MĂIESTRIT, -Ă adj. 1. (Rar, despre oameni) Iscusit, abil, ingenios. Se pregătea tîrgul să vadă și să asculte pe un vorbitor așa de măiestrit. SADOVEANU, E. 160. ♦ (Despre manifestări, realizări ale oamenilor) Care dovedește iscusință, abilitate, ingeniozitate. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită Unor lucruri nexistente. EMINESCU, O. I, 36. Păru-i în vițe unduioase e ridicat cu o măiestrită eleganță sub podoaba artistică de pe creștet. ODOBESCU, S. III, 57. 2. Lucrat sau executat cu măiestrie (4), cu meșteșug, cu artă, măiestru (2), (învechit) maestros ; p. e x t. frumos, minunat, desăvîrșit. Porunci Făt-Frumos, și făcu un grajd măiestrit pentru iapă. ISPIRESCU, L. 80, cf. id. U. 98. Înțeleg că nimic nu poale fi mai folositor, mai comod și chiar mai plăcut decît acea măiestrită șosea. ODOBESCU, S. I, 375, cf. 434. Eu văd pe fruntea-ți naltă și albă ca un crin Frumosul pâr ce cade în negrele inele Atît de măiestrite. PETICĂ, O. 138, cf. 433. N-auzi privighetoarea? Ca ea-nvăța-vei măiestritul cînt. V. ROM. iunie 1954, 123. ◊ (Adverbial) Și sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie Ce o singură trăsură măiestrit le încondeie. EMINESCU, O. I, 79. Văzu niște palaturi ca de domn și așa de măiestrit lucrate. ISPIRESCU, L. 216. Roșii de purpur- aștern măiestrit împletite covoare. COȘBUC, AE. 26.Zburătoarele acestea felurit și măiestrit colorate zburau cu zgomot mare de aripi. SADOVEANU, E. 178. – Pl.: măiestriți, -te. – V. măiestri.