MISTUÍ vb. IV. Tranz. 1. (Folosit și a b s o l.; despre organele digestive sau, ext., despre ființe; complementul indică alimente introduse în organism) A preface substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului; a digera. Jigania aceasta în stomahul seu fierul amistuind. CANTEMIR, IST. 92. Stomahul. . . priimeaște prin grumaz hrana și o mistuia calendariu, (1814), 104/12. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II, 154. Ea mistuia tot așa, de bine ca și cînd ar fi băut un pahar de apă. GANE, N. III, 32. Avea darul de a înghiți o oștire cît de mare. . . și apoi o da afară ca și mistuită. ISPIRESCU, L. 193. Am să-l înghit de viu și-am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105, cf. ALR II/I H 101. (R e f l. p a s.) Ce întră în gură, în mațe se amistuiește. TERAEV. (1 574), 226. Într-acela iaste cuvîntul lui Dumnedzău ca nește bucate ce nu să mistuiesc din pîntece. VARLAAM, C. 279. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II, 911. ◊ (Figurat sau In contexte figurate) Nu toți amistuiesc cuvîntul acesta, ce cui dat iaste. TETRAEV. (1 574), 233. Cine se hrăneaște cu bucale reale și nedereapte, acela pelin amar amistuiaște. CORESI, EV. 148. Vremea, care în sine mistuiește pre toate, au făcut și între noi dispărțire (a. 1 819). URICARIUL, VI, 73, cf. PANN, E. III, 5/26. Operele lor sînt atît de grele la mistuit, încît preferim a ceti Alesandria. NEGRUZZI, S. I, 335. Un curs care nu poate sâ-i dea decît cunoștințe superficiale, uneori false, totdeauna rău mistuite. MAIORESCU, D. I, 358. Toate ereziile teologice, filozofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea și erau înghițite pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. CANDREA, F. 104. Ahile . . . acum la corăbii își mistuie amarul mîniei. MURNU, I. 83; Această familie ciudată, asupra căreia a apăsat o soartă tragică; începe să fie mistuită de legendă. CĂLINESCU, E. 31. ◊ E x p r. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu putea înghiți. Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. NEGRUZZI, S. I, 7. Feciorii de, boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247, cf. 207. Nu mă mistuia de loc, stafia. CONTEMPORANUL, V₂, 489. Inima le spunea că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Iată pentru ce moș Nedu nu-l putuse „mistui” pe spînul de Claponea. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 2. (Adesea prin exagerare) A face să nu mai existe, să dispară; a nimici, a distruge. Două rele mari care mistuiau împărăția. BĂLCESCU, M. V. 6, cf. 578. Caz sleit de puteri, mistuit de silințele ce fac. id., ap. ODOBESCU, S. III, 494. Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața? SLAVICI, N. II, 66. ♦ R e f l. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. Atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. SLAVICI, N I, 104 ◊ Ei cred că sufletul celui neînmormîntat. . . rătăcește în timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul. MARIAN, Î. 351. Se curmă orice luptă . . . se mistuie și focul, Prin porțile deschise în vaet și plînsori Romanii vin în cete. EFTIMIU, Î. 145. Batalioanele s-au mistuit. PAS, Z. III, 261. Ceilalți doi frați se mistuiră: au sărăcit și s-ai prăpădit. RĂDULESCU-CODIN, Î. 350. ♦ S p e c. (Cu subiectul „focul” sau un echivalent a acestuia) A distruge, a nimici prin ardere, í preface în cenușă. Foc va ieși din gura lor carele va amistui pre pizmașii lor. N. TEST. (1648), 311^r/28. Îndată l-au amistuit focu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/22. Atîta puteri de fierbințeală și de văpaie. . . nu numai lutu galben, ce și cărămida roșie ar fi amistuit. CANTEMIR, IST. 136, De va porunci el la o scîntec mică, au nu îndată sînt amistuite căsile voastre. MAIOR, P. 151/10. Înalță un jertveanic. . pentru ca să mistuiască dobitocul cel spre jertvă. BELDIMAN, N. P. I, 112/10. Valuri arzătoare si ardică, ca să înghiță și să mistuiască prada lor. MARCOVICI, C. 115/14. Cerul. . . să mă pedepsească Și cu al său trăsnet să mă mistuiască. PANN, E. III, 32/6. S-au întîmplat focuri care au mistuit orașe întregi. BOLLIAC, O. 54. S-a apucat . . . de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul, CREANGĂ P. 325. Focul . . . mistui într-o clipă pe fiii lu Licaon. ODOBESCU, S. III, 274, cf. I, 183, 194 Au urmat memorabilul foc al Bucureștilor, care au mistuit trei părți ale capitalei. LĂCUSTEANU, A. 18. Vijelioase flăcări vor mistui palate. CERNA, P 87. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pi urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Cerul Amare fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelu Iuga. REBREANU, R. II, 206. Crescut-au muce gaiuri pe pereți, Hambarul tău i-a mistuit văpaia. TULBURE, V. R. 16. Incendiul mistuia orașul. RALEA, S. T. I, 306. Dogoarea părea c-a mistui orice vietate. V. ROM. mai 1958, 63, cf. octombrie 1 954, 159. (Fig.) Eu sînt Pîrlea cel aprins Care ard în foc nestins Și dau foc și mistuie si Inimile ce-ntîlnesc. ALECSANDRI, T. I, 395. Prin daruri Inima bietei regine-aprinzînd-o, s-o mistuie-n flăcări. COȘBUC, AE. 27. Prorocu se sfiește Și către Cristos grăiește: . . . Tu ești foc care pîrlești și toate le mistuiești. ȘEZ. VIII, 43. ◊ Refl. [Lutul] ca ceara se topi și ca undelemnu în cuptoraș și în para scaunului se amistui. CANTEMIR, IST. 136. (F i g.) Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. SADOVEANU, O. I, 129 ♦ (Cu complementul „bani”, „avere”, sau un echivalent al acestora) A cheltui (repede ș total); a irosi. Prisoasele veniturilor le mistuiesc călugării. GOLESCU, Î. 68. Învățați a vă mulțumi cu puțin. . . și trebuințele nu vor mistui tot rodul strădaniii voastre. MARCOVICI, D. 58/21. Prietenii junimiști înrnînau lui Eminescu bolnav sumele în rate, ca nu cumva să le mistuie prea repede. CONTEMP. 1948, nr. 111, 8/1. ♦ F i g (Învechit, rar) A revărsa (asupra cuiva). Amistui meserearea ta celor ce știu tire (t i n d e m i l a t a c ă r o r a t e ș t i u D). PSALT. 66. 3. Fig. (Despre gînduri, sentimente, griji suferințe etc.) A chinui; a distruge (încetul cu încetul). Inima cea mistuită de mustrarea cugetului. . . seamănă cu scorpia ce o întețește focul de toate părțile. CR (1833), 124¹/15. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet. EMINESCU, O. I, 199, cf. IV, 411. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149, cf. 126, id. D. 185. Petrecea ceasuri întregi singur. . . mistuit de durere, de necazuri și de ură. D. ZAMFIRESCU, T. S. 15. Acest gînd inima-mi va mistui. GORUN, F. 19. O suferință profetică îmi mistuie gîndurile. ARGHEZI, P. T. 23. Maica Rahila făcu din Veronica o cucernică făclie, veșnic aprinsă rugăciunii și mistuită sfînt de dragostea celor veșnice. GALACTION, O. 318. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. SADOVEANU, O. I, 275. După cîtva timp . . . reluă, mistuit de o frămîntare lăuntrică. . . CAMIL PETRESCU, O. I, 306, cf. 327, XII, 30. Avut-a el vreodată o pasiune pămîntească, tinerească, în afară de cea pentru care luptă și-l mistuie? C. PETRESCU, A. R. 47, cf. id. C. V. 100. Astăzi mai avan Mă mistuie un dor. V. ROM. iulie 1 954,196. ◊ R e f l. (Despre oameni) Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141, cf. EMINESCU, O. I, 83. Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. REBREANU, I. 294. ♦ (Învechit, rar) A apăsa, a strivi. Și mistuiesc săracii cu dobînda, că le ieu cîte 4 parale de leu pe lună (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 222/10. ♦ A domoli, a potoli, a atenua; a înlătura. Slava. . . cu dulceața ei amistuiește toate supărările și scîrbele. (a. 1656). ap. MÎNDRESCU, UNG. 173. Iubirea mistuiește orișice amărăciune. CONACHI, P. 247. 4. (Complementul indică un bun, o ființă etc.; astăzi mai ales poetic) A pune sau a transporta într-un loc ferit, ascuns; a face nevăzut, a face să dispară; a ascunde, a dosi. Și-l ucisă . . . și-l băgă într-un sac . . . , așteptînd la dzuă să-l mistuiască. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^v/3, cf. 117^v/4, 134^r/1, octombrie 98^r/5. 50 de pungi de bani le-u dat la patriarhul de Rusalim să li mistuiască. NECULCE, L. 117, cf. 103, N. COSTIN, LET. II, 85/13, 93/17. Cetatea Socevii era plină de aveare, argintării, haine, odoară. . . , mistuite în vreame de bejenii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 24/15. Oricarele din boieri va mistui niscariva vin. . . (a. 1755). URICARIUL, II, 278, cf. X, 199. Sicriul . . . iaste în colțu zidului cu mulți bani mistuit și-i vei lua și te[-i] îmbogăți (a. 1 773). GCR II, 96/11. Pentru ceale ce epitropul va mistui din ale nevrîstnicului. . . PRAVIL (1814), 29/23. Au mistuit în pădure toate lucrurile ce luasă din corabie. DRĂGHICI, R. 239/26. Unde l-ai ascuns? Unde l-ai mistuit? ALECSANDRI, T. 235. Își mai aruncă. . . ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite. GANE, N. III, 15. Am căutat pe Simconovici în toate părțile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliția îl mistuise. Banu luci numai o clipă, și bătrînă îl mistui în gheara ei. SADOVEANU O. V, 553. Își mai întoarse o dată capul spre cheu urmărind silueta care se pierdea, mistuită îi faldurile nopții. BART, E. 188. Codrul frunza-ș îndesește, Pe voinic îl mistuiește. ALECSANDRI, P. P 92. Vidrușcâ, soția mea, Pune mîna-n cel poclit Este-un cuțit mistuit. BIBICESCU, P. P. 324 Catincuța ce-ai făcut-o, De aici de-ai mistuit-o. PAMFILE, C. Ț. 49. ◊ R e f l. Fugi în țara jidovască și să amistui. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^v/15, cf. septembrie 8^v/29. Cunoscînd că nice acolo nu se va pute mistui, au socotit si treacă la țeara Ungurească. URECHE, LET. I 162/8, cf. M. COSTIN, LET. I, 124/17. Umbli mistuindu-să prin Dobrogea din loc în loc. NECULCE, L. 308, cf. 358. Cine pe unde s-ai putut mistui de groaza robiei. MUSTE, LET. III 55/2. Macar la fîntînele Nilului fugind . . . a se mistui va putea? CANTEMIR, IST. 113. L-a lua cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoțul. FILIMON, O. II, 343. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I, 29. Se mistuie-n soare Ragdadu și piere. MACEDONSKI, O. I, 144. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. cf. 89. La vorbele-aceste El mistuitu-s-a-n zbor. MURNU, I 27, Gura băii răsufla necurmat aburi albi, carI se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. 496. În o clipi dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N 16, cf. 54, 63,130. Da nu știu pe unde s-o mistuit că nu-l văd prin casă. CAZIMIR, GR. 181. Bătrînu se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. Mihai, o dată cu plecarea trupei, s-a mistuit și el. CĂLINESCU, E. 91. Acvila s-a amistuit, în stîncării. SADOVEANU, O. XIV, 511, cf. IX, 105, X, 352. Bătrînul sclivisit, cu baston, se mistui în întuneric. V. ROM. martie 1 954, 104, cf. februarie 1 956, 52, L. ROM. 1959, nr. 3, 68. Trenul se mistuise în zare. T. POPOVICI, S. 298. ♦ R e f l. F i g. (Învechit, rar) A se introduce, a se strecura. Hristos mai tare-i întăreaște. . . și nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceștia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure. CORESI, EV. 3. ♦ (Învechit, rar; cu complementu „întîmplare”) A face să nu se știe, să nu se afle. Spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tatarul. ASACHI, S. L. II, 67. 5. (Învechit) A salva, a scăpa. Cela ce va petreace pri cel vinovat. . . pentru să-ș poati amistui capul, să va certa după voia giudețului. PRAV. MOLD. 176/9. ◊ R e f l. Și mergînd în Țarigrad, cu altă nu s-au putut mistui, ce s-au închinat. (a. 1 769). GCR II, 81/27. ◊ I n t r a n z (Rar) Toți întru pocăință să amistuiască. CORESI, L. 185/6. - Prez. ind.: mistui și mistuiesc. – Și: (învechit și popular) amistuí vb. IV. – Din magh. emészt.

MUSTRARE s. f. Acțiunea de a (se) m u s t r a¹. 1. Exprimare (prin cuvinte) a nemulțumirii față de atitudinea, de faptele cuiva, d o j a n ă, c e a r t ă; p. e x t. cuvinte care exprimă o asemenea nemulțumire. Cf. m u s t r a¹ (2). Cei ce era răstigniți cu el cu mustrare huliia pre el. N. TEST. (1648), 63^r/7. Cît l-au adus pre Răzvan la Ieremie Vodă, după cîtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul. M. COSTIN, O. 46. Rușine și necinste, feațe ocărite Pizmașii miei să pață și mustrări cumplite. DOSOFTEI, PS. 24/4. Sfînta ta mustrare să mă-ndrepteaze. id. ib. 54/7. Spre mustrare zicea D[u]mn[e]zău jidovilor pren Isaiia. BIBLIA (1688), [prefață] 8/5, cf. 368²/24. Înaintea pedepselor le dau totdeauna cîte o mustrare care face pe vinovat a le primi ca o îndreptare. IST. AM. 18^v/15. Ne-ai făcut să înțelegem glasul tău cel părintesc prin mustrări bine cuvîntate și potrivite cu greșalele noastre. MARCOVICI, D. 4/21. Aș suferi și cele mai mari certări și mustrări a oamenilor. DRĂGHICI, R. 80/11. Cu-atîtea mustrări crude, spune-mi, faci vreo ispravă ? CONACHI, P. 281. După mai multe mustrări ce primi de la soțul său . . . , căzu iar în ispită. NEGRUZZI, S. I, 79. Aș ave poate a-mi face o mustrare . . . că în sinodul generale n-am rezervat elementului laic un loc îndestul de larg (a. 1865). URICARIUL, X, 379. Mustrările ce-mi faci nu le merit. BOLINTINEANU, O. 338. Toate sînt scrise cu vioiciune, cu îngrijire pentru amănuntele împrejurărilor reale și, pe lîngă unele mustrări meritate, cu bunăvoință pentru noi. MAIORESCU, CR. III, 22. La blînda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. EMINESCU, O. I, 91. Pentru fiecare oaie el avea . . . cîte o mustrare, după cum și ea stătea la muls. GANE, NJ. II, 40. Nu avea cele trebuitoare și-i era lehamite de mustrările socrilor. CREANGĂ, P. 89. Am plîns . . . Dar nu pentru mustrarea ta. COȘBUC, P. I, 298. Toți se-ntrebau . . . Ce poate fi acel fior misterios care venise Să turbure, ca o mustrare, pacea lor de mai nainte. DENSUSIANU, L. A. 62. Socoti mustrarea drept o aluzie la buna lor stare. C. PETRESCU, C. V. 226. Chiar astăzi mă făcu să mănînc mustrare și urechială de la părintele Macarie. STĂNOIU, C. I. 114. În fiecare mișcare a lui, în fiecare vorbă despre lucruri străine, ea simțea mustrarea neînduplecată. SADOVEANU, M. 124, cf. id. E. 220. Aprecierile elogioase alternează . . . cu mustrări prevenitoare. V. ROM. noiembrie 1954, 159. Mustrarea ce i-o face înțeleptul Vine mai frumos cîrmită decît otova, de-a dreptul. ARGHEZI, S. P. 9. Vino, bade, sările, De-ascultă mustrările, Cum mă mustră măicuța, Bade, pentru dumneata. JARNIK-BÎRSEANU, D. 269, cf. PODARIU, FL. 22. Cel ce urăște mustrarea niciodată se-ndreptează. ZANNE, P. VIII, 378. ◊ F i g. Colo, spînzură în aer, pe copaci . . . Cuiburi cu totul ferite de a vremilor mustrare. CONACHI, P. 298. ◊ L o c. a d j. De mustrare = mustrător, dojenitor. Tonul ei de mustrare dovedește că nu mă mai respectă atîta. IBRĂILEANU, A. 45. Mama le făcu semn cu degetul la gură și cu un ochi de mustrare, să tacă. BASSARABESCU, S. N. 164. ◊ L o c. a d v. Cu mustrare = cu reproș. Dumneavoastră, după cît înțeleg eu, nu prea vorbiți bine românește – zise Artemie cam cu mustrare. STĂNOIU, I. 51. ◊ E x p r. (Învechit) A da în mustrare = a mustra¹ (2). Prin ce-ț greși omul, l-ai dat în mustrare. DOSOFTEI, ap. GCR I, 212/11. ♦ Una dintre pedepsele disciplinare aplicate pe linie administrativă sau politică, pentru abateri mai puțin grave. Cf. LEG EC. PL. 279. Primiți mustrări și avertismente de la forurile superioare. V. ROM. ianuarie 1954, 77. 2. (Adesea urmat de determinările „de cuget”, „de conștiință” sau „cugetului”, „conștiinței”) Părere de rău; remușcare, căință. Eu sînt nemulțămitoriu, mustrarea aceasta îm va otrăvi viața. BELDIMAN, N. P. I, 159/2. Au dezbrăcat țara fără cea mai mică mustrare de cuget. id., ap. LET. II, 442/34. Se chinuiește de mustrarea cugetului. MARCOVICI, C. 19/4. Acum ce trebuie să facă ? l-au întrebat Robinson rușinat și plin de mustrarea greșelii sale. DRĂGHICI, R. 13/21. Un om fără mustrare de cuget. id. ib. 66/8. Această nelegiuită . . . Fără mustrare de cuget, fără frică de păcat, Necontenit mă muncește cu armele ce i-am dat. CONACHI, P. 121. N-ai mustrare de cuget ? Nu-ți pare rău ? NEGRUZZI, S. I, 30. Mustrarea de conștiință dispăru de la dînsul întocmai ca fulgerul. FILIMON, O. I, 104. Pradă pe văduvă și pe sărac fără cea mai mică mustrare de cuget. id. ib. 113. Să chemi cumplita moarte și ea l-a ta chemare Să rîdă, să te lase luptînd cu-a ta mustrare. ALECSANDRI, POEZII, 305, cf. id. T. II, 166. După ce a venit aici, își trecea zilele în lacrimi și în rugăciuni, ca și cînd o mare mustrare de cuget o gonea. BOLINTINEANU, O. 349. Mai multă mustrare am simțit în cugetul mieu decît oricînd. CREANGĂ, A. 70. Intrigantul . . . se ucide el însuși de mustrarea cugetului. CARAGIALE, O. V, 258. Mustrarea conștiinții fu condamnat s-afrunte. MACEDONSKI, O. I, 256. Spun Poveștile că-n urmă mustrarea conștiinții S-a prins de el. COȘBUC, P. II, 180. Te îmbia cu un susan ca să fie liber să ronțăie și el, fără mustrare de conștiință, două. PAS, Z. I, 165. ◊ F i g. Mulți sînt ca nisipul mării, Mulți ca ghearele mustrărei. ALECSANDRI, P. II, 14. 3. (Învechit) Cîrteală, murmurare (3); păcat. Cade-să [preotu]lui să aibă și laudă de om bun, de cei necredincioși, ca să nu cază în mustrare și în lațul vrăjmașului (cca 1618). GCR I, 47/14. Fiți ospătători unii cătră alalți fără mustrare. N. TEST. (1648), 185^r/24. – Pl.: mustrări. – V. mustra¹.

SPRAFCĂ, sprafce, s. f. 1. (Mold., învechit) Cercetare (judecătorească); anchetă. De la descălicarea lui Dragos, lupii au trăit în bună pace în țară, că n-au mai făcut nime sprafcă ca să vadă cîte oi s-au mîncat. NEGRUZZI, S. I 280. 2. (Astăzi familiar; numai în expr.) A face sprafca (sau sprafcă) din... (sau de...) = a jefui, a risipi; a da iama. De ne-om muta în tîrg, se face sprafcă... de stăricica noastră. La TDRG. Prin lăzi, tot au cotrobăit; or să facă sprafca din lucrușoarele strînse cu atîta strădanie. CONTEMPORANUL, V_I 107.

Gîștele Capitoliului. – Nici leul lui Androcle și nici elefanții lui Cezar (vezi loc. citate) n-au întrecut celebritatea acestor gîște care, salvînd Capitoliul, au cucerit pentru neamul zoologic „medalia de aur” în Olimpiada expresiilor istorice. Capitoliul e una din cele șapte coline ale Romei, situată chiar în centrul ei. Pe creasta acestei coline se aflau în vechime templul închinat lui Iupiter și cetatea unde se retrăsese aristocrația Romei, cînd galii deveniseră stăpîni acolo. Într-o noapte din anul 390 (î.e.n.), după un lung asediu, galii au căutat să profite de beznă și de faptul că asediații dormeau, pentru a escalada fortăreața. Erau aproape de metereze, gata-gata să treacă zidurile, cînd niște giște aflate acolo, speriate, începură să gîgîie. Cu strigătele lor treziră pe Manlius și pe vitejii dinăuntrul cetății, făcînd astfel să eșueze asaltul galilor și salvînd totodată Capitoliul. De atunci, în nenumărate ocazii, se fac aluzii la aceste gîște providențiale, și la gîgîitul lor. De pildă, combătînd fracțiunea adepților otzovismului, Lenin folosește expresia de mai sus: „Acum Maksimov semnează « fost redactor » al ziarului popular « Vpereod », vrînd să aducă aminte cititorului că « gîștele au salvat Roma »” (Opere, vol. 16, pag. 44). Fabulistul rus Krîlov, referindu-se la acei care, nemerituoși, își fac o fală din faptele strămoșilor, îi ironizează într-o fabulă intitulată Gîștele, din care extragem, în traducerea lui Tudor Arghezi: „- Nu știi, lăsînd de o parte mîndria și orgoliul, Că am scăpat o dată, la Roma, Capitoliul. - Strămoașele! Se știe, dar vorba e de voi Nu-mi spuneți ce foloase aduceți astăzi noi. Ce-ați mai făcut? Ce faceți? Ce dați? Voiesc să zic. - Am dobîndit tot dreptul să nu mai dăm nimic. - Atunci lăsați strămoșii să-și doarmă somnul lor. Voi sînteți bune numai la tavă și cuptor.” La noi Anghel și Iosif, într-o spirituală poezie Indignare reciprocă, persiflează pe un poet care cere unei gîște să-l salveze și să-i dea o pană (tradiționala pană de gîscă a poeților), pentru a scrie încă un sonet: „- Măcar o pană dă-mi, te rog, confrate! Salvează-mă! Acesta-ți este rolul! - Las' c-am salvat o dată Capitolul Noi gîștele, – și tot am fost mîncate!…” IST.

MÎNZ s. m. 1. Puiul (de sex masculin al) iepei, a cărui limită de vîrstă variază, după regiuni, de la cîteva luni pînă la trei ani. Cf. CUV. D. BĂTR. I, 291, LEX. MARS. 203. 20 iepi cu mînzii lor și altele mai mici lucruri (a. 1 711). URICARIUL, XI, 219, cf. XV, 208. Și zîsă, tot pi iepe să încalece și să lege mînzăi la gura peșterăi. ALEXANDRIA (1784), ap. GCR II, 133/19. Zise Alexandru să încalece cine are iapă cu mînzu și să lase mănjii afară (a. 1799). GCR II, 168/3, cf. LB. Morcovii sînt tare buni pentru hrana vitelor, dar mai cu samă pentru cai, mînzi, strîjnici și tretini. I. IONESCU, C. 226/7. În herghelie sînt 54 de iepe cu mînzi. id. D. 370, cf. id. P. 94. Comisul. . . zise: împărate Filipe ! astăzi făcu o iapă un mînz minunat. ALEXANDRIA, 14/8, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, CIHAC, I, 157, LM. Ea-l pune să-și aleagă, drept răsplată, un mînz. EMINESCU, N. 18. La Crăciun nechezam ca mînzii. CREANGĂ, A. 10. Într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaș, că numai încălecă pe mînzul lui și mi ți-i dete călcîie. ISPIRESCU, L. 161, cf. 181. Printre copitele zglobiilor mînji ce pasc în erghelii, se strecoară pitpalacul limbareț. ODOBESCU, S. III, 160, cf. DRRF, BARCIANU, ALEXI, W., PAMFILE, com. 51, PĂCALĂ, M. R. 190, cf. NICA, L. VAM. „Calul mic” se numește mînz. PRIBEAGUL, P. R. 69. Leul, mînzul, cîine, șoarece, pisoi Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Mînzii zburdau în ceair. SADOVEANU, O. V, 638. Mînzi mici cît cînii își vÎrau boturile sub pîntecele iepelor. CAMILAR, N. II, 454, cf. I, 300, 301. Cînd pleacă tata cu brigada, Eu duc toți mînjii la păscut. V. ROM. ianuarie 1954, 141. Lupii le-au sfîșiat un mînz care-l creșteau pe lîngă tîrlă. ib. iulie 1954, 78. Domnule ! di va crești mănzul acista. . ., în toată țara aceasta nu va fi cal ca acista. POP., ap. GCR II, 359. Împăratul, șezînd călare pe iapă, avea drept valtrap pielea mînzului stârpit al acelii iepe. POP., ap. GCR II, 372. Du-te la Tîrgul d-afarâ, Te-abate la cîrciumioarâ, Zece lopătari tocmește Și cu dînșii te pornește La oborul Iepelor, La gunoiul Mînjilor. TEODORESCU, P. P. 528, cf. ȘEZ. I, 154, 278, XII, 153, 171, XX, 112, ALR I 1 106, ALR II/I MN 44, 2333/102. Mai bine îl făcea mă-sa un mînz și-l mînca lupii (sau un lup), se zice despre un om prost sau lipsit de noroc. Cf. ZANNE, P. I, 544, IV, 466, PAMFILE, J. II, 153, com. din PIATRA-NEAMȚ. La gustare Un cal mare, Și la prînz Un mînz, se spune despre un om lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. III, 572. Cînd îi dai, îi fată iapa, cînd îi ceri, îi moare mînzul, se spune despre un om rău de plată, id. ib. V, 243. Mînz de fier, coadă de fuior (Acul cu ața), SADOVEANU, P. C. 6. ◊ (Ca epitet pentru copii, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Un mînz de copil se ținea după el. SANDU-ALDEA, U. P. 91. ◊ (În contexte figurate) Că puse Domnul firea noastră ceaia rănită spre al lui mînz (ce se zice, spre trupul său), și nodurile lui pre noi au făcut. CORESI, EV. 393. Prindeam al vremii nestatornic mînz La sania ce zboară peste veacuri. BENIUC, C. P. 42. ◊ E x p r. (Învechit) Cînd mășcoii vor face mînzi = niciodată. Atunci veți lua Vavilonul, cînd mășcoii vor face mînzi. HERODOT (1645), 205. (Popular) A umbla (sau a bate, a face, a se duce) calea mînzului = a se obosi zadarnic, a umbla fără rost și fără folos. Făcurăți și voi calea mînzului, fără nici un rost. BENIUC, V. CUC. 7, cf. SEVASTOS, ap. ZANNE, P. I, 545. Știu că umblai, mamă, calea mînzului; cît am mers nu am întîlnit decît pe un morar la o moară afurisită. MERA, L. B. 36. cf. com. FURTUNĂ. Bați calea mînzului. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Regional) A fi făcut un mînz mort = a ajunge la un rezultat nul, a nu fi făcut nimic. Cf. ZANNE, P. IX, 656. A se ține (sau a umbla, a merge după cineva) mînz = a nu se dezlipi (de cineva), a se ține scai (de cineva). Cf. id. ib., PAMFILE, J. II, 153. Vine domnu Crețu la vînat? Grigore trebuie să umble ziua întreagă, mînz, după el. AGÎRBICEANU, D. Ț. 111. (Eliptic) Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mînz. id. ib. 198. (Regional) A lua mînz (pe cineva) = a-și face (pe cineva) tovarăș nedespărțit. Cf. ZANNE, P. I, 545. (Rar) A fi în anii mînzului = a fi tînăr. Eh, frate. . . eram în anii mînzului. CAMILAR, N. II, 232. ◊ C o m p u s: (regional, în superstiții) mînzu-dă-cu-sară = ființă fantastică despre care se crede că umblă prin păduri după apusul soarelui. Cf. COMAN, GL. ♦ (Învechit și regional) Puiul măgăriței. Veți afla o asină legată și mînzul cu ea: dezlegați-o și o aduceți. N. TEST. (1 648), 26^v/34. Nu te teame fata Sionului, iată craiul tău vine șăzînd spre mînzul asinei. ib. 122^v/9, cf. GCR I, 232/32. Mănz de măgar. POGOR, HENR. 52, cf. DDRF, ALR SN II h 299. ♦ (Învechit) Puiul cămilei. Cf. HERODOT (1645), 187. 2. (Familiar) Epitet pentru un copil (zburdalnic, neastîmpărat) sau, p. e x t., pentru un bărbat tînăr. După aceea, ce-i vine lui, îmi zice: - Ia ascultă, mînzule. Drumu-napoi nu-l mai facem. Mai bine apucăm prin Costești. SADOVEANU, O. VI, 636. Are un narav, cînd mă vede. O dată începe: „He-he! ce mai faci, mînzule?” Acuma mi-i rușine să-mi zică mînz. id. O. XIII, 28. Cu milă și dezgust privea Bălcescu la acești oameni care, ca să-și facă puțin curaj, făceau glume de mînji. CAMIL PETRESCU, O. II, 536. Așa, mînzule, bravo, a fost bine ! PAS, Z. I, 269. Hora se oprește numai cînd mînzul cu fluierul a ostenit. STANCU, D. 169. 3. (Regional, cu sens colectiv) Firele de urzeală care nu încap în spată (și care se fac ghem, rămînînd pe lîngă război); (regional) mînzălău (3), mînzoc (I 3), mînzoi (2). Dacă urzala e prea multă și nu încape toată în corlețele ițelor și babele spetei, firele cari rămîn se fac ghem pe două găteajă puse cruce și se tot deapănă, pînă taie pînza, acest ghem se numește mînz. BREBENEL, GR. P. Lătunoaiele și otincele fac pe gospodină de rîs, întocmai ca și mînzul sau mînjălăul, adecă firele ce nu au loc prin spată. PAMFILE, I. C. 280, cf. id. J. II, 153, ALR I 1 291/ 590, ALR II/723, A II 12, III 1, 3, 12, 16, 17. 4. (Regional) Hădărag la îmblăciu. Cf. ALR I 922/424, 538, 540, 550, ALR SN I h 77, ALRM SN I h 56. 5. (Prin Mold., la plută) „Lemn legat prin gînjuri sau lemnul în chingă”. CIUPALĂ, T. 336. – Pl.: mînji și (regional) mînzi. – Și: (regional) mănz, mînț (ALR I 1 106/590), mîns (ib. 1 106/746, 748, 984) s. m. – Cf. alb. m ë s.

ORGANIZA, organizez, vb. I. Tranz. (Cu privire la un grup social, la o instituție etc.) A face să funcționeze sau să acționeze organic (repartizînd însărcinările și coordonîndu-le conform unui plan adecvat). Calicia este, într-adevăr, într-un stat bine organizat, o faptă monstruoasă. KOGĂLNICEANU, S. A. 80. ♦ Refl. A proceda metodic și ordonat în acțiunile sale, a-și coordona acțiunile orientîndu-se după un plan; a-și strînge și întări forțele. Fără organizare nu se adună bani, și fără bani nu ne putem organiza. GHICA, A. 83. Puternică prin avuțiile sale, ea [aristocrația] se organiză mai bine din zi în zi și se intemeie pe robia gloatelor. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ (Cu privire la o activitate, o acțiune etc.) A pregăti temeinic, după un plan chibzuit, a lua măsurile potrivite spre a duce ceva la bun sfîrșit; a face să aibă loc, a aranja. Noi studenții munteni și moldoveni ne-am apropiat și mai mult între noi; am organizat întrunirile noastre într-un mod mai sistematic. GHICA, S. 177. Ați organizat ceremonialul de astăzi? ALECSANDRI, T. I 410. ◊ Absol. Voi trebuie să organizați așa ca să ne putem vedea cît mai iute. Eu de poimîine, duminică, sînt liber de musafiri. CARAGIALE, O. VII 86.

Darie Vechi de cel puțin două milenii și jumătate, actualul prenume Dárie, fem. Dária, își are originea în îndepărtata Persie, unde a fost purtat în antichitate de trei cunoscuți regi din dinastia Ahemenizilor: Darius I, fiul lui Hystaspes (522-486 î.e.n.), cel învins de greci la Maraton, care în campania împotriva sciților din 514-518 a ajuns și pe teritoriul patriei noastre (este amintit și în scrisoarea a III-a a lui M. Eminescu, „Darius al lui Istaspe”), Darius al II-lea Nothos (423 – 405 î.e.n.) și Darius al III-lea Codomanul (338-333 î.e.n.), învins de Alexandru Macedon. Dacă Darius este forma consacrată, sub care cei trei regi sînt cunoscuți astăzi în istorie, oricine își poate închipui că în vechea persană numele suna cu totul altfel și anume Darayava(h)us. Atestat și în inscripțiile din Asiria (sub forma Dariyamuš) și Elam (Dariyamauiš) sau în texte medii iraniene (Daray, formă abreviată și mult mai apropiată de ceea ce cunoaștem noi astăzi), numele persan format din daraya- și -vahu face parte din categoria compuselor. Apropiind primul element de vb. darayamiy „a ține, a poseda”, iar pe al doilea de vechiul indian vasuh și avesticul vohu-, vanhu- „bun, bine” (Avesta este colecția de cărți sfinte ale religiei zoroastriene a vechilor perși), specialiștii presupun că sensul inițial al numelui ar fi fost „cel care posedă bunuri” sau „cel care menține binele”. (Precizăm că obișnuitele „traduceri” ale vechilor nume compuse sau frazeologice sînt în mare măsură artificiale, întrucît elemente devenite tradiționale în onomastică erau adeseori unite fără a se urmări un anume sens al întregului). Cum se explică formele actuale ale numelui în Europa și cum s-a păstrat acesta pînă astăzi? Vechiul nume persan a fost preluat întîi de greci, în acest moment apărînd și cele mai importante modificări ale formei originare, devenită Dareios, prin abreviere și adaptare la sistemul grecesc. Odată cu modificările produse în greaca clasică, numele evoluează și el la Daréos, Daríos; ultima formă, preluată de romani, își schimbă poziția accentului, ajungîndu-se astfel la Dárius. Purtat de creștini în primele secole ale erei noastre, Darius și Daria pătrund în onomasticonul bisericesc, păstrînd amintirea unor martiri și martire prin al căror cult numele se răspîndește în Europa. Primele atestări apar în documentele românești în sec. 17, la răspîndirea numelui contribuind, fără îndoială și figura lui „Darie împărat” (Darius Codomanul), unul dintre personajele cunoscutei cărți populare Alexandria (care, → Alexandru, a lăsat urme adînci în folclorul și onomastica noastră). ☐ Fr. Daríus, germ. Darius, Daria, it. Dario, Daria, sp. Darío, magh. Darius, bg. Darii, rus. Darii, Daria (hipoc. Dara, Darina, Dașa).

CHEF (pl. -efuri) sn. 1 Dispoziție sufletească, voie, poftă, gust: am ~ de lucru; n’avea nici el ~ de joc în dimineața aceea (CAR.); (P): pînă să-i vie ~ul bogatului, iese sufletul săracului ¶ 2 Dispoziție veselă, voie bună, toane bune: e fără ~ astăzi; a-i pieri ~ul; vine să strice petrecerea și mulțumirea și ~ul la o lume ’ntreagă (CAR.) ¶ 3 Caprițiu, fantezie: am ~ să mă bat; s’a jurat că n’are să mai cheltuiască apoi nimica... după ce și-o face toate ~urile (CAR.) ¶ 4 Plăcere, hatîr: truda ce-și dedeau ca să facă ~ul călătorilor (ISP.) ¶ 5 Petrecere cu mîncări și băuturi: a face ~; se ține numai de ~uri; nu odată l-am văzut la ~uri umplînd cobza lăutarului cu irmilici (GN.) ¶ 6 Stare de beție: a fi cu ~ [tc. kejf].

CULTURAL, -Ă, culturali, -e, adj. De cultură, referitor la cultură, din domeniul culturii. Activitate culturală de masă. a Statul de democrație populară, proclamînd ca principală sarcină a sa construirea socialismului, întărește și lărgește neîncetat formațiunea socialistă, asigură creșterea neîntreruptă a bunei stări materiale și a nivelului cultural al oamenilor muncii. CONST. R.P.R. 11. În stațiile balneo-climatice, care în trecut erau adevărate lăcașuri de huzur și desfrîu pentru tot felul de îmbuibați și paraziți, se desfășoară astăzi o bogată activitate culturală spre a face cît mai plăcută și folositoare odihna oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2682. Cămin cultural = instituție care desfășoară o operă de culturalizare a maselor, organizînd conferințe și spectacole artistice, popularizînd cărți și reviste etc. În munca de educare comunistă a maselor muncitoare, un rol de seamă revine căminelor culturale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 312, 2/1. În tinda căminului cultural se adunau... delegații. DUMITRIU, N. 281.

CHEZĂȘIE, chezășii, s. f. (Învechit, astăzi numai fig.) Faptul de a garanta (material sau moral) pentru altul (v. garanție); (concretizat) obiect pe care îl păstrează creditorul pînă cînd i se achită datoria (v. amanet, zălog). Nu vei putea să te mai întorci acasă decît pe bună chezășie. SLAVICI, O. I 153. Popa îi făcu totodată și hîrtia de chezășie, pe care trebuia să o dea comisarului înainte de a. pleca. SLAVICI, O. I 157. ◊ (Mai ales în expr.) A pune chezășie. A da pe chezășie. A lua pe chezășie. Fig. Existența Uniunii Sovietice, forța sa crescîndă și mersul său invincibil spre comunism constituie chezășia succesului în lupta popoarelor pentru pace și libertate. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 440. Chezășia succesului întregii munci de agitație politică este conducerea ei efectivă, metodică, planificată, de către organizațiile de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2637. Chezășia că eforturile poporului nostru muncitor vor fi încununate de succes este Partidul Muncitoresc Romîn. CONTEMPORANUL, S.II, 1951, nr. 224, 1/2. Dragă codrule, te las... Chezășie mi-a rămas Inima la tine. IOSIF, V. 74.

SURDA adv. În zadar, degeaba, inutil; fără rost. Asta este a mea lege, Să mă ierte, surda strig. ALEXANDRESCU, M. 286. Nu lua în grabă pe nimic arvună, Să-ți perzi surda vremea și zilele tale. PANN, P. V. I 153. Bunii maicăi frați, geaba, surda alergați. PĂSCULESCU, L. P. 249. ◊ (Astăzi mai ales în loc. adv.) De-a (mai rar de) surda (sau, învechit, de surdă). Boierii cei mari hotărîseră, îndemnați de armașul Nicoriță, să nu mai zăbovească de-a surda la Cucuteni. SADOVEANU, O. VII 130. Întrebările și rugăciunile mele le făceam în sec, căci îmi răceam gura de surda. ISPIRESCU, L. 96. Știu c-a mea liră d-a surda o să bată În preajma minții voastre de patimi îmbătată. EMINESCU, O. I 23.

PREGETA, preget, vb. I. (Întrebuințat mai ales negativ) 1. Intranz. A sta pe gînduri (înainte de a face ceva), a șovăi; a ezita, a se codi; p. ext. a întîrzia, a zăbovi. Am pregetat cîteva zile, dar astăzi m-am hotărît să raportez. SADOVEANU, M. C. 35. După mijloacele mele, nu voi pregeta să dau concursul meu pentru propășirea bunei și folositoarei instituțiuni de cultură. CARAGIALE, O. VII 363. 2. Intranz. A-i fi lene să facă ceva, a se da lenei; a se lenevi. În vruna din multele țesătorii... Zoresc așijderi, fără să pregete, Tovarășii harnici cu o mie de degete! DEȘLIU, G. 47. Mi-a plăcut munca, n-am pregetat niciodată. PREDA, Î. 166. ♦ A sta inactiv, a-și da răgaz; a se liniști. [Mihai] se aprinse de această idee a regenerației naționale și, cu puternica lui voință, hotărî a nu pregeta pînă la moarte întru îndeplinirea ei. BĂLCESCU, O. II 177. 3. Tranz. (Învechit și popular) A cruța, a menaja, a precupeți. Să nu vă pregetați osteneala de a veni și d-voastră poimîne la casa dumnealor la a d-sale căsătorie. SEVASTOS, N. 84. Turcii pricepură importanța acestei cetăți și nu pregetară nici o jertfă spre a o dobîndi. BĂLCESCU, O. I 129.

MAGAZÍE s. f. I. 1. Clădire izolată sau ansamblu de clădiri în care se păstrează mari cantități de mărfuri sau de materiale ; p. e x t. produsele depozitate; depozit de mărfuri. Să aprinde focul în magaziile unei cetăți (a. 1694). FN 35. [Scrisoare] pentru a se lega cîte cărți sînt dezlegate la magazia mea (a. 1811). IORGA, S. D. XII, 167. O magazie cu o sumă stoguri ce după trebuință s-au socotit a se găti spre întâmpinarea tainaturilor musafirilor oșteni (a. 1822). URICARIUL, V, 173/8. Mănăstirile ceale mult înzestrate lâsîndu-le ca niște magazii pentru săraci și ajutoare obștești. MUMULEANU, ap. BV III, 473. Cel de al cincilea departament avea îngrijirea și purta orînduiala târgului, era peste magazia bucatelor celor trebuincioase de peste tot anul. PISCUPESCU, O. 31/11. Grămădesc fapte și date ca într-o magazie nemărginită, GTN (1835), 17 ²/ll. Măgăzie... în care multe producturi împărătești să păstra. PANN, E. III, 18/11. Magazii subterane de cărbuni. BARASCH, M. II, 26/9, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ALEXI, W. Magazii de rezervă. N. A. BOGDAN, C. M. 116, cf. ȘĂINEANU, D. U. Prin gări, lîngă magaziile vechi, se ridicaseră în grabă, ca din pămînt, magazii noi, mult mai încăpătoare. V. ROM. octombrie 1953, 6. Comitetul de fabrică cere cheia, să verifice ce se află în magazie. DEMETRIUS, C. 16. ◊ (Învechit, cu sens colectiv) La magazia Moldovii fîn este îndăstul (a. 1809). DOC. EC. 75. Totuși marele viziriu avea loc pe la Marcovța de a se trage cătră Șumla, unde era toată magazia proviziilor și a munițiilor. AR (1829), 26²/28. 10 tunuri, tot feliul de magazie și stăpînirea acestui post interesant sînt trofeile biruinței. ib. 73¹/28. ◊ Fig. Ai crede, văzîndu-i privirea, că el, uitîndu-se de-a-ndăratele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei. CARAGIALE, O. VII, 45. ♦ Construcție, încăpere unde se păstrează cereale (v. h a m b a r, c o ș a r, p ă t u l), lemne, fîn (v. ș u r ă), unelte, obiecte casnice (v. c ă s o a i e, ș o p r u), alimente (v. c h i l e r, c l e t, p o i a t ă) etc. Și de mămăligă pune vas la foc, Merge-n măgăzie să cearnă mălaiu. PANN, P. V. II, 67/13. Îl duc. . . în magazia unde se păstrează hainele. CUCIURAN, D. 13/7. La noapte să-i închidem [pe copii] într-o magazie, și mîine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruță. ISPIRESCU, l. 273. A simțit că magazia în care a stat închis se destramă. SAHIA, N. 83. Odaia directorului a devenit o adevărată magazie de scrisori. CONTEMP. 1953, nr. 375, 2/5. Chițcanul (șoarece) sparge hambarele, magaziele. H IV 53, cf. CHEST. II 434, ALRM II/I h 292, 294, 345, ALR SN I h 138, ALR II 5319/182, 762, 791, 826, 848, 987. ♦ P. anal. (La pl.) Alveolele fagurilor. Timpul au sosit de a împle magaziile de rezervă și... a gîndi la hrana tinerelor albine. CALENDARIU (1844), 46/13. 2. (Astăzi rar, depreciativ) Prăvălie mare; magazin. Sînt de dat cu năiem niște odăi de lăcuință și o magazie de marfă boltită. GT (1839), 60²/35. Obiectu așezământului va fi d-a face negoțu cu vinuri mai cu seamă în țara Românească, va avea o magazie la București pentru vînzarea vinurilor (a. 1849). DOC. EC. 960. Teatrurile sînt bune, cafinelele împodobite de pe modelul celor din Paris și magaziile pline de marfă pariziană. ROM. LIT. 21²/10, cf. 411 ¹/31. Barbatul său îi aduce vrun turban... sau vro ciudată capelă, caprițioasă clădire de pene, flori și cordele, care aduna de doi ani tot colbul din magazia Ninei. NEGRUZZI, S. I, 239. Din distanță in distanță, linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta, ieșite în fața stradei: o brutărie, o băcănie, o librărie cu tot felul de cărți scolastice și de ziare. GHICA, S. 534. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari și luxoase, pînă la maghernițele cele umilite ale precupeților. FILIMON, O. I, 93. Scumpă modistă,... ce vrei de la mine? Capele, bonete? – Foarte-ți mulțămesc, că am prea multe. – Cu adevăraț!... ți-i magazia plină! alecsandri, T. I, 80, cf. BARCIANU, ȘIO 11₁, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Cu determinări care arată felul mărfii) I-au închis magaziile ce avea cu băutură (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 205/11. Magaziile de vin au cuprins locul tractirelor celor voioase din Constantinopoli. CALENDAR (1858), 29/13. Magazie de tutun. PONTBRIANT, D. Magazie de postăvarii, de haine gata. ap. TDRG. Să hoinărim prin București, să vă însoțesc prin librării și magazii de vechituri! TEODOREANU, M. II, 145. Viscolea, și domnul Papaciovschi nu putea să convingă pe negustor... Avu o privire de ură, și spre magazia de vechituri, și spre cerul necuviincios și arbitrar. SADOVEANU, O. VI, 634. ◊ F i g. Făcuse din curtea domnească un feli de magazie în care se vindea dreptatea, se vindea dregătoriile. CALENDAR (1850), 64/18. 3. Cutia metalică a puștii, in care stau cartușele înainte de a intra în camera cartușului. DiCȚ. ♦ (Argotic) Tabacheră, GR. S. VII, 118. II. (Regional) Calificativ dat unui cal mare și ciolănos. V. h a m b a r, m ă n ă s t i r e (Pantelimonu de Sus-Hîrșova). Cf. DR. V, 107. – Pl.: magazii. – Și: (regional) măgăzíe s. f. – Din ngr. μαγαξι.

MOȘÍC¹ s. m. (Folosit mai ales ca apelativ) Diminutiv al lui m o ș (I 1, 2); moșuleț. Moșicule ! știi prea bine că noi toate te iubim Și ca pe un tată tocma te avem și te cinstim. PANN, Ș. I, 21/7. Dar ce e lumea asta, moșicule ! HELIADE, O. I, 272. Să vii sîmbătă, moșicule, că astăzi nu face boierul milostenii. FILIMON, O. I, 256. Om bun, moșicule; sînt călător. ISPIRESCU, L. 262, cf. 335. Moșicule, fă bine de pune mîna pe-o cazma și scoate-mi pustia de comoară. DELAVRANCEA, ap. CADE. Moșicule și păiețică, Vă roagă și moșiu Ionică Să-i faceți o trebșoară mică. TEODORESCU, P. P. 131, cf. A V 15. – Pl.: moșici. – Moș + suf. -ic.

Valeriu Răspîndit și frecvent astăzi, Valériu, fem. Valéria, reproduce pe cale cultă un cunoscut nume gentilic Valérius, purtat de membrii unei foarte vechi ginte romane, Valéria; dintre aceștia, celebri sînt în istorie Publius Valerius Publicola, sec. 6 î.e.n. (figură legendară, învingător al etruscilor și al lui Porsena), Marcus Valerius Corvus, sec. 4 î.e.n. (consul și general roman, învingător al volscilor, samniților și etruscilor, căruia Augustus îi ridicase un monument; pentru cognomen → Corvin), Marius Valerius Maximus Corvinus, sec. 3 î.e.n. (eliberînd orașul Messana din Sicilia – astăzi Messina – de sub cartaginezi, primește și supranumele Messala) etc. Folosit deci de multă vreme, Valerius (a cărui formă mai veche era Valesius) a fost explicat, încă din antichitate, prin vb. valere „a fi puternic”, apoi „a fi sănătos” și este înrudit cu un alt nume frecvent astăzi → Valentin. Interesant de menționat este faptul că, atunci cînd se făceau recrutările sau recensămintele la romani, primii trecuți pe liste erau cei numiți Valerius, așezarea „celor puternici” în frunte fiind considerată de bun augur. De la Valerius au fost create apoi, în epoca imperială, prin derivare cu suf. -anus și -inus, Valerianus, fem. Valeriana și Valerinus (atestat în epigrafia latină). Devenite nume independente și purtate de creștinii din primele secole ale erei noastre, Valerius, Valeria, Valerianus pătrund în onomasticonul sacru, răspîndindu-se astfel, prin cultul unor martiri, în Europa. Mult mai frecvente în apus, numele ajung prin filieră greco-slavă la români. Prezența lui Valerie, Valerian și Valerin în onomastica noastră veche ridică însă cîteva probleme, care n-au fost rezolvate încă, referitoare la proveniența unor vechi forme populare Velerín, Velér și Lér, binecunoscute din folclor. Interesantă este mai ales figura legendară a lui „Ler împărat” (probabil legat și de „Lerul Ler” din colinde) pus în legătură fie cu numele amintite, fie cu Galer(ius); și Galerius și Valerian (ne referim la împărații romani cu aceste nume) au avut legături cu regiunile de la Dunăre, ultimul luptînd chiar aici cu marcomanii, goții, carpii și sarmații (lucruri mai sigure se vor putea spune probabil numai după o comparație a onomasticii folclorice din întreaga zonă balcanică). Ler(u) sau Lera (în rusă de ex., Lera, Lerusea, Leruha etc. sînt hipocoristice curente pentru Valerii sau Valerian) apar ca nume personale și în documentele noastre mai vechi, prima atestare, printr-un toponim, datînd din 1390-1400 (este vorba de „muntele Lereștilor” din Muscel). Din aceeași familie fac parte probabil și Vale sau Valu, de aici toponimul Vălești, Vălucu etc., forme care își găsesc paralele tot în onomastica slavă răsăriteană, unde Valea este un frecvent hipocoristic de la Valerii sau Valerian (acest lucru nu înseamnă neapărat că este vorba de împrumuturi, ci de existența unui model de formare a hipocoristicelor, comun multor popoare). Dar cum toate aceste forme par mai degrabă urme dintr-o perioadă mai veche a onomasticii noastre (prezența în toponimie este elocventă în acest sens), putem afirma cu certitudine că Valeriu și Valeria, Valerian și Valeriana (ultimele două cu apariții foarte rare, probabil și din cauza apropierii de un cunoscut sedativ, extras dintr-o plantă numită valeriană) au fost reluate în epoca noastră, pe cale cultă, din Occident sau din istoria romană. Forma masc. Valer pare din ce în ce mai puțin folosită, frecvente fiind însă derivatele Valerică și Valerica sau hipoc. Vali (acesta poate proveni și de la Valentina). ☐ Fr. Valère sau Valéry, Valérien, fem. modern Valérie, germ. Valerius, Valerian, Valeria (Valerie, Walli), it. Valerio, Valeria, Valeriano, Valeriana, magh. Valer, Valeria, bg. Valer(i), Valeria, Valerian, rus. Valerii, Valerian, Valeria etc. ☐ Valerius, sec. 1 î.e.n., autorul unei vaste istorii, cunoscute numai din referințele lui Titus Livius și ale altor istorici, Marcus Valerius Martialis, autorul cunoscutelor Epigrame, Caius Valerius Flaccus, autorul Argonauticii, inspirată din opera omonimă a lui Apollonios din Rodos, Publius Licinius Valerianus, împărat roman între anii 253 – 260 etc. ☐ Valère este un cunoscut personaj al comediilor lui Molière, dintre care amintim Tartuffe, Avarul etc.

mistui [At: PRAV. MOLD. 176/9 / V: (îpp) am~ / Pzi: mistui, ~iesc / E: mg emészt] 1-2 vtrp (D. organe digestive; c. i. alimente introduse în organism; fșa) A preface în substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului Si: a digera. 3 vt (Fam; îe) A nu (putea) ~ (pe cineva sau ceva) A nu putea suporta pe cineva Si: a nu înghiți, a nu suferi. 4-5 vtr (Prin exagerare) A face să nu mai existe Si: a distruge, a nimici. 6 vr A dispărea. 7-8 vtr (Spc) (Cu subiectul „focul”) A distruge prin ardere. 9 vt (C. i. bani, avere) A irosi. 10 vt (Fig; îvr) A revărsa asupra cuiva. 11-12 vtr (D. gânduri sentimente, griji, suferințe etc.) A chinui. 13 vt A distruge încetul cu încetul. 14 vt (Îvr) A apăsa. 15 vt A domoli. 16-17 vtr (C. i. un bun, o ființă etc; astăzi poetic) A face să dispară. 18 vr (Fig; înv) A se strecura. 19 vt (îvr; c. i. o întâmplare) A face să nu se afle. 20-22 vtri (Îvr) A (se) salva.

ȚĂRÎNĂ, (2, rar) țărîne, s. f. 1. Pămînt fărîmat mărunt. Pe țărîna proaspătă se înălțau ici-colo pîlcuri de zambile. SADOVEANU, O. IV 40. Cîțiva copilași... se jucau în țărîna pe care o aduceau din mijlocul umblat al uliței. CAMIL PETRESCU, O. I 464. În poală purta cîțiva pumni de țărînă. AGÎRBICEANU, S. P. 100. ♦ Pămîntul cu care se acoperă sicriul, cu care se umple groapa, mormîntul. Toți aruncară cîte o mînă de țărînă peste sicriu. BUJOR, S. 110. Cioclii au coborît săcriul în groapă, au aruncat țărîna și, isprăvind, s-au dus la o crîșmă. NEGRUZZI, S. I 32. ◊ (Simbolizînd moartea, uitarea) Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune, Peste toate o lopată de țărînă se depune. EMINESCU, O. I 134. (Expr.) Fie-i țărîna ușoară! = (formulă folosită cînd se vorbește despre un mort) odihnească-se în pace! Fie-i țărîna ușoară! nu l-am văzut niciodată ieșind din atitudinea lui socotită și demnă. GALACTION, O. I 95. Am biruit noi, care trăim, cei răniți, și mai ales cei care au murit, fie-le țărîna ușoară oriunde ar dormi! DELAVRANCEA, O. II 227. Soacră-mea – fie-i țărîna ușoară! – așa a făcut cu mine. CREANGĂ, P. 4. (Rar) A-și închina fruntea în țărînă = a muri. Acesta a făcut destule răutăți, pînă ce a venit vremea să-și închine și el fruntea în țărînă. SADOVEANU, O. VIII 246. Praf și țărînă = nimic; praf și pulbere. Praf și țărînă rămase și din fata cea mare de zmeu. ISPIRESCU, L. 225. ◊ (Simbolizînd pămîntul din care, după concepția biblică, a fost făcut omul și în care se preface omul după moarte) Țărînă – sîntem toți țărînă, E de prisos orice trufie... MACEDONSKI, O. I 36. Trupul tău, ce-a fost țărînă, în țărînă s-a preface. ALECSANDRI, P. I 199. ♦ Stratul de la suprafață (sau de la o mică adîncime) al pămîntului. Noi avem sub brazdă, în țărîna neagră, mai mulți Șoimărești decît cei care trăiesc astăzi. SADOVEANU, O. VII 101. Frați buni ai frunzelor din codru, Copii ai mîndrei bolți albastre, Sfințiți cu lacrimi și sudoare Țărîna plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. Ating țărîna cu fruntea. CARAGIALE, O. III 144. ♦ (Depreciativ) Ogor, țarină. Lui Avram Saizu nu-i revine din averea părintească decît un lot mizerabil de țărînă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 2/4. 2. Fig. Trup neînsuflețit; oseminte. Și totuși, țărînă frumoasă și moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă. EMINESCU, O. I 38. O singură fericire îmi mai rămîne. Ca țărînele noastre să se odihnească în același mormînt. BOLINTINEANU, O. 465. – Variante: (regional) țărnă (CREANGĂ, O. A. 126, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 282), țernă (HOGAȘ, H. 46) s. f.

MADAMĂ s. f. 1. (Franțuzism învechit) Soție. V. doamnă, jupîneasă, damă. Era cu el și madama lui și mai era și alte persoane mari cu madamele lor. DIONISIE, C. 205, cf. RUSSO, S. 108. 2. (Astăzi în forma madam; de obicei urmat de numele de familie sau, mai rar, de prenume) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (măritată); doamnă. V. cucoană. Tu roabă, și a cui? a unui judecător ! adu-ți aminte că ai avut cinstea de a fi madama de Valsan. HELIADE, B, 18/4. Madam Dardane rămasă înlemnită la această întrebare. GORJAN, II, 124/20. Multe închinăciuni... lui monsiu Chis și madamei Wimmer. KOGĂLNICEANU, S. 6.Tu te duci la megieșă noastră madama Ninteasa, unde să fac adunări spirituoase. ASACHI, PED. 7/13. Într-o vreme a izbutit chiar să fie admis corist în trupa madamei Carl. GHICA, S. 62. Vezi că erau mulți muștirii, jupîne, pînă să-mi dea madama gazeta. CARAGIALE, T. II, 16. Unele pălării sînt. . . scumpe foc, așa cum se și cuvine să le vîndă cele două vestite marșante de modă, madamele Bario și Briol. MACEDONSKI, O. III, 38. Madam Sara, văduva, a deschis prăvălie. CAZIMiR, GR. 41. Am scăpat de. . . cățelușa lui madam Știubeiu, care trecea. . . printre gard. C. PETRESCU, C. V. 16, cf. ALR II 3551/537. ◊ (La vocativ, neurmat de numele propriu, astăzi numai cu nuanță peiorativă, cf. cucoană) Madamă, tot mă iubești? BELDIMAN, O. 15/12. Puii, nebăgînd-o-n seamă: Cale bună-i zic, madamă. ALEXANDRESCU, M. 341. Ce cauți aici, madamo? CARAGIALE, T. II,162. Nu striga, madam! id. o. VI, 34. ♦ (Popular) Cucoană. Ba, mai vezi cîte-o madamă, ce torcea odată-n furcă, Cum fudulă și cochetă în cupea ușor se urcă. BELDiCEANU, P. 120. [Florile] le-au luat madamele, Să facă parfumurile, Să-și mirosească hainele. PAMFILE, CR. 70. Jupîneasă „pi la madame bătrîne”. ALR II 2870/848. 3. Femeie din personalul casnic al familiilor burgheze. V. jupîneasă. Spuni mata ti rog madamii să deie tinjirili deoparti și să le acoperi bini. BRĂESCU, M. B. 105. ♦ Femeie de serviciu la un hotel. Cheamă pe madama, i-a poruncit domnul Fotache portarului. STANCU, R. A. I, 28. 4. (Învechit) Guvernantă (străină). Madamele așază copiii în semicerc. BRĂESCU-VOINEȘTI, Î. 22. 5. (Peiorativ) Femeie de moravuri ușoare; s p e c. patroană a unei case de prostituție. Cf. STANCU, D. 358. – Scris și: (I, 2, după franțuzește) madame. – Pl.: madame. – Voc.: madamă și madamo. – Și: (2) madám (gen.-dat. lui madam și, învechit, madamei; voc. madam și, vulgar, madamo), (prin adaptare la sistemul fonetic popular) mădámă (IORDAN, L. R. A. 21) s. f. – Din fr. madame.

RĂPITOR, -OARE, răpitori, -oare, adj. (Astăzi rar) 1. (Mai ales substantivat) (Cel) care răpește o persoană. Nu putuse să-i scape de la răpitor pe iubita lui. ISPIRESCU, L. 27. ♦ (Pasăre sau animal) care răpește animale și le sfîșie pentru a le mînca; numele unui ordin de păsări de acest fel. În cuprinsul zonelor oprite vînătoarea este interzisă. Se va putea face numai combaterea răpitoarelor, pe baza unei autorizații. B. O. 1953, 36. ♦ (Cel) care ia pe nedrept un bun al altuia, care despoaie pe altul (v. hrăpăreț); care uzurpă un drept al altuia (v. uzurpator). Nu fi răpitor. NEGRUZZI, S. I 249. Alexandru Lăpușneanul... se înturna acum să izgonească pre răpitorul Tomșa. id. ib. 137. 2. Fig. Fermecător, încîntător. Templul... Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug. MACEDONSKI, O. I 103. Mi se desfășoară dinaintea minții uimite priveliști așa de răpitoare. ODOBESCU, S. III 93. Ș-apoi cîntă-mi viers de dor, Cu glas dulce, răpitor. ALECSANDRI, P. P. 206.

MANTIE, mantii, s. f. (Astăzi mai ales figurat sau în comparații) Veșmînt (de ceremonie) lung și larg, fără mîneci, ca o pelerină, confecționat dintr-o stofă grea și scumpă, adesea împodobit, care se purta peste celelalte haine. Cum ieșiră din Amara, cîmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfîrșită mantie de ermină, scînteind în lumina soarelui. REBREANU, R. I 215. Mantia lungă, pălăria cu pană... fac prea mare întipărire asupra domnișorilor din lumea așa-zisă bună. GHEREA, ST. CR. I 261. Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă, țesută cu fir de aur. ISPIRESCU, M. V. 43. ◊ Fig. Toamna goală se-nfioară... își aruncă-nfrigurată Peste trupul ei de spumă, Argintie și ușoară Mantie de brumă. CAZIMIR, L. U. 26. Ia vezi soarele colo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roșie. GANE, N. I 145.

OPINCĂ, opinci, s. f. 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele (astăzi și de cauciuc) cusută după forma labei piciorului și strînsă cu ajutorul nojițelor. Cei mai mulți din ei au opinci în picioare. SAHIA, N. 16. Opinca-i bună, săraca! îți șede piciorul hodinit și la ger huzurești cu dînsa. CREANGĂ, A. 24. Fudulie n-are, dar căldură are (Opinca). GOROVEI, C. 259. ◊ Expr. (Regional) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) = a păcăli, a trage pe sfoară pe cineva; a face pe cineva de rușine. Măi, măi, măi... să nu-mi fi pus opinca berbantu cel de Pepelea? ALECSANDRI, T. 832. Să nu-mi pui opinca-n obraz. ȘEZ. II 73. ♦ (Regional) Bucată de lemn montată sub stîlpii de susținere ai unei galerii de mină, cînd terenul din galerie e moale. 2. Fig. (învechit) Țărănime. Opinca nu mai are pe nimeni în adunarea dumneavoastră, pas, E. i 36. Acum sîntem chemați a purta împreună, tot noi, opinca, o stîncă pe umerele noastre. CREANGĂ, A. 167. Despot, sîntem țărani. Nu vindem țara noastră, nici cugetul pe bani... Opinca îți azvîrle pomana înapoi. ALECSANDRI, T. II 189. ◊ Expr. (Ieșit din uz) De la vlădică pînă la opincă = toți, din toate clasele sociale. Ni spuneați dinioarea că de acum toți au să ieie parte la sarcini, de la vlădică pînă la opincă. CREANGĂ, A. 167.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (Folosit și absolut; în concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare, p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. Am întîrziat, a zis taica Triglea intrînd. SADOVEANU, M. C. 44. Tăcut, posomorît, Andrei plecă capul în jos, fără să zică nimic, HOGAȘ, DR. II 85. Pe ici, pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți... mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. (Refl. pas.) Unii spuneau într-un fel, alții în alt fel și multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. (Fig.) Nu uita, bade, uita, Cum zice, bade, vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A nu (mai) zice nici cîrc (sau nici pis sau nici (o) boabă) v. c. A zice aman v. aman. A zice zău = a se jura. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? Zic zău, mîndro, că nu-mi pare, Numai inima mă doare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. Ci te uită la bărbat De ți-l vezi de minunat: Ia-l de brîu Și-l țîpă-n rîu, Și zi zău, Că nu-i al tău! id. ib. 463. A zice nu (sau ba) = a refuza, a se opune, a rezista; a tăgădui. Atuncea n-oi zice ba, m-oi mărita după dînsul. SBIERA, P. 146. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata Eu n-aș zice ba. ALECSANDRI, P. P. 7. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea, importanta. Ce va să zică aceea să plătesc? întreabă dînsul. ISPIRESCU, L. 137. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Avea ochi albaștri, ceea ce vra să zică mult, și era frumos băiet. EMINESCU, N. 86. Ce vrea să zică schimbarea asta repede. BOLINTINEANU, O. 339. Refluxul vra să zică cînd să umflă apa și să varsă la uscat. DRĂGHICI, R. 43; b) deci. Va să zică pleci. Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat, cu un termen mai propriu. O lumină mi se făcu dinaintea ochilor, care-mi dădu puterea de a mă stăpîni, sau mai bine zicînd îmi nimici puterea de a mai dori. GANE, N. III 46. Fiecare țăran rus primește, sau mai bine zicînd păstrează... casa și îngrăditura sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 179. Așa zicînd v. așa. ♦ (Cu un complement în cazul dativ) A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. Stăi, Roibule, zise el blînd calului, stai aici oleacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăz. SADOVEANU, O. I 370. Și atunci numai iată ce le iesă înainte un om spîn și zice cu îndrăzneală fiului de crai: Bun întîlnișul, voinice! CREANGĂ, P. 199. Expr. A nu zice cuiva (nici) negri ți-s ochii v. negru. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ Impers. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ISPIRESCU, L. 50. ♦ (Regional) A comunica, a transmite, a face cunoscut. M-am întîlnit astăzi... cu Alecu într-o casă și m-o însărcinat să-ți zic că nu te iubește nicidecum. ALECSANDRI, T. I 77. ♦ (Neobișnuit) A scrie. Măi frate. Ian zi-mi și către Oacheșa mea un rînd-două... Zi-mi, pe coaja asta de brad. CAMILAR, N. I 254. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. Vasile zicea că nu știe nimic, dar bănuiala tot rămînea. DUMITRIU, N. 246. Dacă căutați ceea ce ziseși, aici este. ISPIRESCU, L. 7. Mort, copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Rea soacră-am căpătat; Intră-n casă ca o coasă Și zice că nu-s frumoasă, Șede-n vatră ca o piatră Și zice că nu-s bărbată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. ◊ Expr. A-i zice cuiva inima (sau gîndul), se spune cînd cineva are o presimțire. Rămîi cu noi; căci ne zice gîndul că vei peri. ISPIRESCU, L. 8. Se uită și el la dînsa; și parcă îi zicea inima ceva; dară nu pricepu nimic. id. ib. 34. ◊ (Subiectul gramatical este exprimat printr-o propoziție subiectivă) Apoi am văzut că pogoară alți oameni din poieni oile și vacile; le-am pogorît și eu. Zice că are să vremuiască. SADOVEANU, B. 22. (Ca formulă inițială, în basme, v. cică) Zice că era într-o țeară departe, departe, și e de mult de-atunci, era un împărat. RETEGANUL, P. II 3. Acuma zice că erau odată doi frați. ȘEZ. I 239. (Refl.) Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Romînească. CAMIL PETRESCU, O. I 365. ♦ A promite, a afirma. Foaie verde trei pătace, Zis-a maica că mi-a face Un pieptar și-un lăibărac Și m-a da după un diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Uite, maică, urîtul Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie. El zice c-o să mă ieie. id. ib. 274. Cînd zici și nu faci, mai bine să taci. ♦ A răspunde, a riposta; a opune, a invoca în discuție. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce. CREANGĂ, P. 119. Mult mă-ntreabă inima, Bine mi-i, mie, ori ba? Și eu zic că nu mi-i rău... Lacrimile-mi curg părău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ♦ (Mai ales în fraze negative) A reproșa, a obiecta. Ferice de părinții care l-au născut, că bun suflet de om este, n-am ce zice. CREANGĂ, A. 19. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că..., să n-avem vorbă. Faceți cum vreți. Să nu ziceți că nu v-am dat de știre. ALECSANDRI, T. I 224. ♦ A contesta. Fost-aiși d-ta la tinerețe, nu zic, dar acum îți cred; dă, bătrînețe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă? CREANGĂ, P. 230. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii... Fata de împărat nu așteptă să-i zică de două ori și se duse drept la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. De-oi trăi ca frunza-n vie, Nu iau fală cu moșie, Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă, Ce voi zice eu să facă. Cînd oi zice: taci, să tacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 436. 3. (Popular) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Începe a zice dulce cintece de inimă albastră. SADOVEANU, O. VII 287. Ș-acel rege-al poeziei vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. ◊ Intranz. Începură a zice din surle și bucatele se aduseră pe masă. NEGRUZZI, S. I 151. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. Cînd am văzut așa, ce-am zis? Să ies să răsuflu oleacă. DUMITRIU, P. F. 45. Zic așa: îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. N-aș ști ce să zic... DELAVRANCEA, O. II 184. Am avut un drăguț dulce Ș-am tot zis că nu-l vor duce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. (Intranz.) Mai știu eu cum să zic, ca să nu greșesc? CREANGĂ, P. 276. Boierii toți vor zice cum zice domnitorul. ALECSANDRI, T. II 152. ◊ Expr. (Că) bine zici (zice etc.) = bună idee! ai (are etc.) dreptate, e just. Bine-a zis cine-a zis că unde-i cetatea mai tare acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. Că bine zici, mamă; iaca mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. id. ib. 87. Bine ziceam eu, chir Manoli, la 1825... – Bine ziceam eu, cucoane Matachi, la 1821. ALECSANDRI, T. I 349. Așa este, bine zici, am văzut. DRĂGHICI, R. 43. (Fig.) Bine-a zis frunza de vie, Că dragostea nu-i moșie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219. Ce-am zis cu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane, ai? DUMITRIU, N. 91; b) așadar, deci. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea. DUMITRIU, N. 90. Pe ăia din Dobrunu și care or mai fi fost, i-ai dus la oraș, zi? id. ib. 120. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, ce-ai socoti, cum ți-ar părea? Macar tu să fii acela, ce ai zice cînd ți-ar strica cineva somnul? CREANGĂ, P. 253. Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme. DELAVRANCEA, O. II 244. Să zicem că s-a tăiat fiecare pîne în cîte trei bucăți, deopotrivă de mari. CREANGĂ, A. 147; b) de exemplu, de pildă. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că..., a (se) putea crede că... Mișca și el picioarele alene, unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă. ISPIRESCU, L. 34. Ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. id. ib. 34. Ascultînd grăind pe Neron... Ai fi zis că-i ca și Titus al lumelor îndulcire. CONACHI, P. 283. ◊ (La pers. 2, cu valoare de impersonal) Ai zice că ard pădurile de brazi și molizi. DELAVRANCEA, O. II 105. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a pune cuiva nume; a numi (v. porecli). Deodată auzi un grai dulce care îi vorbea și-i zicea pre nume. ISPIRESCU, L. 139. Oamenii... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni. EMINESCU, O. I 151. Foicică foi de sfecle, Nu-mi mai zice pe porecle. TEODORESCU, P. P. 337. (Impersonal) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. Și pe atunci îmi zicea în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrei. CREANGĂ, O. A. 285. Și mi-or zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă; Mi-or zis floarea florilor, Dragostea feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. Să-mi zici cuțu dacă... v. cuțu. Să nu-mi (mai) zici pe nume v. nume. Zi-i lume și te mîntuie v. lume. ♦ A numi un obiect cu numele lui. Și cum ii zici? – Inel îi zic! COȘBUC, P. I 67. ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). Sau cum s-ar mai zice la noi în țărănește, era frumoasă de mama-focului. CREANGĂ, P. 276.

PARA², parale, s. f. 1. Veche monedă divizionară, a cărei valoare a variat după epoci; (astăzi la pl. sau în expresii) ban de valoare neînsemnată (v. gologan). Avea în chimir puține parale mărunte de argint și a băut vin de acele parale. SADOVEANU, P. J. 522. Nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia. CARAGIALE, O. III 60. Supt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii care fac 13 parale. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para sau a fi, a se afla fără (nici o) para (chioară sau frîntă) = a nu avea nici un ban. Se afla omul la bătrînețe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecît măritate și el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le înzestreze. CARAGIALE, O. III 199. Prin scrisoarea din 5 aprilie... îmi dai comisioane pe cari cu părere de rău nu le pot face pînă a nu primi bani de la tine sau de-acasă, căci acum mă aflu fără para. BĂLCESCU, la GHICA, A. 503. A lega paraua cu zece noduri v. lega (I 3). (În legătură cu «a da socoteală», «a achita», «a plăti») Pînă într-o para sau pînă la (o) para = pînă la ultimul ban; fără să lipsească nimic, exact. Nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă într-o para. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Se dă dator să plătească pînă la para. CARAGIALE, S. N. 84. (În legătură cu evaluări bănești) Ca o para = fără discuție, sigur, clar, neîndoielnic. O moșie, care face 250 de mii de lei ca o para. CARAGIALE, O. II 23. (Familiar) A ști cîte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința cuiva, a ști că nu prețuiește mult, că nu-i mare lucru de capul lui. A face (pe cineva) de două parale = a spune cuiva vorbe grele, a-l ocărî strașnic, a-l batjocori, a-l face de rîs. A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut, a-i face mustrări, a-l lua din scurt. ◊ Cinci parale = monedă, astăzi ieșită din uz, care valora a douăzecea parte dintr-un leu. Întinzînd în întuneric pumnul în care strîngea gologanul, ea suspină: «numai... cinci parale!». VLAHUȚĂ, N. 112. 2. (Familiar, mai ales la pl.) Bani; avere în bani. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aș zice nimica. Mi le ia și pace bună! Dar îs paralele lui. SADOVEANU, B. 128. Tu totdeauna ai fost băiat cu parale. Ai avut bani de cînd te știu. CAMIL PETRESCU, N. 43. Țara geme-n angarale, Vodă numără parale. LIT. ANTIMONARHICĂ 110. ◊ Expr. (Familiar) Face parale = merită să fie apreciat, are valoare, e bun, frumos. Acuma-i vremea să ne grăbim. Acuma face parale calul bun și prietinul statornic. SADOVEANU, O. I 512. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale = este lipsit de valoare.

BEȚIE, beții, s. f. 1. Stare de intoxicație în care se află omul beat și care se caracterizează prin amețeală, tulburare a minții etc. Se îmbăta totdeauna și plîngea la beție. SADOVEANU, O. II 197. Beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Omul bețiv nu știe Ce face la beție. PANN, P. V. I 111. Ieri ai fost dat la beție, Astăzi veniși la trezie, Dar n-ai prins la cuminție. ALECSANDRI, P. P. ◊ Beție cu stupefiante sau beție rece = stare de amețeală și de tulburare a minții produsă de introducerea în organism a unor substanțe toxice (morfină, cocaină, eter etc.). 2. Deprindere sau patimă de a bea în cantități mari băuturi alcoolice; obiceiul dease îmbăta. Cărțile cele bune... [îi învață] cum să se ferească de lene și de beție. NEGRUZZI, S. I 299. ◊ (Ironic) Darul beției = obiceiul de a bea. 3. Petrecere, de cele mai multe ori degradantă, cu băutură (cîntare și joc); chef. Prin mintea lui Ion trecu într-o lumină de fulger noaptea de beție și prăbușirea lui cumplită. SADOVEANU, O.II 200. ◊ Expr. (Popular) Beție la toartă v. toartă. ◊ Fig. Ziceau oamenii... că-n loc De inimă el poartă un foc... Ce-l arde și-l zdrobește și-n veci nu-l poate stinge Decît numai beția de Lacrămi și de sînge! COȘBUC, P. II 177. 4. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine, pricinuită de un sentiment, de o dorință sau de o pasiune puternică. Artistul trebuie să realizeze [opera sa] în bucurie, în beția de a crea. CAMIL PETRESCU, T. II 147. ♦ (Glumeț) Beție de cuvinte= umflat, bombastic; revărsare de cuvinte (inutile). ♦ Calitate pe care o are cineva sau ceva de a provoca tulburare, uitare de sine. Beția zilei aceleia de primăvară îi cucerea tot mai mult, și iubirea care-i purta înlănțuiți li se părea că e mai adîncă decît toate iubirile lumii. SADOVEANU, O. IV 77. Pornire nestăpînită, furie. [O apuca] o adevărată beție de a risipi, de a-și arăta toată vanitatea ei de fată bogată și răsfățată. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37.

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

Maxima debetur puero reverentia (lat. „Cel mai mare respect îl datorăm copilului”) – Versul acesta, al 47-lea, desprins dintr-o satiră a lui Iuvenal (a XIV-a), face parte din pasajul în care se spune că nimic din ceea ce poate supăra văzul sau auzul nu trebuie să calce pragul casei unde se află un copil. Deci înțelesul versului, ajuns zicală, este că trebuie să ferim copilul de vorbe urîte, de obiceiuri rele ș.a.m.d. – întocmai sau încă și mai mult decît ne impun buna-cuviință și respectul față de maturi. Cuvintele acestea (poate cele mai afectuoase și condescendente ce-au ieșit de sub pana necruțătoare a causticului satiric latin) au căpătat astăzi, cînd se acordă cea mai mare atenție creșterii și educației copiilor, o actualitate și o aplicare care le dă adevărata strălucire. LIT.

OCOL (pl. -oale) sn. 1 Drum ce face cineva cînd nu urmează calea dreaptă sau cea mai scurtă, înconjur : porumbelul... fără nici un ~ veni și se puse drept pe capul băiatului (ISP.) ¶ 2 Drum, călătorie de jur împrejur: a făcut ~ul pămîntului; a da ~, a ocoli, a merge de jur împrejur: se ducea adesea prin grădină, da ~ mărului și tot plănuia (ISP.) ¶ 3 Îngrăditură pentru vite: șuri și ocoale pentru boi și vaci (CRG.); a făcut ficiorul un ~ bun și tare și bine îngrădit și a închis într’însul doi bivoli (SB.) ¶ 4 Mold. Trans. Maram. Bătătură, curte, ogradă ¶ 5 ⏲ ⚖️ ‡Plasă, plaiu (veche împărțire administrativă a județelor); (astăzi) circumscripție judiciară: judecător de ~; judecătorie de ~ [vsl. okolŭ].

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). Gătiră o cină plăcută numai în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate. ALECSANDRI, P. P. 67. Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. ◊ Fig. Lucru valoros, care prețuiește mult (pentru că este rar). ◊ Aur alb = energia captabilă (și foarte valoroasă), a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței (considerate ca valoare economică). ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiță de aur, cîmpia înverzește. ISPIRESCU, L. 23. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calități. Cruce de aur (la sau cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i fi gura de aur sau a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul ca lucrurile bune pe care le dorește cuiva să se împlinească. ♦ Foaie subțire, pojghiță din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur. ♦ Fig. Poleială, văpaie, strălucire (ca a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat și zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Și brazdele negre le-neci în aur de soare. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus sau imitînd acest metal și folosit la țesut sau la cusut. Na-ți năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să știi, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ Veșmînt (scump) țesut din asemenea fire. (În basme) Împăratul era îmbrăcat numai în aur. POP. ◊ (Adverbial) La coșarul dărîmat Stă boierul răzimat, Numai aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăție; fig. belșug. Sătul de aur ca o căpușă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Și vor aduce și-n casa noastră și-n sat Viață mai bună și rod îmbelșugat. VINTILĂ, O. 41. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. Sete de aur = lăcomie de bani, goană după avere. Plată în aur = plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti cu aur = a plăti cu bani mulți. A cîntări cu aur = (odinioară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulți bani. Tot aurul din lume să-mi fi dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preț n-am fi spus sau făcut ceea ce ni s-a cerut.

MĂRITÁRE s. f. 1. (Astăzi rar) Măritat¹. Marie țiganca după măritare iâi a ieși stiarpă (a. 1 784). IORGA, S. D. XVI, 339. În ziua a doua era prescris a se face țeremonialul măritărei dupre ritul tatar. ASACHI, S. L. II, 55. Acolo nu va fi nici însurare, nici măritare, ci vor fi toți într-o potrivă. ALEXANDRIA, 148/17. O haină de doliu ar fi trebuit să port de la măritarea mea. NEGRUZZI, S. III, 183. Că mai sînt în lume fete. . . Cari așteaptă măritare. F (1 886), 332. 2. (Regional ; în sintagma) Măritarea urzicilor = înflorire și maturizare a urzicilor, după care nu mai sînt bune de mîncat. Cf. m ă r i t a t² (2). MARIAN, S. R. II, 280. – V. mărita.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

ZI (pl. zile) sf. 1 Spațiul de timp de cînd răsare soarele pînă apune (în opoziție cu „noaptea”): și zise Dumnezeu: fie făpturi luminoase în tăria ceriului, și desparță dzua și noaptea (PAL.); Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește (EMIN.); zilele de vară sînt mai lungi decît cele de iarnă; a ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s’a fi sfîrșit (CRG.); ~ și noapte nu înceta tunurile Turcului cum și a Neamțului din cetate (MUST.); a face noaptea ~ și ziua noapte 👉 NOAPTE1; toată ziua, cît ține ziua, de dimineață pînă seara; 👉 TOT¹ I. 2; în toate zilele; în fie-care ~; nu era ~ de la Dumnezeu, nu trecea o zi: nu era zi de la Dumnezeu fără d’a înregistra evenimente de acelea care emoționau (I.-GH.); (haină) de toate zilele, care se poartă în fiecare zi; cît toate zilele (de mare), foarte mare: biata femeie făcu niște ochi mari cît toate zilele (DLVR.); minciună cît toate zilele de mare (PANN) ¶ 2 Acest spațiu de timp cu privire la starea atmosferei, la temperatură: ~ senină, noroasă, ploioasă, frumoasă, urîtă, caldă, rece ¶ 3 Spațiul de timp cît ține ziua și noaptea și în care interval pămîntul își îndeplinește rotațiunea în jurul său: anul are 365 de zile; unele luni au cîte 31 de zile; cheile acestea sînt de la palatele noastre care sînt atît de multe, cîte zile-s într’un an (RET.); un an de zile, un an deplin, încheiat, întreg, zi cu zi, fără întrerupere: drumeața, pornind, a mers iar un an de zile tot prin locuri sălbatice și necunoscute (CRG.); ani de zile, ani mulți: au trecut ani de zile pe cari i-am trăit căutîndu-mi prin Moldova de treburi (SLV.) ¶ 4 💫 Zi solară, spațiul de timp între două treceri consecutive ale soarelui la meridian, variabilă în cursul anului; zi astronomică, zi solară mijlocie, măsurată cu începere de la amiazi; zi civilă, zi solară mijlocie, măsurată de la miezul nopții; ~ siderală 👉 SIDERAL ¶ 5 Însoțit de un adjectiv calificativ: zile amare, negre, fripte, traiu nesuferit, plin de necazuri, viață amară; (P): a strînge bani albi pentru zile negre 👉 BAN¹7; ~ albă, bună, zi fericită, liniștită: copiii... nu mai aveau ~ albă, căci ea se ținea mereu de cîra lor (ISP.); pl. tot zile albe duc (DLVR.); De cînd maica m’a făcut, Zile bune n’am avut (IK.-BRS.); 👉 DIMINEAȚĂ I.; bună ziua! formulă de salutare, întrebuințată de cel ce vine într’un loc sau se întîlnește cu cineva; ziua bună! formulă de salutare la plecare; a-și lua ziua bună, a-și lua rămas bun: își luară ziua bună unul de la altul cu lacrimile în ochi și se despărțiră (ISP.); ~ mare, zi însemnată, memorabilă: niște zile mari ca aceste le așteaptă și ei cu mare bucurie tot anul (CRG.) ¶ 6 Însoțit de un alt determinativ care precizează mai de aproape situația, destinația sau însemnătatea zilei; ziua de astăzi, a) azi, ziua în care ne aflăm, ziua de față; b) timpul de față, vremea în care trăim: într’această ~ de astăzi, fiind supărați și usteniți de truda postului, aflăm sfînta și cinstita cruce la mijlocul sfîntului post (VARL.); au rămas izbînda la Turci, luînd Țarigradul... de-l stăpînesc Turcii pînă în zioa de astăzi (GR.-UR.); n’am să uit ziua de ieri; F: a căuta ziua de ieri 👉 IERI; cine știe ce ne mai aduce ziua de mîine; nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine (CRG.); ziua de apoi 👉 APOI I. 3; – ~ de tîrg; ~ de judecată; ~ de lucru; ~ de sărbătoare; – ~ de post; ~ de sec; ~ de dulce; în spec. la designarea unor zile din calendar sau de sărbătoare: ziua de 24 Ianuarie e o zi însemnată în istoria noastră; zilele Babei 👉 BABĂ8; l-au îmbrăcat cu căftan de domnie în ziua de Crăciun (MUST.); dacă ninge ori e moleșiniță în ziua de sf. Vasile, va fi îmbelșugat tot anul (GOR.); cum va fi în ziua de Florii, așa va fi în ziua de Paști (GOR.); 👉 CRUCE5, LUP2, URS2; – zi aniversară: a-și serba ziua nașterii, nunții; ziua numelui, mai adesea, fără atribut, ziua: m’a felicitat de ziua mea ¶ 7 În legătură cu un numeral: Căci Dumnezeu poruncește șase zile să muncești Ș’a șaptea zi, Dumineca, din lucru să contenești (PANN); în spec. pentru a indica o dată: Constantin Beizadea... au intrat în Iași în anul 7248, Septemvrie în două zile, într’o Duminecă (NEC.); zi ’ntîiu, †zi întîiu, ‡zi deutîiu, prima zi a lunii: la zi ’ntîiu de Aprilie este un fel de datorie, pentru cine ține la tradițiuni, să mință și să mistifice (CAR.); Constantin-Vodă... purces-au în zi întîiu a lui August și au mers la Țarigrad cu cinste (NEC.); apărînd cetatea de năvala Turcului din 5 zile a lui Iulie pînă în zi întîiu a lui Septemvrie (MUST.); în zi dentîiu al zece luniei iviră-se vîrhurele munților (PAL.) ¶ 8 După prepoziții. Zi cu zi, o zi după alta, în fie-care zi: văzînd-o ~ cu ~, a ajuns s’o placă... și a cerut-o în căsătorie (CAR.); Turcul, dibaciu, putea ști... ~ cu ~ starea în care se aflau negocierile dintre trimisul rus și ministrul Porții (I.-GH.); ‡cu ~ cu noapte, zi și noapte: zis-au Domnul Tătarilor... să stee cu ~ cu noapte cu ai săi slujitori să iee mănăstirea (LET.); (lucrător) cu ziua, plătit pentru fie-care zi de lucru, pentru zilele în care lucrează; cu zilele, trec multe zile la mijloc: începu a săgeta la căprioare și... de multe ori nu venea cu zilele p’acasă (ISP.); nu vine pe la noi cu zilele (PAMF.); – ‡de ~ de noapte, zi și noapte: un patriarh... venise cu Grigorie-Vodă aice în Iași și au stătut de ~ de noapte cu rugăminte (NEC.); – din ~ în zi, cu timpul, din ce în ce mai mult: așa și cinstea, den ~ în zi micșurîndu-i-se, de inimă rea puțin de n’au murit (GR.-UR.); din ~ în ~ ieșeau tot mai învederat la iveală deosebirile de temperament dintre noi (SLV.); – într’ o ~, într’una din zile, într’o bună zi, odată, la un moment dat; i-am tras într’ o ~ o bleandă, pentru că nu-mi da pace să prind muște (CRG.); într’una din zile... toți zeii... fură poftiți la nunta unui zeu mai mic (ISP.); – la ~, la curent: fără dînsul, lucrările cancelariei n’ar fi putut fi la ~ (BR.-VN.); – pe ~, pentru o zi; în cursul unei zile: e plătit cu două sute de lei pe ~; au pus Domn pre un om prost, anume Antoni, și-i da nafaca pe ~ cîte zece costande (MUST.); fac drumul acesta de patru ori pe ~; pe ~ ce merge, cu cît trec zilele, cu cît trece vremea, din ce în ce: pe ~ ce merge se face mai voinic; – peste ~, în timpul zilei ¶ 9 Sumă ce se plătește pentru o zi (de lucru, ca leafă, ca dobîndă, etc.): îmi datorește încă 15 zile ¶ 10 Drumul cît se poate face într’o zi cu picioarele: răcni leul, nenișorule, de se cutremurară toate prejmetele... și de se auzi cale de nu știu cîte zile (ISP.) ¶ 11 Dată: scrisoarea e fără ~ ¶ 12 Termen, soroc: a fixa o ~; îți dau banii, dar să mi-i plătești la ~ ¶ 13 Moda zilei, moda de acum, moda curentă; oamenii zilei, oamenii de care se ocupă, de care vorbește, pe care-i cinstește lumea în timpul de față; ordinea zilei 👉 ORDINE8 ¶ 14 A ținea zile, a-și impune anumite zile de post: Măicuță... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 15 A vedea ziua (după fr. voir le jour), a se naște: iacă epoca în care Ioan Cîmpineanu a văzut ziua (I.-GH.) ¶ 16 Lumina zilei (după fr. le jour): Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorîtă, Unde pătrunde ziua printre ferești murdare (EMIN.) ¶ 17 pl. Viață: merg eu să cerc a face pace cu el, că, de ne spune la înălțatul împărat, e vai și amar de zilele noastre (RET.); cine dă acul cu ața într’însul își dă zilele (GOR.); cît de frumoasă e lumea, și ce bine e să-ți trâești zilele în mijlocul ei! (SLV.); el nu-și primejduește zilele, pînă cînd nu vede cîtuși de puțină nădejde de izbîndă (ODOB.); acești oameni, mulțămiți că și-au scăpat zilele, se deprinseseră cu ideea că n’o să mai găsească în urmă decît cenușă (NEGR.); a avea zile, a-i fi scris să mai trăească, a nu-i fi dat să moară: leatopisețul întreg să aștepți de la noi, de vom avea zile (M.-COST.); am avut zile și am scăpat (GN.); n’am omorît eu pe tata și pe mama, ci au murit că n’au avut zile (PANN); a-și ținea zilele, a-și întreține viața, a se hrăni: munca lui d’abia aducea cu ce bruma să-și ție zilele (ISP.); numai cu aceste alunele și bubuiețe și-a ținut ea zilele (SB.); a-și urî zilele, a nu mai vrea să trăească, a i se urî cu viața, a se sătura de viață: multă minte îți mai trebue, zise un străjeriu bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele! (CRG.); – Ⓟ n’ar mai ajunge cu zile! întrebuințat ca blestem: mai anțărț mi-au venit, n’ar mai ajunge cu zile, niște tîlhari de Lipoveni (GRIG.); a muri cu zile, a muri din vina celor ce l-au îngrijit la boală, a muri înainte de vreme; a scăpa cu zile, a scăpa cu viață: de bună samă că dacă s’a duce acolo, nu scapă cu zile (VAS.); ‡a se ținea cu zile, a socoti că va mai trăi: toți se spăimîntară, că-i duc să-i omoare, și nici unul nu se mai ținea cu zile, ce toți aștepta din ceas în ceas ce urgie le-ar veni asupră (MUST.); a i se urî cu zilele, a se sătura de viață, a nu mai vrea să trăească: lasă-ne în pace, dacă nu ți s’a urît cu zilele (VLAH.); ‡cu zilele amînă 👉 AMÎNĂ1 ¶ 18 pl. Vremuri: Duca-Vodă... slujind și în zilele altor Domni la curte, l-au boierit (MUST.); le au spart de atunce cuibul lor de la praguri, unde le era lăcașul lor din zile bătîtne (N.-COST.) ¶ 19 pl. Ani: Iară noi? noi epigonii? Simțiri reci, bârfe sdrobite. Mici de zile, mari de patimi... (EMIN.); și fură zilele lu Adam deacă născu Sit 8 sute de ani (PAL.), moșul, încărcat de zile cum era, ...îmi arătă drumul pe unde să ies acasă (ISP.) ¶ 20 ZIUĂ, timpul cît luminează soarele: și despărți Domnedzeu lumina de la întunerec, și chemă lumina dzio și întunerecul noapte (PAL.); a se face, a se lumina de ziuă, a începe să se lumineze, a se ivi zorile: nu se luminase bine de ziuă și împăratul era în grădină ca să vază merele cele aurite (ISP.); cum se făcu ziuă, culese cîteva mere, le puse pe o tipsie de aur și le duse de le înfățișă tatălui său (ISP.); 👉 ORB l. 1; a se crăpa de ziuă 👉 CRĂPA3; a se omizi de ziuă 👉 OMIZI; în faptul zilei 👉 FAPT² I. 6; zori de ziuă 👉 ZORI³1; despre ziuă, spre ziuă, aproape de a se lumina de zi; șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu (CRG.); despre ziuă cînd somnul e mai dulce auzi un fîlfîit ca un stol de păsări că se apropia (ISP.): fata Împăratului... s’a sculat peste noapte, cam spre ziuă, cînd somnul este mai dulce (ISP.); pînă în ziuă, a) pînă a se lumina de zi; era încă mult pînă în ziuă, cînd ajunseră la curtea împăratului (RET.); b) dis-de-dimineață: cînd au ieșit din Botoșeni, pînă în ziuă, fiind negură, s’au rătăcit un cămăraș a lui (MUST.); pînă la ziuă, pînă a se lumina de zi: a dormit tun pînă la ziuă, parcă ar fi făcut un ziafet (CAR.); au dat în trîmbiță și în dobe sămn oștilor sale, cînd era trei ceasuri pînă la ziuă (MUST.); e ziua albă, s’a luminat bine de zi: era ziua albă, cînd ajunse la ei, dar ei dormeau încă, că vara-s nopțile scurte (RET.); e ziua mare, e în plină zi, e lumină de-a binele: și cum n’aveau să vadă, dacă era ziua mare și vreme de primăvară (VAS.) ¶ 21 De ună zi(le) 👉 DEUNĂZI. II. ZIUA adv. În timpul zilei: petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); ziua ca ziua, mă mai iau cu caprele, dar noaptea toate stihiile năpădesc pe mine (ALECS.); ziua mare, ziua nămiaza mare, ❍ziua miază mare, ‡ziua amiazăzi mare, în toiul zilei, în plină zi: începuse ziua mare pe uliță a prăda (LET.); da bine, boierule, în cuprinsul dumitale se poate ca ziua nămiaza mare să ne calce hoții (ISP.); mă furișez din casă și mă duc, ziua miaza mare, la moș Vasile (CRG.); o trimetea cu careta domnească... ziua amiazăzi mare pe uliță, Ia feredeu (NEC.) [lat. dīes].

LUCRA, lucrez, vb. I. 1. Intranz. A face o muncă (utilă); a munci. Astăzi nu mai e chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. C. PETRESCU, R. DR. 62. El într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. ISPIRESCU, L. 137. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», exprimînd obiectul muncii sau locul unde se execută munca) Lucrează la un roman. ▭ Ia gîciți de cin’ mi-i dor?... De-un flăcău cam negricios Care-mi lucra la ogor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Tranz. (Complementul este meseria practicată sau obiectul muncii) Cutreierînd lumea învățînd și pre bun și pre rău cum să prășească și să lucreze vița. ISPIRESCU, U. 103. El lucra ciubotărie. CONTEMPORANUL, I 165. De grijă ți-am purtat, Ogorul ți l-am lucrat. ALECSANDRI, P. P. 295. ◊ Expr. A nu avea ce lucra = a nu avea altceva mai bun de făcut decît... Și bădița Vasile n-are ce lucra? – Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum. CREANGĂ, A. 8. 2. Intranz. A fi în mișcare, în acțiune, a dezvolta o activitate. Seva primăverii nu lucra numai în arborii vechi și în florile grădinilor, ci și în afund, sub picioarele mele. SADOVEANU, E. 82. Cauzele... există și lucrează simultan. EMINESCU, N. 33. Toată firea... lucrează zi și noapte sporind cătră înmulțire. CONACHI, P. 270. ◊ (Despre instrumentele de care se servesc oamenii în procesul muncii) Motoarele lucrează intens. ◊ Fig. Portul o să lucreze bine, a fost un an bun agricol. BART, E. 191. ◊ (Despre facultățile omului) Jder începu a rîde. Dar îndărătul rîsului care îi steclea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învierșunare. SADOVEANU, F. J. 745. 3. Intranz. A acționa în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva. Critica trebuie să răspundă... prin ce mijloace această creațiune artistică lucrează asupra noastră. GHEREA, ST. CR. I 40. Își făcea leacurile și se trata, deși acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. NEGRUZZI, S. I 208. 4. Tranz. A da unui material brut altă formă; a prelucra. A lucra fierul. ◊ Refl. pas. Această buruiană putea să se lucreze ca inul. DRĂGHICI, R. 52. ♦ A fabrica, a confecționa. Costumul lapon de sărbătoare, lucrat din piei înflorite cu broderii, emoționează profund. STANCU, U.R.S.S. 61. ♦ A coase, a broda. (Absol.) Colo lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac... O vezi printr-o albă perdea străvezie Cum mereu lucrează. EMINESCU, O. I 363. ♦ A clădi. Meșterii grăbea... Dar orice lucra Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ♦ A depune un efort permanent de îmbunătățire, a perfecționa. A-și lucra versurile. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A pune ceva la cale împotriva cuiva; a urzi. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A unelti împotriva cuiva, a săpa pe cineva. Parcă-mi spune inima că m-a lucrat Cînele Negru la divizie. CAMILAR, N. I 162. Există desigur în redacție o canalie care-l lucrează. C. PETRESCU, C. V. 134. Și zi, mă lucrași? CARAGIALE, O. I 140. ◊ Expr. A lucra pe cineva în foi de viță = a unelti împotriva cuiva cu multă dibăcie, astfel ca victima nici să nu simtă. Toată lumea își amintea cum îl «lucrase în foi de viță» pe Tudor Vladimirescu... în acele luni din 1821. CAMIL PETRESCU, O. II 358. – Prez. ind. și: (Transilv., Bucov.) lucru (COȘBUC, P. II 183, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117).

MÎINE adv. (Și în formele mîne, mîni, mîini) în ziua care urmează după cea de azi, în ziua următoare. Am să cuget la noapte și voi vedea mîni ce am de făcut. SADOVEANU, D. P. 52. Dacă pînă mîne dimineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. CREANGĂ, P. 83. Vai de mine, bine mi-i, Nu știu mîne cum mi-a fi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ◊ (În corelație cu azi sau astăzi) Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domnitori. ISPIRESCU, L. 192. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. ◊ Loc. adj. De mîine = din ziua următoare celei de azi; din viitorul apropiat. Veniți, dacă inima voastră Vrea zarea de mîni mai albastră. DEȘLIU, G. 28. Pentru drumul cel de mîne De cu azi te pregătește! EMINESCU, O. I 102. ◊ (În construcția ziua de mîine) Nu cumva... să intrați înaintea mea unde ne-a duce omul țapului celui roș, că nu mai ajungeți să vedeți ziua de mîne. CREANGĂ, P. 250. ♦ În viitor, într-o bună zi, cîndva. Dar așa, mîine ai să-mi pui mîna-n beregată, că ți-e foame. REBREANU, R. I 235. ◊ Loc. adv. Azi-mîine v. azi. Ca mîine (poimîine) sau mîine, poimîine = (în) curînd, într-un viitor apropiat. De-acum cred că n-ai ce mai zice: ca mîne-poimîne ni se împlinesc anii și rămîi făr’ de mine. CREANGĂ, P. 161. Mîine, poimîine poate, soarele fericirii Se va arăta vesel pe orizon senin. ALEXANDRESCU, P. 77. Eu mă duc, mîndră, ca mîne, Inima la tin’rămîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. ◊ Expr. Ba azi, ba mîine v. azi. De azi pînă (sau pe) mîine v. azi. De mîine în... zile (sau săptamîni, luni etc.) = peste... zile (sau luni etc.). Pe mîine! = la revedere! ◊ (Substantivat) Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. Cu mîne zilele-ți adaugi, Cu ieri viața ta o scazi. EMINESCU, O. I 204. – Variante: (regional) mîne, mîni, mîini adv.

CUMVA adv. (Uneori, familiar, precedat de «care» sau «ceva») 1. Într-un fel oarecare, oarecum. Și eu m-am gîndit așa, Să-i mai întărim cumva: Să le-aducem noi aminte Amarul de mai nainte. DEȘLIU, M. 49. Mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo vînătoare, apoi a fost tocmai din acelea în care picioarele și minele au mai puțin de lucrat. ODOBESCU, S. III 15. ◊ Expr. (Amenințător) (Să) nu (care) cumva să... = în nici un caz, sub nici un motiv să nu... Să nu cumva să deschideți, pînă ce nu-ți auzi glasul meu. CREANGĂ, P. 19. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta șoarecului nu ești scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. 2. Poate, din întîmplare, eventual. Pantelimon era soldat și uniforma îi ședea bine și se purta ca o fată, să nu fie cumva pedepsit. REBREANU, R. I 282. De n-au murit cumva vreunul din ei, apoi de bună samă că trăiesc cu toții încă și astăzi. SBIERA, P. 48. După aceea, cînd îi spunea cumva cineva cîte ceva de pe undeva, care era cam așa și nu așa, Ipate flutura din cap. CREANGĂ, P. 179. Însă, de vă e teamă ca nu cumva prin mine Să se-ndrepteze lumea, greșeala vă e proastă. ALEXANDRESCU, P. 85. Iar cumva de n-ei voi... Apoi foarte vei greși. TEODORESCU, P. P. 117. ◊ Expr. (În construcții negativ-interogative) (Oare) nu (care) cumva...? = oare (din întîmplare) nu... ? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile... să le închizi, ca într-o ocnă? DELAVRANCEA, S. 111. Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? CREANGĂ, P. 31. Nu cumva aș putea să-l angajez în trupa mea? ALECSANDRI, T. 281.

RECLAMA, reclam, vb. I. 1. Tranz. A cere, a pretinde ceva (în baza unui drept); a revendica. Ce reclami de la prevenit? CARAGIALE, M. 304. Am să-i reclam pur și simplu banii ce s-a angajat a-mi numera din partea lui Hepytes. ALECSANDRI, S. 167. Astăzi nu e destul ca o nație să-și aibă un loc pe harta lumii sau să-și reclame acest loc și libertatea sa în numele suvenirelor istorice... trebuie însă ca ea să poată dovedi folosul ce a adus și poate aduce lumii. BĂLCESCU, O. II 11. ♦ Intranz. (Învechit) A protesta. Același respect nu va opri glasul țării de a se ridica către dvs. și de a reclama contra votului dat de Comisiunea Centrală. KOGĂLNICEANU, S. A. 133. 2. Tranz. Fig. A face necesar, a necesita, a cere. Numai versurile de mai multe silabe o reclamă, dar, precum am spus-o, paza cezurei este lăsată... la bunul gust al poetului. MACEDONSKI, O. IV 41. Ți-oi trimite în locu-i un «proverb» și un «episod interesant» extras din romanul Dridri – care nu va reclama mult spațiu în foaie. ALECSANDRI, S. 44. Nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegație totodată decît marea reformă ce sîntem chemați de a face. KOGĂLNICEANU, S. A. 113. 3. Tranz. A face o reclamație împotriva cuiva, a denunța pe cineva, a se plînge contra cuiva (în fața justiției sau a altei autorități); a pîrî. A reclama pe cineva la tribunal. ◊ Intranz. (Învechit, construit cu prep. «asupra») Sînt sigur că sînții toți asupră-ți au reclamat. ALEXANDRESCU, M. 238. Un sărman poet odată-a reclamat Asupra unui om prostuț dar prea bogat. DONICI, F. 81. 4. Refl. (Franțuzism rar) A se da drept, a se prezenta. Cei cari se reclamau de la mișcarea lui Heliade, precum și cei cari se reclamau de la cea a lui Asachi. MACEDONSKI, O. IV 119.

VREDNIC, -Ă, vrednici, -e, adj. 1. (Mai ales despre persoane) Harnic, iute, cu spor, cu rost la treabă. Cunoșteam pe bătrîn; era un muncitor vrednic, săpător de pămînt, cu cei doi feciori ai lui. SADOVEANU, O. VI 366. Îl aștepta o femeie vrednică, voinică, doi copii vioi și o gospodărie de frunte. C. PETRESCU, S. 174. Vrednică-i neveasta mea. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ Capabil, destoinic. Crezi că. te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Ei sînt arcașii vrednici ai lui Ștefan domn cel mare, Ce-și gătește-acum săgeata s-o izbească-n depărtare. ALECSANDRI, P. A. 45. Grigorie Ghica-vv. nu era lipsit de oarecare calități bune și în cele dintîi vremi se arăta un domn vrednic. BĂLCESCU, O. I 101. ◊ (Adverbial) Astăzi v-ați purtat vrednic, zise cu glas moale și repezit Tomșa. SADOVEANU, O. VII 17. Miron... l-a lăudat că s-a purtat vrednic la oștire. REBREANU, R. I 160. Îi plăcu... ce vrednic și ce mîndru se pricepea Abu-Hasan să-i țină locul. CARAGIALE, O. III 70. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvîrși ceva. Precum ai băgat de seamă, soțul meu e bătrîn. Om bun și milostiv, dar nu-i vrednic a ținea nevastă tînără. SADOVEANU, D. P. Să nu ne mai întrebăm cîți din gazetarii noștri sînt... prin știința lor vrednici a face meseria de care s-au apucat. CARAGIALE, O. III 217. Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. CREANGĂ, P. 40. 2. Care este demn de... care merită să..., căruia i se cuvine de drept ceva. Sînt cîteva clipe de extaz general vrednice de admirat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 22. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 71. Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii. EMINESCU, O. I 150. ◊ Expr. (Regional, despre obiecte) A fi vrednic = a valora, a prețui. Moșule, ce gîndești că ar fi vrednic plugul acest de aur? RETEGANUL, P. IV 29. Toate la un loc vor fi doară vrednice vro zece zloți buni. La TDRG. ♦ Care se cuvine, care e pe măsura cuiva, care e potrivit cu... Nu-i vrednic pentru tine să omori voinici ca mine! ALECSANDRI, T. II 18.

MONUMÉNT s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură ridicată în amintirea unui eveniment important sau a unei personalități; p. e x t. edificiu (de mari proporții) cu numeroase elemente arhitectonice sau de ornamentație; construcție cu o deosebită valoare istorică. Din agonisirile sale ce au cîștigat din bunul patriii, să facă vreun monument. MUMULEANU, C. 26/3. Monument (zidire spre pomenirea unei însămnate întîmplări). AR (1829), 22¹/3. Să văd astăzi pretutindenea nemuritoare monumenturi (zidiri de pomenire). ib. 23²/35, cf. 203²/2. Trista țermonie a mutării acestor trupuri. . . ín monumentul ce este nația îndatorată a le înălța spre slăvită aducere aminte. CR (1829), 148²/4. Piste o zi și o noapte am ajuns în Berlin, a căruia descripție voi trimete-o cînd voi cunoaște destul monumenturile. KOGĂLNICEANU, S. 73. Îndată ce cîștiga o izbîndă asupra neprietenilor, el nu lipsea a ridica și un monument. NEGRUZZI, S. I, 196. Cînd era să iasă din acea clădire, Vede scris cu aur p-un vechi monumînt. MUREȘANU, P. 140/12. Puțin mai înainte un monument s-arată. ALEXANDRESCU, M. 89, cf. 12. Pe drum, începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenței, ALECSANDRI, O. P. 9. Mari și glorioase monumenturi. id. ib. 287. Pentru a îmbogăți muzeele apusului, distrugeau monumentele antice ale Greciei. OȚETEA, T. V. 118. O mulțime imensă, cu mari buchete de flori, s-a îndreptat spre monumentul eroilor. SCÎNTEIA, nr. 2 707. Multe monumente păstrează amintirea eroismului cu care fiii Coreei și-au apărat patria de-a lungul veacurilor. COMTEMP. nr. 384, 6/1. Sub crengi, Lîngă pîrîul lent, Se-nalță-un simplu monument. V. ROM. ianuarie 1954, 48. ◊ Monument al naturii = nume dat plantelor, animalelor, rocilor etc. care prezintă o mare importanță (prin raritatea, frumusețea etc. lor), fiind ocrotite de lege; p. e x t. teritoriu pe care se află asemenea plante, animale, roci etc. Comisia. . . a hotărît să declare noua descoperire ca monument al naturii. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 862. ◊ F i g. În. . . dulcea mea patrie. . . am lăsat atîtea monumenturi de lucruri bune. GORJAN, H. IV, 51/24. Istoria lumei și un monument viu, mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. RUSSO, S. 70. ♦ (Ironic) Monument de prostie = om foarte prost. 2. F i g. Document istoric de o deosebită valoare; scriere remarcabilă (care constituie mîndria culturii unui popor). Monument în limba românească cu slove latinești. MAIOR, D. 257. Mare parte . . . din monumînturi și scripturi . . . le am a mînă. id., în BV III, 80. Limba au prins rădăcini în legi, în instituții, în istorie, în monumentele scrise. RUSSO, S. 64. Modul cel mai comod de a proceda este a reproduce monumentul cu chirilică. BUL. COM. IST. I, 26. Monumentele scrise în limba latină. ROSETTI, L. R. I, 56. Cele mai vechi monumente de limbă. SCL 1950, 233, cf. 1954, 31. Metaforele nu sînt identificate în primele monumente ale literaturii. VIANU, M. 34. – Pl.: monumente și (învechit) monumenturi. - Și: (învechit și regional) monamént (COMAN, GL.), (învechit) monumînt, (regional) monomént (com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) s. n. – Din fr. monument, lat. monumentum.

SCUTI, scutesc, vb. IV. Tranz. 1. A dispensa (de anumite îndatoriri, sarcini); a excepta de la anumite obligații. Nici numele autorului, nici primirea cea bună din partea publicului nu poate să ne scutească de a analiza aceste scrieri. GHEREA, ST. CR. II 56. Vă scutesc de căratul poloboacelor pe astăzi. ALECSANDRI, T. I 442. ◊ Refl. pas. A înghiți proprietățile cele mici concentrîndu-le în proprietăți mari, a răpi deodată cu proprietatea și libertatea individuală a țăranilor, prefăcîndu-i în servi, a dobîndi dreptul de a se scuti de cele mai multe dăjdii, aceasta fu ținta ei. BĂLCESCU, O. II 21. 2. A cruța, a menaja, a feri sau a scăpa pe cineva de un lucru neplăcut. Voi să-l scutesc și pe dînsul, sărmanul, că e bătrîn, de necazurile și primejdiile călătoriei ce vrei să faci. ISPIRESCU, L. 21. Dac-ai putea, ai face toate jărtfele ca să-l scutești de-o asemine-ngiosire. ALECSANDRI, T. 1461. Io muncesc Ș-agonisesc Și de biruri te plătesc, De belele te scutesc. TEODORESCU, P. P. 345. ♦ A lăsa în pace, a nu plictisi pe cineva cu ceva. Tatăl meu îți datorește bani și d-ta vrei fata lui... dar pînă nu-ți sînt femeie, am dreptul de a te ruga să mă scutești. EMINESCU, N. 98. 3. A apăra, a ocroti, a păzi. Zîna însă o scutea pe nevăzute să nu i se întîmple nimic, alunga lupii și urșii, mistreții și șerpii din giurul ei. RETEGANUL, P. V 19.

SCÎRBĂ, scîrbe, s. f. 1. Aversiune mare (fizică sau morală), dezgust, repulsie, greață. silă. Dădu cu piciorul în cuțit, cu scîrbă. DUMITRIU, N. 248. Cînd văzu... pieile de bufniță tot acolo, îl apucă un cutremur de scîrbă. ISPIRESCU, L. 213. ◊ Expr. A-i fi (sau a i se face) cuiva scîrbă sau a-l prinde (ori a-l cuprinde) pe cineva o scîrbă (de ceva) = a-i fi (sau a i se face cuiva) silă (de ceva); a simți repulsie, aversiune, a se scîrbi. Mă văzui în oglindă, fără să vreau, și mi se făcu scîrbă de figura mea pălmuită, ca de fața unui laș. VLAHUȚĂ, O. A. 149. Cînd Radu a înțeles de ce e vorba, l-a prins o scîrbă nestăpînită de casa în care se afla și s-a hotărît cu orice preț să plece de acolo. id. O. A. I 91. Văzînd în capul arăpoaicei ce nu mai văzuse de cînd o făcuse mă-sa, i se făcu scîrbă și îi veni să scuipe. ISPIRESCU, L. 398. ♦ (Rar) Ceea ce provoacă silă, p. ext. spaimă, groază. (Personificat) Frații tăi au dovedit că nu au inimă într-înșii... Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede... mi-i nu cumva să te întîlnești cu scîrba în drum și să dai și tu cinstea pe rușine. CREANGĂ, P. 193. 2. (Familiar) Ființă murdară, dezgustătoare, om josnic, mîrșav; p. ext. ființă neînsemnată, de nimic. Scîrbele din sobor au făcut iar panoramă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 30. (Folosit ca epitet, urmat de determinări introduse prin prep «de») Ne-au dat rușii ceva, un praf... de se toarnă pe baltă și mor scîrbele de țînțari. Și ouăle le mor. DUMITRIU, N. 236. ♦ Faptă urîtă, nedemnă, reprobabilă; ticăloșie, nelegiuire. Nu! nu! copilă. De-așa scîrbă m-oi feri. Nu te dă de voie bună... Te voi cuceri! Dar să fur ce-mi este dreptul, să te fur că nu-mi ești dată, Nu! nu vreau! Această faptă pe-amîndoi ar fi o pată. DAVILA, V. V. 106. ♦ (La pl.) Vorbe murdare, triviale, obscene; ocări, înjurături. Pirgu se aprinse de o mînie grozavă, de care, ca să se ușureze, icni pe nerăsuflate un potop de scîrbe. M. I. CARAGIALE, C. 24. 3. (Regional) Întristare, mîhnire, amărăciune; dezolare. Vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. La gîndul acesta, intra în rărunchii lui o scîrbă fără margini, în care i se topea toată vlaga și toată dorința să iasă la lumină, nepătat cum se știa. POPA, V. 80. Au rămas de-acum singur acasă, zdrobit de scîrbă, atît pentru pierderea păserii cît și pentru îndepărtarea băiețelului său. SBIERA, P. 72. ♦ Grijă, necaz, nenorocire, năpastă. Griji multe ne-au bîntuit; una singură mai aspră am avut acum cu fiul nostru: am dovedit-o și pe aceea; astăzi am pus popas scîrbelor. SADOVEANU, Z. C. 164. De aceea m-am gîndit... să vă scap din toate scîrbele și să facem o dreptate mare. C. PETRESCU, Î. II 12. Tuturor le pare bine C-au venit scîrba la mine. SEVASTOS, C. 222. 4. (Învechit și arhaizant) Mînie, furie; dușmănie. Balaban a primit poruncă... să dobîndească îndărăt, prin orice mijloace, acele cărți, scrise leșilor într-un ceas de scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 103.

PLOCON, plocoane, s. n. 1. Dar, cadou; p. ext. dar oferit cuiva la ocazii solemne, în semn de prețuire sau de respect (în trecut mai ales pentru a obține o favoare). Și-și mai rotunjește starea și cu plocoane și cu mînă de lucru, pe care n-o plătește. PAS, Z. I 155. Lupul în urmă spre tron se duce, Și după vechiul, bun obicei, Măriei-sale plocon îi duce Și înainte-i pune doi miei. ALEXANDRESCU, P. 62. ◊ (În legătură cu persoane; astăzi glumeț sau ironic) Le-a trimis procurorul citații să vină la parchet. S-au dus singuri plocon, în loc să se ascundă. PAS, Z. IV 236. Boierul i-a cumpărat lui Mură o vioară de nu știu cîte sute de galbeni și era boierul gata să-l trimită pe Mură plocon domnului său și rudei sale, măriei-sale vodă. GALACTION, O. I 69. Va crește pe Lya, o va face femeie desăvîrșită... și pe urmă i-o va încredința plocon. GHEREA, ST. CR. I 274. 2. Dar oferit în trecut turcilor, în semn de supunere și de recunoaștere a suzeranității lor. Mircea cel Bătrîn, Bogdan și alții au închinat țara la împărăție. Închinarea consista în oarecare plocoane și ajutoare felurite, pe care vasalul trebuia să le dea căpeteniei sale morale. ODOBESCU, S. II 17. Trimise pe logofătul Tăut cu un plocon de zece pungi de bani și însoțit de o ceată de pedestrime, ca să meargă la sultanul turcilor să-i închine Moldova. BĂLCESCU, O. I 81. ♦ (Învechit) Impozit, dare, bir. Se hotărî ca boierii și mănăstirile să plătească ploconul, ajutorința, mucarerul, văcăritul și oieritul în toți anii. BĂLCESCU, O. I 17. – Variantă: poclon (CREANGĂ, P. 305, ALECSANDRI, T. 184, ȘEZ. XXI 5) s. n.

TREABĂ, treburi și trebi, s. f. 1. Îndeletnicire, ocupație, activitate. Dionis era greu de cap și nu se pricepea la trebile moșiei. GALACTION, O. I 85. Și-a luat o țigancă să-i caute de trebile casei. RETEGANUL, P. II 22. L-au lăsat măr și s-a dus fiecare la treaba sa. CARAGIALE, O. I 378. De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. A avea treabă sau (rar) a fi în treabă = a fi ocupat. Nu stau mult, Irino... mă grăbesc: am treabă. BUJOR, S. 58. Eu n-o vedeam pe dînsa, căci eram în treabă. CREANGĂ, A. 66. A-și căuta (sau a-și vedea) de treabă = a) a lucra conștiincios, cu sîrguință; b) a se ocupa numai de lucrul său; a nu se amesteca în lucrul altora. Iată banii, mulțumește, du-te, caută-ți de treabă. HASDEU, R. V. 15. Să ne vedem de treabă și să urmăm a culege, chiar și din vînătorie, cugetări serioase. ODOBESCU, S. III 49. Mai bine să-mi caut de treabă. ALECSANDRI, T. 1219. A se afla în treabă = a-și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. Moșneagul însă mereu se află în treabă, deși n-are nimic de făcut, se codește și nu pleacă pînă nu închidem oficiul. PĂUN-PINCIO, P. 97. 2. Muncă, lucru. Apoi las'să vă vedem la treabă, că de gură știu că sînteți buni, făcu Petre. REBREANU, R. II 221. Ionel avea acum numai 12 ani și făcea și el treabă în satu lui. BUJOR, S. 71. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. ◊ (Poetic) N-a fost decît un val. Dar valul ista, uite, dă la iveală toată treaba valurilor ce-au trecut mai înainte. GALAN, Z. R. 355. ◊ Expr. A fi treabă să... = a fi mult de lucru să... Pînă să-i scoată de acolo, a fost treabă. GALACTION, O. I 293. (Învechit) A avea de treabă = a avea de lucru, v. lucru (II). Tu, de socoți că ai de treabă acolo, stăi și drege și lucrează cum te pricepi. GHICA, A. 572. A se pune pe treabă = a se apuca serios de lucru. Mefistofeles se pune pe treabă și cată să facă plăcută lui Faust viața pămîntească. IONESCU-RION, C. 72. A se da la treabă = a fi dispus să se apuce de muncă. Nu mi-ar fi ciudă cînd n-aș vrea să mă dau la treabă. CREANGĂ, P. 200. A se lua cu treaba = a uita necazurile, preocupările, interesele, fiind preocupat sau absorbit de muncă. A doua zi s-a luat cu treaba, iar a treia zi a uitat de tot. POPA, V. 52. A-și prinde treabă v. prinde (V 1). 3. (Mai ales la pl.) Chestiune, problemă, interes, afacere (1). Boierul... îl ia în slujba sa, desigur pentru oarecari treburi cancelărești. CĂLINESCU, E. 12. Să cătăm odihnă, Ca de treburile țării, mîine, să vedem în tihnă. DAVILA, V. V. 161. Toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 140. ◊ Expr. A avea treabă cu cineva (sau undeva) = a avea de rezolvat anumite interese cu cineva (sau undeva). Dumneata ai vreo treabă la Călugăreni? SADOVEANU, B. 97. Domnu David își aduse aminte că avea treabă la un negustor. id. ib. 113. Cine treabă are? = cui ce-i pasă? De mi-i da o sărutare Nime-n lume n-a s-o știe, Căci va fi sub pălărie – Ș-apoi cine treabă are! EMINESCU, O. I 55. Ce treabă am (ai etc.) cu...? = ce mă (te etc.) interesează? ce mă (te etc.) privește? Ce treabă am eu cu boala lui? Ce, eu sînt bolnav? nu mă privește pe mine. CARAGIALE, O. I 67. A (nu) fi treaba cuiva = a (nu)-l privi pe cineva ceva. Asta-i treaba mea, cucoane. CREANGĂ, P. 156. În sfîrșit, îi treaba d-tale. Eu mă duc... dar nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. ALECSANDRI, T. I 134. Aceea nu e treaba d-tale, îmi răspunse cu un zîmbet. NEGRUZZI, S. I 9. A-și face treaba = a-și face interesele, v. interes (1). Frunză verde de negară! Vodă doarme în cămară, Iar boierii tot furînd își fac trebile pe rînd. HASDEU, R. V. 23. (Rar) A face pe treabă = a face pe placul sau după interesul cuiva. Crede și d-ta, mătușă, că de-i face pe treabă, n-are să-ți fie degeaba. CREANGĂ, P. 172. ♦ (Învechit) Interese de stat; chestiuni publice; minister. D-acolo trebuie să veniți în Valahia mare cu Negri, ca să-l puneți în capul trebilor. BĂLCESCU, la GHICA, A. 364. ◊ (În organizarea de astăzi a țării) Direcția generală a treburilor Consiliului de Miniștri = organ de pregătire și de executare a hotărîrilor Consiliului de Miniștri. 4. Faptă, ispravă. Începe a tăia copacul, să cadă în car deodată. Trebi de ale lui Dănilă Prepeleac. CREANGĂ, P. 46. ◊ Loc. adj. De treabă = (despre persoane) cumsecade, bun, cinstit; de ispravă. Aprodul cel bătrîn și de treabă o observa în tăcere. SADOVEANU, B. 80. Bucuria lui c-a găsit doi oameni de treabă, cu care să mai schimbe-o vorbă. VLAHUȚĂ, O. A. 475. Am o babă Hăt de treabă (Ușa). GOROVEI, C. 386. (Popular) Cu treabă = cu rost, cu socoteală. Pentr-un pic de gurișoară, Pentr-o țîră și cu treabă Nici chiar popa nu te-ntreabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ◊ Expr. Mare treabă! = mare lucru, v. lucru (III 2). Mare treabă! Nu cumva să-ți zic «jupîne»? HASDEU, R. V. 144. (Învechit) De ce treabă? = de ce? din ce cauză? pentru ce? Da de ce treabă, soro dragă? ALECSANDRI, T. 417. 5. Nărav, obicei, deprindere. Purcelul... mergea în urma lui, grohăind și mușluind pe jos, cum e treaba porcului. CREANGĂ, P. 82. 6. Împrejurare, situație. Cară-te... cît e treaba cu cinste. ALECSANDRI, T. 497. ◊ Expr. A fi treaba așa (sau astfel) = a fi lucrurile așa cum sînt, a se prezenta în felul cum se văd. Așa ți-e treaba? Încă mă iei la trei parale? CREANGĂ, P. 315. Dacă-i astfel treaba.. apoi cine-a face un pas spre mine, îl trimet să vadă pe bunică-sa. ALECSANDRI, T. I 98. Acum, dacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Se vede treaba că... = se vede că... se pare că..., probabil. Măi băiete, se vede treaba că șase luni de zile a fost poruncă să ieși și tu tot fată și în urmă s-a schimbat porunca și ai ieșit ce-ai ieșit. GALACTION, O. I 301. Se vede treaba că ți-ai ieșit din minte. GORJAN, H. IV 20. 7. (Învechit) Folos, profit. De ce treabă e așa viață? ȚICHINDEAL, F. 165. ◊ Expr. A nu fi de nici o treabă sau a nu fi nici de-o treabă = a fi cu totul inutil, nefolositor.

AZI adv. 1. În ziua aceasta, care e în curs; astăzi. Ieri ca azi și azi ca ieri, Frig și vînt și ploaie. IOSIF, V. 74. Întregul cer azi poartă iar cămașă Cu tivituri de fer. COȘBUC, P. II 185. Azi un stejar, mini altul, pe rînd se prăbușește, Și largi poiene triste rămîn în locul lor. ALECSANDRI, O. 250. ◊ Loc. adj. De azi = din ziua în curs, de astăzi. Ziarul de azi. ▭ Cu mîne zilele-ți adaugi, Cu ieri viața ta o scazi, Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. EMINESCU, O. I 204. ◊ Expr. De azi în (atîtea) zile = peste (atîtea) zile. De azi în trei zile plecăm.- Să trăiești, stăpîne, sînt gata chiar azi, de poruncești. ISPIRESCU, L. 4. ◊ Compuse: azi-dimineață = în dimineața acestei zile. L-am întîlnit azi-dimineață; azi-noapte = în noaptea care tocmai a trecut. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare. REBREANU, R. I 92. Cîți feciori cu pălării, Toți cat fost azi-noapte-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Substantivat) Sădesc în azi un tainic mîine, Alt azi va fi din el poimîine. BENIUC, V. 56. Din sînul vecinicului ieri Trăiește azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. 2. În epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. Azi nu mai vezi, în pernele caleștii, Conițe lustruite de huzururi. CASSIAN, H. 75. Ah! E mult de-atunci! Cărarea Netedă pe deal urca... Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum. COȘBUC, P. I 259. (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă azi = pînă (în clipa de) acum. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele. ISPIRESCU, L. 5. De azi (înainte sau încolo) = de acum, de aci înainte. De azi înainte, eu să fiu în locul tău nepotul împăratului. CREANGĂ, P. 206. Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi... EMINESCU, O. I 141. Zina mea, ursita mea! De azi calea-mi părăsesc, Murgușoru-mi priponesc Și la tine mă opresc. ALECSANDRI, P. I 100. (Rar) De cu azi = din bună vreme, din timp. Pentru drumul cel de mine De cu azi te pregătește! EMINESCU, O. I 102. ◊ Expr. Ziua de azi = timpul de față. În ziua de azi = în zilele noastre, în timpul nostru; astăzi. ◊ (în corelație cu mîine, exprimă o continuitate sau o repetare neîntreruptă în cursul timpului) Îl vede azi, îl vede mini, Astfel dorința-i gata. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Exprimă opoziția între prezent și viitor) Azi aici, mîine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut. CARAGIALE, O. I 91. ◊ Expr. Ba azi, ba mîine, exprimă ideea de amînare continuă.; Cu azi, cu mîine = încet-încet. Cu azi, cu mîine, a făcut cunoștință Kir Ianulea cu fel de fel de negustori, ba și de boieri. CARAGIALE, O. III 32. De azi pînă (sau pe) mîine, exprimă un timp scurt. A trăi (sau a o duce) de azi pe mîine = a-și tîrî viața abia-abia; a trăi necăjit, fără aspirații la ceva mai bun. [Calul] a îmbătrînit și el... abia: își tîrîie și el viața de azi pe mîine. ISPIRESCU, L. 12. ♦ (Exprimă un viitor foarte apropiat) Azi-mîine = curînd, în scurt timp. Azi-mîine chiotind... și eu Încep culesul mare al vieții. BENIUC, V. 45. Nu mi-i rău, dar mă topesc Cînd în mine mă gîndesc Că azi-mîne voi muri Și nime nu m-a jeli! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. ♦ Chiar acum, momentan. Ce iubesc, mamei nu-i place... De-ar plăcea mamei ca mie, Azi m-aș duce-n cununie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61.

MEȘTEȘUGÍRE s. f. I. (Astăzi rar, mai ales familiar) Acțiunea de a (se) m e ș t e ș u g i și rezultatul ei. 1. Realizare, executare a unui obiect (cu talent, cu pricepere, cu dibăcie). Cf. DDRF. ♦ Execuție sau mod de execuție (artistică). Aceasta e meșteșugirea sfeașnicului. . . după chipul care au arătat D[o]mnul lui Moisi. BIBLIA (1 688), 99 bis¹/51. ♦ Pregătire specială; (familiar) dichis. Bătrînul îi puse o masă curată, și pe masă. . . niște legumă bună de mîncare, însă gătită fără multe meșteșugiri. ISPIRESCU, L. 101. 2. Însușire, învățare (a unui meșteșug, a unei științe). Au rămas cu totul gol de bunele obiceiuri și de cea desevărșită meșteșugire a științelor (a.1 765). URICARIUL, I, 271. 3. Talent, pricepere, îndemînare, ingeniozitate, dibăcie; meșteșug (I 3). Arunca cu atîta meșteșugire, încît niciodată nu făcea greș. BRLDIMAN, N. P. I, 97/1. Prin meșteșugirea limbuției lor, fac pe prostime a crede că cu adevărat s-au pocit. DRĂGHICI, R. 182/26. Nu va cu arme el s-o silească. . . C-o sfîntă meșteșugire A simpatiei pune simțire. I. VĂCĂRESCUL, P. 96/23. Ia te uită dumneata, acum, cu cîtă meșteșugire, cu cîtă măiestrie, ajunge la împlinirea scopului ei. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 54. 4. Uneltire, șiretlic, vicleșug, manoperă folosită (în ascuns) în vederea atingerii unui scop; mijloc, sistem, procedeu, tactică (ingenioasă, vicleană); (învechit și popular) meșteșug (I 5). Pentru ce nu afli cu gîndul vreo meșteșugire spre apărarea celor ce te îngrozesc? AETHIOPICA, 8^v/9. Meșteșugiri prin care să iau cetățile (a. 1773). GCR II, 92/17. Meșteșugirile tiranilor le-au rușinat. MINEIUL (1776), 56^v2/22, cf. KLEIN, D. Acei răi împrumutători. . . au format multe meșteșugiri ce aduce cu totul la dărăpănare și sărăcie pă bieții lăcuitori (a. 1813). DOC. EC. 161. Fugind Ioan vodă Caragea în țara nemțească (. . . supt numire de aga turc, meșteșugiri vrednice de toată defăimarea). ZILOT, CRON. 65, cf. LB. Îmi plesni în cap o meșteșugire ca să putem scăpa de acea hiară cumplită. GORJAN, H. II, 33/14. În zădar întrebuințază mii de meșteșugiri spre a vădi lui Vasilie Vodă folosul unei aleanță politice. ASACHI, S. L. II, 14. Să repede să lovească pe Haridim drept în cap, Dar pe el și de aceasta meșteșugirile-l scap. PANN, E. II, 72/14. Vom vedea-n haine bune niște oameni îmbrăcați, Umblînd cu meșteșugire ș-înșelînd lumea prin piaț. id. P. V. I, 62/27, cf. PONTBRIANT, D., DDRF. Orice meșteșugire drăcească e zadarnică. V. ROM. septembrie 1954, 135. Vremea încurcăturilor și meșteșugirilor lor sătănești trebuie să încete. ȘEZ. VI, 132. ♦ Înșelătorie, înșelăciune, fals. Priimindu-să catagrafia județului Dîmboviții, s-au văzut o mare neasemânare pă lîngă aceea ce au fost cunoscut Vistieriia. . . Cu drept cuvînt s-au judecat că au fost numai meșteșugiri, iar nu vreo adevărată arătare către Vistieriie (a. 1819). DOC. EC. 230. ♦ Acțiune artificială, intervenție forțată. Cf. POLIZU, BARCIANU. V. Limba nu poate fi scoasă cu meșteșugire și năprăsnicie din calea ei firească. I. NEGRUZZI, S. I, 428. II. (Învechit și popular, concretizat) Dispozitiv, mecanism al unui obiect; (învechit și popular) meșteșug (II 2). Învîrtind niște șurupuri și niște vîrtejuri la niște meșteșugiri ce avea acest foișor, începu a pluti în vînt. ISPIRESCU, L. 367. – Pl.: meșteșugiri. – V. meșteșugi.

ARNĂUT sm. 1 🌍 Albanez ¶ 2 Servitor, vizitiu, etc. îmbrăcat în haine cu colori vii (altădată se vedeau mulți asemenea servitori în casele boierești, astăzi mai rar) (🖼 222 : un ~ mustăcios intră și întinse stăpînului său un lung ciubuc (NEGR.) ¶ 3 Voluntar albanez sau de alt neam recrutat cu leafă de Domnii fanarioți; garda Curții era compusă din arnăuți îmbrăcați în dulame cu fir și purtînd pistoale, hangere: arnăuții Domnului purtau fel de fel de arme și flori în tot chipul la straie (LET.) ¶ 4 Poteraș pentru prinderea haiducilor: Arnăuții se izbea, Armele de foc scotea Și ’n Codrean le slobozea (ALECS.-P.) ¶ 5 Joc popular (SEV.) = ARNĂUȚEASCĂ ¶ 6 🚜 Grîu de primăvară (numit și grîu ~), cu bobul lungueț și în muchii, de coloare frumoasă galbenă deschisă; se seamănă mai mult prin Dobrogea; mai puțin bun pentru pîine, e mai des întrebuințat la fabricarea pastelor făinoase, macaroane, fidea, etc.: Grîu de vară ~, A dat Domnul s’a făcut (MAR.) [tc. arnaut].

ZI, zile, s. f. (Și în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului, p. ext. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. Zilele se fac tot mai lungi și mai blînde. SADOVEANU, O. VI 40. Arșița zilelor de vară nu străbate pînă la răcoarea vie a umbrelor. HOGAȘ, DR. II 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simțitoare. BOLINTINEANU, O. 265. Ziua se duce, ș-altele vin. HELIADE, O. I 78. ◊ (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. COȘBUC, P. I 157. ◊ (Determinînd noțiunile «an», «lună» pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere. SADOVEANU, O. VI 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ISPIRESCU, L. 17. ◊ Zi solară = interval de timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi siderală v. sideral. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, V. 34. Să-l osîndim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele. GANE, N. I 214. De zi cu zi = zilnic. O străduință de zi cu zi. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiați un nas zvîrlit în sus ca o trompetă. MIRONESCU, S. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere, fără restanțe. Fără dînsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la TDRG. Zi de (sau cu, rar pe) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amîi cu zi de zi Și șpune-i cîte toate. COȘBUC, P. I 78. Constituțiile și proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, tranzacțiile... se lovesc, se înțăleg și se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113; b) din ce în ce, progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul. SADOVEANU, O. VI 227. Vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai apoi. CREANGĂ, P. 141; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci și dintre vacanța care se deschisesă înaintea lui. VORNIC, P. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta. C. PETRESCU, R. DR. 242. În toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca și tine, Voi găsi în toate zile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230. (Regional) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă. GANE, N. III 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare, pe toată ziua. BOLINTINEANU, O. 422. De (despre sau către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață; Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Deunăzi către ziuă visasem că murisem. MACEDONSKI, O. I 42. Moșnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit și... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață, cu noaptea-n cap. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. Cu ziua-n cap = cu noaptea-n cap, v. noapte. În zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineața. Mai era încă mult pînă la ziuă. DUMITRIU, N. 134. Nu mă aștepta în astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n ziuă. ALECSANDRI, T. I 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceți-vă socoteala... de ceea ce preste zi ați lucrat. DRĂGHICI, R. 153. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce... Peste zi se prea-ncălzește, Și, biata, prea se-nnegrește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. SADOVEANU, B. 6. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, O. A. 184. Zi, noapte călătorește. TEODORESCU, P. P. 229. (În legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nici zi, nici noapte. ISPIRESCU, L. 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. Așa cum e acum, insula e un adevărat paradis; munți de marmuri policrome, vegetație luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată ziua. RALEA, O. 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Și noi toată ziua cu mîinile în buzunar. DELAVRANCEA, O. II 314. Groapa este gata. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază. ◊ Expr. Faptul zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau de ziuă) v. revărsat. A se face ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) de ziuă v. c. (Neobișnuit) A se înroși a ziuă = ase lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroșit a ziuă-n răsărit. BENIUC, V. 91. A se îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bate) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, O. A. 295. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece, noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăși... se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Toți îmi dau bună ziua respectuoși. SAHIA, N. 16. În zilele de muncă plec pe cîmp. Bătrînii rămași acasă îmi dau ziua bună în cale. DEMETRESCU, O. 147. A-și lua ziua bună = a) a-și lua rămas bun. Simți lacrimi în ochi și întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Făt-Frumos... își luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. Să mă duc din satul meu Și ziua bună să-nu ieu De la frunza de pe munți, De la dulcii mei părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunța pentru totdeauna la... Ia-ți ziua bună de la lume, că de-acum ești mort! GANE, N. I 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, servește pentru a întări, prin comparații, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. GHEREA, ST. CR. II 50. A doua zi v. doilea. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieșea adesea la vînătoare; dar într-o zi se luă după un iepure... și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Amu într-una din zile, cum ședea spînul la ospăț... li s-au adus... niște sălăți foarte minunate. CREANGĂ, P. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate zilele, sfărîma piatra. PREDA, Î. 114. O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. ISPIRESCU, U. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea liniște, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. Nu mai are zi albă cu baba. ȘEZ. I 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri... am tot dat zi peste zi. BASSARABESCU, S. N. 89. A căuta ziua de ieri v. ieri. Zile lungi v. lung. De azi în (atîtea) zile v. azi. Zi mare v. mare. La zile mari = la ocazii deosebite; fig. rar de tot. Carne, la zile mari. PAS, Z. III 64. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = zi în care se execută programul de lucru obișnuit, v. lucrător (2). Era om blînd și domol. Îl cicălea și-l împungea muierea în toate zilele anului, și în cele lucrătoare și în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7; b) (În trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă... prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucru la 12. BĂLCESCU, O. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. Zi de sărbătoare = zi în care nu se lucrează, în care se prăznuiește sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. ♦ (Adverbial, în forma ziua și zilele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma zile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puțin împreună. SAHIA, N. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți găsi... armele și hainele tătîne-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. CARAGIALE, P. 91. Ziua lucrași muncesc, Noaptea voi să odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ♦ (În expr., ca unitate de măsura sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi de mers. cu piciorul. Se afla, în acea vreme, în latura Holteiului, la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț. SADOVEANU, F. J. 446. Se zvoni că trupele țariste au ajuns la două zile de marș de București. CAMIL PETRESCU, O. II 604. (Eliptic) Leșii și litvanii sînt la trei zile de Hotin. DELAVRANCEA, O. II 241. Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. GHICA, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. PETRESCU, C. V. 169. Cu fierul la subțioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. I. BOTEZ, ȘC. 26. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii colectiviștilori, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pîrghie puternică de consolidare și dezvoltare a proprietății obștești a gospodăriilor colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 57. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricție momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde așteptînd ziua de atac. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Așa fuse în ziua vînătorii. DELAVRANCEA, O. II 129. ◊ Expr. Din ziua în care... = din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziuă de astăzi. CREANGĂ, P. 184. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. În ziua de azi v. azi. Ziua de mîine = viitorul. Nu știe nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. STANCU, D. 121. Nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine. CREANGĂ, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (Expr.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAȘ, H. 67. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. AL. 87. Zi-ntîiul = sfințirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții. PAS, Z. I 232. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară = aniversare. Ziua nașterii (sau de naștere) sau ziua cuiva = aniversarea nașterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DELAVRANCEA, O. II 277. I-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui. ALECSANDRI, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Normai la pl.) Viață, existență, trai. Nu-mi apăr bătrînețea și zilele amărîte, ci obrazul și cinstea. DELAVRANCEA, O. II 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu harul? PAS, Z. I 52. Sănătoși să fim și zile s-avem s-o mîncăm. VLAHUȚĂ, R. P. 54. Găinile nu mai cîntau cucoșește c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A-și ține zilele = a se hrăni puțin, numai atît cît să-și întrețină viața. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeți cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele în mîini. GANE, N. III 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aștepta răspunsu cu zilele-n nună. ȘEZ. II 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v. c. A lăsa pe cineva cu zile v. lăsa. A muri cu zile v. muri. A omorî cu zile v. omorî. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. La pămînt îl arunca Și zilele-i rădica. ALECSANDRI, P. P. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea mi mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochișori ca murele... De-ți răpune zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele! BUJOR, S. 150. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Multă minte îți mai trebuie, zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.)j vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. mînca. A-i îngropa cuiva zilele v. îngropa. De (sau în) zilele mele (ale tale etc.) = în toată viața mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie. VORNIC, P. 146. Aista-i un sat de calici și fudui cum n-am văzut de zilele mele. C. PETRESCU, R. DR. 117. A face cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul... și-o adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. ◊ Expr. A strînge bani albi (sau parale albe) pentru zile negre v. negru. N-au intrat zilele în sac v. intra. A-i ajunge (pe cineva) zilele v. ajunge. Mic de zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. 135. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experiență, meritos, venerabil. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrînețe. GALACTION, O. I 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Veșnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veșnic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii. NEGRUZZI, S. I 141. - Variantă: (mai ales în expr.) ziuă s. f.

Fiat iustitia, pereat mundus (lat. „Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea”), adică principiul de dreptate trebuie să fie mai scump chiar decît lumea și pămîntul. Manlius, autorul unei cărți apărute în 1563 Loci communes (Locuri comune), afirmă că aceasta ar fi fost deviza împăratului Ferdinand I (fratele mai mic al lui Carol Quintul), care a domnit între anii 1558-1564 și suna astfel: Fiat iustitia et pereat mundus. Fraza o găsim și în Seneca, dar sub altă formă: Fiat iustitia, ruat coelum (să se facă dreptate, prăbușească-se și cerul), formă astăzi nemaiuzitată. Seneca povestește că pretorul Piso condamnase pe un cetățean pentru omor, dar în momentul cînd osînditul fu adus în piață spre a fi executat, își făcu apariția omul pe care toți îl credeau asasinat. Centurionul suspendă execuția și trimise la Piso să i se explice cazul. Concluzia? Piso i-a condamnat pe toți trei la moarte: pe primul fiindcă exista deja o sentință capitală pronunțată împotriva lui, pe centurion pentru că n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă, fiindcă a fost cauza morții a doi oameni nevinovați. Și dînd această triplă sentință, care a făcut să se nască zicala mai puțin cunoscută „dreptate à la Piso”, ar fi exclamat: Fiat iustitia, ruat coelum! H. Heine în Testament politic scrie: „Și binecuvîntat fie băcanul care într-o bună zi va răsuci, din poeziile mele, cornete în care va pune calea sau tabac pentru bătrîne care, în nedreapta noastră lume de azi, au trebuit poate să se lipsească de asemenea plăceri – fiat iustitia, pereat mundus”. IST.

Solomon Aproape ieșit astăzi din uz la noi, dar destul de bine atestat, sub diferite forme, în documentele vechi, Sólomon continuă la noi ebr. Shelomóh, cunoscut nume personal biblic, purtat de înțeleptul rege al statului iudeu (970-930 î.e.n.), fiul și succesorul lui → David. Numele ebraic este explicat prin cuvîntul shalom, tradus curent „pace”. În realitate, termenul ebraic, așa cum este folosit în V.T., are un conținut semantic mult mai larg și complex, iar opusul său nu este numai „război”. Radicalul shlm- înseamnă „a fi perfect” și poate fi folosit în legătură cu bunăstarea omului (fericire, sănătate, bogăție etc.) sau cu bunele relații între oameni; dificultatea traducerii reiese evident din faptul că în Septuaginta au fost folosiți peste 25 de termeni grecești pentru ebr. shalom, în cele din urmă impunîndu-se eirene, lucru care face ca Solomon să fie oarecum sinonim cu → Irina. Redat în greacă prin Salomón și Solomón, iar in latină prin Sálomon, vechiul nume se răspîndește în Occident abia la sfîrșitul epocii merovingiene. În răsărit, la popoarele slave și la noi este continuată forma Solomon. Primele atestări documentare în Țara Românească sînt hipocoristicele Solcea (menționat la 1489) și probabil Șolea (1478) – adaptări ale unor forme împrumutate (de ex., bg. Solceo); din aceeași perioadă apar în Moldova Șolomon (de influență catolică), Solca, iar apoi Somon, Șomon (din toponimul Șomănești), Sole(a), Solin, Solică (din toponimul Solicești) și chiar Soliman (de influență turcească), fem. Solomca, Solominca etc. Printr-o interesantă evoluție semantică, numele propriu a devenit comun sub formele a solomoni „a vrăji”, solomonie „vrăjitor”. ☐ Fr. Salomon, magh. Salamon, Sólom, bg. Solomon, fem. Solomonia, rus. Solomon, Solomonia, arab, tc. Sulaiman (la noi Soliman), Selim etc.

STĂPÎN, -Ă, stăpîni, -e, s. m. și f. 1. Persoană care folosește în gospodăria sa una sau mai multe slugi, considerată în raport cu acestea. Noroc măcar dac-ai avea Să dai de vreun stăpîn milos. IOSIF, PATR. 34. Cînd aș da odată peste un stăpîn cum gîndesc eu, n-aș ști ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? CREANGĂ, P. 200. ◊ Expr. A intra la stăpîn = a se angaja slugă la cineva. Ia, sînt și eu un băiet sărman, din toată lumea, fără tată și mamă, și vreau să întru la stăpîn. – Să intri la stăpîn?! D-apoi tu nici de păscut gîștele nu ești bun. CREANGĂ, P. 147. (Glumeț) Cînd îmi dai voie să fumez? – Asta e acum! Nici să nu te aud, se supără Sonia... – La ce stăpîn am intrat! se văită Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 218. (A fi) fără stăpîn = (a fi) liber, de capul lui; p. ext. fără rost. Rătăcesc ca un cîine fără stăpîn... Dar nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 25. A-și găsi stăpînul = a-și găsi nașul, v. găsi. 2. (Astăzi mai ales la pl., denumind categoria socială a exploatatorilor) Persoană care folosește muncă salariată în întreprinderea sa (industrială, comercială etc.) considerată în raport cu angajații săi. V. patron, jupîn. Foloasele stăpînilor de odinioară rămîn azi în mîna muncitorilor. SADOVEANU, E. 29. Stăpînii socotesc, Cînd cei buni din lanț voiesc Să dezlege Leul, Că au cine oare-atunci Ar mai duce-n chin și munci, Pentru dînșii, greul? NECULUȚĂ, Ț. D. 44. 3. Posesor al unui lucru material (considerat în raport cu lucrul posedat); proprietar. A rămas singur stăpîn pe pămînt, pe casă, pe acareturi. STANCU, D. 29. Cînele înțelegea că e vorba de el. Se oprise, negru și cu lustru ca păcura, și privea la stăpîni cu doi ochi așa de deștepți, parcă numai glasul îi lipsea. SADOVEANU, O. IV 17. Astă-noapte chiar, frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. ♦ Proprietar de sclavi (considerat în raport cu aceștia). Chestiunea dezrobirii țiganilor... a început a se agita prin însăși inițiativa parțială a stăpînilor de țigani. KOGĂLNICEANU, S. A. 194. 4. Stăpînitor, conducător (al unui stat, al unui popor); domnitor, suveran. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald, stăpîn peste avari. EMINESCU, O. I 88. Azi vin și pun piciorul pe-acest pămînt romîn și zic: Moldovo-n mine cunoaște-al tău stăpîn. ALECSANDRI, T. II 69. Este el, cum îl arată sabia lui și armura, Cavaler de al credinței sau al Tibrului stăpîn... Uriaș e al Daciei sau e Mircea cel Bătrîn? ALEXANDRESCU, P. 133. ◊ (Poetic) Cînd intrarăm în Bogdănești, noaptea era desăvîrșit stăpînă. SADOVEANU, O. VII 181. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A fi stăpîn pe situație = a domina o situație, a se simți tare, sigur într-o anumită împrejurare. ♦ Fig. (Adesea adjectival) (Persoană sau colectivitate) care dispune de sine, care-și făurește singură viața, soarta, viitorul. Ei bine, ce sîntem noi aici? Stăpîni pe soarta noastră sau robi plecați sub bici? ALECSANDRI, T. II 111. ◊ Expr. A fi stăpîn pe sine = a fi capabil să-și înfrîneze pornirile și pasiunile; stăpînit, reținut. Penelopa, lîngă el, se ținea bine. Demnă, severă, stăpînă pe sine, sta măreață în rochia ei galbenă. BART, E. 76. Omule... Spune-mi, ești stăpîn pe tine? Dai pravili inimei tale? CONACHI, P. 276. ♦ Fig. (Mai ales la feminin) Epitet dat persoanei iubite. Mi-aduc aminte de duduia Ionița, stăpîna visurilor noastre de la doisprezece ani. IBRĂILEANU, S. 32. Cupido, un paj șăgalnic, va ascunde cu-a lui mînă Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpînă! EMINESCU, O. I 154. 5. Persoană care are autoritate în familie; (în raport cu oaspeții) gazdă. Ardă-i focul de bărbați! Să-i lăsăm azi nemîncați. De nimică nu ne pasă, Că sîntem stăpîne-n casă. ALECSANDRI, T. I 243. Cucoană Caliopi, să-i vorbești d-ta. – Ba d-ta, cucoane Matachi, ca stăpînul casei. id. ib. 356.

DOBÎNDI, dobîndesc, vb. IV. Tranz. (Învechit; astăzi solemn sau arhaizant) 1. A obține ceva în urma unei străduințe, a unui efort, a ajunge la..., a se alege cu...; a cîștiga. Slujitorii hanului au dobîndit bună pradă la Gloduri. SADOVEANU, N. P. 272. În casa noastră primindu-l bine, A lui favoare să dobîndim. ALECSANDRI, T. I 276. Toți cei ce au făcut arături timpurii au dobîndit roade. I. IONESCU, M. 61. ♦ A primi, a căpăta. Te poți înfățișa cu tărie la Stambul, ca să dobîndești încă o cinste. SADOVEANU, Z. C. 241. [În timpul imperiului roman] două rele mari, care mistuiau împărăția și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare, trebuiră a produce și în noua colonie relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici, ce fiecare colon dobîndise la început. BĂLCESCU, O. II 11. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 99. ◊ Fig. Dărăpănătura aceasta... dobîndea în bătaia lunii ceva tainic. M. I. CARAGIALE, C. 127. ◊ (Determinat prin «în dar») [Erau] și niște pomi ce făceau mere de aur și pe cari și... [Junona] le dobîndise în dar de la mumă-sa. ISPIRESCU, U. 12. ◊ (În unele construcții fixe) A dobîndi copii (copilași etc.) = a i se naște cuiva copii. Filozofii săi îl mîngîiau [pe împărat] că cel puțin a dobîndit cocon. SADOVEANU, D. P. 13. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. 2. A procura, a face rost de..., a găsi. Traian Mînecuță... o luă spre mînăstioară, «ca să dobîndească acolo un fagure de miere nouă». SADOVEANU, P. M. 282. Cum a putut să dobîndească otrava care a pus sfîrșit amarelor ei suferinți? id. M. 127. Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobîndind Și într-o zi toți aceștia la pășune scoși fiind, S-a dus seara ca să-i strîngă de pe cîmp. PANN, N. H. 28. ◊ (Cu privire la persoane) Cum era turcul, așa și robul pe care-l dobîndise! GALACTION, O. I 299. 3. (Cu privire la orașe, cetăți, țări) A cuceri. Severinul, în sfîrșit, l-am dobîndit. DAVILA, V. V. 78. Știu că englezii mă vor ucide, crezînd că după moartea mea vor dobîndi țara Franciei. ODOBESCU, S. I 19. A venit vremea ca să dobîndească Ardealul pe seama împăratului. BĂLCESCU, O. II 307.

dimineața [At: PSALT. HUR. 46^r/13 / V: (rar) mân~, mneață, neața, (îrg) demen~, dem~, (înv) demăin~, demăînreață,^[1] demănreață, demăreață, demân~, dimen~, dămin~, dăminiață, deasneață, demeniată, demneață, dieminiață^[2], dieiniață, dâminiață, dminiață, dumineață, mineață, (îvr) demăn~, domin~, măneață / Pl: ~ți, (rar) ~țe / E: ml de + manitia] 1 sf Partea de început a zilei, din zori până la prânz. 2-3 sf (Îljv) De ~ (Care are loc) în partea de la început a zilei. 4-5 sf (Îal) (Foarte) devreme. 6-7 sf (Îal) (Care are loc) din momentul începerii zilei. 8 sf (Îlav) În (sau din) faptul dimineții În zori de zi. 9 sf (Îlav) În (sau pe) toată ~ța (sau diminețile) În fiecare zi. 10 sf / (Îlav) În (sau de) bună ~ sau ~ bună Dis-de-dimineață. 11 sf (Îlav) Cu (sau de cu) ~ De când se face ziuă. 12 sf (Îe) A umbla cu bună ~ța A umbla cu colindul în dimineața (1) sau ajunul Crăciunului. 13 sf (Gmț; îae) A umbla fără treabă pe la vecini. 14 sf (Arg; îae) A intra pe fereastră devreme cu intenția de a fura ceva. 15 sf (Mun; îe) A fi (sau a umbla) cu două dimineți A fi prefăcut. 16 sf (Bot; îc) Bună-~ Zorea (Convolvus tricolor). 17 sf (Bot; îac) Volbură (Convolvus arvensis). 18 sf (Bot; îac) Zorele (Ipomoea purpurea). 19 sf (Bot; îac) Zorele (Pharbitis hederacea). 20 sf (Fig) Trezire la o viață nouă. 21 sf (Fig) Schimbare în bine. 22 sf (Fig) Reviriment. 23 sf (Fig) Perioada tinereții. 24 av (Îf dimineața) În timpul dimineții (1). 25 av În fiecare dimineață (24). 26 av (Precedat de adverbele „mai”, „foarte”, „tare”, „prea” și uneori de prepoziția „de”) Mai (sau foarte) devreme. 27 av (Precedat de adverbele de timp „azi”, „astăzi”, „mâine” etc.) În timpul dimineții (1) fiecărei unități temporale exprimate de adverbele respective. corectat(ă)

Eugen Răspîndite în toată Europa și destul de frecvente astăzi, Eugén și Eugénia reproduc numele pers. gr. Eugénios, Eugénia, cu rare și tîrzii apariții în izvoarele grecești. Semnificația numelor nu pune probleme dificile întrucît ele pot fi cu ușurință apropiate de adj. eugenés și subst. eugenia, ambele compuse, la origine, din eu- „bine” (ca în → Eufemia, Eufrosina, Evdochia etc. sau în numeroase neologisme românești de origine grecească) și radicalul verbal gen- „a zămisli, a naște, a produce” (din aceeași familie fac parte gen, genă, genealogie, a genera, generație, geneză, genitiv, genuin, oxigen, nitrogen, eterogen, omogen și multe alte cuvinte românești). Cum sensul original al numelui este „de neam bun, nobil”, Eugenios se încadrează într-o bogată serie de antroponime, cunoscute la multe popoare vechi, care inițial se refereau la originea nobilă a purtătorului. Foarte frecvente în primele secole ale erei noastre, bine atestate în epigrafia latină creștină (în Europa, nordul Africii, Asia Mică, Siria, Armenia etc.) sub formele Eugenius, Eugenia din care provin actualele forme occidentale, numele pătrund în onomasticonul creștin și se răspîndesc pe continentul nostru prin cultul martirilor și sfinților celebrați de biserică. Numele grecești pronunțate astăzi [evienis, evienia], pătrund în limbile slave vecine și prin intermediul acestora, în română. Evghenia, Evghenița, Avghinia, Aghenia, Ghenia, Ghenuța sau masc. Oghenie, Ghenie, Ghenea etc., mai frecvente în documente începînd cu sec. 17, sînt înlocuite astăzi în mare parte de formele moderne apusene Eugen, Eugeniu, Genu, Genuțu, Eugenia, Genia, Geni, Genica, Genuța și foarte frecventul Jeni. Existența formelor paralele Eugen – Evghen este ilustrativă pentru o întreagă serie de prenume românești de origine grecească; formele vechi pătrunse la noi prin intermediar slav sînt înlocuite de forme care au parcurs un drum mai lung, și anume greacă → latină → limbi romanice → română. Dacă primele forme explică modificările petrecute în greaca primelor secole ale erei noastre și în limbile slave vecine, formele moderne se datoresc în primul rînd evoluției numelor în limbile romanice occidentale. ☐ Engl. Eugen, Eugenia, fr. Eugène, Eugénie, germ. Eugen, Eugenia, it., sp. Eugenio, Eugenia, magh. Jenő, bg., rus. Evghenii, Evghenia etc. ☐ Pictorul francez Eugène Delacroix, criticul și istoricul literar Eugen Lovinescu, dramaturgul american Eugen O’Neill. ☐ Evghenii Oneghin, cunoscutul roman în versuri al lui A.S. Pușkin (după care opera cu același nume de P.I. Ceaikovski și baletul lui J. Cranko).

MÎNTUÍNȚĂ s. f. 1. (Astăzi rar) Mîntuire (1). Pentru ceia ce . . . să trudesc și ceia ce-s în robie, și de mîntuința lor D[o]mnului să ne rugăm. DOSOFTEI, ap. GCR I, 240/39. Am avut nădejde de mîntuință din mîinile turcilor (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 107/13. Nu să poate nici o mîntuință fără primejdie și făr-de pagubă. IST. Ț. R. 24, cf. 22, 25. Purtînd de grijea mîntuinții acestor crivățeane năroade. CANTEMIR, HR. 21, cf. KLEIN, D. 376, BUDAI-DELEANU, Ț. 381, lb. Trebuia să caute împregiur de sine și să veadă, nu cumva resare și pentru el o zi de mîntuință. BARIȚIU, P. A. I, 153, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Starea noastră tristă cere mîntuință Ori prin moartea noastră, ori prin biruință. BOLINTINEANU, ap. TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinței și a civilizațiunii. ODOBESCU, S. III, 419. cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Își mai încordă dară și cele mai de pe urmă puteri ale sale și ale calului, ca să ajungă să vadă ori de nu-și va afla aici mîntuința. SBIERA, P. 227. 2. (În limbajul bisericesc; astăzi rar) Mîntuire (2). Credința cea bună agoniseaște măntuință sufletului. VARLAAM, C. 181, cf. 235. De multe cuprins năpăști cătră sf[i]nția ta năzuiesc mîntuință cerând, o maică. DOSOFTEI, ap. GCR I, 214/17, cf. id. PS. 31/5. Din cuvîntul lui D[u]mnezău iau mîntuință (a. 1683). GCR I, 270/13. Pentru mîntuința sufletului lui din muncile veacinice. . . să să fie rugat. CANTEMIR, HR. 195. Lucrurile cele ce ar fi spre folosul mîntuinței sufletelor voastre. ANTIM, P. 126. Celălalt. . . lasă răutatea și iar să întoarce pre calea mîntuinței. id. ib. 169. Multe mijloace ni-au arătat marele și prea înaltul D-zeu cătră sufleteasca măntuințâ și cătră viața cea de sus și vecinică (a. 1756). URICARIUL, X, 210. Să se facă această rugăciune cătră D[u]mnezeu pentru mîntuința ta. MAIOR, P. 139/19. În cazuri cînd se pare periclitată chiar mîntuința sufletelor, atunci oamenii se împlu de ură și răzbunare. BARIȚIU, P. A. I, 219, cf. 397, PANN, P. V. II, 25/13. ◊ Semnul mîntuinții = crucea. Și ochii-mi s-ațintară pe semnul mîntuinței Ce singur se înalță în locul de suspin, Protector al durerei, nădejdea suferinței. ALEXANDRESCU, O. I, 79. Mîntuința lumii = anul nașterii lui Isus Cristos. Vleat de la Adam 7206, iară de la mîntuinta lumii 1 698. CANTEMIR, ap. GCR I, 322/18. 3. (Învechit) Dezvinovățire, scuză, justificare. Au dăruit solul pre carele îl prinsese și l-au slobozit, primind mîntuințele căci au cuprins Chilia. ȘINCAI, HR. II, 46/19, cf. 318/8, I, 297/35. Să nu aibă nici o mîntuință de nu vor fi fiii lor buni. MAIOR, D. 26. Ele. . . arătîndu-mi mii de mîntuințe, să căia căci nu mi-au ascultat. BĂRAC, ap. TDRG. – Pl.: mîntuințe. - Și: (regional) măntuínță s. f. – Mîntui + suf. -ință.

NATURAL, -Ă adj., adv., s. n. I. adj. 1. Care este conform cu natura (3) cuiva, înnăscut, nativ (2), (învechit) naturalnic (1), (învechit, rar) naturelnic; propriu, specific. Faptele acelea la care ne duc îndemnerile nepercepute, sau instincturii naturalii. iorgovici, o. 3/4. Agerimea lui naturală și nevoia, în curînd, îl deprinsără cu toate. asachi, s. l. ii, 36. Uite și acuma ești turmentat, ești băut... miroși cale d-o poștă... – Ăsta este mirosul meu naturel. caragiale, o. vi, 124. lată însușirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să-i fie încredințată: un spirit natural care-l ridica mult peste gradul său de cultură. oȚetea, t. v. 90. Nordicii ar fi... romantici în chip natural, născuți astfel, după cum, tot în chip natural, latinii erau clasici. oprescu, i. a. iii, 15. 2. (În opoziție cu artificial) Care este generat, produs, creat de natură (1), fără intervenția omului, (învechit) naturalnic (2); p. ext. veritabil, curat, pur, nealterat. Mi se pare că mirosul acestu se cade a se deschilini în naturale și artificiale (cu meșteșug). înv. vin. 34/7. Un vin poate ajunge pe cale de fermentare naturală pînă la 16-18° alcool. bnc. agr. v, 846. Capacitatea crescîndă a mătăsei artificiale, de a înlocui mătasea naturală, a redus treptat rentabilitatea culturii viermelui de mătase. ionescu-muscel, Fil. 14. Sînt peste treizeci de coroane, unele de flori naturale, altele de flori artificiale. stancu, u.r.s.s. 166. Ca productivitate piscicolă, cele mai interesante bazine naturale sînt, fără îndoială, bălțile dunărene. c. antonescu, p. 97. Lumina artificială... rămîne inferioară intensității luminii naturale. agrotehnica, i, 78. Folosirea îngrășămintelor naturale... reprezintă... un mijloc important de a mări fertilitatea. id. ib. 299. Pămîntul are un singur satelit natural, Luna. geologia, 6. ◊ Gaz natural = gaz format în natură (1), fără intervenția omului, folosit adesea drept combustibil; spec. gaz metan. În 1948 s-a întreprins o exploatare sistematică pentru căutarea zăcămintelor de gaze naturale. oncescu, g. 34. Sere... folosind ca sursă de căldură gazele naturale. agrotehnica, i, 66. La noi în țară în multe orașe este folosit gazul natural. Chim. an. călit. 286. ♦ Primitiv, rudimentar; simplu, necultivat. Te rog să iai în samă a fi obiectul aceștii cărți omul, în starea sa cea naturală. antrop. xv/v. Un buchet ieșit din mâinile ei e pururea un cap d-operă a bunului și naturalului gust. f (1897), 9. Ea se ridică în lumina pală, violetă... o frumusețe de linii arăta o cumințenie naturală. bacovia, o. 208. Boccaccio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său și proclamă idealul unei societăți naturale și libere, în care femeile triumfă prin istețimea lor, iar bărbații prin voința și energia lor. oțetea, r. 205. ♦ Economie naturală = formă de economie în care bunurile materiale se produc pentru satisfacerea nevoilor proprii, fiind consumate în cadrul gospodăriei producătoare. Cf. der. ♦ (Rar, despre rudenii) De sînge, adevărat. Norocul meu a făcut Ca pe un fiu natural să mă aibi în iubire. pann, e. v, 20/2. Cînd un vasal murea fără moștenitori naturali, feudul lui revenea regelui. oțetea, r. 75. ♦ (Muz.; despre tonuri, game) Care nu a suferit nici o alterare. cf. tim. popovici, d. m. ♦ (Mat.) Număr natural = fiecare dintre numerele întregi pozitive. cf. ltr², der. 3. Care este lipsit de artificiu, de rafinament, de afectare, simplu, (neobișnuit) nedresuit; care este realizat spontan, fără efort sau constrîngere, degajat. Stilul fabulei se cuvine a fi natural, familiar, ...grațios, naiv. heliade, o. ii, 75. Naivitatea lui ajunge pînă a te face a zice că el credea singur cîte spunea, atît e de natural. id. ib. 80. Traduse apoi Țiganii de Pușchin, poem atât de frumos și de natural. negruzzi, s. i, 333. Mi-au plăcut poeziile lui, fiind foarte simple și naturale. bolintineanu, o. 327. Tonul Laurei... nu mi se păru sincer; tristețea ce vibra în dînsul era mai mult forțată decît naturală. f (1903), 17. În rolul Paraschivei făcea impresiune foarte naturală și încîntătoare în costumu-i românesc. ib. (1906), 34. Ținuta trăgătorului trebuie să nu fie forțată, ci naturală. stoica, vîn. 43. ◊ (Adverbial) Dl învățător, costumat prea potrivit, a jucat natural. f (1906), 34. Măicuța nu e acasă? întrebă foarte natural Mimi. REBREANU, R. I, 184. 4. Care se potrivește cu faptele din realitatea obiectivă, cu ordinea firească a lucrurilor; normal (1), firesc. v. explicabil. Pentru dînsul era un lucru foarte natural și foarte lesne. gtn (1836), 1/23. Să căutăm a trage din acea revoluție tot folosul putincios și să-i dăm aliați naturali, adecă pe popoare, iar nu pe guvernuri. bălcescu, ap. ghica, a. 571, cf. negulici. E lege naturală cînd mori să fii uitat. macedonski, o. i, 52. Ceea ce i se pare curios lui Lange, nouă ni se arată ca un lucru foarte natural și de înțeles. gherea, st. cr. ii, 128. Aceste dregătorii erau consecința necesară, naturală, a însuși faptului întemeierii statelor românești. bul. com. Ist. v, 29. Concluzia la care ajungem în mod natural, după această sumară caracterizare a celor două atitudini, este că nu există decît un singur fel de a fi clasic. oprescu, i. a. iii, 12. Vom da aici cîteva aplicații ale acestei idei care ne va duce, după cum vom vedea, în mod natural... la unele clase de funcții deja întîlnite. stoilov, t. f. 285. Gradația care există între proprietățile elementelor și înlănțuirea lor naturală. Chim. an. călit. 16. ◊ Moarte naturală = moarte survenită în chip firesc, moarte bună. (fig.) Ne urmam drumul... trecînd pe sub gigantici brazi răsturnați de vijelie, ori de moarte naturală. hogaș, dr. i, 8. Mărime naturală = (reproducere în) mărime reală a modelului, în artele plastice și în fotografie. Acesta este cadrul testamentului politicesc al lui Ștefan cel Mare, ideat de d. aga G. Asachi și adus întru împlinire în olei și în mărime naturală de d. Miler, artista de la Viena. ar (1834), 285¹/18. Bustul în mărime naturală a unui copil ca de vro optsprezece ani. eminescu, n. 38. S-a apucat să facă o statuă peste mărimea naturală. caragiale, o. vii, 433. [Tabloul] este în mărime naturală. f (1897), 50. (Gram.) Gen natural = gen al substantivelor care corespunde repartiției pe sexe a ființelor sau distincției dintre ființe și lucruri. Pe măsură ce neutrul se dezvolta, se păstra și se întărea și ideea genului natural. ll i, 106. A existat o perioadă cînd genul gramatical corespundea genului natural. graur, i. l. 149, cf. 148. Alăptare naturală = hrănire a unui sugaci la sînul mamei (sau al unei doici). Alăptarea naturală (cu laptele din sînul mamei sau al unei doici) este alăptarea ideală. ygrec, m. n. 8. ◊ (Adverbial) Mulțimea obiectelor antice din țara noastră a fost natural să mă atragă din ce în ce spre un studiu serios în materie arheologică. bolliac, o. 265. Tipurile cele mai vii se găsesc – și aceasta e foarte natural – la scriitori eminamente creatori. ibrăileanu, s. l. 37. Nașterea arendașului a împiedicat trecerea pămîntului în mîinile țăranilor, cum ar fi fost natural și sănătos. rebreanu, r. i, 39. La ședințele Academiei de artă se discutau, după cum era natural, chestiuni estetice. oprescu, i. a. iii, 20. Activitatea scriitoricească rămîne, cum e și natural, închinată colectivului. sadoveanu, e. 186. Dacă este vorba apoi să investigăm originile, nu este natural să le căutăm în acele societăți moderne care mențin alături de noi formele cele mai vechi ale civilizației omenești? vianu, m. 14. ♦ (Despre copii) Născut în afara căsătoriei, nelegitim, bastard; (rar, despre nașteri) care a avut loc în afara căsătoriei legale a femeii. O lungă tragedie de lupte între feluriți copii naturali. hasdeu, i. v. 3. De la raporturile nașterilor legitime și naturali se capătă indicațiuni foarte importante pentru acei ce se ocupă cu moralitatea publică. i. ionescu, d. 83. Ceea ce mai ales încurca urcarea la tron era împrejurarea că fiii naturali erau puși pe aceeași linie cu acei legiuiți. xenopol, i. r. iii, 162. Afară de acești patru fii legiuiți din care numai Bogdan a supraviețuit tatălui său, mai rămase după moartea lui Ștefan și un fiu natural, Petru Rareș. id. ib. iv, 116, cf. 217. Despre legitimarea copiilor naturali. hamangiu, c. c. 80. Adoptase în secolul trecut o fată naturală. călinescu, s. 12. 5. Care aparține naturii (1), care se referă la natură, care se găsește în natură; (neobișnuit) naturesc. cf. costinescu, lm, barcianu. Condițiile de ordin natural și material, economic și social, au exercitat și aici o influență covîrșitoare. oțetea, r. 35. Odobescu... uită rareori să noteze temperatura mediului natural pe care-l descrie. vianu, m. 200. Printre factorii naturali care influențează direct germinația..., umiditatea și căldura sînt esențiali. săvulescu, m. u. i, 65. Cînd sînt pășuni naturale, se poate renunța la pășunatul pe pîrloagă. agrotehnica, ii, 969. Nu se mai supune condițiilor naturale atît de capricioase..., ci reglează după voie nivelul apelor. contemp. 1962, nr. 796, 2/4. ◊ Bogăție naturală = bogăție (necultivată) a solului sau a subsolului. Am dori să descriem frumusețile și bogățiile naturale ale țării noastre. stoica, vîn. xi. Graniță naturală sau hotar natural, limită naturală = graniță, limită marcată de elemente ale naturii fizice (ape, munți, văi etc.). Hotarele sînt determinate prin limite naturale și anume, în cea mai mare parte prin pîraie. p. antonescu, a. 8. Pornind de la poziția pe care o are Țara Bîrsei în configurația geografică a țării noastre, cu hotare naturale aproape de jur-împrejur..., ne-am aștepta ca graiul populației române de aici să ofere un mai pronunțat caracter dialectal. l. rom. 1959, nr. 5, 79. (În concepția unor filozofi idealiști) Drept natural = drept considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara orînduirilor sociale, decurgînd fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. Cf. der. (Ieșit din uz) Științe naturale sau (învechit) istorie naturală = științele naturii, v. natură (1). Vezi... încă și Istoria naturală a lui Pavel Chenghelaț. teodorovici, i. 37/16. Arătare a vro cîteva ființe din istoria naturală. pleșoianu, ab. 37/2. Cabinet de istorie naturală. heliade, o. ii, 108. Însercinase întru aceasta pe D. Sibott, profesorul istoriei naturale. ar (1830), 2572 /3. Face din porunca lui Ludovic, riga Franței, o călătorie înconjurînd globul..., aducînd descrieri foarte interesante pentru științele naturale. genilie, g. 60/8. Istoria naturală [Titlu], barasch, i. n. Cu istoria naturală în mînă... nici este permis cuiva de a urmări în Europa pe grifoni. hasdeu, i. c. i, 209. Se numește profesoru de științele naturale la școala de agricultură. f (1880), 214. Este și o colecțiune de istorie naturală. ib. (1897), 70. Așa mi-a spus azi dimineață, la școală, în cancelarie, m-me Voinea de științe naturale. sebastian, t. 203. Istoria naturală, care descrie animalele de vînat, cuprinde toate momentele care interesează pe vînător. STOica, vîn. 61. II. adv. (Adesea ca întărire a unei afirmații) Desigur, firește, bineînțeles. Natural că se constată și alte abateri de la normele arătate mai sus. iordan, g. 188. Destul te-am ținut eu pe tine, a zis oftînd pisica. E rîndul tău să umbli și să aduci. – Natural! au adăugat copiii. ARGHEZl, c. j. 9. III. s. n. 1. (Învechit și regional; în forma naturel) Fire, temperament, natură (3). Fără să iei sama plecărei naturelului său. vîrnav, f. m. i, 77^r/8. Un naturel bun, gustul și citirea cea mare a autorilor celor vestiți sînt singure în stare a da învățăturile pentru cum trebuie a păzi cineva măsura. heliade, o. ii, 20. O să fie un urîcios actor daca neîngrijind naturelul său va voi să se facă copia altuia. gtn (1836), 2/44. Naturelul lor era astfel, sau toată purtarea asta fu numai o fățărie? f (1870), 75. El era nobil, de un naturel vesel. ib. (1897), 9, cf. barcianu. Omu mieu are naturel bun, că nu să mînie. MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Astăzi rar) Naturalețe (2). Picturele... lasă să se vază lipsa de natural și inspirațiune poetică. filimon, o. ii, 154. În artele frumoase... le lipsește poezia și naturalul meridionalilor. id. ib. 163. Actorii, dupe gesticularea lor plină de naturel... îmi părură foarte buni. id. ib. 173, cf. 302. Vorbește cu o remarcabilă volubilitate, dar comod și cu mult natural. caragiale, o. vi, 511. Suavitatea și grația cu care se exprimă, cugetările în care și-o încadrează, armonia versurilor, naturalul acțiunii... formează un tot. macedónski, o. iv, 74. Toată scena respiră adevăr și natural. gherea, st. cr. ii, 160, cf. iii, 295. Cred că pricina hotărîtoare a succesului dlui Istrate e naturalul operei sale. ibrăileanu, s. l.134. – pl.: naturali, -e. – Și: (învechit și regional) naturel, -ă adj., s. n., (regional) nătural, -ă (alr ii/836), (învechit, rar) naturaliu adj., naturale (iorgovici, o. 54/10) adj. invar. – Din lat. naturalis, it. naturale, fr. naturel. Pentru sensul III 1, cf. și germ. Naturell.

SMINTEALĂ, sminteli, s. f. 1. Tulburare a minții, scrînteală, nebunie; (sens atenuat) rătăcire, abatere, greșeală. Sînt semne de sminteală în lume... Sminteala trebuie călcată în picioare. VORNIC, P. 223. Sminteala nu se știa bine din ce-i venise. SADOVEANU, la TDRG. Vai de cel ce se smintește, dar mai vai de cel prin care vine sminteala! CREANGĂ, A. 142. ♦ Defect care împiedică buna funcționare a unui lucru. Cercetează toate legăturile grinzilor, pentru ca să se încredințeze dacă nu e vreo sminteală. GANE, N. I 78. 2. (Astăzi rar) Stricăciune, pierdere, pagubă, vătămare; (sens atenuat) neplăcere. Socot că măria-sa Nicoară cu ai săi n-or fi avut nici o sminteală pe cale, căci îi poartă om cuminte pe poteci ferite. SADOVEANU, N. P. 19. Acele oști turcești ce se văd erau ariergarda de patru mii călăreți supt Hasan-pașa, care mergea trăgîndu-se încet și cu bună rînduială, îngrijind d-a nu primi în coadă vreo sminteală din partea noastră. BĂLCESCU, O. II 111. Ploile cele multe de toamnă aduc sminteală la struguri și la porumb. I. IONESCU, M. 61. ◊ Expr. Fără sminteală = fără lipsă, fără stricăciune, nevătămat; p. ext. în mod absolut, negreșit, neapărat. Ceru un ajutor de oameni, îndatorindu-se a-i aduce capul lui Codreanu fără sminteală. GANE, N. I 195. (Mai ales în construcții negative) A da (pe cineva) de sminteală sau a face (cuiva) sminteală = a produce (cuiva) o neplăcere, a face (pe cineva) de rîs, a da de gol. Bag de samă deodată că noutatea de care erau mîndri botoșănenii îi dă de sminteală. SADOVEANU, E. 82. Să nu mă dai de sminteală. ALECSANDRI, T. 425. Te rog să dai ficiorului Costachi cincisprezece galbini și dumneata îi vei trage înapoi... Te rog numai să nu-mi faci sminteală. KOGĂLNICEANU, S. 222.

PUTEA, pot, vb. II. Tranz. (Urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A avea puterea (fizică sau morală) de a face ceva, a fi capabil, a se simți în stare să înfăptuiască un lucru. Pesemne inima le spunea că spinul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc; Dacă numai asupră-mi tu poți s-aduci vrun bine, Eu rîd d-a mea durere și o disprețuiesc. ALEXANDRESCU, P. 79. De-aici pînă-n satul meu, Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge Și tot nu le poate stinge. Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Al doilea verb e subînțeles) Ce nu poate un tînăr la douăzeci de ani, cînd s-așterne cu dragoste și cu entuziasm să facă ceva? VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Și ce pot sfaturile mele, cînd lacrimile d-tale nu folosesc? NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Absol. Străinul parcă se gătea Să plece, și-ar fi vrut Să fugă dac-ar fi putut. COȘBUC, P. I 228. Nu putem, măria-ta, că sîntem morți de foame. ALECSANDRI, T. I 397. Alelei! murguleț mic, Alei! dragul meu voinic! De-ai putea la bătrînețe Cum puteai la tinerețe! id. P. P. 73. Ce e mic ca oul și poate ca boul? (Cîntarul). ♦ (Precedînd un verb reflexiv, se intercalează uneori între pronume și verb) Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige. REBREANU, I. 33. ◊ Expr. Cît îi poate cuiva capul (sau mîna, osul, pielea, cojocul) sau ce-i poate cuiva capul (mîna etc.) = de cît e capabil cineva, ce e în stare să facă cineva. Luați seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea, DAVIDOGLU, O. 128. Numai Chirică băietul știa ce zace în inima lor și cît le poate capul. CREANGĂ, P. 167. A nu mai putea (de...) = a fi copleșit de un sentiment sau de o senzație puternică. Împăratul, carele știa că umblă niște zmei să-i răpească copila, nu mai putu de bucurie cînd îi văzu măcelăriți. ISPIRESCU, L. 256. Cînd mama nu mai putea de obosită și se lăsa cîte oleacă ziua să se odihnească, noi băieții tocmai atunci ridicam casa în slavă. CREANGĂ, A. 37. Ia-mă, bădiță, călare, Că nu mai pot de picioare. ALECSANDRI, P. P. 17. A nu (mai) putea fără... = a avea absolută nevoie de..., a nu se putea lipsi de... Era mai mult decît duhovnicul, că fără de dînsul nu puteau mănăstirile. CREANGĂ, P. 112. A nu mai putea după... = a ține foarte mult la, a se da în vînt după... Nu mai poți după povești și basme, copiii se joacă și tu pîndești vorba cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264. (Familiar) A nu mai putea = a nu-i păsa, a nu se sinchisi (de cineva sau de ceva). 2. A avea posibilitatea, mijloacele necesare pentru a realiza un lucru, a fi în situația de a înfăptui ceva, a-i fi cuiva cu putință să realizeze ceva. Știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta. CREANGĂ, P. 203. Dar mă rog... pe duduca Luluța nu știți unde-aș putea-o găsi? ALECSANDRI, T. I 223. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Am trăit cum am putut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 415. 3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil să i se întîmple cuiva ceva. Apa era bîhlită și ne-am fi putut bolnăvi. CREANGĂ, P. 204. Ca să fiu drept și să te pun îndată la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele... ODOBESCU, S. III 11. Pînă, maică, ți-oi veni, Grîul tot o putrezi; Pînă ți-oi veni la poartă, Poți, măicuță, să fii moartă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. ◊ Expr. Ce (sau cînd, unde) poate să fie? = ce (sau cînd, unde) să fie asta? Și cum s-a sculat, a și început a căuta cu de-amăruntul prin așternut, să vadă ce poate să fie? CREANGĂ, P. 264. ◊ Refl. impers. Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ISPIRESCU, L. 44. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. Cu burete nu se poate bate cui în perete. (Cu pron. refl. postpus, mai ales în întrebări retorice) Da bine, cucoană. poate-se ca broaștele să mănînce mălaiul? ISPIRESCU, L. 180. O cheamă Adalgița... Poate-se mai frumos nume? NEGRUZZI, S. I. 76. (Expr.) Se prea poate = e foarte posibil. De nu se mai poate (sau cît se poate, cum nu se poate mai mult) = din cale-afară, foarte, la culme, la maximum. Un băiet ochios, sprîncenat și frumușel, de nu se mai poate! CREANGĂ, P. 75. Era în Iași un tînăr boierinaș, frumos și bun la inimă, dar desfrînat cît se poate, pentru că-i erau dragi cărțile, vinul și femeile. NEGRUZZI, S. I 81. ◊ (Cu valoare adverbială) E posibil, probabil; e cu putință. Ia, poate să am vreo treisprezece ani. CREANGĂ, P. 148. ◊ (Urmat de o subordonată subiectivă introdusă prin conj. «că») Iar dac-a fi adevărat, ce zice lumea: că pentru feți-frumoși vremea nu vremuiește, apoi poate c-or fi trăind și astăzi. EMINESCU, N. 30. Poate că măria-ta ai auzit lucrurile precum nu sînt. NEGRUZZI, S. I 139. N-ai văzut pe dragul meu? – Poate că l-oi fi văzut, Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ Loc. adv. Peste poate = peste putință, cu neputință. Fără doar și poate = sigur, precis, indiscutabil. 4. A avea voia, permisiunea, dreptul de a face ceva. Copilită cu părinți, Nu sili să te măriți, Măritatu-i lucru mare, Nime nu-l poate stricare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 278. ◊ (Exprimă o nuanță concesivă-condițională) N-aibi grijă, stăpîne, poți să te duci și pe la nuntă că am făcut ce știu eu și nime n-are să te cunoască. CREANGĂ, P. 171. Om ca badea nu se vede... Așa mîndru și frumos; Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. ◊ Expr. Poți să nu mă (mai) întrebi = e mai bine să nu mă (mai) întrebi. Și de-aceea de-azi-nainte poți să nu mă mai întrebi De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi. EMINESCU, O. I 141. ◊ Refl. impers. A fi permis, îngăduit. Se poate intra? 5. A avea motive să facă, să spună, să creadă ceva. Cine să fiu mătușă? Ia. o fată săracă, fără mamă și fără tată, pot zice. CREANGĂ, P. 288. Eu mă duc, mîndră, ca mîne, Inima la tin’ rămîne... De-i vedea că înverzește, Poți să tragi a mea nădejde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. 6. A se cădea, a fi potrivit, convenabil. Nu mă pot duce în sat ori la tîrg în zdrențele pe care le port. SADOVEANU, P. M. 44. 7. (Mold., în expr.) De-a putere-a fi = cum s-ar zice, se poate spune; într-adevăr, de fapt, cum se cade, în toată puterea cuvîntului; doar. Cum de el, om bătrîn și moșneag de-a putere-a fi, și să-l cuprindă așa focul cînd aude o turluitură de fluier! SBIERA, P. 9. Birze Ivane, du-te; nu ți-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. Toți sătenii, d-a putere-a fi, o cunoșteau. CONTEMPORANUL, V_I 97.- Prez. ind. și: (popular) pers. 1 sg. poci (DUMITRIU, B. F. 29, TEODORESCU, P. P. 312, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29), pers. 2 sg. (rar) poci (PAS, L. I 140).

DIMINEAȚĂ, dimineți, s. f. Partea de la început a zilei (din zori pînă la prînz). Dimineața ardea sub răsăritul roșu și plin al soarelui. PREDA, Î. 143. Un soare superb anunță dimineața. SAHIA, N. 27. Mi se înfățișează, fîlfîind în văzduhul senin al unei dimineți de primăvară, zboruri albe de porumbei. M. I. CARAGIALE, C. 72. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai scăldat în roua dimineții. CREANGĂ, P. 276. ◊ Fig. Cred în dimineața acestui început Și-n flamura întinsă spre luminosul mîine. TULBURE, V. R. 26. Se stinge-n mine A iubirii dimineață. ISAC, O. 31. Mă-ntunec și îngheț Cînd tu te pierzi în zarea eternei dimineți. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. De dimineață = care se petrece în partea de la început a zilei. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață n-au greș. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Loc. adv. De dimineață = a) (uneori precedat de adverbele «foarte», «tare», «cît»,«cît mai», «așa» etc.) în momentul cînd începe ziua, cînd se face ziuă, în zori, dis-de-dimineață, (foarte) devreme. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă. GALACTION, O. I 46. Eu m-am deprins să mă scol de dimineață. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. La drum e bine să pornești cît de demineață, iar sara să poposești devreme. CREANGĂ, P. 115. Cine te-au trezit așa de dimineață? NEGRUZZI, S. I 146; b) din momentul cînd începe ziua, de cînd se face ziuă. Ziua bună se cunoaște de dimineață. Spre dimineață = aproape de dimineață. Cam de obicei, spre dimineață, se lăsa cu bătaie. M. I. CARAGIALE, C. 61. (Rar) De cu dimineață = de cînd se face ziuă, dis-de-dimineață. Am trecut de cu dimineață pe la dînsul. C. PETRESCU, R. DR. 129. În faptul dimineții = în zori de zi. În faptul dimineții ciocîrlia începu să cînte. ISAC, O. 222. Mergi, dragă, cîntînd vesel ca paserea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. ◊ Expr. Bună dimineața! sau (popular) dimineața bună! formulă de salut. A umbla cu bună-dimineața = a) a umbla cu moș-ajunul; b) (glumeț și ironic) a umbla fără treabă de la un vecin la altul. ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. ♦ (Adverbial) a) (în forma dimineața) În timpul dimineții. Dacă plecăm la miezul nopții, tocmai bine ajungem dimineața în oraș. DAVIDOGLU, O. 51. Dimineața, pînă-n zori, Va pleca cel mai viteaz dintre feciori. BENIUC, V. 142. Vîrgolici trebuia să sosească de la Neamț cu diligența de 8 dimineața. HOGAȘ, DR. II 131. ◊ (Urmat de adjective demonstrative) Știam c-ai să vii dimineața asta la mine! IBRĂILEANU, A. 93. ◊ (În forma dimineață, după adverbele de timp «azi» sau «astăzi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») Noi stăm cu zăvoarele trase de azi dimineață. CAMILAR, N. I 72. Sufletul mi-a ieșit ieri dimineață alergînd după el. SEBASTIAN, T. 24. b) (În forma dimineața) În fiecare dimineață. Bietul doctor mi-a recomandat un litru de lapte de capră dimineața. CAMIL PETRESCU, B. 195. c) (În forma dimineață, precedat de adverbele «mai» sau «foarte», «tare») Mai (sau foarte) devreme. Se socotea cum ar face să scape a doua zi mai dimineață cătră Păuna Mare. SADOVEANU, P. M. 142. ◊ (Urmat de «tare») Cînd ieșise din ogradă, dimineață tare, pusese în portiță un băț, semn că nu-i nimeni acasă. CAMILAR, TEM. 130.

PĂRERE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere, convingere, credință, idee. Te-am întrebat... să-ți aud părerea. SAHIA, N. 39. Lăsați-l, mă, zice altul; asta e părerea lui. CARAGIALE, P. 29. Aceste scrisori aruncară în deosebite păreri sfatul împărătesc. BĂLCESCU, O. II 271. Cîte capete, atîtea păreri ( = cîți oameni, atîtea idei; fiecare cugetă în felul său). ◊ Expr. A-și da (cu) părerea. v. d a³. A fi de părere = a crede. Unii sînt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 300. A fi de aceeași părere (cu cineva) = a fi de acord cu cineva. 2. Ceea ce ni se pare că vedem sau că auzim.; iluzie, închipuire. Iarna, oricît de grea, trece ca părerea, ca mîine se desprimăvărează și vin muncile. REBREANU, R. I 236. ◊ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară, nu din toată inima, numai așa, nu cu tot dinadinsul. I s-a părut că necunoscuta-i surîde prietenos. A zîmbit și el, așa într-o părere, de bună-cuviință, întrebîndu-se cu cine-l confundă oare. C. PETRESCU, C. V. 19. Și doar mă și sileam eu, într-o părere, s-o fac a înțelege pe mama că pot să mă bolnăvesc de dorul ei. CREANGĂ, A. 119. Cu toate că m-am și uitat eu într-o părere, doar l-oi zări... Se vede că cuconașu Iorgu n-are de gînd să vie astăzi. ALECSANDRI, T. 1006. ♦ (Învechit) Arătare, nălucire, apariție. Iar pe patu-i de zăcere, Unde capul și-a turnat, Vede-a fratelui părere Ce-ocolește tristul pat. BOLINTINEANU, O. 97. Căprioara cum îl simte, Fuge, saltă, zboară, piere Ca un vis, ca o părere. ALECSANDRI, P. II 90. ◊ Expr. O părere de... se spune despre ceva abia vizibil. Romînul avea o părere de zîmbet sub mustața căruntă. SADOVEANU, O. VII 239. ♦ Senzație, închipuire. Nu știu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri? CREANGĂ, P. 24. 3. (Numai în expr.) Părere de bine = bucurie, satisfacție, mulțumire. Ipate, auzind aceasta, părerea lui de bine; ia banii... și se duce. CREANGĂ, P. 160. Părere de rău = regret, mîhnire, supărare, căință. Și păreri de rău trecute Cad pe inima-mi trudită, Ca un stol de pasări mute Pe-o grădină părăsită. TOPÎRCEANU, B. 71. Auzind aceste, s-a arătat cu mare părere de rău. CREANGĂ, P. 91.

TRANSCRIERE s. f. (< transcrie, cf. fr. transcrire, lat. transcribere): copiere. ◊ ~ fonetică: notare a pronunțării sunetelor unei limbi, ale unui dialect sau ale unui grai cu ajutorul alfabetului fonetic; înregistrare cât mai exactă a formelor sau a textelor dialectale cu ajutorul unui repertoriu de semne, care reproduce principalele realizări fonetice ale unei limbi. În general, sistemele de t. fonetice au la bază alfabete tradiționale. Cel mai cunoscut este alfabetul fonetic internațional (API), elaborat în 1888 de către Asociația fonetică internațională. Pentru graiurile și dialectele românești au fost folosite mai multe sisteme de t. fonetică, elaborate de Gustav Weigand, Ovid Densușianu și Al. Rosetti. Sistemul folosit astăzi de dialectologii români este cel elaborat de autorii Atlasului lingvistic român (ALR), cu unele mici modificări. Într-o t. fonetică notarea accentului și fenomenului de fonetică sintactică este obligatorie. Există două feluri de t. fonetică: directă, mai ușor de realizat (când dialectologul notează direct, pe teren, în momentul desfășurării anchetei, formele sau textele obținute de la informator) și indirectă, mai costisitoare (când se face mai întâi înregistrarea cu magnetofonul sau cu casetofonul, permițând apoi audiția formelor și a textelor, oricând este nevoie, în vederea t. acestora în laborator). În cazul t. indirecte, este preferabil ca aceasta să fie efectuată chiar de cercetătorul care a făcut ancheta dialectală. T. textelor dialectale ridică o serie de probleme speciale, cum sunt; notarea intonației, a sintagmelor, a grupurilor ritmice etc. Pentru o t. fonetică exactă se cer îndeplinite următoarele condiții: informatorul să aibă pronunțarea bună; anchetatorul să aibă dicție bună și să cunoască perfect sistemul de t.; contextul în care se lucrează (fizic, psihologic și material) să fie pregătit cu atenție etc.

NICI¹ adv. 1. Cuvînt folosit în propozițiile negative, pentru a întări negația sau cu valoare de negație. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Nici n-aveți idee ce bun e Radu al meu. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Nu știu ce făcuseră, că nici focul nu era făcut pe vatră. ISPIRESCU, L. 23. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. ◊ Expr. Nici pas = de loc. Voi priveghea nurorile... și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă, în lipsa feciorilor mei. CREANGĂ, P. 4. A nu zice nici cîrc v. cîrc. Nici de loc (sau, învechit, de leac) = absolut de loc. Mult e dușmanul jurat: Te vede că plîngi de foc, Lui nu-i pasă nici de loc. TEODORESCU, P. P. 318. ◊ (Învechit, neînsoțit de negația «nu») O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. 2. (Urmat de «că» formează loc. adv. care constituie o negație mai categorică decît «nu») De loc nu... Așa luptă, nici că s-a mai văzut. ISPIRESCU, L. 223. Mai mare pedeapsă decît asta, nici că se mai poate! CREANGĂ, P. 320. Vie valuri mari de foc, Nici că m-or clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. 3. (Împreună cu pronumele nehotărît «unul», «una» formează pronume negative) Poate că nici unul, pentru nimic în lume, nu ar fi cerut însă celuilalt să mai rămîie. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Aș vrea s-alerg spre ei, să-i strîng în brațe, Să-i dăruiesc... dar nu mai e nici unul. IOSIF, P. 21. ◊ (Adjectival, urmat de art. nehot. «un», «o») Era convins de mult că nici o scăpare nu mai există. BART, E. 388. Nici un zgomot, nici o mișcare, nici o adiere de vînt nu se simte. VLAHUȚĂ, O. A. 410.

PILDĂ, pilde, s. f. 1. Model considerat ca demn de imitat; exemplu caracteristic, demonstrativ, care poate servi drept învățătură, drept termen de comparație, drept argument concret. Gîndul meu zboară acuma pios spre mormintele voastre... Sîngele vostru vărsat ne rămîie de-a pururi ca pildă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 103. Amîndoi erau cam de aceeași vîrstă și prietenia lor era de acelea care multă vreme rămîn în școală, ca niște pilde frumoase. VLAHUȚĂ, O. AL. 98. Puține pilde poate găsi cineva în analele ostășești de o ispravă mai bună decît aceea ce dobîndi Mihai Viteazul la bătălia de la Călugăreni. BĂLCESCU, O. I 26. ◊ (În construcție cu verbele «a da»,«a lua»,«a avea») A avut pilde care l-au îndreptat pe calea cea bună. REBREANU, R. I 40. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. Luați de la mine Pildă a face bine. ALEXANDRESCU, P. 114. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioșc. CAMIL PETRESCU, U. N. 184. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Pildă vie = faptă, întîmplare concretă din care se poate trage o învățătură. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică, menită să servească drept avertisment pentru alții. Porunca domniei-mele este să-l spînzurați de creanga cea de sus, ca să fie de pildă și altor neamuri. GANE, N. III 5. Trebui o pildă pentru cei asemine vouă, și pilda va fi groaznică și vrednică de faptă. NEGRUZZI, S. I 174. 2. (Astăzi rar) Învățătură în formă alegorică, povestire cu tîlc; parabolă. Bătrînii... sfătuiesc în pilde pe cei tineri. MIRONESCU, S. A. 53. Li dă el pilde cîte și mai multe; cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și în sfîrșit se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sînt roadele binefăcătoare ale unirei. CREANGĂ, A. 164. ◊ Loc. prep. (Rar) În pilda... = cu aluzie (la cineva). Răutăcios cum era, îi aruncă o glumă în pilda nevinovaților ciobani. GANE, N. II 38. Am o gîlceavă c-o vulpe șîrată pentru-n petic de pămînt. – În pilda mea o spui asta, răzășule? ALECSANDRI, T. 1337. ♦ Lucru care are un înțeles alegoric. Aduse fiecare cîte un pepene pe tipsii de aur și îi puseră dinaintea împăratului. Împăratul se miră de această faptă și chemă sfatul împărăției să-i ghicească ce pildă să fie asta. ISPIRESCU, L. 150. ♦ (învechit) Proverb, maximă, sentință. Adevărată este pilda ce zice: «sfatul cel bun noaptea să naște». DRĂGHICI, R. 163.

VESEL, -Ă, veseli, -e, adj. 1. Care este bine dispus; cu voie bună, voios. Un copil... se învîrtea în jurul lui cînd încoace, cînd încolo, vesel ca un fluture alb lîngă un pom bătrîn. REBREANU, R. I 126. Lume veselă ca astăzi N-am mai pomenit de mult. IOSIF, PATR. 38. ◊ (Prin metonimie) Traiul lumii... Cine vor, aceia lese-l, Dară sufletul mi-i vesel, Tinerețea luminată. EMINESCU, O. I 102. ◊ (Rar, despre animale) Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. [Porumbeii] apă veseli c-or gusta. TEODORESCU, P. P. 39. ◊ Fig. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel, neted. REBREANU, I. 9. 2. Care exprimă voie bună, voioșie, bună dispoziție. Glasuri vesele răsună, Zic vioare, – urlă vîntul. IOSIF, PATR. 27. ◊ (Adverbial) Un cucoș... bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Fata vesel îi zîmbește. CREANGĂ, P. 275. 3. Care aduce veselie, care înveselește; desfătător, plăcut. Mic și vesel: colo-n fund, Uite-l verde și rotund Nucul din grădină. COȘBUC, P. I 261. Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuțe vesele se ivesc pe podișul din dreapta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. ◊ (Adverbial) În pădure se făcuse iar liniște, și soarele lumina vesel. SADOVEANU, O. VII 38. Un haiduc trecea prin crîng Singur-singurel cu dorul, Păsările ciripeau, Vesel murmura izvorul. IOSIF, V. 113. 4. Care se face, se petrece cu voie bună, cu voioșie; plin de veselie. Dar azi vă dau o veselă agapă. TOPÎRCEANU, S. A. 3. Trei fecioare... În veselă horă ușoare sălta. ALECSANDRI, P. I 190. Am petrecut două săptămîni vesele. NEGRUZZI, S. I 68.

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158^v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103^v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9^r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57^v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44^r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171^r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37^r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115^v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296^v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10^r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107^v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157^v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169^r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).