FOIȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hîrtie. ◊ Foiță (de țigară) = bucată mică de hîrtie foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul ca să se facă o țigară. Dă-mi... o foiță, că jurnalul ăsta mi-a ars gîtul. PREDA, Î. 111. Cel mai înalt se depărta încet, răsucind între degete o foiță de țigară. BART, S. M. 67. ♦ (La pl., familiar, ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lîngă masă. CARAGIALE, O. III 34. ♦ Foaie subțire de hîrtie roșie folosită în loc de fard. Aveau voie astăzi să dea și cu puțină pudră pe obraz și să-și coloreze buzele cu foiță. PAS, Z. I 121. Chiar de n-ar avea sprincenile trase ca din condei, și buzele rumene ca bobocul de trandafir cînd crapă de fierbințeala soarelui, tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Surda ostenești tu babă cu ale tale albeli În deșert sînt și degeaba foițe și rumeneli! PANN, P. V. I 172. ♦ Foaie subțire de metal. Foiță de staniol. 2. (Uneori servind ca element de introducere în poezia populară) Frunzuliță. Foiță verde de fragă, Că i-am fost iubită dragă; Foiță verde de-alună, Că i-am fost mîndruță bună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. Prin desiș Miu umbla, Cu foițe că-m plesnea, De departe s-auzea. ȘEZ. IV 130.