MANTIE, mantii, s. f. (Astăzi mai ales figurat sau în comparații) Veșmînt (de ceremonie) lung și larg, fără mîneci, ca o pelerină, confecționat dintr-o stofă grea și scumpă, adesea împodobit, care se purta peste celelalte haine. Cum ieșiră din Amara, cîmpia albă se desfășura în fața lor ca o nesfîrșită mantie de ermină, scînteind în lumina soarelui. REBREANU, R. I 215. Mantia lungă, pălăria cu pană... fac prea mare întipărire asupra domnișorilor din lumea așa-zisă bună. GHEREA, ST. CR. I 261. Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă, țesută cu fir de aur. ISPIRESCU, M. V. 43. ◊ Fig. Toamna goală se-nfioară... își aruncă-nfrigurată Peste trupul ei de spumă, Argintie și ușoară Mantie de brumă. CAZIMIR, L. U. 26. Ia vezi soarele colo la marginea pămîntului, îmbrăcat în mantia lui roșie. GANE, N. I 145.