu nuanță adversativă) De unde ceilalți... se ascundeau prin pivniți... Aleodor se ascunsese astfel încît fata intră la grijă. ISPIRESCU, L. 45. Vezi să nu pați și tu ca simigiul și de unde, cu drept cuvînt, te așteptai să fii răsplătit... să nu capeți de la mine decît un encomion fluturatic. ODOBESCU, S. III 10. 7. (Condițional, în expr.) De unde nu = dacă nu. Așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc. ISPIRESCU, M. V. 46.

SALVARE, salvări, s. f. Acțiunea de a (se) salva; (concretizat) mijloc prin care se salvează. Domnule secretar, a venit, în sfîrșit, și pentru noi o salvare. DEMETRIUS, C. 27. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită. REBREANU, R. I 241. ◊ Loc. adj. De salvare = care salvează, cu ajutorul căruia se salvează. O avere frumoasă făcuse, pe vremuri, cu vasul lui de salvare «Union»... Bătrînul maltez fusese odinioară groaza societăților de salvare. BART, E. 30. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. ◊ Scîndură de salvare = scîndură cu ajutorul căreia se poate salva un naufragiat. (Fig.) Fata nu înțelegea totul, dar vedea că i se întinde o scîndură de salvare de către o mînă binevoitoare. BART, E. 358. Colac de salvare v. colac (II 1). ♦ Serviciu medical destinat să dea primul ajutor accidentaților sau bolnavilor care au nevoie de ajutor medical urgent. ♦ Vehicul special amenajat care transportă accidentații sau bolnavii la o instituție spitalicească.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină; care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; al cărui organism, funcționează normal; teafăr. Te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. Bucuria lui crescu, cînd văzu că fetele îi erau sănătoase. ISPIRESCU, L. 52. Și să știi că-s sănătos Că, mulțămind lui Christos, Te sărut, Doamnă, frumos. EMINESCU, O. I 149. (Glumeț) Nu-i nemica, stăpîne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gîrlă. CREANGĂ, P. 219. ◊ (Urmat de comparații care întăresc ideea) Era voinic, sănătos ca piatra, mînca bine fără să aleagă, dormea dus. CĂLINESCU, E. 110. Astă-dimineață eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea și de la frații mei. RETEGANUL, P. I 24. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. (Adverbial, în expr.) A rîde sănătos = a rîde cu poftă, din toată inima. Ne făceam teatru la noi acasă, așa cum ne pricepeam, și să mă crezi că rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. ◊ (În formule de urare și de salut) Rămii sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul și plec. TOPÎRCEANU, B. 61. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit să-i întîmpine și totodată le-a zis: Bine-ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. Să-l (să o etc.) porți sănătos (sau sănătoasă), urare adresată cuiva care îmbracă o haină nouă. ◊ Fig. Fire-ai, boltă, sănătoasă, Multe fete faci frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. ◊ (Substantivat) Am adormit mort și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos, ca toți sănătoșii. CREANGĂ, A. 16. ◊ (În construcții cu verbe ca «a face», «a fi», «a merge» etc., formează expresii care arată indiferență în fața unei persoane, a unei situații ețc.) Apoi eu, bre, îs însurat, și am un drac de muiere care umblă călare și dă cu pușca ca și mine. – Să fiți sănătoși! zise Lepădatu, fără să privească pe cel ce-i vorbea. SADOVEANU, O. A. III 65. Eu sînt Ftorivist Timofti Cîrcioc... – D-ta să fii sănătos... ce-mi pasă? ALECSANDRI, T. 642. Înapoi i-am poruncit, Pe-un spic verde de ovăz, Să se-nsoare sănătos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. 2. (Despre plante, mai ales despre fructe) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, întreg, în bună stare. Nu toată nuca are miez bun și sănătos = să nu judecăm pe cineva numai după înfățișare. ◊ (Rar, despre obiecte) Îl găsi pe Chiriac... ciocănind un ulcior smălțuit... ca să arate unei cumpărătoare că este sănătos, întreg. CAMIL PETRESCU, O. II 672. Lemnul din care se face... hadaragul trebuie să fie sănătos, vîrtos. PAMFILE, A. R. 199. 3. Prielnic sănătății, salubru; nevătămător. Era o casă sănătoasă, dar oamenii din partea locului o găseau urîtă. CAMIL PETRESCU, O. I 71. Dai unui om flămînd un prînz cu care își poate foarte bine potoli foamea, mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite. ODOBESCU, S. III 39. ◊ Fig. Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă. CREANGĂ, P. 23. ◊ (Adverbial) Așa se bea... și e mai sănătos. SAHIA, N. 57. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A o lua (a o rupe, rar, a o șterge sau a o tuli) la sănătoasa = a o lua la fugă, a o șterge din vreme (înainte de a o păți). Cînd își întoarse capul și văzu în gura peșterii doi ochi dușmănoși înfipți într-un groaznic cap de urs, Anichit... o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Copiii, cum văzură că rămîn singuri cu dascălul, o șterseră la sănătoasa. CARAGIALE, S. 15. 4. Fig. Înțelept, bun. Dînd uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înțelepciunii, își petrecuse viața în dezmierdări lumești. ODOBESCU, S. III 34. Drept aceea vă rugăm Și sfat sănătos vă dăm. TEODORESCU, P. P. 178. ◊ (Adverbial) Noi însă ceștialalți cari judicăm sănătos... ne vedem de treabă. ODOBESCU, S. III 49.

corcios, -oasă, corcioși, -oase, adj. – (reg.) Stufos, tufos: „Rozmolin verde corcios, / Maică, m-ai făcut frumos” (Bârlea, 1924, I: 107). – Din corci „tufă” + suf. -os.

AFECTIVITATE 1. Emoție exprimată într-un enunț; factor care intervine în anumite definiri ale stilului* ca motivare a expresivității*; denumește o categorie de stări emoționale, care au ca rezultat modificări în uzul lingvistic normal (neutru expresiv). În terminologia lingvistică, se stabilește adesea un contrast între termeni ca afectiv*, emotiv* ori expresiv*, pe de o parte, și cognitiv, descriptiv* ori referențial*, pe de altă parte. Deopotrivă stilistica lingvistică (având ca obiect de studiu virtualitățile expresive ale limbii privită ca sistem) și stilistica individuală (ori literară, care se ocupă de creația artistică a scriitorilor) leagă expresivitatea enunțului de motivarea afectivă (vezi și STIL; STILISTICĂ). Astfel, stilul este definit de Ch. Bally (iar în stilistica românească de I. Iordan) ca totalitate a mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, deci ca exprimare a faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiune a faptelor de limbă asupra sensibilității. La rândul său, L. Spitzer, reprezentantul cel mai de seamă al stilisticii individuale, pornește în definirea stilului de la ideea că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic neutru și invers – îndepărtarea de la limbajul uzual este indiciul unei stări afective (emoționale) deosebite; faptul de stil reprezintă tocmai această derogare, motivată afectiv. Prin opoziție, norma* literară (neutră) va fi riguros respectată numai în situația în care motivația afectivă nu există. Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale ale scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice: au valoare afectivă: a) în fonetică: onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât (Creangă).; simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure, deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze (M. Caragiale); interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!; accelerarea/încetiniră ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-cu! (Caragiale); aliterațiile* în expresii cu formă fixă: val-vârtej. multe și mărunte, praf și pulbere, pe cale pe cărare; b) în morfologie: valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei; dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă); formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/,grozav/ extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului); schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al narației; c) în sintaxă: tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...; topica*; funcția de reliefare a dislocării*; antepunerea* adjectivului; repetiția*: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face; elipsa: El nu și nu!; de ce nu? d) în lexic: imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările: expresiile idiomatice*: proverbele, zicătorile; argourile* și limbajele profesionale; cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor”; figurile de stil fixate în limbă prin catacreză*: curcan „polițist”, broasca (ușii) „încuietoare”, a crăpa „a muri”; e) în formarea cuvintelor: diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș); hipocoristice (cumințică, jupâneșică, puicusorule-neicusorule); ironice sau antifrastice – vezi ANTIFRAZĂ (mititeii!); cu nuanță augmentativă (cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea); augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie, petrecanie, capsoman, gogoman) etc. 2. În gramatica limbii române, criteriu de clasificare a propozițiilor, în funcție de care acestea se împart în: a) afective* (sin. exclamative*), în care transpare afectivitatea vorbitorului, marcată lingvistic, și b) neafective, în care nu transpare afectivitatea vorbitorului. M.M.(1); G.P.D.(2).

făgliș, ~ă a [At: ȘEZ. II, 227 / Pl: ~i, ~e / E: nct] (Reg) 1 Bine făcut. 2 Frumos. 3 Curat.

foc¹ sn [At: COD. VOR. 123/10 / Pl: ~uri, (îvr; astăzi, mai ales gmț 1) foace / E: ml focus] 1 Ardere violentă cu flacără și dezvoltare de căldură. 2 (Ccr) Materie în curs de ardere. 3 (Îe; adesea fam și gmț) Arză-l (-o, -i, -le) ~ul! Exprimă o imprecație. 4 (Îae; fam și gmț) Exclamație care exprimă o valoare superlativă și o conotație afectivă Se făcu frumoasă, arz-o focul! 5 (Pop; în propoziții interogative, după pron. „cine, ce” și av „cum”) Exclamație care exprimă mirarea De ce foc mai stai? Cum focul mai suport? 6 (Îs) ~ de artificii Ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. 7 (Îe) A arde ca ~ul A fi foarte fierbinte. 8 (Spc; bolnavi; îae) A avea febră (mare). 9 (Șfg; îe) A lua ~ A se aprinde. 10 (Îe) Nu iese fum, fără ~ sau până nu faci ~, nu iese fum În orice zvon, oricât de exagerat, există un sâmbure de adevăr. 11 (Îe) A sta ca pe ~ A aștepta ceva cu mare nerăbdare. 12 (Îe) A pune pe cineva pe ~ A cere cuiva ceva cu mare stăruință. 13 (Îae) A insista prea mult ca cineva să acționeze într-un anumit sens. 14 (Îe) A se arunca (sau a intra, pop, a da) în ~ (pentru cineva sau ceva) A-și expune viața (pentru cineva sau ceva). 15 (Îe) A lua ~ul cu mâna altuia sau a scoate castanele din ~ cu mâna altuia A se folosi de altcineva într-o întreprindere primejdioasă, pentru interese personale. 16 (Îae) A fugi de răspundere, lăsând munca pe seama altcuiva. 17 (Îe) A(-și) pune sau a(-și) băga mâna în ~ (pentru cineva) A garanta pentru faptele, pentru cinstea cuiva. 18 (Îe) A lua (sau a prinde) ~ cu gura sau a mânca ~ (pentru cineva) A face tot posibilul, a fi gata de orice sacrificii (în favoarea cuiva). 19 (Îae) A apăra cu tărie pe cineva. 20 (Îe) A lua ~ cu gura A afirma un lucru cu toată tăria. 21 (Reg; îe) A lua ~ul în gură A se împărtăși. 22 (Îe) A da cu mâna în ~ A obține bani mulți (pe neașteptate). 23 (Îe) Harnic (sau iute etc.) (de mănâncă) ~ Foarte harnic (sau iute etc.) 24 (Îe) A se face (sau a fi, a se mânia, a se supăra) ~ (și pară) sau a scuipa ~ (de mânie) A turba de mânie. 25 (Îcs) În ~ Joc cu mingea, nedefinit mai de aproape. 26 (Îs) ~ viu Foc care arde cu flacără mare. 27 (Îs) ~ mort Foc mic, care abia arde. 28 (Bis; pop; îs) ~ul de veci (sau, înv, de veac) sau ~ul gheenei Focul iadului, în care își vor ispăși necredincioșii păcatele. 29 (Reg; îs) ~ul lui Sâmedru Foc care se aprinde în noaptea Sfântului Dumitru, la munte, pentru a coace fructe. 30 (Reg; îc) ~ul-oilor Colibă în care stau ciobanii care păzesc noaptea oile. 31 (Îvp; îs) Caru' de ~ Tren. 32 Ajută la formarea superlativului absolut, ținând locul lui „foarte” Jucării frumoase foc. Era foc de harnică. 33 (Îlav) De mama ~ului Grozav. 34 (Îlav) ~ nevoie Neapărat. 35 Arderea din vatră, cuptor, sobă etc., făcută prin degajare de căldură. 36 (Fig) Lumină puternică. 37 (Fig) Lumină roșiatică, asemănătoare cu flăcările. 38 (Fig) Strălucire (a unei pietre scumpe, a unui metal prețios etc.). 39 Dispozitiv de ardere (la o lampă). 40 (Rar) Scânteie. 41 (Trs; îs) ~ viu Scânteile care se observă pe fundul exterior al unui vas de metal ridicat de pe foc. 42 (Reg) Vatră. 43 (Reg) Cuptor. 44 (Reg) Parte a tindei unde se află gura sobei. 45 (Mpp; șîc ~-mare) Febră. 46 (Mpp; lpl) Erupție care apare pe trupul sau pe limba unui copil. 47 (Mpp; șîc ~-viu; reg îf fodiu, fochiu, foghiu) Scarlatină. 48 (Mpp; îae) Zona zoster. 49 (Mpp; îae) Erizipel. 50 (Mpp; îae) Rujeolă. 51 (Mpp; îc) ~-pe-gât Boală inflamatorie nedefinită mai de aproape. 52 (Ent; îc) ~ul-lui-Dumnezeu Licurici (Lampyris noctiluca). 53 Incendiu. 54 (Îe) A trece (o țară, un oraș etc.) prin ~ și sabie A incendia și a distruge complet cu forța armată. 55 Împușcătură. 56 (Mil; pex) Salvă. 57 (Îs) Armă de ~ Armă care folosește pulbere explozivă. 58 ~! Comandă militară pentru începerea unei trageri. 59 (Îe) A deschide ~ul A începe să tragă cu arma. 60 (Îe) A fi (sau a sta) între două ~uri A fi încolțit din două părți. 61 (Fig) Luptă. 62 (Fig) Război. 63 Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. 64 (Fig) Entuziasm. 65 (Fig) Avânt. 66 (Fig; îla) (Plin) de ~ Înflăcărat. 67 (Fig; îlav) Cu ~ (sau, îvr, în foace) Cu înflăcărare. 68-69 (Fig; îljv) Fără ~ Fără pasiune Si: rece. 70 (Fig; îe; urmat de un genitiv) În ~ul În momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. 71 (Fig) Vioiciune. 72 (Fig) Neastâmpăr. 73 (Fig) Durere. 74 (Fig) Jale. 75 Necaz. 76 (Fig; îe) A-și vărsa ~ul A se destăinui. 77 (Îae) A-și descărca nervii. 78 (Fig; îe) A-și scoate un ~ de la inimă A se răzbuna pe cineva. 79 (Îae) A scăpa de o suferință. 80 (Fig; adesea întărit prin „potop”) Nenorocire mare Si: (Trs) focar (3) Cf focuit. 81 (Fig; îe) N-o fi ~ Nu e nici o nenorocire.

îndrepta [At: VARLAAM, C. 374/1 / V: (îrg) ~derep~, ~direp~ / Pzi: îndrept și ~tez / E: în + drept] 1 vt A face drept ceea ce era îndoit sau strâmb. 2 vr (D. oameni; șîe a se ~ ca un băț) A lua o ținută dreaptă. 3 vt (Fig; îe) A ~ (cuiva) spatele A bate pe cineva. 4-5 vtr A (se) schimba din rău în bine Si: a (se) îmbunătăți, a (se) ameliora. 6 vr (D. vreme) A se face frumoasă. 7 vr (Reg; d. interstițiile doagelor de la butoi) A dispărea prin umflarea în apă. 8 vr (D. armată) A se reorganiza. 9 vr (D. oameni) A se întrema după o boală. 10 vr A căpăta o înfățișare prosperă. 11 vr (Irn; d. alcoolici) A se drege după beție. 12-13 vtr A(-și) corecta purtările. 14 vr (Jur) A se dezvinovăți. 15 vr (Înv; îe) A se ~ de păcat A se mântui de păcate. 16 vt (Înv) A scuza. 17 vt A arăta cuiva drumul bun. 18 vt (Fig) A îndemna pe cineva spre hotărârea potrivită. 19 vr (Îe) A-și ~ ochii (sau privirile) asupra cuiva sau a ceva A se uita la cineva sau la ceva. 20 vr (Șîe a-și ~ pașii) A porni într-o anume direcție. 21 vtf (Rar) A face pe cineva să meargă spre... 22 vt (D. vehicule) A conduce într-o anumită direcție. 23 vt (D. cursul unei ape) A da o anume direcție. 24-25 vtr (D. cereri, rugăminți etc.) A (se) adresa. 26 vr (Îe) A-și ~ gândul asupra cuiva sau a ceva A se gândi la cineva sau la ceva. 27 vt A ținti cu o armă de foc asupra cuiva sau a ceva. 28 vt (Reg; d. urechi) A ciuli.

FUIOR (pl. -ioare) sn. 1 ⛓ Mănunchiu de cînepă sau de in, după ce s’a melițat și s’a periat (🖼 2225): femeile apoi te-au răgilat, te-au periet și te-au făcut ~ frumos și moale ca mătasea: din ~ te-au făcut caier CRG.; degetele ei ... torceau ... dintr’un ~ de o lînă ca argintul EMIN.; Fig.: din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bătaia lunii VLAH. ¶ 2 pr. ext. Cînepă, ori-ce materie textilă, înainte de a fi toarsă: pînză de ~; coama și coada ca niște fuioare de borangic CAR.; Fig.: mă punea în neputință de a toarce mai departe din ~ul dragostei GN. ¶ 3 Fig. familiar ~ul dracului PAMF., părul capului ¶ 4 A-și lua ale trei fuioare, a-și lua catrafusele, a pleca repede de undeva: să-ți iei ale trei fuioare și să te cari d’aici ISP. ¶ 5 ~ul popii, fuiorul care se dă, la țară, preotului, cînd umblă cu Iordanul; proverb: asta-i pe deasupra ca ~ul popii, după atîtea necazuri, mai vine și altul pe deasupra; a umbla cu ~ul popii PAMF., a umbla fără rost [lat. *folliolus < follis „burduf”].

corcíos, -oasă, corcioși, -oase, adj. (reg.) Stufos, tufos: „Rozmolin verde corcios, / Maică, m-ai făcut frumos” (Bârlea, 1924, I: 107). – Din corci „tufă” + suf. -os.

NUMAI, F NUMA adv. 1 Nu mai mult decît: a rămas ~ unul; (P): nu e ~ un cîine scurt de coadă ¶ 2 Nimeni altul, nu altul; nimic alta, nu altceva: ~ el știe cîte necazuri a îndurat; trupul lui ~ piele și oase; (P): gura lumii ~ pămîntul o astupă; (P): ~ cu vorba, nu se face ciorba; adesea repetat, ~ și ~, pentru a da mai multă tărie expresiunii: odată se făcu între dînșii și zmeoaica un munte ~ și ~ de piatră (ISP.); nu se plîng decît numa și numa de soțiile lor (CAR.) ¶ 3 În nici o altă parte decît, nicăiri decît, nu mai departe decît, în nici un alt timp decît: astfel de lucruri se întîmplă ~ în țară la noi; ~ acolo le poți găsi; ~ primăvara și toamna poți călători în acele regiuni; du-te numai pe aci încolo, că-i vedea pe păcurarul lui (RET.) ¶ 4 Urmat de negațiune, are înțelesul de ori-ce, totul afară de: (P): chelului ~ chel să nu-i zici; ~ popă nu mă fac; ~ frumoasă nu e ¶ 5 ~ nu, aproape, mai mai, gata să: ~ nu țipă cînd se apropie de ea ¶ 6 Nu ~... ci și..., ‼ nu ~... dar(ă) și (sau dară încă)...; nu ~ eu, ci și toți ceilalți; e nu ~ chior, ci și șchiop; nu ~ i-am plătit, dar încă i-am dat și ceva pe deasupra ¶ 7 Cu singura condiție; (P): lasă să arză moara, ~ șoarecii să arză; fie cît de mică, ~ să fie bună; afară ~ dacă 👉 AFARĂ I. 3 ¶ 8 Însă, cu singura deosebire; (P): ai dreptate, ~ nu te cauți; ~ de nu s’ar bolnăvi de supărare ¶ 9 ~ (bun, bine), tocmai: o asemenea fată vitează ar fi ~ bună să ia el de soție (ISP.) ¶ 10 ~ sau ~ ce (iată), ~ iacă, pe loc, îndată, deodată: cînd se mai muia jocul, ~ ce-i auzeai pe toți: hai! să ne fie de bine! (DLVR.); nu țesu mult și ~ ce aude că intră nușcine în casă (SB.); nu știu unde se duse, ~ ce iată că se întoarse cu un merișor (ISP.); așa s’a gîndit de adînc la dînsa, că ~ iacăt’o înaintea lui (CAR.); cînd mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa (CRG.) ¶ 11 Atîta ~ (că) sau ~ atîta (că) 👉 ATÎT(A) III. 10 ¶ 12 ~ cît 👉 CÎT II. 3 ¶ 13 ~ decît 👉 DECÎT5 [lat. n o n + magis].

culegere de folclor. Preocupările pentru culegerea folclorului* se manifestă încă din sec. 16 în câteva țări europene (Franța, Spania, Norvegia) doar sporadic, curentul de cercetare devenind însă general începând cu sec. 18. O importanță considerabilă pentru impulsionarea c. o deține voluminoasa colecție, publicată în 1723, a promotorilor curentului poporanist din Anglia, Percy Thomas și W. Scott (Relicve din vechea poezie engleză) ca și volumul lui Herder, apărut în 1779 (Glasurile popoarelor în cântece). În Europa răsăriteană, ideile lui Herder și c. de cântece epice sârbești și croate ale abatelui Albert Fortas și ale lui Karadžić au avut un puternic ecou și în România. În realitate, interesul pentru folclor s-a născut în același timp cu procesul de făurire a statelor naționale și, pe plan artistic, odată cu formarea școlilor naționale. La noi, culegerea producțiilor spirituale ale poporului este o consecință a luptei împotriva feudalismului și a mișcării naționale de eliberare de sub jugul otoman. Primele cercetări sunt realizate de corifeii Școlii latiniste și continuatorii lor (Samuil Micu, Gh. Șincai, Ion Budai-Deleanu, dr. Vasile Pop, 1817), în scopul dovedirii latinității poporului și a limbii românești. Ei culeg date numeroase despre obiceiurile și genurile pop. (colind*, cântec* = „hore”; bocet* și cântec ceremonial funebru, de nuntă și de primăvară, dans, instrumente*) care confirmă originalitatea producțiilor spirituale ale românilor și continuitatea lor neîntreruptă, iar prin compararea celor cinci melodii culese de Eftimie Murgu cu melodiile sârbești se lărgește domeniul de cercetare și la repertoriul muzical. Conștienți de valoarea documentară, națională și artistică a folc., intelectualii vremii lansează apeluri pentru culegerea lui, indicând și sumare principii metodologice (Gh. Bariț, Titus Cerne etc.), inițiază culegeri masive de poezii pop. și paralel, dar mult mai sumare, de melodii. În ce privește metodele de investigație, definirea conceptului de folc., scopul și domeniul de cercetare, se disting patru etape: de la sfârșitul sec. 18, până în jurul anului 1848; după 1848 până în deceniul al doilea al secolului 20; perioada dintre cele două războaie mondiale; perioada de după cel de al doilea război mondial. Dacă primele culegeri de literatură și muzică pop. au un scop practic imediat, sunt efectuate de amatori, fără o metodă științifică (conceptul de folc. nefiind clarificat), de unde terminologia variată și neprecisă (poezie pop., poporană sau poporală, arii naționale, cântece sătene și orășene, melodii române etc.), atitudinea subiectivă în alegerea pieselor și limitarea domeniului de cercetare, preferința pentru interpreții-creatori din mediul urban, îndeosebi lăutari*, „corectarea” și însoțirea acestora cu acompaniament* de pian (pentru a le face „mai frumoase”, pe gustul publicului orășean), colecțiile publicate (sau rămase în manuscris) ne dau o imagine precisă asupra repertoriului cu largă circulație, la modă, în orașele mari. Ele au o incontestabilă valoare artistică și documentară. Spre deosebire de Anton Pann și Gh. Ucenescu care își scriu melodiile în notație (IV) psaltică – cunoscută într-un cerc restrâns din lumea satelor și orașelor – toți ceilalți culegători de melodii pop. utilizează notația (1) apuseană (Rujițki, J. Andreas Wachmann, Erhlich), la care adaugă un acompaniament de pian. După apariția colecțiilor lui Alecsandri culegerile de cântece pop. se înmulțesc (Miculi, A. Berdescu, D. Vulpian etc.), dar metoda rămâne încă un deziderat, deoarece, cu toate declarațiile din prefața volumelor care relevă tendința cercetărtorilor de a respecta principiul obiectivității, de a nu „schimba nemică nici în melodie nici în acompaniament” (Ehrlich) sau „melodii aranjate în adevăratul lor stil și întocmai precum se execută de lăutarii români...” (Berdescu), autorii lor nu sunt consecvenți. T.T. Burada și D. Kiriac, „părintele științei folclorice românești” (Brăiloiu) aduc contribuții valoroase la definirea termenului de folc., prin schițarea unei metode științifice bazată pe principii moderne în ce privește: atitudinea obiectivă față de documentul folcloric, delimitarea genurilor (I, 3) folclorice, lărgirea domeniului de cercetare la diferite medii sociale din toate provinciile țării și cercetarea exhaustivă a tututor genurilor legate de condițiile care le-au generat, notarea textului poetic sub melodii, înregistrarea*, pe cât posibil, a melodiilor cu aparatele vremii (fonograful Edison), neintervenția în melodica și ritmul pieselor, obligația consemnării datelor auxiliare care să explice geneza, viața reală a pieselor, numele și vârsta interpretului, localitatea unde s-a efectuat c. etc. La cristalizarea metodei științifice de c. și interpretare a producțiilor spirituale ale poporului au contribuit mai mulți factori: influența activității folclorice a lui D. Kiriac și O. Densusianu, continuitatea publicațiilor inițiate de Academia Română, în urma unor concursuri cu prilejul cărora, în discuțiile pentru premiere, se lămuresc și se propagă udeile călăuzitoare ale unei metode științifice, apariția primei metode de folc. muzical a lui C. Brăiloiu (București-Paris, 1931), activitatea intensă de culegere a urmașilor lui Densusianu, cea datorată lui Bartók, Brediceanu, Drăgoi ș.a., înființarea celor două Arhive de folclor: Arhiva fonogramică de pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor condusă de G. Breazul (1927) și Arhiva de Folclor, condusă de C. Brăiloiu (1928), adunarea unui material voluminos prin intermediul concursurilor Societății Compozitorilor Români (1925 și 1928), propunerea unei culegeri sistematice de pe tot întinsul țării cu ajutorul unor cadre specializate formate de Brăiloiu, la Conservatorul de Muzică din Capitală. Ultima etapă, după al doilea război mondial, se remarcă prin perfecționarea metodei lui Kiriac și Brăiloiu și adaptarea acesteia la noile condiții de viață și la posibilitățile ample de lucru, în cadrul unui institut la care colaborează cadrele formate de Brăiloiu la care se alătură elemente noi (Institutul de Folclor din București cu o filială la Cluj). Aici principiile metodologice ale înaintașilor sunt adoptate și aplicate, în cadrul unor colective de specialiști, după un plan sistematic de cercetare, în multe zone ale țării, cu scopul redactării unor complexe monografii zonale și tematice. La tehnica de culegere cunoscută din etapele anterioare se adaugă noi tehnici de lucru și se realizează studii valoroase, preliminare ale Marelui Corpus al folclorului românesc, ale cărui jaloane au fost fixate în urma unor discuții adâncite în cadrul Institutului de folclor, devenit mai târziu Institutul de etnografie și folclor. Numărul impresionant de melodii înregistrate cu fonograful și cu magnetofonul (după 1949), însoțite de un bogat material documentar (texte poetice, descrieri de obiceiuri, de instr., fotografii, filme) sunt o dovadă indubitabilă a bogăției inestimabile a folc. românesc și a capacității de cercetare a specialiștilor după metodele științifice moderne.

2) răzbún, a -á v. tr. (răs- și bun, adică „fac ĭar bun”). Aplic pedeapsă p. rău făcut: a răzbuna o insultă, Traĭan îl răzbună pe Longin învingîndu-l pe Decebal. V. refl. Fac răŭ p. rău făcut mie: s’a răzbunat pe el de cele ce ĭ-a făcut. Timpu se răzbună, se înseninează, se face ĭar frumos.

școp, s.n. – (gastr.) Mâncare din amestec de tărâțe; făină care se dă la oi înainte de a făta pentru a le întări și a face miei frumoși; cir (Memoria 2004). – Et. nec.

*rol n., pl. urĭ (fr. rôle, d. lat. rótulus, sul, vălătuc. V. rulez). Listă, condică: rol de contribuțiunĭ. Partea saŭ personaju pe care trebuĭe să-l joace un actor într’o pĭesă: a juca rolu avaruluĭ. Atribuțiune specială: rolu unuĭ comandant. A crea un rol, a-l juca așa în cît să nu te întreacă nimenĭ. A juca un rol, a avea importanță: banu joacă mare rol. A juca saŭ a avea un rol frumos saŭ urît, a face fapte frumoase orĭ urîte: el a jucat un rol urît în această afacere. A-țĭ lua rolu’n serios, a lucra cu seriozitate. A-țĭ lua rolu de, a face pe: el șĭ-a luat rolu de critic.

frumos a. 1. bine făcut, cu forme plăcute: om frumos;2. care face să simțim o plăcere amestecată cu admirațiune: un frumos spectacol; 3. însemnat: are o avere frumoasă. [Lat. FORMOSUS]. ║ n. ceeace e frumos: adevărul, frumosul, binele. ║ adv. (uneori) liniștit: șezi frumos.

tali n. Mold. fam. plecăciune; a face tali, a se prezenta; copilele mele.., faceți tali frumos AL. [Turc. TALY, care se prezentă].

ponevos a. miop: face pe frumos, că-i ponevos PANN. [Origină necunoscută].

AMUȚI, amuțesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. ♦ Fig. (Despre ființe, p. ext. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele se stinseră și aparatul cinematografic prinse a țăcăni uțor, vorbele, șopotele amuțiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreț neobosit al zilelor de vară, amuțise, istovit, sub umbra înălțimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAȘ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile ți să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. ♦ Fig. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuțise, iar bătaia metalică a pendulei... umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de mașinărie. DUMITRIU, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu... și-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuțească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. ◊ Tranz. fact. Fig. Țipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuțit furia tuturor. SAHIA, N. 42. – Variantă: muți (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PETRESCU, C. V. 249) vb. IV.

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

DARĂMITE conj. (Și în forma darmite; adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decît atîta, cu atît mai mult; dar, dar încă. De ce creștea, d-aia se făcea mai frumos... Darămite de învățat? Învăța ca nealții pe lumea asta albă. ISPIRESCU, L. 161. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini... darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate. CARAGIALE, N. S. 18. – Variantă: darmite conj.

ASTFEL adv 1. (În opoziție cu altfel) În modul acesta (care s-a arătat), în acest fel, așa. Turbur cum curge un rîu cînd zăporul pornește din munte, Astfel mergeau să ceară dreptate sau moartei ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Calul... se scutură... și rămase... gras, trupeș și cu patru aripi. Văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 3. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în tnînă, preotul cel păgîn; De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Referindu-se la cele ce se vor spune) În felul următor. Ș-ades de-atunce un glas de jale Șoptind s-aude astfel prin vînt...: Cînd vine noaptea, fugi, fugi copilă De străin mîndru Cu glasul blînd! ALECSANDRI, P. I 24. ♦ (Introduce o propoziție consecutivă sau conclusivă, adesea precedat de «și» sau urmat de «că») Încît, așa încît; prin urmare, de aceea, deci. Se lăsase un ger țeapăn, astfel că [Niță Petre] avea nevoie să-fi dezmorțească oasele undeva. PAS, Z. III 328. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata; El iar privind de săptămîni, li cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. 2. (Exprimă o comparație) Așa, într-un mod asemănător cu... Era de o frumuseță fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa sub ruinele Cartaginei. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (În corelație cu «ce», «cum», «precum», uneori întărit prin «tot») Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... EMINESCU, O. I 133. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival, legat prin prep. «de» de substantivul determinat) Asemenea, atare. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse... în toate părțile despre o astfel de batjocură. CREANGĂ, P. 84. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I 146. 3. (Arată măsura sau gradul) Atît, așa (de tare, de mult), în așa grad (mod, chip etc.), așa. Nu se putea domiri el cum de [în] cîteva zile s-au schimbat astfel locurile. ISPIRESCU, L. 9. ◊ (În corelație cu «încît», «că», «de», purtînd accentul în frază) Se urcară în sus și văzură palatul strălucind astfel, de la soare ie puteai uita, dar la dînsul ba. ISPIRESCU, L. 7. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. (Determină un adverb, de care se leagă prin prep. «de»; rar) Fata puse colivia pe masă și pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile și să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. - Accentuat și: astfel.

AȘA¹ adj. invar. 1. (Precedă substantivul determinat) Asemenea, astfel de..., atare; (cu nuanță de intensitate) atît de mare (sau mult, frumos etc.). Făcu o nuntă d-alea înfricoșatele. Așa nuntă și așa veselie, mai rar. ISPIRESCU, L. 344. Îl mănîncă cu așa poftă, de-ți părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Lucru negîndit, dragul tatei, s-aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 192. Oare pe unde se pot găsi așa pietre? CREANGĂ, P. 217. Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, M. 16. Gruie mi-l apropia, Mîna-n coamă că-i punea Ș-in podele-l azvîrlea. Așa cal nu-i trebuia! ALECSANDRI, P. P. 79. La așa cap, așa căciulă. ◊ Expr. Așa ceva = un lucru ca acesta, o faptă ca aceasta. Așa ceva mi-ar trebui. ▭ Am auzit de așa ceva. ISPIRESCU, L. 341. ◊ (Precedă un substantiv determinat de un adjectiv) Ziseră că de cînd sînt ei nu mai mîncaseră așa bucate bune. ISPIRESCU, L. 22. Pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind să răspundă la așa întrebare ciudată. CREANGĂ, P. 307. (Urmează după substantivul determinat; adesea precedat de prep. «de») În felul acesta, cum se vede. Hei, hei, călătorule! Dacă ți-i vorba de-așa, ai să-ți rupi ciochinele umblînd și tot n-ai să găsești slugă cum cauți d-ta. CREANGĂ, P. 202. Acum, dacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Dac-am văst (= văzut) lucru de-așa, Mă făcui o păsărea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. 2. (Urmează după un substantiv sau un adjectiv; de obicei precedat de «numai») Simplu, obișnuit, de rînd. Aci erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai așa. ISPIRESCU, L. 21. Humuleștii și pe vremea aceea nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 1. ♦ (Precedat de «mai») Nu prea bun (sau frumos, muit etc.). Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și cu o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe o sculă frumoasă.. VLAHUȚĂ, la TDRG. De-i lua una frumoasă, Dumnezeu să-ți facă casă; De-i lua una mai așa, Să nu ai parte de ea! TEODORESCU, P. P. 328.

ETAJERĂ, etajere, s. f. Mobilă (uneori fixată în perete) formată din unul sau mai multe rafturi suprapuse, pe care se așază de obicei cărți; poliță pentru așezat diferite obiecte. Era în perete o etajeră cu cărți. PAS, Z. I 68. Începu să se plimbe prin odaie, privind în neștire la lucrurile grămădite pe etajere. SADOVEANU, M. 112. [Seara, cearșafurile] se fac pachețele frumoase pe etajera dormitorului, pentru ca la inspecție să fie găsite curate. SAHIA, N. 114.

FOC, focuri, s. n. I. 1. Ardere violentă cu flăcări și cu dezvoltare de căldură mare; (concretizat) materie în curs de ardere. Focul arde. Fluturele de beteală și de jar își întinde aripele, rumenește mai întîi zarea, luminează umbrele cele mai apropiate. ANGHEL, PR. 124. Din gurile [balaurului] ieșea văpaie de foc. ISPIRESCU, L. 18. Clenguța mohorului Arde-n para focului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. Pînă nu faci foc, nu iese fum. ◊ (Poetic) Peste umbrele depărtate ale dealurilor, pîlpîiau stelele, ca niște focuri albe ale nopții. CAMILAR, TEM. 298. ◊ (În exclamații sau imprecații, uneori glumețe sau familiare) Dar ce frumoasă se făcu, Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Cum focul să nu slăbesc, Cînd de tine mă topesc. TEODORESCU, P. P. 303. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Foc de artificii = ardere de materii inflamabile care produc jerbe de flăcări colorate. (Fig.) În mijlocul acestor pașnice lumine, care îngînă monotonia nopții noastre literare... [vin] unele focuri de artificii în care meșteri isteți și dibaci fac să joace, în ochii orbecați ai publicului, tot felul de vîrtejuri luminoase. ODOBESCU, S. II 540. ◊ Expr. A da foc v. da. A lua foc = a se aprinde. A sta ca pe foc = a fi nerăbdător, neliniștit. A pune pe cineva pe foc = a cere cuiva ceva cu stăruință, a insista mult pe lîngă cineva; a determina pe cineva să acționeze într-un anumit sens. A se arunca (sau a intra) în foc (pentru cineva sau ceva) = a-și expune viața (pentru cineva sau ceva). Chiar și-n foc de ți-aș zice, să te arunci. CREANGĂ, P. 206. A-și băga capul în foc v. băga. A lua focul cu mîna altuia = a fugi de răspundere lăsînd munca pe seama altuia; a pune pe altcineva să întreprindă o acțiune primejdioasă. V-ați deprins a lua focul totdeauna cu mînile noastre. CREANGĂ, A. 156. A pune mîna-n foc (pentru cineva) = a garanta, a da chezășie pentru faptele cuiva. A lua (sau a prinde) foc cu gura = a face tot posibilul, a face sacrificii. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine... Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Harnic, iute etc.) de mănîncă foc – foarte harnic, iute, sprinten etc. Zîna porunci și trase la scară o căruță ferecată în aur, cu patru telegari de mîncau foc. ISPIRESCU, L. 38. A se face (a se supăra sau a se mînia) foc (și pară) = a se înfuria, a turba de mînie. S-a culcat în urmă supărată foc. COȘBUC, P. I 245. Zmeul... se făcu foc și pară de mînie. ISPIRESCU, L. 27. Cînd a mai auzit mama și asta, s-a făcut foc. CREANGĂ, A. 17. Are să se mînie foc pe mine doamna Lucsița! ALECSANDRI, T. I 292. A o lăsa focului v. lăsa. ◊ (Cu valoare stilistică, ajută la formarea superlativului absolut, ținînd locul lui «foarte») Unele pălării... sînt scumpe foc. MACEDONSKI, O. III 38. Știi, ieri la moară ce spunea? Că-s proastă foc și gură rea! COȘBUC, P. I 126. [Lemnele] îs foc de scumpe. RETEGANUL, P. IV 8. (Expr.) De mama focului = grozav, strașnic. Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. ♦ Arderea din vatră, sobă, cuptor etc., făcută pentru degajare de căldură. Stan era acasă și chiar atunci luase ceaunul de pe foc, să mestece mămăliga. CREANGĂ, P. 147. Dar și mai bine-i cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc. EMINESCU, O. I 119. Iarna vine, vine pe crivăț călare!... Omul, trist, cade pe gînduri și s-apropie de foc. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Fig. Lumină roșiatică, asemănătoare flăcărilor. Focul amurgului izbucni de la geam la geam. CAMILAR, N. I 169. O stîncă-n foc de zare crește. TOMA, C. V. 124. ♦ Strălucire. Focul diamantelor. ▭ O stea dacă lucește Stingîndu-se pe loc, Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. ♦ (Rar) Scînteie. Stihii a lumei... Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie, Să-nchege apa-n sînge, din pietre foc să saie. EMINESCU, O. I 94. ♦ Dispozitiv de ardere (la o lampă). Podul era negru de fum... de mijlocul lui atîrna o lampă cu trei focuri, care făcea mai mult fum decît lumină. CONTEMPORANUL, IV 133. 2. Incendiu. Trei groaznice focuri a cercat acest oraș. NEGRUZZI, S. I 70. ◊ Expr. A trece (o țară, un oraș etc.) prin foc și sabie = a incendia și a distruge cu forța armată, a măcelări. 3. Împușcătură; p. ext. tir, salvă. O salvă de focuri și totul s-a transformat într-un adevărat vacarm. SAHIA, N. 45. Reduta-n noi răpede-un foc Cît nu-l încape gîndul, Un șir întreg s-abate-n loc, Dar altul îi ia rîndul. ALECSANDRI, P. A. 208. Să dea focuri să-i omoare, Ori topuzuri să-i doboare? TEODORESCU, P. P. 554. ◊ Armă de foc = armă (ca pușca, revolverul, tunul etc.) care folosește pulbere explozivă. Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și-n bodrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Foc! = comandă militară pentru începerea unei trageri. ◊ Expr. A deschide focul = a începe să tragă cu arma. Cînd o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din față, am avut, pentru întîia oară, priveliștea unui duel de artilerie. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi (sau a sta) între două focuri = a fi încolțit din două părți. ♦ Luptă, război. Buletinul neoficial, însă adevărat, al războiului de acolo îl dădeau răniții de la unitățile intrate în foc. SADOVEANU, M. C. 73. Căpitane Pavele, Unde-ți duci cătanele? – Da la foc, sărmanele! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. 4. Pînză triunghiulară susținută de bompres la prora unei nave. 5. Lumină, far sau flacără care reprezintă un anumit semnal în navigația pe apă. II. Fig. 1. Entuziasm, avînt, înflăcărare. Ochii... străluceau de un foc ce simțea că îl atinge. ISPIRESCU, L. 35. Veselie cu noroc, Nu pe flori de busuioc, Ci pe-al ochilor tăi foc. BELDICEANU, P. 81. ◊ Loc. adv. Cu foc = cu înflăcărare, cu entuziasm, cu aprindere. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Ileana... începu a plînge cu foc. ISPIRESCU, L. 25. O sărută cu atîta ardoare, o strînse cu atîta foc. EMINESCU, N. 64. ◊ Loc. adj. (Plin) de foc = înfocat, înflăcărat, aprins. O sărutare plină de foc. CREANGĂ, A. 97. O rămîi, rămîi la mine, tu cu viers duios de foc. EMINESCU, O. I 80. Ochii lui... plini de foc dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Expr. (Urmat de un genitiv) În focul = în momentele de mare intensitate, în faza culminantă a unei acțiuni. În focul luptei. 2. Agilitate, vioiciune, neastîmpăr. Emirul are... în grajduri cai repezi, cu foc în copite. MACEDONSKI, O. I 142. ◊ (În comparații și metafore) Pusese ochii pe una Măriuca... foc la lucru și la horele mari. CAMILAR, N. I 21. 3. Durere, chin, jale, necaz. Nu cerea de pomană, da și viața de azi pînă mîine, viață e ori foc? DELAVRANCEA, S. 4. Frunză verde lemn de soc Am la inimă un foc. BELDICEANU, P. 92. ◊ Expr. A-și vărsa focul = a) a se destăinui, a-și descărca sufletul, a-și spune durerea; b) a-și descărca nervii; a se răcori. A-și scoate un foc de la inimă = a se răzbuna pe cineva; a scăpa de o suferință. ♦ Primejdie, nenorocire, pacoste, urgie. Mămucă, mămucă, uit' te, ce-am pățit noi! Mare foc și potop a căzut pe capul nostru! CREANGĂ, P. 27. ◊ Expr. (Familiar) N-o fi foc = nu e nici o nenorocire.

DICHISI, dichisesc, vb. IV. Refl. 1. A se găti frumos și curat, a se îmbrăca cu îngrijire, cu gust, a se ferchezui; (cu sens peiorativ) a se găti prea mult, cu exagerare. Mai perie-te și tu, mai dichisește-te cumva. GALAN, Z. R. 104. Dacă ne mai dichisim mult, ne apucă 12. SEBASTIAN, T. 44. ♦ Tranz. A potrivi un lucru cu migală ca să fie așa cum trebuie, a-i adăuga ce-i lipsește ca să se facă bun, frumos, gustos; a aranja. O vie de vreo trei pogoane da în anii călduroși două-trei butoaie de vin, pe care cocoana Zinca se pricepea să-l dichisească, pînă scotea din el lucru bun. V. ROM. septembrie 1953, 11. Dintr-o smucitură a descusut talia [rochiei]: Hai s-o mai dichisim pînă vin musafirii. CAMIL PETRESCU, T. I 451. 2. A se echipa, a se pregăti cu cele necesare. Asemenea și cel mijlociu, după ce se dichisi și el cum știu mai bine, plecă și el spre apus. ISPIRESCU, L. 33.

COTOȘMAN, cotoșmani, s. m. (Popular) Cotoi, motan (mare). De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, pînă ce se făcu un cotoșman numai de drag să privești la el. ISPIRESCU, L. 285. Cînd fu soarele cam de-o suliță sus pe cer, cotoșmanul se întîlni cu o turmă mare de oi căreia nu i se vedea nici capul nici coada. POPESCU, B. III 110.

LABIRINT, labirinturi, s. n. 1. Construcție cu un număr mare de camere și galerii, dispuse în așa fel, încît nu se poate găsi ieșirea. Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint Cu două guri întunecate, ca două porți de labirint. TOPÎRCEANU, M. 7. ◊ Fig. M-am rătăcit... în labirintul cărților. GALACTION, O. I 9. Sadi-n frumosul labirint Făcut-a roze să-nflorească. MACEDONSKI, O. I 192. Aș vrea... Să văd, ce eu atîta iubeam odinioară: A codrului tenebră, poetic labirint. EMINESCU, O. I 6. 2. Dispozitiv format din camere foarte strîmte prin care e constrîns să treacă un fluid pentru ca, parcurgînd un drum lung, să-și micșoreze viteza. 3. Partea cea mai profundă a urechii alcătuită din oase și din membrane.

ÎMPLINI, împlinesc, vb. IV. 1. Tranz. (Complementul e o noțiune de timp exprimată în ani, zile etc.) A atinge vîrsta de... Era pe atunci o codană care abia împlinise treisprezece ani, dar crescuse înaltă de părea de optsprezece. CAMIL PETRESCU, O. I 17. Copilul împlinea cincisprezece ani. ISPIRESCU, L. 2. Tocmai ieri am împlinit treizăci și cinci de ani. ALECSANDRI, T. I 190. 2. Refl. A se scurge, a trece un timp de... (pînă la un anumit termen). Nu s-a împlinit timpul să mor. DAVIDOGLU, M. 28. Trecu pe urmă la alt bolnav să-i dea o lingură de doctorie, căci se împlinise ceasul. MIRONESCU, S. A. 126. Dar nu se împlinește bine anul și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. 3. Tranz. A face să fie plin; a completa, a umple (un gol, o lipsă etc.). Cele opt medalioane sculpturale care, alăturate cîte două, împlinesc golurile dintre columne, dasupra arcadelor laterale, ne atestă și ele pietatea și iubirea de vînătoare ale învingătorului. ODOBESCU, S. III 73. Păhăruțul turcului Cu rachiu să-l îndoiești Și cu vin să-l împlinești, Cu catran să-l cătrănești! TEODORESCU, P. P. 667. ♦ Refl. (Despre noțiuni de cantitate) A ajunge la numărul, suma, valoarea dorită, indicată, necesară. Luați în mînă cîte un răboj și tăiați de cîte ori vă voi zice eu, pînă s-o împlini numărul. ISPIRESCU, U. 29. Împlinindu-să șapte dungi, însămna pe copaciul al doilea altă dungă. DRĂGHICI, R. 55. 4. Refl. (Despre persoane) A se dezvolta, a se rotunji la corp, a se îngrășa. Uliana însă s-a împlinit iarăși și s-a făcut mai frumoasă ca înainte. DUMITRIU, P. F. 55. ♦ Fig. A se desăvîrși. Condițiile materiale împiedecau pe oameni să se realizeze, să se împlinească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 8/5. 5. Tranz. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a satisface. Ce bine îi priește omului munca atunci cînd e mulțumit de ea, cînd simte că o împlinește bine. DEMETRIUS, V. 96. Am venit să-ți spun că slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani. ISPIRESCU, L. 24. Iată banii, spre dovadă că sînt gata a împlini toate dorințele matale. ALECSANDRI, T. I 80. ◊ Refl. pas. Și cînd se duce împăratul și vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. CREANGĂ, P. 265. ◊ Refl. Ce este? întrebă scurt tatarul. – Să vedem dacă se împlinesc vorbele mele, răspunse Bîrnovă rîzînd înăbușit. SADOVEANU, O. VII 28. Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine, Să fumege nainte-mi orașele-n ruine, Să se-mplinească visu-mi din codrii cei de brad. EMINESCU, O. I 92. 6. Tranz. (Cu privire la obligații bănești) A achita, a plăti. Pentru baltă n-aș putea să împlinesc singur arenda. DAVIDOGLU, O. 16. ♦ (Învechit) A obliga (pe un datornic) să plătească, a executa, a încasa (o datorie) cu forța. Mîine îi vadeaua birului și vine să ne împlinească. VLAHUȚĂ, O. A. 357. Să nu ne mai împlinească! – Să nu ne mai jăfuiască! NEGRUZZI, S. I 154. 7. (În expr.) A o împlini cu cineva = a o păți cu cineva. Cu cucoana Marieta o-mplinești numaidecît. HOGAȘ, DR. II 70. Poartă-te bine... c-apoi o împlinești cu mine. ALECSANDRI, T. 142. I s-a împlinit = i s-a înfundat, a sfeclit-o, a băgat-o pe mînecă, a dat de dracu. Hait! I s-a împlinit lui Tache... Nenea e supărat foc. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. – Variantă: plini (COȘBUC, P. I 151, NEGRUZZI, S. II 233, ȘEZ. V 35) vb. IV.

ÎNSURA, însor, vb. I. Refl. (Despre un bărbat) A lua în căsătorie o femeie; a se căsători. Se însurase cu o fată frumoasă și harnică. VLAHUȚĂ, O. A. 411. Făt-Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. CREANGĂ, P. 102. Tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însură cu jupîneasa Mărica. NEGRUZZI, S. I 246. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ◊ Fig. Văd, gîndul tău se-nsoară Cu-a mea dorință. ALECSANDRI, T. II 88. ◊ Tranz. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica. ALECSANDRI, T. I 318. Matei Basarab... îl făcu postelnic mare și îl însură cu Ilinca. BĂLCESCU, O. I 98. ◊ (Glumeț) Gînsacul, dorit de gîște, țipa cît îi lua gura... Lască te-nsor eu și pe tine acuși, măi buclucașule! CREANGĂ, P. 43.

PACHET, pachete, s. n. 1. Obiect sau mai multe obiecte strînse la un loc, învelite sau înfășurate într-o hîrtie, pînză etc. și, de obicei, legate, pentru a se putea păstra și transporta mai ușor. Intră pe poartă, întovărășit de-un băiat încărcat cu pachete. C. PETRESCU, Î. II 170. Găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut și frumos legat, deasupra căruia sta scris ca moto: «poftă bună». HOGAȘ, M. N. 59. ◊ (Urmat de determinări care arată conținutul) Ieși în vîrful picioarelor și se întoarse imediat c-un pachet de pînzeturi. BART, E. 382. Am găsit un mare pachet cu scrisori de la Iași. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Glumeț) Permiteți-mi, vă rog, a vă trimite, de pe malurile frumoasei Dunări albastre, un pachet de salutări pentru toată lumea. CARAGIALE, O. VII 163. ◊ Expr. A face pachet = a aduna, a strînge și a lega la un loc mai multe lucruri. A trimite pe cineva pachet = a trimite pe cineva într-un anumit loc fără voia lui. (Despre mărfuri mărunte, mai ales alimente) (A pune) la pachet = a împacheta pentru a fi transportat. 2. Ansamblu de piese identice, suprapuse sau alăturate, legate între ele pentru a forma o singură piesă care poate fi folosită într-un sistem tehnic. Pachetele de grinzi de lemn sînt folosite la lucrări de poduri provizorii.

NUNTĂ, nunți, s. f. 1. Ceremonial și petrecere organizate cu prilejul unei căsătorii. Bunicul Matei... nu putuse veni la nuntă. SADOVEANU, O. IV 301. Aduceți-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă, cînd s-a însurat. CREANGĂ, O. A. 177. Apoi mîndri, el și ea La biserică mergea. Dar cînd nunta se făcea, Vai de el, amar de ea! ALECSANDRI, P. P. 28. ◊ Nuntă de argint = aniversare a 25 de ani de căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. Nuntă de aur = aniversare a 50 de ani de căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. 2. (Cu sens colectiv) Persoanele care iau parte la o nuntă (1) (v. nuntaș); alai, convoi, cortegiu. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta. ISPIRESCU, L. 40. În toate părți se uita, Nunta că mi-o năzărea. PĂSCULESCU, L. P. 204. ◊ (Metaforic) Iată o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, P. 237. Iată vine nunta-ntreagă – vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel. EMINESCU, O. I 87. 3. (Regional) Datină de sărbătorile crăciunului constînd dintr-un fel de reprezentație care imită nunta (1). Băieții îmblă cu clopotul, cu buhaiul, cu biciul și cu fluierul, iar flăcăii cu nunta. ȘEZ. III 183. – Pl. și: nunte (ALEXANDRESCU, P. 92).

RĂGILA, ragil și răgilez, vb. I. Tranz. A trage pe ragilă fuiorul de in sau de cînepă. V. dărăci. Femeile apoi te-au răgilat, te-au periet și, te-au făcut fuior frumos și moale ca mătasa. CREANGĂ, O. A. 298. – Variante: răghila (PĂSCULESCU, L. P. 147), răgela vb. I.

TALI s. n. (Turcism învechit, numai în expr.) A face tali = a se prezenta în fața cuiva înclinîndu-se, făcînd reverențe; a se ploconi, a face reverențe. Copilele mele... faceți tali frumos. ALECSANDRI, T. 405.

TULPAN², tulpane, s. n. 1. Pînză de bumbac, de lînă sau de mătase cu țesătura foarte subțire și străvezie. Îl pisezi zdravăn și-l treci printr-un tulpan curat, binișor-binișor, pînă se cerne toată pudra. BASSARABESCU, S. N. 28. Alții călcau cu iuțeală pe o fîșie de tulpan întinsă, fără d-a se cufunda. ODOBESCU, S. I 136. Spune drept cin’ te-a făcut, Că frumos te-a zugrăvit:... Dinți mărunți mărgăritar, Ochișorii-ți chihlibar, Fața albă de tulpan. TEODORESCU, P. P. 312. ♦ Basma în trei colțuri, cu care femeile își acoperă capul; năframă. Femeia tăcu și-și potrivi pe cap tulpanul cu amîndouă mînile. SADOVEANU, O. III 377. De prin balcoane și coridoare Albe tulpane Fîlfîie-n soare. TOPÎRCEANU, B. 4. Gherghina își legă tulpanu pe cap ca nevestele. BUJOR, S. 76. Am să-i duc un fes roș și un tulpan undelemniu, ca să-și mai aducă aminte din tinerețe. CREANGĂ, P. 134. 2. (Rar) Turban. Mă-ntîlnii c-un turculean, Cu fes roș și cu tulpan. ȘEZ. II 183.

UNDI², undesc, vb. IV. Intranz. A prinde pește; a pescui (cu undița). Zaharia mă învățase să undesc, îmi arătase toate meșteșugurile unui adevărat pescar. SADOVEANU, O. II 31. ◊ Fig. Undit-ai cu-a ta minte în cugetu-i ascuns? ALECSANDRI, T. II 158. ◊ Tranz. Pescarii undesc cu pînea peștii. NEGRUZZI, S. II 231. Cu undița băieții și leneșii din sat Chitici de toată mîna undea neîncetat. DONICI, F. 95. A văzut aci pe unul șezînd și pește undind. PANN, la CADE. (Fig.) Îmi pare bine că ai făcut un frumos voiaj în Francia și în Svițera, unde negreșit că ai undit inspirații, ce se vor traduce la iarnă în articoli interesanți pentru foaia Convorbirilor. ALECSANDRI, S. 74.

școp, s.n. – (reg.; gastr.) Mâncare din amestec de tărâțe; făină care se dă la oi înainte de a făta, pentru a le întări și a face miei frumoși; cir (Memoria, 2004). – Et. nec.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învîrtesc pămîntul și celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreține viața). Soarele pășise de mult, acum, peste creștetul stîncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi și d-ta că dă soarele îdupă deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ (Personificat) A fost atîta chiu și cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt! Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc Pe-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. ◊ Fig. Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munții grei vor naște. BENIUC, V. 46. Ș-atunci în altă lume am renviat deodată, Ș-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ Expr. Sub (sau pe sub) soare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Jurămînt îți fac din suflet... De-a te iubi pîn’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, P. 103. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. Soare cu dinți, se spune despre soarele care strălucește într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinți – mușcă. STANCU, D. 430. Soarele e în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (I 6). Rupt din soare = foarte frumos, de o deosebită frumusețe. Fata... parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la vîltoare, Nu ești bade rupt din soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumusețe fără seamăn. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui se văzură niște palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 37. [Fata împăratului Roș] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creștea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul și împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, L. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună și în soare = a avea, a exprima dorințe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) cîte în lună și în soare = a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe și de toate, a spune verzi și uscate. ◊ Compuse: (popular) soare-răsare = (în opoziție cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghițit de țărîna zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute și rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fîșie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare și negru, care cu o nară vărsa scîntei de foc și cu alta fulgi de zăpadă. POPESCU, B. I 39; soare-apune (sau soare-scapătă) = (în opoziție cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. ext. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. Țînțari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune și se întinse la cale lungă, mergînd zi de vară pînă în seară. POPESCU, B. I 79. Și s-a dus... s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIALE, S. 54; soare-sec = insolație; floarea-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarelui. ♦ Lumina (și căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. Mieii... zburdă-n soare. VLAHUȚĂ, P. 70. ◊ Loc. adv. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toți gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopții. La TDRG. Foaie verde de sasău, Țu, țu, țu, murguțul meu! Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 2. Nume dat tuturor aștrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adîncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot... Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, și dintr-un soare spre alt soare. MACEDONSKI, O. I 229. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi, Aprinșii sori priveau la ea. COȘBUC, P. I 268. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atîta soare ș-atîtea limpezimi și-atîta albăstrime de povestit pe strune. DEȘLIU, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare s-a adus De-o vreme în țara asta și pentru cei săraci Și plîngi de bucurie cînd vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori în ei, de maci. VINTILĂ, O. 28.

FRUMUSEȚE. Subst. Frumusețe, frumos, drăgălășenie, drăgălășie (rar), gingășie, delicatețe; perfecțiune, desăvîrșire, sublim, grandoare, măreție, minune, minunăție, strălucire, splendoare, sclipire. Atracție, fascinație, farmec, vrajă, încîntare; feerie. Grație, șarm (livr.), nur (pop. și fam.), vino-ncoace, finețe; șic; eleganță. Operă de artă, capodoperă, perlă (fig.), podoabă (fig.). Frumusețe antică. Femeie frumoasă, femeie bine făcută, fată frumoasă, floare (fig.), nimfă (fig.), zînă, înger, cele trei grații, grațiile, sirenă (fig. ). Venus, Afrodita. Bărbat frumos, bărbat bine făcut, Fât-Frumos, Apollo, Adonis, Narcis. Estetică. Adj. Frumos, frumușel (dim.), ghizdav (înv.), drăguț, drăgălaș, drăgulic (pop.), gigea (fam.), mișto (arg., fam.), gingaș, minunat, admirabil, încîntător, fermecător, șarmant (livr.), plăcut, estetic; perfect, armonios, desăvîrșit, fără egal, fără asemănare, sublim, divin (fig.), celest (poetic), dumnezeiesc (fig.), superb, splendid, magnific (livr.), picat din cer, rupt din soare, ca în povești; maiestuos, distins, impunător, falnic, măreț; grațios, delicat, fin, venust (livr.), cilibiu (înv.), atrăgător, ademenitor, atractiv, fascinator, fascinant, seducător, răpitor (fig.). Artistic, estetic, ornamental, pitoresc, decorativ. Arătos, chipeș, chipos (pop.), bine (fam.), ca o floare, ca bujorul, cu obrajii ca piersica (ca bujorii), cu buzele ca cireașa, cu ochii ca murele; frumoasă de pică, frumoasă coz; ca o cadră, ca din condei, mai mare dragul. Vb. A fi frumos, a fi drăguț, a fi atrăgător; a fi bărbat bine, a fi femeie bine; a încînta privirea, a bucura ochii; a fermeca, a fascina, a vrăji (fig.). A înfrumuseța, a împodobi, a face să fie frumos, a ornamenta, a orna, a decora. V. admirație, artă, cochetărie, desăvîrșire, gingășie, grandoare, împodobire, lux, simpatie, superlative.

ATENȚIE s., interj. 1. s. curiozitate, interes, luare-aminte, (înv.) perierghie, privire. (I-a stîrnit ~.) 2. s. grijă, interes, preocupare, sinchiseală, sinchisire, sinchisit, (pop.) păsare, (înv., în Ban. și Transilv.) cîștigă. (Fără nici o ~ pentru...) 3. s. grijă, meticulozitate, migală, migăleală, minuțiozitate, scrupulozitate, (livr.) minuție, (pop.) piguleală, scumpătate, (reg.) migoroșeală, milcoșeală. (Lucrat cu multă ~.) 4. s. circumspecție, grijă, precauție, prevedere, prudență, băgare de seamă, luare-aminte, (pop.) fereală, pază, priveghere, (înv.) socotință, veghere. (Să procedați cu multă ~.) 5. s. grijă, vigilență. (Manifestă o ~ crescută.) 6. s. amabilitate, bunăvoință, prietenie, solicitudine. (Ne-a arătat o ~ deosebită.) 7. s. amabilitate, curtoazie, galanterie, gentilețe, politețe, (rar) curtenie, (înv.) libov. (~ față de femei.) 8. s. apreciere, cinste, cinstire, considerație, onoare, prețuire, respect, stimă, trecere, vază, (livr.) condescendență, deferență, reverență, (înv. și reg.) seamă, (reg.) prețuială, (Mold.) lefterie, (înv.) laudă, socoteală, socotință, (grecism înv.) sevas, (înv. fam.) baftă, (fig.) credit. (Se bucură de multă ~ din partea tuturor.) 9. s. cadou, dar, surpriză, (înv. și pop.) peșcheș, (pop.) plocon, (înv.) cinste, dărușag, prezent, prosfora. (I-a făcut o frumoasă ~ de ziua lui.) 10. interj. (arg.) piua!, șase!, șest!, zexe! (~!, vine profesorul!)

EXECUȚIE s. 1. efectuare, executare, facere, împlinire, îndeplinire, înfăptuire, realizare, săvîrșire, (înv.) săvîrșit. (~ unei lucrări.) 2. (concr.) lucrătură. (Inelul are o ~ frumoasă.) 3. executare, facere, făurire, realizare. (~ unei opere durabile.) 4. (MUZ.) executare, interpretare, intonare. (~ unei melodii.)

izmeni [At: CORESI, EV. 81/38 / S și: (înv) ism~ / V: ismini / Pzi: ~nesc / E: vsl измѣнити „a schimba”] 1 vt (Înv) A da altă înfățișare. 2-3 vtr (Înv) A (se) schimba. 4-5 (Înv) vtr A (se) schimba din bine în rău. 6-7 vtr (Înv) A (se) transforma din om cinstit în mișel. 8-9 vtr (Înv) A (se) face din frumos urât. 10 vr (Înv) A se îmbolnăvi, devenind slab și neputincios. 11 vr (Înv) A-și pierde mințile. 12 vr (Fam) A se preface, dându-se drept ceea ce nu este. 13 vr (Fam) A se fuduli. 14 vr (Fam) A se sclifosi. 15 vr (Fam) A se răsfăța.

înfrumuseța [At: CORESI, PS. 165 / V: (înv) ~rămăs~, ~râms~, ~râmsășa, ~râmșe~, ~râmțeșa, ~umseța, (cscj) ~meseți, ~ți / Pzi: ~țez / E: în- + frumusețe] 1-2 vtr A (se) împodobi. 3-4 vtr A (se) face mai frumos Si: (reg) a (se) înfrumușa (3-4). 5 vt (Rar) A atrage simpatia cuiva.

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemănare parțială, potrivire între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. Poetul face o frumoasă analogie între sentimentul dragostei pentru mama iubită și cel al dragostei pentru patria iubită. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 3/5. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte și toate celea din ea scăzute în analogie. EMINESCU, N. 31. Avem de gînd a cerceta prin ce curioasă analogie de fapte, de idei și de imagine vechiul zeu latin al ploilor, Jupiter Pluvius... aduce așa de mult cu lăiețele noastre de paparude. ODOBESCU, S. III 228. ♦ Asemănare parțială, de formă sau de conținut, a două elemente de limbă, care determină schimbarea unuia dintre elemente sub influența celuilalt; modificare analogică. «Mănușă» devine, în unele graiuri, «mînușă», prin analogia cu «mînă».

trup sn [At: COD. VOR. 122/3 / V: (îvr) ~t s / Pl: ~uri, (înv) ~ure, ~ore, (reg) ~e / E: vsl троупъ] 1 (Pop) Corp (al unei ființe) Si: (îvp) pieliță 2 (Înv; îla) De ~ sau de un ~ (cu cineva) Care este născut din... 3 (Înv; îal) Care este din aceiași părinți cu cineva. 4 (Înv; îla) După ~ După origine. 5 (Înv; îlav) Pre ~ În ce privește trupul Si: trupește (1). 6 (Pop; fig; îlav) ~ la ~ În luptă dreaptă. 7 (Pop; pex; fig; îal) Înverșunat. 8 (Pfm; fig; îlav) (Cu) ~ și suflet sau (rar) cu ~ul și cu sufletul Fără rezervă. 9 (Îrg; îlav) Numai cu ~ul Numai cu ce are pe el. 10 (Pop; îe) A fi (sau a se simți) ~ din ~ul cuiva (sau a ceva) A fi (sau a se simți) descendent al cuiva. 11 (Pop; fig; îae) A face parte integrantă din ceva. 12 (Pfm; îe) A fi (sau a se face) ~ și suflet cu cineva A se identifica cu aspirațiile cuiva. 13 (Pfm; îae) A fi foarte strâns legat de cineva. 14 (Pop; îe) A fi (sau a se face) un ~ A se uni cu cineva sau cu ceva Si: a se contopi. 15 (Îvr; îe) A fi ~ul cuiva A fi rudă de sânge cu cineva. 16 (Îvr; îlv) A se face ~ A lua ființă Si: (îvp) a se întrupa. 17 (Reg; îe) Trup de om Se spune despre un om frumos, bine făcut. 18 (Pop) Trunchi² (16). 19 (Pop) Cadavru (1). 20 (Pfm; îe) A trece (sau a călca) peste ~ul cuiva A întrebuința orice mijloace pentru a-și atinge scopul. 21 (Îrg) Organ genital masculin. 22 (Mun) Poală la cămașă. 23 (Reg) Ham¹ (1). 24 (Pop) Partea principală a unui obiect, a unei construcții. 25 (Pop; pex) Trupul (24) însuși. 26 (Îvr) Conținut al unei cărți. 27 (Reg) Parte a războiului de țesut formată din cele două tălpi orizontale pe care se sprijină celelalte părți ale acestuia Si: (reg) patul războiului. 28 (Reg) Parte a mesei de tras doage. 29 (Pop) Trunchi² (1). 30 (Reg) Trunchi² (8). 31 (Îvp) Întindere mare de pământ (cultivabil) care alcătuiește un întreg. 32 (Înv) Porțiune detenninată de materie Si: corp. 33 (Înv; îs) ~ ceresc Corp ceresc. 34 (Înv) Substanță (organică sau anorganică). 35 (Înv; fig; îs) ~ străin Corp străin Si: impuritate. 36 (Înv) Ființă (18). 37 (Înv) Exemplar dintr-o carte Si: volum. 38 (Înv) Grupare de persoane unite prin interese comune Si: corp, (înv) tagmă (1). 39 (Înv) Mare unitate militară. 40 (Înv) Organ de conducere. 41 (Înv) Totalitate a mai multor elemente de același fel. 42 (Îvr; cdp fr corp de lois; îs) ~ de legi Corp de legi Si: corpus.

SPĂTĂREL s. m. (Mold.) Boier de rang mic care supraveghea ordinea la sate și avea unele atribuții militare în timp de război. Strîngîndu-se din toate breslile, călărași, dărăbanți, roșii, visternicei, spătărei, postelnicei ... au făcut oaste frumoasă. PSEUDO-AMIRAS. Etimologie: spătar + suf. -el. Vezi și spătar, spătăresc, spătări, spătărie.

MAZDRÁC s. n. (Învechit și regional) Un fel de lance sau de suliță lungă (folosită mai ales de cazaci ȘIO II_I, 253). Și văzînd ciohodari, arnăuți, panduri și catane călărași cu mazdrace câzăcești. . . au plecat la Țarigrad. DIONISIE, C. 205. Țiind în mîini arce cu palășci și mazdrace (a. 1815). GRECU, P. 105, cf. 208, 290. La 1807. . . ne-a luat generalul Isaiov, ne-a îmbrăcat căzăcește, ne-a dat mazdrace, ne-a pus pistol și sabie la brîu și, după ce ne-a făcut smotru, ne-a orînduit la Tatargic. GHICA, S. 18, cf. BARCIANU, ALEXI, W., OȚETEA, T. V. 97. Oleo-leo, spurcat ciocoiu. . . , De piele să te jupoiu, Și din pielea ta să-mi fac Uă teacă de măzărac, Că tu m-ai lăsat sărac. TEODORESCU, P. P. 295. Frunză verde lemn uscat, Kara-Gheorghe s-a jurat Pe sabiă, pe măzrac, Să lase Giurgiul sărac. id. ib. 482, cf. 293, 483. Să le iau pielea după cap, Ca să-mi îmbrac un măzdac! MAT. FOLK. 178. Cazacii mi-și vin pe vale, Cu mazdrace la spinare, Cu suliți la subțioară. ib. 829, Și pe mazdrag s-a jurat, Cine-o veni l-o scula, Pînă nu-și face seama, Frumos capul i-o tăiai PĂSCULESCU, P. 281. ♦ Măciucă ghintuită. Cf. POLIZU, DDRF. Cu piciorul Zdravăn în pieptu-i călcînd își smulse, măzdracul de frasin. MURNU, I. 117. Feciorul lui Baibarac, Puse mîna pe mazdrac Și plesni pe Barbu-n cap. RĂDULESCU-CODIN, I. 350. – Pl.: mazdrace. – Și: măzdrác, mazdrág, măzdác, măzrác, măzărác s. n. Din bg. маждрак, мъждрак, tc. mızrak.

MĂGULÍT, -Ă adj. 1. (Învechit, rar) Ale cărui calități au fost intenționat exagerate; înfrumusețat. Ați făcut niște frumoase portreturi despre soțiile dv.; dar să nu bănuiți – îmi par cam măgulite. NEGRUZZI, S. I, 77. 2. Satisfăcut, flatat, încîntat. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O, I, 134. Ar fi prilej, prin urmare, ca mata să te simți foarte măgulită. HOGAȘ, DR. 224, cf. 159. Se simțea măgulită că a deșteptat o iubire atît de puternică în inima tînărului. REBREANU, I. 186, cf. id. R. I, 22. Începusem să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 23. Căpitanul se simțea măgulit. BRĂESCU, A. 244. Aruncă tuturor o privire mîndră, măgulit că era astfel compătimit de Olimpia. CĂLINESCU, O. I, 92. Fata era măgulită să stea de vorbă alături de bătrînul doctor, amicul din tinereță a mamei. BART, E. 311. Vă spun sincer că mă simt foarte măgulit de aprecierea unui om cult și inteligent. V. ROM. martie 1955, 194. – Pl.: măguliți, -te. – V. măguli.

MĂIESTRIT, -Ă adj. 1. (Rar, despre oameni) Iscusit, abil, ingenios. Se pregătea tîrgul să vadă și să asculte pe un vorbitor așa de măiestrit. SADOVEANU, E. 160. ♦ (Despre manifestări, realizări ale oamenilor) Care dovedește iscusință, abilitate, ingeniozitate. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri nexistente. EMINESCU, O. I, 36. Păru-i în vițe unduioase e ridicat cu o măiestrită eleganță sub podoaba artistică de pe creștet. ODOBESCU, S. III, 57. 2. Lucrat sau executat cu măiestrie (4), cu meșteșug, cu artă, măiestru (2), (învechit) maestros ; p. e x t. frumos, minunat, desăvîrșit. Porunci Făt-Frumos, și făcu un grajd măiestrit pentru iapă. ISPIRESCU, L. 80, cf. id. U. 98. Înțeleg că nimic nu poale fi mai folositor, mai comod și chiar mai plăcut decît acea măiestrită șosea. ODOBESCU, S. I, 375, cf. 434. Eu văd pe fruntea-ți naltă și albă ca un crin Frumosul pâr ce cade în negrele inele Atît de măiestrite. PETICĂ, O. 138, cf. 433. N-auzi privighetoarea? Ca ea-nvăța-vei măiestritul cînt. V. ROM. iunie 1954, 123. ◊ (Adverbial) Și sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie Ce o singură trăsură măiestrit le încondeie. EMINESCU, O. I, 79. Văzu niște palaturi ca de domn și așa de măiestrit lucrate. ISPIRESCU, L. 216. Roșii de purpur- aștern măiestrit împletite covoare. COȘBUC, AE. 26.Zburătoarele acestea felurit și măiestrit colorate zburau cu zgomot mare de aripi. SADOVEANU, E. 178. – Pl.: măiestriți, -te. – V. măiestri.

ĂLA, ❍ALA pron. adj. dem. m. pop. (pl. ăia, gen.-dat. sg. ăluia, pl. ălora; f. sg. aia, pl. alea, gen.-dat. sg. ăleia, pl. ălora) = ACELA, ACEEA: dă laudă sfîntului că trecuse noaptea aia lungă (ISP.); vorba ăluia, proverb, zicătoare; d’aia, de aceea; de ce... d’aia (sau de aia...), cu cît... cu atît...: de ce creștea, d’aia se făcea mai frumoasă (ISP.); 👉 URS ¶ ALTĂ-AIA, ALTE-ALEA, 👉 ALT I. [ăl].

ALĂTURARE sf. 1 Faptul de a (se) alătura ¶ 2 Comparațiune: fac o ~ frumoasă între rege și popor (JIP.); în ~ cu, față de, comparat cu.

*AZUR sbst. 💎 1 Mineral din care se face o frumoasă coloare albastră ¶ 2 pr. ext. Coloare albastră (ca a cerului, a apelor) [fr.].

FACE (fac) I. vb. tr. 1 A săvîrși, a făptui ceva: ~ bine, ~ rău; nu i-am făcut nimic; cine ce face, lui își face; tace și face; una zice și alta face ¶ 2 A da naștere unui lucru, a crea: Dumnezeu a făcut cerul și pămîntul ¶ 3 A naște: nevastă-sa i-a făcut un băiat; îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil ISP.; parcă era de-acolo de cînd l-a făcut măsa CRG.; Fig.: cum l-a făcut Dumnezeu, cum l-a făcut maică-sa, gol; ~ pui, a făta ¶ 4 🌿 A da roade, a produce: cînd va face plopul pere și răchita vișinele ¶ 5 A produce prin lucrul mîinilor sau cu ajutorul industriei: ~ pîine; ~ brînză; ~ cărămizi ¶ 6 🍽 A găti: ~ bucate ¶ 7 💒 A zidi, a clădi, a construi: ~ o casă; ~ un pod ¶ 8 📝 A compune: ~ versuri; ~ o comedie ¶ 9 🔷 A desena: ~ un plan ¶ 10 Urmat de un substantiv, formează o locuțiune care înlocuește verbul propriu: ~ jurămînt, a jura; ~ pregătiri, a pregăti; ~ chef, a chefui; ~ o plimbare, a se plimba; ~ glume, a glumi; ~ barba, a rade; urmat de un subjonctiv, are înțelesul de a duce într’o anumită stare, a hotărî, a îndemna, a sili, etc.: m’a făcut să plîng; l-a făcut să-și ia lumea în cap; ai să mă faci să nu te mai primesc în casă ¶ 11 A pricinui: ~ plăcere; mi-a făcut mult rău; ~ sgomot; n’a avut grijă s’o acopere (groapa) ... numai ca să-mi facă mie pagubă ISP. ¶ 12 familiar A o ~ cuiva, a-l pedepsi, a se răzbuna: dacă nu ți-oiu face-o eu, apoi să știi că nici dracul nu ți-o mai face ISP. ¶ 13 A preface, a schimba: Turcii au făcut din această biserică o geamie; ~ din țînțar armăsar; ~ ziua noapte și noaptea zi; ~ în două, a tăia: dintr’o lovitură făcu în două spurcata fiară ISP. ¶ 14 A imita, a se preface: îl face pe Englezul; copii veseli, aduși la grădină de bone ce fac pe melancolicele VLAH. ¶ 15 🎭 A juca un rol (la teatru): Aristia avea totdeauna rolurile cele mari: el făcea pe Agamemnon, pe Cesar I. -GH. ¶ 16 A căuta să treacă drept, a voi să pară: îl face pe bogatul; un funcționar uscățiv făcu pe Englezul S. -ALD.; vrei să-l faci pe șiretul? VLAH. ¶ 17 A denumi, a porecli, a zice că este ...: l-a făcut prost; l-a făcut cum i-a venit la gură CIAUȘ., l-a ocărît rău ¶ 18 A numi, a alege, a ridica la un rang oare-care: l-au făcut împărat; m’a făcut general; a da o situație; a căpătui: voiu să te fac om I. -GH. ¶ 19 A da o profesiune, o meserie: l-a făcut popă; l-a făcut pe fiu său avocat ¶ 20 A exercita o meserie: ~ negoț; ~ pictura ¶ 21 A învăța: ~ dreptul: îl trimisese tată-său ca să facă arhitectura VLAH. ¶ 22 A strînge, a aduna, a agonisi: a făcut provizii pentru iarnă; a făcut avere, s’a îmbogățit ¶ 23 A alcătui laolaltă, a fi în total: cît face socoteala? una și cu una fac două ¶ 24 A încheia: ~ pace ¶ 25 A prețui, a valora: îmi cere cît nu face; nu face două parale; trebue plătit pe cît nu face ISP. ¶ 26 A străbate, a umbla, a merge: am făcut 5 kilometri pe jos; popa făcu trei pași înainte și zece îndărăt DLVR.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ. ¶ 27 A serba; proverb: săracul cînd cumpără cămașe, atunci face Paștele ZNN.; ~logodna ¶ 28 A o duce cu sănătatea, cu afacerile: ce mai faci? – nu prea fac bine ¶ 29 Eliptic, a face semn: ~ cu mîna; făcu cu ochiul lui Vodă și ne deterăm jos ... din turn I. -GH.¶ 30 A păsa, a importa: nu face nimic ¶ 31 A avea un raport, o relațiune, o legătură: asta n’are de a face cu înțelegerea de pîn’ acum ¶ 32 A avea relațiune: n’am de a ~ cu el; o să aibă de a ~ cu mine, ca amenințare: va avea să se teamă de mine ¶ 33 A zice: știu totul, făcu el, și-i întoarse spatele; ce face? cum? ce zici? ¶ 34 Prin omisiunea prepozițiunii (cu, din, etc.) ~ devine transitiv în loc de intrans., în expresiuni ca: ce-ai făcut cărțile? (= cu cărțile) pe care ți le-am dat în păstrare? II. vb. intr. 1 ~a ..., a prevesti: cînd trec cioarele în stoluri mari, fac a vreme rea GOR. ¶ 2 ~ cu ulcica, ~ pe ursită, ~ de dragoste, ~ de urît, a fermeca, a vrăji ¶ 3 A se cădea, a se cuveni, a fi convenabil, folositor, etc.: asta nu face pentru tine ¶ 4 A cîrmi, a coti, a se abate, a apuca, a o lua: am făcut la stînga și peste o jumătate de ceas, intram pe poarta curții GRL.; fă ’napoi, că nu-i de tine aici! S. -ALD.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ.. III. vb. refl. 1 A se săvîrși, a se făptui, a se lucra: asta nu se face cu una cu două ¶ 2 Se face ziuă. începe a fi zi; a se face noapte, înnoptează ¶ 3 A deveni: copilul crescu și se făcu mare; de ce creștea, d’aia se făcea mai frumos și mai drăgălaș ISP.; a se ~ nevăzut, a dispărea; ce te faci acum? ¶ 4 A se preface: se face că n’aude; s’a făcut că nu mă cunoaște; de astă dată fata cea mică se făcu bolnavă într’adins ISP. ¶ 5 A se arăta ( în imaginație, în vis), a i se părea: se făcea că eram într’o grădină frumoasă DLVR. ¶ 6 A i se ~negru pe dinaintea ochilor CRG., a i se întuneca vederea, a-i veni amețeală ¶ 7 A se întîmpla (în întrebări de mirare, etc.): cum se face că n’ai venit și tu? ¶ 8 A îmbrățișa o carieră, o religiune, etc.: s’a făcut popă; s’a făcut catolic ¶ 9 A-i veni, a căpăta poftă de ceva: mi s’a făcut somn, sete, foame; ori ți s’a făcut de însurătoare? S. -ALD. ¶ 10 familiar A veni, a se apropia: fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte DLVR.; fă-te ’n lături, măi creștine! ALECS.; ia fă-te mai încoace nesocotito, să ne ’nțelegem la cuvinte ISP. [lat. facĕre].

FERCHEZUI (-uesc) vb. tr. A dichisi, a găti frumos, a face fercheș: i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel CRG..

școp, s.n. (reg.) Mâncare din amestec de tărâțe; făină care se dă la oi înainte de a făta, pentru a le întări și a face miei frumoși; cir. – Et. nec.

ACUM Acu-i acu (În forma acu) = A sosit clipa hotărâtoare, acesta e momentul decisiv: Dar ce frumoasă se făcu / Și mândră, arz-o focul; / Ei Cătălin, acu-i acu / Ca să-ți încerci norocul. (MIHAI EMINESCU) „Ia, acu-i acu!” zise Prepeleac în gândul său, oftând. (ION CREANGĂ) Să te văd, Balașo... acu-i acu... Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. (VASILE ALECSANDRI) Acum ori niciodată = Este ultima șansă, este momentul favorabil pentru a acționa: Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă. (A. MUREȘANU)

ATÂT Atâta (sau mare) pagubă! sau (atâta) pagubă (sau jaf) în ciuperci! = Nu-i nicio pagubă!, ce- am avut și ce-am pierdut!: De m-o răpune și pe mine, atâta jaf în ciuperci! (P. ISPIRESCU) Atâta grijă! = Nu-mi pasă: − Ba, răspunse leneșul. Trageți mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură! (ION CREANGĂ) Atâta i-a fost! = S-a terminat cu...: Până acuma ne-a fost și nouă! D-aici înainte numai Dumnezeu să-și facă milă de noi și d-ai noștri. (P. ISPIRESCU) Atâta i-a fost școala baiatului; de-atunci / El n-a venit la mine, căci tată-său pesemne / Ținea c-aceste versuri sunt oarecum nedemne […] (G. COȘBUC) Atâta mi-a (ți-a etc.) fost = Se spune pentru a arăta ivirea de neînlăturat a unei neplăceri, a unui pericol etc.: Zi că-i dragoste, și pace! / Te-a vrăjit? atât ți-a fost: / Din pocit, frumos îți face, / Și deștept din ăl mai prost. (I. L. CARAGIALE) Când văzu fiul împăratului că zâna lipsește, atâta-i fu. Căzu la boală. (P. ISPIRESCU) Atâta mi-a (ți-a etc.) trebuit = Asta o așteptam (o așteptai etc.) (pentru a îndrăzni să fac, să faci etc. ceva): Lui Harap-Alb atâta i-a trebuit: îndată face câțiva pași spre dânsa. (ION CREANGĂ) Atâta pagubă! (sau atâta rău!) = Nu-i nimic: Am uitat însă a spune, că mult regretatul Abdul-Kerim a fost înlocuit la comanda bașabuzucilor, cu un fin și rubedenie de departe al Sultanului, anume beiul Hagi-Caimac. Să-i fie debine, și la mai mari! Atâta pagubă!!... (I. L. CARAGIALE) Atâta tot = a) Nicio șansă de mai mult: Nu știu nici eu... / Nu știu decât că sunt un matelot, / Și-atâta tot... / Și-același matelot voi fi mereu!... (ION MINULESCU) b) Cu asta am încheiat: Și nu mai știu... atâta-i tot, / Ba, taică, stai! E cu vecinul. / Pe palme m-alinta creștinul / Și drag m-avea ca pe-un nepot... (G. COȘBUC) Atâta-i trebuie! Sau Atât(a) i-a trebuit = Atât așteaptă (a așteptat): Lui Harap Alb atâta i-a trebuit; îndată face câțiva pași spre dânsa. (ION CREANGĂ) Ce mai atâta? = Prea multă vorbă pentru nimic: În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești […] (ION CREANGĂ) Cu atât mai bine = Este convenabil: − Cu cât mai mulți, cu atât mai bine. Numai prin concurență și valoare poți avea rezultate, a declarat Niculae. (www.click.ro/) Cu atât mai rău = Este dezavantajos: Despre acest rezultat publicul acestui scriitor nu prinde de veste niciodată, ceea ce-i cu atât mai bine pentru reputația scriitorului, deși cu atât mai rău pentru artă ca atare. (PAUL ZARIFOPOL) Pentru atâta lucru = Pentru un lucru sau un motiv neînsemnat: Te-am prins de mână / Și-am vrut să te cuprind − și pentru atâta lucru / Ai plâns și n-ai venit la noi o săptămână. (G. COȘBUC)

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

frumos (frumoasă), adj. – 1. Care place, care trezește admirația. – 2. (S. m.) Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă etc. – 3. (Adv.) În mod plăcut, armonios, estetic. – 4. (Adv.) Bine, potrivit, perfect. – 5. (S. f. pl.) În mitologia populară, ielele. Lat. formōsus (Pușcariu 665; Candrea-Dens., 655; REW 3450; DAR), cf. it., port. formoso (calabr. fumusu), prov. formos, sp. hermoso. În mr. și megl., mușat (< *frumușat). Der. frumușel, adj. (drăguț; adv., bine, comod), cf. Pascu, Suf., 27; frumusețe, s. f. (însușirea a ceea ce este frumos), var. frum(u)seță, frîm(u)seață; înfrumușa, vb. (înv., Trans. și Mold., a face să fie frumos); (în)frîm(u)seța, (în)frîmuseți, vb. (a face să fie frumos); înfrumusețitor, adj. (care înfrumusețează). Din rom. trebuie să provină v. pol. frymušny, frymu(s)zny „capricios, delicat, mofturos” și, de asemenea, „ciudat, neobișnuit”, pe care Berneker 286 îl consideră de origine necunoscută.

frumós, -oásă adj. (lat. formosus [d. forma, formă], de unde s’a făcut *furmos, apoĭ frumos; it. pg. formoso, pv. formos, sp. hermoso). Bine făcut, cu forme plăcute ochilor: femeĭe, casă, armată, luptă frumoasă. Care place spirituluĭ: poemă frumoasă, cîntec frumos. Mare, însemnat: avere frumoasă. Bun, favorabil: ocaziune frumoasă. Cuviincĭos: purtare frumoasă. Frumos la față, cu fața frumoasă. S. f. pl. V. ĭele. S. n. Frumuseță, lucru frumos: frumosu în artă. Adv. În mod frumos: a scrie, a te purta frumos.

ECHO (în mitologia greacă), nimfă a munților și pădurilor. Complice cu Zeus în aventurile amoroase ale acestuia, a fost pedepsită de Hera să repete ultimele silabe ale cuvintelor rostite de alții. După altă variantă, dragostea neîmpărtășită pentru frumosul Narcis a făcut-o să se topească de durere, nerămânându-i decât vocea.

face v. (activ) 1. a crea: Dumnezeu a făcut lumea; 2. a produce: via face struguri; 3. a naște: a făcut un băiat; 4. a fabrica: fierarul face cuie; 5. a construi: a face o casă; 6. a forma: a face un unghiu; 7. fig. a compune: a face versuri; 8. a institui: a face spitale, școale; 9. a alege: l’a făcut Domn; 10. fig. a numi, a porecli: l’a făcut prost; 11. a lucra, a executa: a face bine, rău; a face cuiva, a-1 vrăji, a-l fermeca (expresiune eufemistică, poporul evitând a numi vraja): doară tu mi-ai făcut ceva, că nu te mai pot uita POP.; 12. a practica o carieră: a face pe medic; 13. a juca un rol pretențios: face pe marele; 14. a aduna, a câștiga: a făcut stare; 15. a găti, a pregăti: a face bucate, patul; 16. a cauza: a face bucurie, rușine; 17. a îndupleca: l’am făcut să plece; 18. a încheia: a face pace. ║ (neutru) 1. a trăi, a petrece: ce mai faci? 2. a prețui: cât face? 3. fig. a merita, a se cuveni: nu face să... ║ (reciproc) 1. a deveni: mi s’a făcut dușman; 2. a căpăta: i s’a făcut foame, sete; 3. a se preface: se face că nu știe; 4. a-i se arăta (în vis): Țugulea visa un vis..., se făcea că el era într’o grădină frumoasă ISP. [Lat. FACERE].

fain a. fam. 1. de cea mai bună calitate: vin fain; 2. frumos și bine făcut: stofă faină; 3. fig. fin: faină idee CAR. [Nemț. FEIN].

semnalà v. 1. a da semnalmentele unei persoane; 2. a înștiința prin semnale: a semnala sosirea unei corăbii; 3. a atrage atențiunea: a semnala un rău; 4. a face învederat: serbări frumoase semnalară bucuria publică; 5. fig. a se distinge: a se semnala într’un răsboiu (= fr. signaler).

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale, formată din oasele faciale, maxilarul superior și inferior, acoperite de mușchii faciali; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea, a zări) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-l prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a Pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).