huzurì v. Mold. 1. a trăi în tihnă, a duce o vieață liniștită: soacra huzuria de bine CR.; 2. a fi, a se simți bine: voi să huzuriți de căldură, iar eu să crăp de frig CR.

DECALOGUL (< lat. eclez. decalogus; gr. deka „zece” + logos „cuvânt”), cele zece porunci ale lui Dumnezeu date lui Moise pe muntele Sinai, constituind principiile fundamentale ale legii iudaice (1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alți dumnezei în afară de Mine. 2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor; 3. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert; 4. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește; 5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și mulți ani să trăiești pe Pământ; 6. Să nu ucizi; 7. Să nu fii desfrânat; 8. Să nu furi; 9. Să nu ridici mărturie mincinoasă asupra aproapelui tău; 10. Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău). Textul lor se află în cărțile „Ieșirea” și „Deuteronomul” din „Vechiul Testament”.

BERC², BEARCĂ, berci, -e, adj. 1. (Despre animale) Cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă; (despre boi și vaci) cu coada fără șfichi sau fără canaf. Ce! Vrei să las vulpea bearcă? Dar mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea mea fără coadă! ODOBESCU, S. III 47. Vro cinci sute de berberi... Tot berberi de coade berci. TEODORESCU, P. P. 474. 2. (Numai f., despre căciulă) Teșită, fără vîrf, fără țugui. Purta pe cap o căciulă bearcă, roșcată. PAS, L. I 20. ♦ (Substantivat) Sub bearca de căciulă îmi stă capul, iar sub haine... eu. VISSARION, B. 32.

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

GĂS'I, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte) A vedea, a întîlni, a descoperi ceva, din întîmplare sau căutînd intenționat, a da de (sau peste) ceva; a afla. Într-o seară, Domițian și-aduse aminte de piculină. O găsi în fundul cufărului și începu să cînte. BASSARABESCU, V. 20. Făt-Frumos, după ce rescoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al mieu să fie. CREANGĂ, P. 194. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională. GHICA, S. A. 142. Ce-ai căutat ai găsit. ◊ (Complementul indică un abstract; uneori construit cu dativul pronumelui reflexiv) Toată lumea asta aleargă, țipă, nu-și mai găsește astîmpăr. SAHIA, N. 54. ◊ Expr. A găsi pricină (sau motiv) = a descoperi motiv de gîlceavă; a căuta nod în papură. A nu-și găsi loc(u!) v. loc. A găsi ac de cojocul cuiva v. ac. A nu găsi cuvinte v. cuvînt. A-și găsi mormîntul (sau moartea) = a muri, a fi omorît. (Familiar) A-și găsi beleaua (bacăul, mai rar mantaua) (cu cineva) = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc, a da de dracu (cu cineva). Are să se afle la curte, să-și găsească și el beleaua cu boierii. REBREANU, R. I 136. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. Eu nu voi să-mi găsesc beleaua, dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. Și-a găsit sacul peticul v. petic. (Intranz.) Ți-ai găsit = aș! de unde! nici gînd! nici prin gînd să nu-ți treacă! Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul... omului aceluia? Ți-ai găsit! CREANGĂ, P. 245. (În întrebări retorice, care exprimă mirarea sau indignarea) A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... (sau, mai rar, de...) = a-i veni să..., a se apuca să... Tocmai acum la masă v-ați găsit și voi să vorbiți secături? ISPIRESCU, L. 213. Cu mine v-ați găsit de jucat? CREANGĂ, P. 304. Din toți caii tocmai tu te-ai găsit să mănînci jăratic? id. ib. 195. ♦ A descoperi ceea ce este ascuns, neștiut, necunoscut, nepus în valoare. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă, Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?... vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. În orice frază, găseau o espresie a doamnei B. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A(-i) găsi (cuiva) leacul v. leac. A(-i) găsi (cuiva) dreptate = a-i face cuiva dreptate, a se pronunța în favoarea cuiva. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate. CREANGĂ, A. 145. ♦ (Cu privire la persoane) A întîlni (pe cineva) din întîmplare sau umblînd anume pentru a-l întîlni; a da (de cineva). A găsi pe cineva acasă. ▭ O luase înainte către sat. Îl găsiră în fața primăriei, în ulița pustie. DUMITRIU, N. 123. Iată și domnul Franț prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. ◊ (Adesea determinat printr-un adverb sau printr-un nume predicativ, spre a indica situația în care se află cineva) Crai-nou strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mihnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A-și găsi omul = a găsi persoana potrivită într-o împrejurare dată. A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela, birui sau amăgi ușor. Las’ că și-au găsit ei omul. CREANGĂ, P. 250. Bine v-am găsit! v. bine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ Refl. reciproc. A se întîlni cu cineva. Pe seară te ducea la plimbare... la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alți greci. GHICA, S. A. 110. Cînd cu mîndra m-oi găsi, Zău, iar voi întineri! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 2. Tranz. (Despre o boală sau despre moarte) A surprinde, a cuprinde, a nimeri. Pe Bălcescu moartea l-a găsit departe de țară. ◊ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = ce ai? ce ți s-a întîmplat (de...)? ce te-a apucat? ce ți-a venit? Nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa de cu chef. CREANGĂ, P. 136. 3. Refl. A se afla undeva, a fi. Mă găseam în primăvara anului în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, la o țigară. ARGHEZI, P. T. 93. Cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. CREANGĂ, O. A. 226. ♦ A se pomeni într-un loc, într-o situație, într-o împrejurare. Directorul general, cînd s-a găsit față în față cu Bozan, a scuturat scrumul țigării, absent. SAHIA, N. 35. ♦ A fi într-un anumit fel, a se prezenta într-un anumit mod. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci se găseau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, V. 14. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Alelei! fecior de om viclean ce te găsești. id. P. 206. ♦ A fi în ființă, a exista, a dăinui, a se păstra (încă). Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș și fata lui... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. 4. Tranz. A fi de părere că..., a socoti. Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust. CAMIL PETRESCU, U. N. 164. Filozofii au găsit Că n-ar fi urmă de fiară. TEODORESCU, P. P. 179. ◊ Expr. (Urmat de obicei de conjunctiv sau infinitiv) A găsi cu cale (sau de cuviință) = a socoti nimerit, potrivit. Am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta. CREANGĂ, P. 30. Încep a spune... cum le-a dat [drumețul] cinci lei, drept mulțumită și cum cel cu trei pîini a găsit cu cale să-i împartă. id. O. A. 267. – Part. și: (regional) găst (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52).

AUZ'I, aud, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut; subiectul este omul, mai rar urechile; complementul arată sunetul) A percepe cu ajutorul auzului. Aud... șuier de piatră pe tăiș de coasă. BENIUC, V. 27. Ce-mi aud urechile? SADOVEANU, N. F. 7. Mai merge el cît merge, și numai iacă ce aude o bîzîitură înădușită. CREANGĂ, P. 238. Cred, nu cred; așa aud vorbind lumea, așa zic și eu. ALECSANDRI, T. I 348. ◊ (Complementul arată sursa sunetului) N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. Să nu-ți aud gura! ALECSANDRI, T. I 122. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. (Prin exagerare) Aleodor, cum se deșteptă, îi trase o palmă de auzi cîinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (La forma negativă, uneori întărit prin «a nu vedea», exprimînd o insensibilitate completă față de impresiile dinafară) Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat. ALECSANDRI, P. A. 41. ◊ Expr. N-aude, n-a vede (n-a greul pămîntului) = se face că nu știe nimic. Niță... se uita într-o parte, chipurile n-aude și n-a vede. PAS, L. I 7. Eu spun, eu aud (sau tu spui, tu auzi etc.) = degeaba vorbesc (sau vorbești etc.), nu mă (sau te etc.) ascultă nimeni. ◊ Refl. pas. (Adesea impers.) Deodată, ca din pămînt, Din fundul de purpur al zării S-aude tunînd. BENIUC, V. 164. Ia! s-aude pupăza! am observat eu ridicînd un deget lîngă frunte. SADOVEANU, N. F. 26. Turmele s-aud mugind, Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. Cum te-ai dus d-ta acasă, n-a trecut tocmai mult și iacă s-aude cineva bătînd la ușă. CREANGĂ, P. 27. Frunză verde de agude, Ia vezi, frate, ce s-aude? Graiul dulce-a mîndrei mele Ori zgomot de potiri grele? ANT. LIT. POP. I 56. ◊ (Expr.) Să se audă musca = să fie tăcere desăvîrșită (încît să se audă și zbîrnîitul unei muște). ♦ A căpăta cunoștință despre ceva. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134 ◊ Expr. A-și auzi vorbe (sau rău, multe etc.) = a-i ajunge (cuiva) la cunoștință lucruri (de obicei neplăcute) pe care le spun alții despre el. Și apoi! vorba ceea: fă bine să-ți auzi rău! CREANGĂ, P. 253. 2. Tranz. (La imperativ, adesea precedat de interj. «ia», popular «ian», cuprinzînd mirarea, ironia sau neîncrederea în cele spuse) A asculta, a lua seama la cele ce se spun. Ian auziți cum tulnicele tari Stîrnesc îndemn de proaspeți făurari. DEȘLIU, G. 28. Auzi măi! Nu-l vezi că e o tigoare de băiet, cobăit și leneș de n-are păreche? CREANGĂ, P. 13. 3. Intranz. (Mai ales la forma interogativă, adesea amenințător) A înțelege, a pricepe. La prima stație te dai jos... N-auzi? DUMITRIU, B. F. 7. Știi unde am vorbit să ne-ntîlnim: în salon de clasa-ntîi... Ai auzit? CARAGIALE, O. II 196. ◊ Tranz. Măi, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan; mergi la noapte, cînd doarme, și-l lovește cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? RETEGANUL, P. IV 19. ♦ (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la un apel) Cum ai spus? poftim? Jupîneșică, jupîneșică! – Aud, moș Nichifor, răspunse Maica tresărind, spăimîntată. CREANGĂ, P. 132. Aud cucoane. – Adă dulceți, Safta. ALECSANDRI, T. I 63; b) (Numai la forma interogativă, încheind o declarație sau o afirmație socotită fără replică) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? Mă rog, ce ți-am spus cînd ți-am poroncit să-mi gătești păișoare cu bumbac pentru sprintene? Aud? ALECSANDRI, T. I 125. 4. Tranz. (Cu privire la vești, știri, noutăți) A afla. Cînd auzi calul de la Făt-Frumos că hainele și armele sînt bine curățate... o dată se scutură... și rămase... un cal gras, trupeș și cu aripi. ISPIRESCU, L. 3. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții. CREANGĂ, P. 81. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «despre») Veți auzi despre mine în curînd! DUMITRIU, B. F. 40. ◊ Expr. A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se povestesc. Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăți de aceste. CREANGĂ, P. 211. Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, L. P. 174. Marcu, biet, o auzit De potopul cel cumplit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice legătură cu cineva, a nu mai voi să întrețină legături cu cineva. Tată-său nu mai voia să audă de el. VLAHUȚĂ, la TDRG. A nu mai auzi de numele cuiva = a nu mai ști despre cineva. Și de atuncea nu li s-au mai auzit nimică de nume. SBIERA, P. 22. Să auzim de bine! formulă de urare adresată cuiva la despărțire. 5. Refl. (Numai la pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. Multe se aud. Să nu ne luăm după cîte se aud. STANCU, D. 151. S-aude că Alecuț vrea s-o ducă pe maică-sa acolo unde se află el. SADOVEANU, N. F. 84. – Prez. ind. și conj. pers. 1 și: auz (CARAGIALE, O. 95, ȘEZ. III 191), prez. conj. pers. 3 și: auză.

GRĂDINĂ, grădini, s. f. 1. Loc (de obicei în preajma casei și îngrădit) în care se cultivă legume, flori, pomi. Grădină de flori. Grădină de zarzavat. Grădină de pomi. ▭ Din cînd în cînd își arunca ochii printre gard în grădina Irinei. BUJOR, S. 80. Uite-l verde și rotund Nucul din grădină! COȘBUC, P. I 261. Mîndră-i lumea cu feciori Ca grădina cu bujori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. ◊ Fig. Vom merge departe Pînă-n grădinile păcii, Pînă-n grădina dreptății. BANUȘ, B. 94. ◊ Grădină botanică v. botanic. Grădină zoologică = loc unde sînt adunate și îngrijite, cu scop științific și instructiv, animale de diferite specii și din diferite regiuni. Grădină de vară = restaurant amenajat vara într-o grădină. ◊ Expr. Grădină de om (sau de băiat etc.) = om plăcut la vorbă, deschis la inimă, simpatic. Ah, ce mucalit e Mișu, I-o grădină de băiat! VLAHUȚĂ, la TDRG. E mai bine să-ți zică: Este grădină de om. Și, De vorba lui nu te saturi. PANN, P. V. III 9. ♦ Parc. Și-i fi cavalerul nostru pe la grădini, pe la teatru, pe la baluri. ALECSANDRI, T. I 272. La mîna stîngă, asemenea mare grădină, tot cu copaci... unde este și o fîntînă cu apă minunată. GOLESCU, Î. 77. ◊ Grădină publică = parc întreținut de un oraș și pus la dispoziția publicului. Din fericire, la grădina publică reuși să scape de amîndoi. REBREANU, R. II 225. Pe malul Brateșului, în dosul grădinii publice, Gheorghe și Irina stătuse mai toată ziua în iarbă, privind de sus luciul apei din lac. BUJOR, S. 147. 2. (În expr.) Grădină de copii = instituție didactică-educativă pentru copii de vîrstă preșcolară; grădiniță (de copii). Grădină sezonieră = (la țară) grădină de copii care funcționează numai în timpul muncilor agricole. – Pl. și: (rar) grădine (IOSIF, V. 79, EMINESCU, N. 57).

CĂDE'A, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

MAI¹ adv. I. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale ori adverbiale) 1. (Servește la formarea gradului comparativ de superioritate) Mîne plec în zori de zi... Însă pînă mîne Vino mai aproape, – zi Doina mea, stăpîne! IOSIF, P. 51. Mai bine să te tocmești întîi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Se pregătesc ca într-o școală pentru alte lupte mai mari ce îi așteaptă. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Și mai; și mai și v. și. Cît mai v. cît. Tot mai v. tot. Cu atît mai v. atît. Mai ales v. ales. Mai cu seamă v. seamă. Mai bine v. bine. Care mai de care v. care. (Regional) Mai vîrtos v. vîrtos. (Învechit) Mai cu asupra v. asupra. (Pleonastic) Mai întîi (și-ntîi) = în primul rînd. Cum ajunge la fîntînă, scoate mai întîi furca de unde-o avea strînsă și apoi se pune jos să se odihnească. CREANGĂ, P. 96. Mai (î)nainte. Ai voit, amice, ca, mai înainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Mai apoi = pe urmă. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) în mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II 177. 2. (Precedat de articolul «cel», servește la formarea superlativului relativ) Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adinei ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. Păduricea Bănesei... este locul cel mai romantic în preajma capitalei noastre. BOLLIAC, O. 214. ◊ (Rar, înaintea unui substantiv) Laura... judeci ca cea mai femeie dintre femei. C. PETRESCU, Î. I 9. ◊ (Precedat de «ce», în construcții exclamative, are valoare de superlativ absolut) Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră». COȘBUC, P. I 97. (În expr.) Mai rar = deosebit, neobișnuit, întîlnit rareori. Așa lovitură, mai rar! SADOVEANU, la TDRG. II. (Cu valoare atenuantă, înaintea adjectivelor, adverbelor, locuțiunilor adjectivale și adverbiale) Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai slutișoare. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (Înaintea unui verb) Puțin, în oarecare măsură. Dar vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, P. 38. Ninsoarea mai încetase și după multă trudă am găsit drumul. CREANGĂ, A. 32. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, T. I 460. ◊ Expr. (Acum) mai vii de-acasă v. acasă. Așa mai merge v. merge. ◊ (În corelație cu determinări cantitative) Să mai citești puțin. ◊ (Precedat de determinări cantitative) Vino un pic (oleacă, puțin, ceva) mai tîrziu. III. (Mai ales înaintea unui substantiv sau verb) Aproape; aproximativ, cam. [îi făceau] felurite mustrări: care pentru miel furat mai an din stînă, care pentru un mînzat sugrumat în ocol. GANE, N. I 129. Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spinilor. CREANGĂ, P. 203. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. «că» sau «să») Aproape... Dacă nu era binele ce mi-ai făcut și rugăciunea puilor mei, mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească, CREANGĂ, P. 287. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 85. ♦ (Întărit prin repetiție) Mai-mai = cît pe ce, gata-gata. Biet Achim era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II 230. Îi dedică cărțile sale... numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon. HASDEU, I. V. 241. (Neobișnuit) Mai că mai = aproape că... Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată valoarea durativă a acțiunii) încă, și acum. Acolo încă nu-i iarnă și oile mai găsesc verdeață. SADOVEANU, B. 59. Mai merge el înainte prin codru, cît merge. CREANGĂ, P. 200. Vai! tot mai gîndești la anii., Cînd visam în academii? EMINESCU, O. I 140. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Hai, nu mai sta la îndoială, CREANGĂ, P. 203. Tu-ți arzi ochii și frumseța... Dulce noaptea lor se stinge, Și nici știi ce pierde lumea. Nu mai plînge, nu mai plînge! EMINESCU, O. I 83. De te-aș prinde-n mîna mea, Zile tu n-ai mai avea. ALECSANDRI, P. II 23. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat, fără îndoială. Adevărat să fie...? – Mai e vorbă! ISPIRESCU, L. 274. ◊ (În formule familiare interogative, cu referire la o situație nouă, necunoscută vorbitorului) Ce mai faci? Cum o mai duci? Ce se mai aude? (Arată repetarea acțiunii) Iar, iarăși, din nou, încă o dată. De ce să mai vie dacă el n-o iubește mult. REBREANU, R. I 246. Mi-a ajutat să ajung ca să nu mai puie mîna pe mine un voinic. ISPIRESCU, L. 3. Poate să ne mai întîlnim. CREANGĂ, P. 192. ◊ (Cu verbe la forma negativă) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. Înapoi nu m-oi mai întoarce, CREANGĂ, P. 192. ◊ (Întregit prin «iar»,«iarăși», «și»,«încă», «încă o dată»,«o dată» etc.) M-ai făcut să mai fiu o dată pe lume cum doream. ISPIRESCU, L. 16. Cerbul începe a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluiește și iar mai bea cîte un răstimp. CREANGĂ, P. 225. 3. (Arată nedumerire) După aceea. Furnicile parcă intrase în pămînt; s-au mistuit,de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. ◊ (În interogații retorice) Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult! COȘBUC, P. I 49. Mai știi de unde sare iepurele? CREANGĂ, P. 172. Ce mai atîta vorbă (sau ce mai încoace-încolo), se zice cînd voim să punem capăt unei discuții, să îndepărtăm o îndoială, o ezitare. V. (Folosit pentru a accentua un anumit element al contextului) 1. (În enumerări) Și în plus, în afară de aceasta, pe lîngă aceasta. Oleacă di brînză cu smîntînă, mai un vinișor. C. PETRESCU, Î. II 204. Dacă vede și vede, taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe și face cum poate, de leagă el gîrnețul. CREANGĂ, P. 125. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, VI 97. 2. (Repetat, arată o alternare, o oscilare între două idei) Cînd... cînd, ba... ba, parte... parte. Mai una, mai alta. cn Cugeta că mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. Mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155. VI. (În propoziții și construcții exclamative, uneori întărit cu alte cuvinte; intensifică ideea din frază) Că bine mai zici tu, nevastă, răspunse bărbatu-său. CREANGĂ, P. 15. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. I! Ce de mai belșug, mămulica me! ALECSANDRI, T. 898.

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

TOCMAI adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Chiar, exact, precis, taman, numai. Are totdeauna opincile fără petice... cămașă albă, parcă tocmai atunci a fost luată de pe frînghie. STANCU, D. 108. Se vede că tot mai ai oleacă de noroc, de-ai nimerit tocmai la mine. CREANGĂ, P. 90. Face-m-aș, bădiță, zău, O creangă de merișor. Tocmai lîngă al tău trupșor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 280. ◊ (Înaintea unei propoziții circumstanțiale temporale) Tocmai cînd erau să se lase în jos la scara palatului... toată pădurea se puse în mișcare. ISPIRESCU, L. 7. Tocmai pe cînd suia un deal lung... alt om venea dinspre tîrg. CREANGĂ, P. 40. Se bucură că-i veniră musafiri tocmai cînd avea cu ce să-i ospeteze. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ (În comparații) În pămînt se află multe deșerturi largi, tocmai ca niște hrube. DRĂGHICI, R. 113. Bădiț, bădișorul meu, Rău e dorul, tare-i rău, E tocmai ca gheața-n baltă, De oftează biata fată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Rumeorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ (Adesea singur, complinirea fiind subînțeleasă) Socotisem să stau acolo o săptămînă... - Poate chiar mai mult... – Tocmai. BARANGA, I. 171. Pînă atunci, mai bine să-ți ajut la traducerea ta. Vezi că n-am uitat? – Tocmai! se bucură Sabina. C. PETRESCU, C. V. 175. Tocmai eram să vă întreb de unde le aveți, că tare-s bune! CREANGĂ, P. 210. ◊ (Familiar) Tocmai pe tocmai = exact (așa), cu rigurozitate, în totul. Mercur îndeplini porunca, tocmai pe tocmai, ca o slugă credincioasă. ISPIRESCU, U. 88. Iartă- mă!... Tocmai pe tocmai!... Fost-ai rob, te iert și eu. HASDEU, R. V. 67. Nu tocmai = nu chiar așa, nu exact așa. 2. (Scoate în relief sau accentuează cuvîntul la care se referă) În special, îndeosebi, mai ales. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel I-a fost menit. COȘBUC, P. I 54. Îmi pare rău: tocmai coana Joițica, tocmai dumneei. CARAGIALE, O. I 104. Tocmai de la una ca d-ta ți-ai găsit să aștept eu ajutor? CREANGĂ, P. 190. 3. Abia, numai, chiar (atunci). Cercetașii tatari tocmai aduseseră «limbi» de la dușman, tîrîndu-le în arcane. SADOVEANU, O. VII 7. Soarele era sus – și Dan, cu coate amorțite, tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ (În legătură cu un cuvînt sau cu o propoziție care arată timpul) Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei. CAMIL PETRESCU, U. N. 380. Așa scrie și la noi în cărți, despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. Robinson atîta de dulce au dormit această noapte, încît tocmai după amiazăzi... s-a sculat. DRĂGHICI, R. 71. ♦ (În legătură cu un cuvînt sau o propoziție care arată locul) Taman, hăt, departe. Cică, acu l-o pus de păzește gireada cea de boi, tocmai cine știe unde. MIRONESCU, S. A. 95. Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului. CREANGĂ, P. 183. Nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul forului roman. ODOBESCU, S. III 70. 4. Chiar așa de, așa de, prea, prea mult. Cucoana Sevastița... o femeie mică, uscățică și nici tocmai urîtă, și nici tocmai bătrînă, smunci lui Andrei pălăria. HOGAȘ, H. 84. Irinuca era o femeie nici tînără, nici tocmai bătrînă. CREANGĂ, A. 26. N-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. 5. (Rar; precedat de o negație sau de o propoziție negativă) Necum, darămite. Băiatul a început a se dezvinui, a se jura și a zice că lui nici în cap nu i-a venit aceasta, nu tocmai să fi zis cătră țigan vrodată. SBIERA, P. 76. – Variantă: (popular) tocma (IOSIF, P. 69, BUDAI-DELEANU, Ț. 175) adv.

TRADUCERE, traduceri, s. f. Acțiunea de a traduce și rezultatul ei. 1. Transpunere dintr-o limbă în alta, tălmăcire; (concretizat) scriere, volum cuprinzînd o astfel de transpunere. Pe o etajeră se găseau și unele traduceri din Maiakovski. STANCU, U.R.S.S. 53. Pînă atunci mai bine să-ți ajut la traducerea ta. C. PETRESCU, C. V. 175. Se puse [Eliad] a ne arăta mlădierea limbii prin traduceri din Lamartine. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Traducere liberă v. liber¹ (2). Traducere juxtaliniară v. juxtaliniar. 2. Interpretare. [Cîinele] răspunde cu vorbe, dar aceste vorbe pot fi, de cele mai multe ori, și traducerea atitudinii – privirilor și gesturilor lui – de cătră fetiță. IBRĂILEANU, S. 9.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Făr'să pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_^[1] 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

SĂ conj. I. (Semn al conjunctivului) Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoată ea un cuvînt de pîră sau de zîzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei și să se amestece în becisniciile celorlalți? ISPIRESCU, L. 309. Bun lucru, bade, cu plugul! – Să trăiești, mîndră, cu prînzul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. ♦ (Ca semn al conjunctivului, în alcătuirea formelor familiare și populare de viitor) Dacă țara o să se ridice ca acum cîțiva ani fără legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără conducere și fără plan, o să se întîmple la fel. STANCU, D. 286. Cred că ai să izbutești. ISPIRESCU, L. 5. Acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Știu c-ai să-mi pui înainte prieteșugul cel mare. CONACHI, P. 86. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă, după verbe și expresii impersonale) Îmi vine greu să-l ascult și-mi vine și mai greu să nu-l ascult. STANCU, D. 355. Mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea fără coadă. ODOBESCU, S. III 47. Așa-mi vine cîteodată Să mă sui la munți cu piatră... Așa-mi vine uneori Să mă sui la munți cu flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ (Precedat de «ca») Nu e bine ca omul să fie singur. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie om de înțeles. Seamănă să fie om cumsecade. A ajuns să moară de foame. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Pe Murăș și pe Cîmpie Nu-i mîndră să-mi placă mie, Pe Murăș și pe Tîrnavă Nu-i mîndră să-mi fie dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Ce-a făcut moș Gheorghe? A vrut să-și ia înapoi pămîntul și de la un vecin și de la celălalt. MIHALE, O. 121. Puteam chiar să nu mai fiu acuma. SADOVEANU, O. II 231. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocirlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie, Dar ea zboară. EMINESCU, O. I 82. Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ (Precedat de «ca») Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. Destul, boieri! [zise Lăpușneanul] Întoarceți-vă și spuneți celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el. NEGRUZZI, S. I 140. 5. (Introduce o propoziție finală) [Neagu] se întoarse să controleze cîrma. BART, E. 397. Unchiașul... a ieșit să-i întîmpine. ISPIRESCU, L. 1. În aerul nopții Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o țăsusă din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. EMINESCU, N. 29. Oltule, Oltețule, Secați-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. ◊ (Precedat de «ca») Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. [Lupul] unge toți păreții cu sînge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei. CREANGĂ, P. 25. Tot orașul Chișinăului se adunase, ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. Frunză verde mărăcine, Du-mă, bade, și pe mine Unde mergi în țări străine; Fă-mă peană-n clopul tău, Ca să te umbresc mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 63. ◊ (Precedat de «cum»; neobișnuit) Își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Precedat de «de») Se răpezi... de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. Un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. id. ib. 41. ◊ (Precedat de «ca») E prea frumos, ca să fie adevărat. 7. (Introducînd o propoziție condițională, echivalează cu «dacă», urmat de optativ) Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. CREANGĂ, P. 264. Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia. HASDEU, I. V. 24. Pădurice, deasă ești, Mîndra mea, departe ești; Dar să știu că te-aș vedea, Păduricea o-aș tăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. Duce-m-aș, să am putere. id. ib. 48. III. (În loc. conj.) Măcar să (introduce o propoziție concesivă). Trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, macar să mă omori. id. A. 119. Numai să (introduce o propoziție condițională). Îți poate fi de folos, numai să vrea. DELAVRANCEA, V. V. 219. Pînă să (introduce o propoziție temporală). Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186. În loc să v. loc. (Să) nu (care) cumva să v. cumva. Pentru ca să = a) introduce propoziții finale. Nu era ziuă în care... să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite semințele. SLAVICI, N. I 22; b) are valoare copulativă. A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să = a) introduce propoziții modale. Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse măcar o lacrimă. NEGRUZZI, S. I 25; b) introduce propoziții concesive. Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul.

VÎLVĂ, (3) vîlve, s. f. 1. (Adesea în construcție cu verbele «a (se) face», «a (se) sțîrni») Agitație, frămîntare, zarvă. A fost vîlvă mare, căci a ieșit la iveală toată, blestemăția omului. PAS, Z. I 161. Știi tu, fată, ce vîlvă s-a stîrnit după plecarea ta? SADOVEANU, M. C. 151. Mare vîlvă se făcu în împărăție cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ♦ Renume, faimă. Prestigiul lui Creangă sporind prin activitatea literară... se menținu și vîlva manualelor care trebuie să fi adus autorilor frumoase venituri. CĂLINESCU, I. C. 238. 2. (Învechit) Alai, pompă; p. ext. măreție, grandoare. [Sinan Pașa] venea cu oaste multă și, cu vîlvă mare. VLAHUȚĂ, la TDRG. Moțoace, vîlva lumii e rîu cu nalte maluri... Faci bine, nu faci bine să te azvîrli în valuri? ALECSANDRI, T. II 109. ♦ Fală, mîndrie, orgoliu. (Atestat în forma vîlfă) Simte mîndrul Cîrjă o mare vîlfă-n sine. ALECSANDRI, P. III 230. Acea vîlfă, acea fală... ce în crudul Catilina văz cu scîrbă. CONACHI, P. 283. 3. (În mitologia populară) Duh, zînă, știmă. Se crede că în acea noapte pe la miez, umblă vîlvele. PAMFILE, CER. 81. Aici erau (fragi)...; dar broaștele au fost mai harnice decît noi, ori jderii, ori poate vîlvele codrilor. SLAVICI, la TDRG. Plecă zîna... că doară omul, că-i numai om și cîte trebșoare nu mai are, dar o zînă? O vîlvă? RETEGANUL, P. V 17. ◊ Vîlva băii = zînă despre care se crede că stăpînește, supraveghează și distribuie comorile dintr-o mină de aur. Nu-l mai dezmierda, Mărie, că de, acuma una vîlva băii, dînsa să-l dezmierde. DAVIDOGLU, M. 75. 4. (Rar) Vîlvătaie. Foc de trei părți le punea, Vîlva-n ceri se ridica. PĂSCULESCU, L. P. 193. – Variantă: vîlfă s. f.

metehău, metehăi, s.m. – (reg.) 1. Pocitanie. „Mutos, tras-împins” (Bud, 1908). 2. Om leneș (în Maramureșul din dreapta Tisei). 3. Păpușă de dimensiunile unui om de statură mijlocie, confecționată dintr-un schelet de lemn, costumată în general cu haine uzate, în portul specific zonei, dar foarte caricaturizat. Sunt evidențiate organele genitale, care sunt expuse foarte vizibil și exagerate ca dimensiuni. Se atașează un text (în versuri sau proză). Se caută în dreptul casei unde locuiește destinatarul un loc greu accesibil unde se agață. A doua zi (în ziua de Anul Nou) poporul iese pe stradă și implicit dă de metehău, iar textul e citit în fața asistenței (Nistor, 1973: 11). Obicei practicat de tinerii din sat, prin care se ironizează fetele și feciorii bătrâni, necăsătoriți (în Maramureșul istoric, Chioar și Codru); moși, babe, domni, pețitori, vindici: „Noaptea, la fetele bătrâne se pune metehău, un om din cârpe, urât; se pune în cel mai înalt copac sau poartă (...). Fata îl ia, îl duce-n casă, îl pune după masă și-l cinstește cu mâncare și băutură” (Calendar, 1980: 122). Text la metehău: „Eu am init a peți / Pântr-o fată de aci, / Pântr-o fată de mijloc / M-o legat lumea de drod. / – Hăi, tu fată de mijloc, / Adă scara de la pod / Să mă scobor de pă drod, / Ca să pot mere-n ocol. / Din ocol să intru-n casă / Să te pot face mireasă. / Să mă-nsor și io odată / Cu o fată-așa frumoasă. / Că demult io te-am isat / Că io ți-oi si bărbat. / Tu nu te uita că-s micuț / Că-s a dracului pruncuț. / Dacă vrei să-ți sie bine / Tu să nu asculți de nime / Că io de te-oi lăsa / Tu nu ti-i mai mărita”... (Text de Vasile Borodi, 63 de ani, care împreună cu Gh. Orza, 66 de ani și Ion Moldovan, 64 de ani au confecționat și pus un metehău unei fete, în anul 1934, în noaptea de Anul Nou, în Vadul Izei (cf. Nistor, 1973: 27). – Creație expresivă, cf. mătăhăi (DER); cf. meteleu, mătăhaie (MDA).

zăbală, zăbale, s.f. – (reg.; med.) „Bubițe albicioase în colțul gurii; ca să treacă, e bine să te ștergi la gură cu coada mâții” (Faiciuc, 1998: 103) sau cu o ștergură din țesătură dură. – Din magh. zabola „zăbală” (Șăineanu, Scriban, DLRM, DEX, MDA) < sl. zabǔ „dinte” (Diez, Cihac, Galdi, cf. DER).

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). ♦ (top.) Vârful Omul (1.931 m), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu, 1940); cf. Vf. Omul, din Munții Bucegi, Omul de Piatră, din Munții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf”, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu, 1966). 4. (mit.) Omul Apei, personaj imaginar din basmele maramureșene: „Omul Apei este un spirit malefic, cu toate că în unele legende este inofensiv. Este imaginat în chip de om și locuiește în apele adânci, fiind și stăpânul peștilor, cu care îi atrage pe cei pe care îi întâlnește, pentru a-i îneca și mânca. Unele legende iau aspect de basme, deoarece Omul Apei le dăruiește peștișorul de aur, simbol al bogăției” (Bilțiu, 1999: 30). 5. (mit.) Omul Fiarelor (Sălbatice), personaj mitologic local, numit și Împăratul Lupilor: „Omul Sierelor era înalt, cât un brad de o sută de ani și avea numai jumătate trup, de-a lungul, adică din creștetul capului și până la talpa piciorului. Și această jumătate ardea ca focul, de nu te puteai uita la el de groază și spaimă, căci cine cuteza a se uita la el murea în scurtă vreme” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 46). 6. (mit.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Feciorul Pădurii, Omul Vântului), personaj mitologic înfățișat ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele (Eretescu, 2007:11). Era un om „cu fălci și cu dinți ca de cal”, cu ochii „cât boul” și cu nasul „cât pumnul” (Bilțiu, 1999: 31). Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, pe care o prinde, o omoară rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă (Eretescu, 2007). „Omu Nopții sare într-un picior ca și iepurele când merge. Și umblă pe dealuri și pe păduri. Pe Fata Pădurii o ia și o pune pe foc. Îi face capătul. Nu-i bine să te întâlnești cu el. Dacă îl vezi, nu-i bine a zice către el nimic” (Ioan Ivănciuc, 54 ani, Cornești, cf. Bilțiu, 1999: 173). „Tată-meu o fo’ pribeag mare, șî venea la el Fata Pădurii șî trecea șî să ducea. După ceea o zinit Omu Nopțî. Da o-ntrebat: N-ai văzut pă Ileana Sân-Ziana? Da’ zice pribeagu’ că n-o văzut-o. Omu Nopții zicea: Eu mă duc după ea să o găsăsc. Dară, să ducea după ea / Șî o găsea, / Țâțele i le tăia, / Pădurea după ea zdera / Și tătă că o rupea” (Ileana Codrea, Vadu Izei, 1922, cf. Papahagi, 1925). 7. (astr.) Omul, numele popular al constelației Hercule. Potrivit unei legende românești, la facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă, într-o zi, o femeie ce îngrijea un copil nou-născut a aruncat spre cer un scutec murdar, încât era gata să mânjească cerul cu el. Dumnezeu s-a supărat și a îndepărtat cerul de pământ. Atunci, Omul s-a hotărât să plece la cer, la Dumnezeu, să-l convingă să aducă cerul înapoi, aproape de pământ. A luat cu el Carul Mare, cu patru boi, Carul Mic, Candela, Crucea de la biserică, Fântâna din răscruci, Sfredelul, Secera, Coasa, Plugul, Dulăul, Cloșca cu pui, Scroafa, Păcurarul cu oile, Boarul de la vaci, Vizitiul, Porcarul, Hora din sat etc. Cam pe la jumătatea drumului dintre Pământ și Cer, s-a întâlnit cu Dracul, cu care s-a luat la harță. Diavolul a scos din traistă Balaurul, Ursul, Scorpia. Omul s-a luat la trântă cu dracul și l-a învins. Urmele acestei bătălii se văd și astăzi pe cer. – Lat. homo „om, muritor, bărbat” (Scriban, Șăineanu; Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

VORBĂ, vorbe, s. f. (Adesea la sg. cu valoare de pl.) 1. Cuvînt. Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Vorbele s-au așezai la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie auditivă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe? EMINESCU, O. I 52. O vorbă dacă ți-o spui, Tu o și dai vîntului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe v. doi. ◊ Expr. Îmi umblă vorba prin gură v. gură (I 3). 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. În fiecare vorbă de-a ta să se-ntrevadă ținta, chiar cînd n-ai mărturisit-o. ARGHEZI, P. T. 13. Am să-ți poruncesc, tîlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sînge. REBREANU, I. 28. Împărăteasa nu puse nici un crezămînt pe vorbele cotoroanței. POPESCU, B. II 5. De la vorbă și pînă la faptă este mare deosebire. CREANGĂ, la CADE. ◊ Expr. Așa vine vorba v. veni (12). Vorba vine v. veni (12). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări (2). A da dintr-însul (cîte) o vorbă (sau niște vorbe) v. da (I 11). A arunca o vorbă v. arunca (II). Auzi vorbă! = auzi colo! ce spui! se poate? Și mie unuia să-mi fie rușine să iau pe aceea care-mi place! Auzi vorbă! GANE, N. III 49. Dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni... cere cîte trei husăși pe lună; auzi vorbă! CREANGĂ, A. 16. Ce vorbă! = bine spui, într-adevăr, fără îndoială. Cînd am primit noi la corp, erau oameni mai zdraveni, mai chipeși... Tot unul și unul!... – Tea... ce vorbă! erau oameni strașnici, dom’ căprar! SADOVEANU, O. VI 135. A avea o vorbă cu cineva = a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicînd că, sub cuvînt că... sub pretext că... Bărbatul muierii se dusese de-acasă cu vorba că vine a doua zi. ISPIRESCU, la CADE. Vorba e vorbă = cele spuse au greutate, rămîn bune, valabile. Stan era om tăcut în felul său, dar și cînd da cîte o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. Mi-au răspuns că le grăiesc vorbe de clacă. ALECSANDRI, T. I 239. ◊ (Urmat de determinări calificative) Eu nu mă îmbăt de vorbe umflate. C. PETRESCU, C. V. 101. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut zăpăcise pe bietul fecior. ISPIRESCU, L. 37. Să fii, mîndră, sănătoasă, C-ai grăit vorbă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. (Expr.) (A pune) o vorbă bună v. bun⁴ (I 5). 3. Vorbire; expunere, istorisire. Vorba e de argint, tăcerea e de aur. ◊ Expr. A încurca vorba v. încurca (II 3). A fi scump la vorbă v. scump. A scoate (cuiva) vorba (din gură) cu cleștele v. clește (1). A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) îngădui cuiva să vorbească. A se întrece cu vorba v. întrece (3). A se întinde la vorbă (sau cu vorba) v. întinde (II 4). A lua (cuiva) vorba din gură v. gură (I 3). Lasă vorba! sau (eliptic, cu valoare de imperativ) vorba! = tăcere! nici un cuvînt! Ce mai (atîta) vorbă? = ce să mai lungim discuția? 4. Convorbire, conversație, discuție, taifas. Ne uitam unul la altul și... nici unul nu începea vorba. GANE, N. III 123. Ia, să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. Avusese o lungă vorbă cu Moțoc. NEGRUZZI, S. I 143. Mă aflu cu totul singur și lipsit de toată tovărășia și vorba. DRĂGHICI, R. 80. Unde sînt cu trei cu doi, Vorba le e tot de noi. ALECSANDRI, P. P. 269. Vorbă multă (sau lungă), sărăcia omului. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a spune un cuvînt, fără a crîcni. Fără multă vorbă, somnoroasă, se dete jos din pat și-i aduse gulerul. BASSARABESCU, V. 45. Din vorbă în vorbă = din discuție în discuție, din una în alta. Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoială. SADOVEANU, O. VII 234. Pe drum, din vorbă-n vorbă, Petre se răcori, tînguindu-se că ar vrea să se așeze și dînsul. REBREANU, R. I 160. Din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui jupîn Ițic! CREANGĂ, P. 135. ◊ Expr. A aduce vorba de (sau despre)... v. aduce (2). A deschide vorba despre ceva v. deschide (6). A intra în vorbă cu cineva v. intra (I 6). A se băga în vorbă v. băga (II 5). A se da în vorbă cu cineva v. da (III 9). A schimba o vorbă cu cineva v. schimba (1). A schimba vorba v. schimba (). Se schimbă vorba v. schimba (3). A sta (sau a ședea) de vorbă cu cineva v. sta (VII 1). A lungi vorba v. lungi (4). A se prinde cu cineva la vorbă sau a prinde vorbă v. prinde (V 1). Nu mai încape vorbă v. încăpea (2). A fi vorba de... (despre... sau să... ) = a fi în discuție, a forma obiectul discuției. N-a fi vorba de Zaheu?... Pe-acesta l-am cunoscut. SADOVEANU, E. 103. E vorba de Argeș... Pe-acolo deocamdată pare să fie liniște. REBREANU, R. I 306. Așa cred eu c-ar fi cu cale, cînd e vorba de dreptate. CREANGĂ, A. 146. A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție, a discuta cu cineva. Un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vîntul. EMINESCU, N. 34. A se lua cu vorba v. lua (VII 1). A avea de vorbă cu cineva = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai și cu mine oleacă de vorbă. CREANGĂ, P. 272. Fie vorba între noi! = ți-o spun numai d-tale, să rămînă între noi, să nu afle nimeni. Slavă domnului! ești plină de cusururi... fie vorba între noi HOGAȘ, H. 80. A veni vorba de... v. veni (8). Nici vorbă = a) fără îndoială, negreșit, fără doar și poate, desigur. Trecînd munții, Eminescu a căutat, nici vorbă, să vină la București, în căutarea unei trupe de teatru. CĂLINESCU, E. 121. Amîndoi îi sînt rude, – mai de departe, nici vorbă. REBREANU, I. 14; b) nici pomeneală. De părăstas și sărindare, Nici vorbă pentru Pipăruș! COȘBUC, P. II 254. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = firește, de ia sine înțeles, desigur, fără îndoială. Bucuros, frate! Mai e vorbă? GANE, N. III 160. De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă. CREANGĂ, P. 111. O prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb. id. ib. 276. Vorbă să fie! = ei aș! nici pomeneală! Amor!... vorbă să fie! foc de paie. GANE, N. III 102. Îi păru că mai prinse vițel suflet. Vorbă să fie! ISPIRESCU, L. 127. Să calce vreo vacă sau vrun cal ogoarele ori fînețele boierești, vorbă să fie! Nici nu s-a mai auzit. CONTEMPORANUL, III 922. Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrișor de cînd ești. ALECSANDRI, T. I 433. ♦ Neînțelegere, sfadă, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și muma pentru mine. CREANGĂ, A. 14. ◊ Expr. A căuta sămînță de vorbă v. sămînță (6) 5. Mod, fel de a vorbi. Sprijinindu-și coatele pe masă, s-a lăsat cîștigat într-o clipă de vorba caldă, curgătoare a lui Tudor Grecit. GALAN, Z. R. 82. Nu se puteau dezlipi de dînsa, căci și vorba-i și fața îi erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 22. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. A fi înțepat la vorbă v. înțepat (2). Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. Ei las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa! CREANGĂ, A. 106. ♦ (Rar) Fel de a vorbi distins, fermecător. Ce atîta cercetare cînd unu-i agă și cellalt spătar? Ș-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... ALECSANDRI, T. I 133. 6. Zicală, zicătoare, proverb, expresie. E o vorbă la noi în Obor: cînd ai prăvălie dă cîștigi, dă păgubești, tot negustor te numești. CAMIL PETRESCU, O. II 46. Este... o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! ODOBESCU, S. III 44. Vorba romînului: nădejdea pe fugă, cetatea la tufă. ȘEZ. III 118. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Am venit și eu la vreme, cînd, vorba ceea, îți era lumea, mai dragă. GANE, N. II 69. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea: La plăcinte înainte, Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Vorba cîntecului = așa cum se știe din bătrîni. Vorba cîntecului: De urît mă duc de-acasă, Și urîtul nu mă lasă. CREANGĂ, P. 140. 7. Sfat, învățătură, îndemn, poruncă. Îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său. ISPIRESCU, L. 42. M-a blestemat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva v. veni (8). ♦ Părere, convingere, hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. 8. Făgăduială, promisiune, angajament, cuvînt dat. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă. REBREANU, I. 83. Noi am plecat toți îndată, După vorba lui cea dată. TEODORESCU, P. P. 171. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ Expr. A duce (a purta sau a ține) pe cineva cu vorba v. duce (I 2), purta (I 1). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A-și lua vorba înapoi v. înapoi (2). Vorba-i vorbă = cuvîntul dat este respectat. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apoi dă, jupîne Strul, vorba-i vorbă. CREANGĂ, P. 114. A zice vorbă mare = a se angaja solemn, a se lega (cu jurămînt). Îmbucătura mare să-nghiți Și vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I 14. 9. (Mai ales în construcție cu verbele «a fi», «a avea») Tocmeală, tîrguială; înțelegere, învoială. Și voia numaidecît să împărțească banii, că așa au avut vorba. SBIERA, P. 230. Apoi, dă, bade Ipate, unde-i vorbă nu-i minie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă tîrguială, fără multă discuție, dintr-o dată, repede. Stoicea primește dintr-o vorbă. GALACTION, O. I 50. Din două vorbe fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. ◊ Expr. A avea vorbă = a avea discuție, ceartă. Altă vorbă = altă socoteală. (Popular) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Făcură vorba și, iute-iute, se logodi și el cu dînsa. ISPIRESCU, L. 33. A-i face (cuiva) vorbă (sau vorba) cu cineva = a mijloci o întîlnire între un flăcău și o fată (în vederea logodnei sau căsătoriei). Îi făcuse un prieten vorba cu ea. PREDA, Î. 174. Ia să-mi faci vorbă cu ea! TEODORESCU, P. P. 336. A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri (comerciale) etc. A intra în vorbă cu o fată v. intra (I 6) 10. Zvon; veste, știre, informație. Să prăpădească pe biata copilă, și-apoi să lățească vorba că au murit. SBIERA, P. 296. ◊ Expr. A spune (sau a zice) cuiva două vorbe = a comunica ceva (cuiva). Numai să zic două vorbe nevestei. ALECSANDRI, T. I 259. A lăsa vorbă = a comunica ceva înainte de a pleca; a lăsa o dispoziție care să se execute după plecarea ta. (Așa) umblă vorba = (așa) se zvonește, (așa) s-a lățit vestea, (așa) se spune. Putred de bogat... Așa umblă vorba. DELAVRANCEA, O. II 296. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bîrfeală, clevetire; calomnie. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat. SADOVEANU, O. VII 307. Săracă inima mea... Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. ◊ Expr. A-și auzi vorbe v. auzi (1). A ieși (cuiva) vorbe (sau nume rău) v. ieși (2). A purta vorbe v. purta (I 1). A face (pe cineva) de vorbă = a face (pe cineva) de ocară, de rîs, de pomină. M-a făcut de vorbă prin sat cu minciunile lui. PANN, la CADE. 11. Grai, limbă. Vorba, portul și apucăturile bătrînești nu li mai venea la socoteală. CREANGĂ, A. 152. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171.

FORMULE DE SALUT. Formule de salut la întîlnire: Bine te-am găsit (sănătos), bine v-am găsit (sănătoși), bun găsit; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te salut, vă salut, salutare; să trăiești, să trăiți; respectele mele, (cu) tot respectul, omagiile mele, am (avem) onoarea, cu stimă, cu toată stima; noroc (hai noroc), noroc bun, (mai) bun lucru, pa, bună; bună dimineața, neața; bună ziua; bună seara, seara (sara) bună; bună vreme, bun întîlniș (întîlnișul). Bine ai venit (sănătos), bine ați venit (sănătoși), fii binevenit, fiți bineveniți (la noi, în casa noastră), bun venit, bun sosit, bună să-ți fie inima, bun ajuns (ajunsul). Formule de salut la despărțire: Cu bine, cu bine și să ne vedem sănătoși, rămîi (rămîneți) cu bine, te (vă) las cu bine, numai bine, să ne vedem cu bine, s-auzim de bine, să te găsesc sănătos, să vă găsesc (găsim) sănătoși, rămîi sănătos, rămîneți sănătoși, rămîneți sănătoși și să auzim de bine, sănătate (bună); la revedere, pe curînd, la bună vedere; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te (vă) sărut, te pup, te-am sărutat, adio, te-am pupat; (te) salut, te-am salutat, salutare; (hai) să trăiești, să trăiți; pa, pa și pusi; servus (reg.); ura, salve (fam.), ciau (fam.), saluti (fam.), tai-tai (fam.); noapte bună; bună ziua, ziua bună; bună seara, seara (sara) bună; noroc, noroc și sănătate, noroc și să trăiești: umblă (mergi, du-te) sănătos, umblați (mergeți) sănătoși; să vii sănătos, să te-ntorci sănătos, să ne vedem sănătoși; drum bun, cale bună, mergi cu bine, toate bune, călătorie plăcută, călătorie sprîncenată (ir.); odihnă plăcută; spor la lucru, servici ușor, succes; gardă ușoară (între medici); vînt bun (între marinari), vînt la pupă. V. comportare, cordialitate, politețe, salut.

JURUIT adj. (Mold.) Făgăduit. Destoinici să ne facă giuruitelor bunuri. DM, 7^v. ◊ (Substantival) Să vă spodobască și giuruitului de la sine bine să vă îndulciți. DM, 41^r. Etimologie: jurui. Vezi și jurui, juruință, juruire, juruită.

MĂMĂLIGĂ s. f. 1. Pastă alimentară preparată din făină de mei, de hrișcă, de orz, astăzi măi ales de porumb ; (regional) mandră² (1), coleașă. V. terci. Cf. MAN. GÖTT. Hrana noastră. . . la vreme de post, mămăligă uscată (a. 1 793). URICARIUL, VI, 168, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Numai măligă, măligă d-atîția ani! JIPESCU, O. 67. De mîncare? O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece. CREANGĂ, P. 6. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită. id. ib. 143, .cf. 145, 147, 153. Mămăliga de hrișcă și de orz e cunoscută numai de sătenii de la țară; cei de la munte – spun bătrînii – în vremea unei foamete cumplite, de demult, au mîncat mămăligă de scoarță de fag măcinată. ȘEZ. V, 6. Din mei se face mămăligă, iar istrienii fac pîne. ib. XV, 66. Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. COȘBUC, P. I, 326. Mămăliga se numește o pastă consistentă gătită din făină de porumb. . . în timpurile trecute se gătea. . . din mei (Millium sativum). ENC. ROM. III, 183. Mămăliga se răstoarnă pe fundul de mămăligă. . . numit și cărpător în Ardeal. PAMFILE, I. C. 195, cf. 68. Culese, fir cu fir, fărmăturile de mămăligă. BUJOR, S. 29, cf. 59. Na, măi Ghiță, și ia vezi și tu de mămăligă, zise el, dînd ceaunul unuia dintre flăcăuani. HOGAȘ. M. N. 65. Mîncările obișnuite sînt măliga cu brînzî, urda, cașul sărat. DIACONU, P. 19. Întingea în topiturâ bucăți mari de mămăligă, pe care le căptușea apoi cu brînzâ. SADOVEANU, B. 95. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. GALACTION, O. 47. Beau vin și mîncau pastramă cu mămăligă rece. CĂLINESCU, E. 311. Soldații mîncau mămăligă cu pastramă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170, cf. 215. Scoate un codru galben de mămăligă. Îl presară cu sare. Mușcă din el, mestecă, înghite. STANCU, D. 264. Îngrijesc de copii, pregătesc mămăliga. BOGZA, Ț. 45, cf. H X 97, XII 302. Cu barbátul băutor Nu-i coace pită-n cuptor, îi face măliga-n oală. Ș-aceea-i, mînca-o goală. ȘEZ. I, 142, cf. MAT. FOLK. 1 399. Spuse fomeii că să duce la stînă să mînce măligă cu hurdă. GRAIUL, I, 237, cf. 474, 545, 546. Boala o dobîndesc cei ce mănîncă mămăligă goală. PAMFILE, B. 13, cf. CHEST. VIII 7/1, 15/29, 17/10, 18/3, 93/32. Nu știe încă nici cum se mănîncă mămăliga, se spune unui om prea tînăr și lipsit de experiență. Cf. ISPIRESCU, L. 177, ZANNE, P. III, 610. A prins mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de ceilalți, cînd a ajuns la o situație (mai) înaltă. Cf. CREANGĂ, P. 209, IORDAN, STIL. 320, ZANNE, P. III, 612. Numai într-un tăciune Nu se face mămăligă, Nici poate ceva să frigă. ZANNE, P. I, 293. Decît să mănînc mămăligă cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine să mănînc pîine cu sare Și să mă uit la soare. id. ib. M, 608. Nimene nu-ți pune sare în mămăligă (= de interesele tale e bine să te ocupi personal). Cf. id. ib. 606. La mămăliga mare, vin multe haimanale. id. ib. 607. Amestecă vorba, ca făcălețul mămăliga, se spune la adresa cuiva care vorbește prostii sau se bîlbîie. Cf. id. ib. II, 829. Parcă e cu mămăliga-n gură sau parcă are mămăligă-n gură, se spune la adresa cuiva care vorbește neclar, fiind bîlbîit sau prost. Cf. id. ib. 839, III, 614. Stai (sau șezi), mămăligă, să te mănînc, se spune, în ironie, la adresa unui om leneș. Cf. id. ib. III 606. E bun de tăiat mămăliga, se spune la adresa unui om prost. Cf. id. ib. 614. ◊ (Precedat de „o bucată de”, „un boț de”, „o coajă de”, sugerează ideea de existență mizeră) Toată viața lui a muncit pentru-un boț de mămăligă, V. ROM. februarie 1954, 241. Tu, flăcăuaș sărăcuț de la țară, Care-ți fărîmai bucuria sub sapă Pe-un boț de mămăligă ca ceapă. DEȘLIU, G. 53. ◊ Mămăligă mărginenească v. m ă r g i n e n e s c. Mămăligă boierească v. b o i e r e s c. Mămăligă moartă v. m o r t. ◊ Expr. A o pune de mămăligă sau (Mold.) a pune de mămăligă fără făină = a se afla sau a ajunge într-o situație dificilă, neplăcută, într-o încurcătură ; a da greș. Măi Chirică, d-apoi știi că și boieriul, cîtu-i de boieri, a pus-o de mămăligă. CREANGĂ, P. 161. Cînd ți-o fi frică, să-ți iei rămas bun, c-ai pus-o de mămăligă. REBREANU, NUV. 123. Luați seama la Marinică să nu vă facă vreo rușine că dînsul a cam pus-o de mămăligă! id. R. I, 137, cf. IORDAN, STIL. 44, 320. S-a închis școala, mamă. Am pus-o de mămăligă. STANCU, D. 107. V-ați zbătut cu proiectul nostru, de nu mai aveam zi, de nu mai aveam noapte, și acum ați pus-o de mămăligă. V. ROM. aprilie 1 954, 43. Am pus-o de mămăligă și. . . așteptăm să vedem, ce-o mai fi. PAS, Z. III, 105. De piere zmeoaica, îi creapă și fiul, atunci-mpărâția zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă. RETEGANUL, P. I, 36. A face (pe cineva sau ceva) mămăligă = a distruge, a nimici, a face praf, zob, pilaf. Trimite avioane să arunce bombe peste oraș. Ne face mămăligă. PAS, Z. IV, 39. (Regional) A căuta nod în mămăligă = a căuta nod în papură, v. n o d. Cf. ZANNE, P. III, 611. (Regional) A-și scoate mămăliga = a-și cîștiga strictul necesar pentru trai. Cf. id. ib. Ața mămăligii v. a ț ă. A rămîne cu ața mămăligii v. a ț ă. ♦ (În sintagma) Mămăliga ursului = figură pe care o fac copiii la scrînciobul cu frînghie, învîrtindu-se astfel ca frîngbiile să se răsucească, și lăsîndu-le apoi să se dezrăsucească cu putere. În scrînciobul cel mic, de frînghie, răsucindu-te în el și apoi desucindu-te, faci ceea ce se numește „mămăliga” ursului. PAMFILE, J. I, 75. 2. (Familiar) Epitet depreciativ pentru un om lipsit de energie și de inițiativă. V. m ă l a i (II 3). În gară, afară de șef, nu-s decît trei oameni. Toți niște mămăligi! GALAN, Z. R. 296, cf. I. CR. VI, 152, CHEST. VIII 15/27, CV 1 949, nr. 3, 15. ◊ (Comparat ca un adjectiv) Am fost mai mămăligă decît alții și m-am lăsat potopit de rușine și de necaz. PAS, L. I, 147. 3. C o m p u s: mămăliga-bradului = ciupercă de culoare galbenă-portocalie, care crește pe brazii putrezi (Trichia favoginea). Cf. PANȚU; PL. - Pl.: mămăligi. – Și: (regional, prin haplologie) mălígă s. f. – Etimologia necunoscută.

MĂZĂRĂȚÉL adj. (Regional) Diminutiv cu sens hipocoristic al lui m ă z ă r a t (I 2). Și tu bine să te-mbraci, Cu cercei Măzărăței. CORCEA, B. 31, cf. L. COSTIN, GR. BĂN. 135. - Pl.: măzărăței. – Măzărat + suf. -el.

Non dolet, Paete! (lat. „Nu doare, Paetus!”) – Pliniu-cel-Tînăr povestește în Scrisorile sale (III, 16) că pe vremea împăratului roman Claudiu, care a domnit între anii 41-54 e.n., s-a descoperit un complot împotriva acestuia. Demnitarul Caecina Paetus, implicat în conspirație, a fost condamnat la moarte prin sinucidere. Arria, soția lui, văzînd cum el șovăie să execute sentința, și-a împlîntat un pumnal în piept, l-a scos apoi plin de sînge și l-a întins bărbatului ei, spunîndu-i: „Non dolet, Paete”. Aceste cuvinte au rămas ca un exemplu suprem de fermitate, de curaj. Honoré de Balzac a folosit această expresie în povestirea Femeia părăsită: „Nu avea acolo, la îndemînă, vreunul din bunii prieteni de la Paris, care se pricep așa de bine să-ți spună: Poete, non dolet! – întinzîndu-ți o sticlă de șampanie sau tîrîndu-te la un chef, ca să-ți îndulcească chinurile îndoielii”. IST.

MÎNIE¹ s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva, supărare mare; furie; (cu sens atenuat) supărare. V. i n d i g n a r e, e n e r v a r e. Și mănie-se cu mănie Domnul spre oamerii săi. PSALT. 226, cf. 46, 107. Cine va putea să rabde acea înfricoșată și dereaptă urgie a județului nefățarnic, împlut fiind de mînie și cu urgie? CORESI, EV. 36. În măniia sa omorîră pre om. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/29. După năsîlnici[a] ta și după neîntoarsă inimă cruț[â] ți[e] mînie (cca 1618). id. ib. 51/4. Au pogorît diavolul cătră voi plin de mînie mare. N. TEST. (1648), 312^v/6, cf. GCR I, 142/1. Dentr-aceale cuvinte să va răni unul la inimă, și-l va birui măniia, și într-acel ceas va sări asupra lui. PRAV. 85. Greșala ce să va face cu mănie, să să cearte mai iușur. ib. 254, cf. 255. Să nu mă-nfruntedzi, Doamne, la ceas de mînie. DOSOFTEI, PS. 22/18, cf. 14/9. La mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE, L. 122, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 216, 220, 231. S-au umplut de mânie ca un leu sălbatec (cca 1750). GCR II, 55/21. Și să aprinsă cu mai mare mînie asupra călugărilor. VARLAAM-IOASAF, 8^V/18. Cu mănie tot îndată s-aprinsă. . . Și el arme prinsă. BUDAI-DELEANU, T. V. 39, cf. 47. Aprinzîndu-să groaznic de mînie ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168/4. Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș, precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mînie nu voia să deie nimic. NEGRUZZI, S. I, 91, cf. 162, ALEXANDRESCU, M. 30. Mi se-n- tîmplă multe pozne, cînd sînt cuprins de mînie. HASDEU, R. V. 13. Atunci a lui mînie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. Abu Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochi rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, O. II, 272. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de spume și sforăind de mîniă. ISPIRESCU, L. 28, cf. 121. Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trâsnitoare în al ochilor focar. MACEDONSKI, O. I, 105. În zîmbetul lui nervos se vede o mînie. DELAVRANCEA, H. T. 220. Să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mănie notarul. AGÎRBICEANU, A. 291. L-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua. REBREANU, I. 79, cf. id. R. II, 230. Și-acuma, de mînie, mi-arde sîngele în vine. – De mînie? Ba de frică ! EFTIMIU, Î. 113. Domnu Toma avea dese tulburări de mînie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog, SADOVEANU, B. 204. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie și sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. id. O. I, 56. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă. BART, S. M. 101. Deși era și ea destul de dîrză, nu avea curajul să înfrunte mînule serdarului, care-și pierdea măsura din nimic. CAMIL PETRESCU, O. I, 149. Grăunții scrîșnitelor sale mînii de adineauri. . . se mai vînzoleau încă în el. C. PETRESCU, A. R. 188. Pentru cine stîrnește mînia noastră nu se va găsi loc de trai. STANCU, R. A. IV, 416, cf. V, 7, id. D. 189. Ce ești așa mînios, mă? În trei zile îi trece omului mînia, dar la dumneata parcă a crescut. DEMETRIUS, V. 146. Își pierdu cumpătul și de mînie își aruncă șapca din cap. PREDA, D. 160. Cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia. CANTEMIR, IST. 242. Voroava blîndă toată pornirea îmblînzește, iară cea aprigă, și pre cel slab ațîță la mînie. ZANNE, P. II, 811. Ca cîrmaciul de pietre, de mînie să te ferești. id. ib. VIII, 383. Acela mai mare să poate socoti ce mînia și-o poate stăpîni. id. ib. Mînia împăratului, călăuză morții. id. ib. 384. Mînia rece, curînd să trece. id. ib. 385. ◊ F i g. Ploaia s-a ridicat dintr-o parte și cu mînie mare a trecut peste lume. GALACTION, O. 87. ◊ L o c. a d j. Iute (sau grabnic, rău) la mînie, se spune despre un om care se enervează, se înfurie ușor, care este iritabil, irascibil. De n-are avia bărbatul altă nice o vină, ce numai aceasta vrăjmășiia, căndu-i. . . iute la mânie, agiunge atâta să să desparță aceaia casă. PRAV. 154. Era. . . cam grabnic la mînie, dar apoi curînd se întorcea. NECULCE, LET. II, 412/3. Ei, Doamne, ce rea ești la mînie ! COȘBUC, S. 14. Era prea iute la mînie. C. GANE, TR. V. 244. Om bun dar iute la mînie, căpitanul se aprindea răpede, tuna și fulgera, dar se stingea degrabă. BART, S. M. 101. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) Într-o mînie = cuprins subit de un acces de enervare, de furie. Cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre înmă-sa și pentru sâ-ș mai micșureadze certaria va dzice c-au greșit într-o mănie. . ., să-l cearte ca pre un ucigătoriu de părinți, PRAV. 96. De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNIK-BÎRSEANU D. 221. 2. Pornire dușmănoasă (și statornică) împotriva cuiva; dușmănie, ură; resentiment. Vedzi că tu dureare și mănie cauți. PSALT. 15. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. CORESI, EV. 47, cf. 36, 48, 97, 200, id. PS. 171/13. Mînia și vrajba dentru neamul omenesc o goni (a. 1644). GCR I, 111/29. Clisten au întrebat moșiile și ruda . . ., cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori mânii, ori învățătură. HERODOT (1645), 351. Las să mi să tîmple Asupra mea pizmașii mîniia să-și împle. DOSOFTEI, PS. 25/2. Bitorul poate . . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mănie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/19, cf. 8/6. Totdeauna acest prea înțălept ziditoriu, într-acest chip ne iconomisăște și nu cu vreo mănie. DRĂGHICI, 4. 54/19. Mînia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș, De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș ! ALECSANDRI, T. II, 150. O, fiarbâ-vă mînia în vinele stocite, In ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite. EMINESCU, O. I, 23. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. Simte că nu i s-au stins mîniile-n suflet și-amarul. COȘBUC, AE. 11. Însă stetea el acum la corăbii. . . Ros de mînie pe-a oștilor domn Agamemnon. MURNU, I. 45. Plin de-o surdă mînie – adunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus. ANGHEL-IOSIF, M. II, 101. Făt-Frumos cu fața toată de-o mînie grea brăzdată Scoase paloșul din teacă și răcni. EFTIMIU, Î. 119, cf. 22. O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul, cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Mînia dreaptă a popoarelor. CONTEMP. 1951, nr. 236, 1/2. ◊ E x p r. A ține (cuiva) mînie = a dușmăni, a urî (pe cineva), a fi certat (cu cineva), a păstra ură unei persoane cu care te-ai certat. M-ai scos din pizmașii ce-mi țînea mănie. DOSOFTEI, PS. 56/3. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mînie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! COȘBUC, P. I, 199. 3. Supărare, necaz; ciudă. Ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni și den mînii și den pomenirea de rău să ne slobozească. CORESI, EV. 338, cf. PARACLIS (1639), 260. Thesalii trimisără om la Fochei, pentru că ei avia mănie pre dănșii, HERODOT (1645), 436. Nemeșul gîndeai că creapă de mănie. BUDAI-DELEANU, T. V. 141. De mînie au apucat și au zmult acea buruiană. DRĂGHICI, R. 62/25. Eu ei am făcut mînie Dar încă ce necaz mie. BĂRAC, A. 59/19, cf. BARIȚIU, P. A. I, 347, III, 24. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I, 51. Dacă mă vei urî, Eu portul mi-l voi cerni. Dar cum focu să-l cernesc, Că măi tare-l săpunesc . . . Cu săpun din Cisnădie, Bădiță-ntr-a ta mînie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 236, cf. 448. Măi bade, -ntr-a mea mînie, Nu iubi ce nu-ți trebuie Că, bade,-ntra-a ta mînie Nu iubesc ce nu-mi trebuie. RETEGANUL, TR. 159. Nuntă fără mînie și moarte fără bănuială nu se poate. ZANNE, P. IV, 524. Tîrgul mînie n-are. id. ib. V, 626. Tocmala n-are mînie. id. ib. 630. ◊ E x p r. (Regional) A-și pune mînie = a se supăra; a se încăpățîna. Floricică dintr-o mie. Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. 4. (Învechit și popular) Urgie, prăpăd, grozăvie, nenorocire, calamitate. Foc încinse-se în Iacov și mănie (u r g i e D) Sui spre Israil. PSALT. 157, cf. 10, 181. Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă și de nevoe. CORESI, EV. 36, cf. 18, 304. Pui de năpîrci, cine vă arătă voao să fugiți de mînia ce va să vie? N. TEST. (1648), 5^r/16. S-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boeriu. IST. Ț. R. 48. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice, și oare poate socoti neștine mai mare mănie decît aceasta ? (a. 1700). GCR I, 338/11. Va fi nevoie mare pre pămînt și mînie intru norodul acesta (cca 1700-1725). id. ib. II, 22/29. Ploile mari se numesc puhoiuri. . ., mînie, înec, potop sau potoape, prăpăd. PAMFILE, D. 109. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. II, 638. ◊ (Cu determinările „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pămîntului”) Atunce vor vede toți păcîtoșii marea de focu clocotind și sfîrîindu, și mâniiia lu Dumnedezeu fi-va atunci (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Poamele de pre leamne și strugurii vor arde de măniia lui D[u]mn[e]zeu. PARACLIS (1639), 255. Stă gata înaintea voastră zua mănii și a urgiei lui D[u]mn[e]zău. EUSTRATIE, ap. GCR I, 76/31. Pe aceste ținuturi au fost mănia lui Dumnezeu. N. COSTIN, LET. II, 13/15. De-bie au mărsu păn-la Sletin, că i-au fostu lovit mînia lui Dumnedzău. NECULCE, L. 108. Mînia lui Dumnezeu ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 43. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine și mai îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 144. Pe o vreme rea, mînia lui Dumnezeu, am mas o noapte la Florești. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ÎI amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. REBREANU, I. 177. (Glumeț, prin exagerare) Doamne ! Ce mînia lui Dumnezeu îi, de cum ajung aceștia sub părete; unu ură, scripcarii cîntă, unu bate doba, alții pocnesc din harapnice. ȘEZ. III, 183. (Exprimă în gradul cel mai înalt defectele sau calitățile cuiva) Era slut, mînia pămîntului. GANE, ap. CADE. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Toată noaptea am auzit Oltul, ce mînie de apă ! DELAVRANCEA, ap. CADE. Ia spune-mi, taică, mai ține mult mînia asta de pădure ? GALACTION, O. 211. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală, o mînie de glasuri. SADOVEANU, O. III, 44. - Pl.: mînii. – Și: (învechit și regional) mănie s. f. – Din ngr. μανία.

AUZ'I (aud și auz) I. vb. tr. 1 A prinde, a percepe cu urechea un sgomot, niște sunete, vorbele cuiva: aud pași pe scară; am auzit cu urechile mele: m’ai auzit? expresiune care, sub formă interogativă, se adresează cuiva pentru a-i atrage luarea aminte asupra unui lucru, pentru a-i porunci ceva; să faci așa cum ți-am spus, ai auzit? ¶ 2 abs.: nu aude de-o ureche; proverb n’aude, n{ca,1c} vede (n{ca,1c} greul pămîntului), se zice despre cineva care nu-și dă seama de ce se petrece în jurul lui, care nu se îngrijește de ce zic alții, care nu se interesează de nimic ori nu se pricepe la nimic ¶ 3 A afla ceva din spusele cuiva: mult trăești, multe auzi, multe vezi (PANN) ¶ 4 A-și ~ ..., a afla din spusele altora ceva despre sine (mai ales lucruri neplăcute, supărătoare); proverb: fă bine, să-ți auzi rău ¶ 5 A lua în seamă, a da ascultare la ce spune cineva: să te audă Dumnezeu, exclamație cu care răspundem cuiva care ne dorește vre-un bine ¶ 6 Auzii urmat deseori de un alt cuvînt exprimă mirare, supărare, indignare: auzi! tocmai el să mă vorbească de rău! auzi colo! auzi vorbă! auzi îndrăzneală! ¶ 7 Aud? răspunsul pe care-l dă cineva cînd e chemat sau cînd n{ca,1c} înțeles bine ce i s{ca,1c} spus. II. vb. intr. 1 A prinde, a percepe cu urechea ce spune cineva (se construește cu de, despre): n’am auzit despre ce e vorba ¶ 2 A afla ceva din spusele altora: dacă auzi de perirea lor, căzu și el de muri (VARL.) ¶ 3 A nu mai ~ de..., a nu mai vrea să știe de...: să nu mai aud de el; să nu-i mai aud de nume ¶ 4 Să auzim de bine! expresiune prin care cineva, în momentul de a se despărți de altul, îi urează drum bun, sănătate [lat. audīre].

URCI'OR², ULCI'OR² (pl. -oare) sn. 🩺 Mic furuncul ce se face la marginea pleoapei, de forma unui grăunte de orz: dacă te speli din urcior, faci urcior la ochi (PĂC.); nu-i bine să te uiți pe fereastră de afară în casă, că faci ulcior la ochi (GOR.) [lat. vulg. *hordĭceolus< hordeus].

CIORTOPOLOC, CIORTOPOLOG sbst., CIORTOPOLOAGĂ sf. Bucov. TURTĂ 3: de spăriet e bine să te afumi cu buruiana ciortopoloc, să bei sămînță de aceea (VOR.) [rut. čortopoloh].

NAIBĂ sf. 🔱 Drac: naiba, cînd n’are de ce rîde, face pe hoț judecător (DLVR.); eu te-aș sfătui mai bine să-ți cauți de treabă și să lași la naiba și zmeu și tot (ISP.) [Scurtat din n’aibă parte (de mine, de noi, etc.) sau din n’aibă loc (aici, printre noi, etc.)].

BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

A BINEVO'I ~iesc tranz. A voi, depășind anumite ambiții sau convenții; a avea bunăvoința, bunătatea să... /bine + a voi

dúpă și (Munt. Pop.) dépă (lat. pe-post, după, apoĭ; it. dopo, pv. depos, fr. depuis, pd. depois). Pe urmă, înapoĭa cuĭva: venițĭ după mine, venițĭ de după zid, stațĭ după zid. Peste: după zece anĭ. Conform formeĭ, vorbeĭ, păreriĭ, științeĭ, gustuluĭ cuĭva: după scripturĭ, poezie imitată după cutare; pictură după natură, după fantezie (V. de 1); după mine, e maĭ bine să nu vă ducețĭ; lumea se îmbracă după Paris. În proporțiune, în raport: după cum (saŭ numaĭ: cum) îțĭ veĭ așterne, așa veĭ dormĭ (Prov); după lucru (adică: după cum e lucru), și plata. Pentru: om vițios moare (adică de dor, de poftă) după o țigară. A te uĭta după cineva, a te uĭta la ceva care se mișcă. A alerga după ceva, a urmărĭ ceva: alerg și eŭ după o pîne (ca să cîștig o pîne). Munt. De pe: dă-mĭ paharu după masă. A-țĭ da fata după cineva, a o mărita cu cineva. A te lua după cineva, a merge după el și (fig.) a-l imita, a face ce zice el. După ce e slută, o maĭ cheamă și Vlada, fiind slută, maĭ are și un nume urît; avînd deja un defect, i s{ca,1c} adăugat și altu. – În vest (Ban. Olt.) dupe, vechĭ dupre (din de și pe), de pe: dupe fața pămîntuluĭ; după: dupe cum s{ca,1c} văzut.

puricésc v. tr. Mold. (Șez. 36, 35). Bat pene de lemn de tisă în bîrnele uneĭ case țărăneștĭ (ca să se ție bine lutu de ĭa), ceĭa ce-ĭ dă aspectu unuĭ trup pișcat de puricĭ. (Astăzĭ se întrebuințează p. asta lețurĭ bătute pe părețĭ).

stà v. 1. a fi în picioare: cine stă, nu șade; 2. a rămânea pe loc: steteră la luptă; 3. a locui (permanent sau provizoriu): undei stați? am stat la Londra; 4. a zăbovi: unde ai stat atâta? 5. a înceta: vântul, ploaia a stat; 6. a se opri: trăsura a stat; 7. a nu lucra nimic: ce stați (cu mâinile în sân)? 8. a stărui: a sta de învățătură, a sta de capul cuiva; 9. a fi aproape: stă să cază; 10. a fi, a se afla într' un fel: cum stă treaba? cum stai cu sănătatea? 11. a se potrivi: nu-ți stă bine pălăria; 12. fig. a se cădea: nu-ți stă bine să vorbești așa; 13. a consta: fericirea nu stă în avuție; 14. a exista: ne ’ndoim dac’ așa oameni ntradevăr au stat GR. AL. [Lat. STARE].

BINE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse: bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios; bine-cunoscut = celebru; bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere. II. S. n. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

CARÎMB, carîmbi, s. m. 1. Partea cizmei care îmbracă pulpa piciorului de la genunchi pînă la glezne. V. tureatcă. Levenții își bătea c-o vărguliță carîmbii cizmulițelor. SADOVEANU, P. M. 16. Cizmele de lîngă pat încă pline de praf și păcură, își făcuseră carîmbii armonică. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Iar cel hoț de căpitan. Mîna pe carîmb băga, Mititel pistol scotea. TEODORESCU, P. P. 602. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai Ioitrei, în care intră spetezele carului. Peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate țoluri... cetluite temeinic cu fringhii... prinse cu noduri meșteșugite de carîmbii ușor încovoiați ai draghinilor. HOGAȘ, DR. 284. De acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze. CREANGĂ, P. 126. Din mesteacăn se fac butuci de roți, oiști, carîmbi. I. IONESCU, D. 437. ♦ Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scării, în care intră fușteii.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată că un lucru se află dincolo de alt lucru, în raport cu poziția observatorului) a) Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După storuri, capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate. SADOVEANU, D. P. 127. După pînza de painjăn doarme fata de-mpărat. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. prep. De după = dindărătul..., din dosul..., dinapoia... De la ușă și de după stîlpi și de sub mese se auzea strigîndu-se: «Gore, Gorică!». M. I. CARAGIALE, C. 141. Luna scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. Pe după = pe dinapoia..., pe dindărătul... Cuprinsă de un fel de grabă, Penelopa trecu pe după far. BART, E. 251. Soarele sfințea pe după dealuri. MACEDONSKI, O. III 9. ◊ Loc. adv. (Regional) După masă = la masă; p. ext. în capul mesei, la loc de cinste. El cinează după masă, Eu suspin pe după casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde pe cineva) de (sau pe) după cap (sau gît, grumaz) = a cuprinde cu brațul (sau cu brațele) grumazul cuiva; fig. a îmbrățișa pe cineva. Soacra-mare te-a cuprins de după grumaz, te-a sărutat. SADOVEANU, P. M. 24. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-să pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. A se ascunde (sau a se da) după deget v. deget. A pune (ceva) după ureche v. ureche. b) Mai departe de..., dincolo de... Școala se găsește imediat după grădina publică. Prima stație după Sinaia e Poiana Țapului. ▭ Eu frați n-am avut; surorile mele au rămas departe încolo, după alți munți. SADOVEANU, B. 109. 2. (Exprimă un raport de succesiune stabilit între lucruri sau ființe, uneori o aglomerare de elemente de același fel) În urma..., pe urma... Vino după mine. ▭ Val după val, infanteria germană căzu. CAMILAR, N. I 241. Unde te visezi, de umbli cu porci după tine? CREANGĂ, P. 83. Țară după țară drum de glorie-i deschid. EMINESCU, O. I 144. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Loc. adv. Unul după altul = succesiv, pe rînd, în șir, dupăolaltă. Bău trei pahare, unul după altul. ◊ (După verbe ca «a trage», «a tîrî» etc.) Copilul trage sania după el. (Într-o exprimare figurată) M-am deprins a tîrî după mine o viață ticăloasă. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. (Formulă eliptică de politețe) După dumneavoastră! = în urma dumneavoastră. Poftiți înăuntru. – După dumneavoastră! (Popular) A se duce după cineva v. duce. A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Maică, lucră ce-i lucra, După urît nu mă da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 3. (Cu nuanță finală, după verbe ale mișcării) a) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, spre a-l prinde etc.). Cîinele a fugit o bucată de drum după ei, apoi s-a întors să se culce de-a curmezișul pragului. C. PETRESCU, S. 44. Unchiul Petrică și tanti Matilda aleargă și ei după mama. SAHIA, N. 52. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul. ISPIRESCU, L. 140. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Expr. A se lua după cineva = a urmări pe cineva pas cu pas; fig. a urma, a imita pe cineva. A se ține după cineva = a se ține de capul cuiva, a nu slăbi pe cineva. Se ține după mine ca scaiul. b) În urma sau pe urma unei ființe sau a unui lucru (spre a-l păzi sau spre a-l îngriji). Mama toată ziua umblă după frate-meu, că e bolnav. c) În urma unui lucru (în scop de orientare). Dihania de lup adulmecă și vine după fum. CREANGĂ, P. 131. 4. (Popular) De pe. Ia-mă-n poală și-mi dă flori: Rujulițe și bujori După dalbii-ți obrăjori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată că a trecut un moment, un eveniment, un răstimp) În urma..., trecînd... După cîțiva ani, văzînd că nu mai vine feciorul așteptat... măria-sa a chemat pe filozofii săi de taină și s-a sfătuit cu ei ce să facă. SADOVEANU, D. P. 8. Venea acasă după apusul soarelui. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 40. Mai dă-mi, voinice, răgaz Pînă joi după ispas. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. După ploaie, căciulă de oaie, se spune despre ceva nepotrivit cu o anumită situație, inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. După-amiază sau după-prînz sau după-masă = în partea zilei de la ora 12 sau de la ora prînzului înainte. Am să caut eu s-o văd... După-masă, pe la 4. CAMIL PETRESCU, T. III 47. După-prînz zmeul duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. (Substantivat) A tăcut toată după-amiaza. C. PETRESCU, Î. II 50. Îi plăceau colțurile ascunse, umbra liniștită a pomilor din grădină, unde se ducea să citească după-prînzurile. BASSARABESCU, V. 17. Am petrecut amîndoi o după-amiază de fericiri. IBRĂILEANU, A. 21. ◊ Loc. adv. După aceea sau după aceasta sau după asta = apoi, pe urmă. Și-au tăcut după aceea, mult, unul în fața celuilalt. CAMILAR, N. I 23.Bea apoi și ea pe fugă. Merge iarăși după asta La copil și-i dă să sugă. COȘBUC, P. I 222. Îndată după aceea am încălecat iute pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. La vro cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînului niște pietre scumpe. id. ib. 216. (În corelație cu adverbele «întîi», «la început» etc.) Întîi munca și după aceea odihna. (Alternînd cu alte adverbe sinonime) O vede... rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. După toate = pe lîngă toate (neajunsurile), ca vîrf la toate. După toate, a mai și pierdut cartea. ♦ (În legătură cu cuvinte și propoziții care exprimă durata stării sau acțiunii anterioare) La capătul..., la sfîrșitul... După o săptămînă de moină, vremea s-a asprit. SADOVEANU, P. M. 227. După vrun ceas de ședere, sare de pe cuibari, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. ♦ (Arată că un fapt este urmarea altuia sau este în strînsă legătură cu altul) În urma..., ca rezultat al... Bătrîni, de mult răsuflați, deveneau mari strategi după al doilea pahar de alcool. CAMILAR, N. I 418. După multă trudă și buimăceală... dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46. După o îndelungată suferire, în sfîrșit, Ipolit a murit. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. Erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau. ISPIRESCU, L. 174. 2. (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătînd că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. După ce șterse gura bidonului cu palma, îl întinse babei lui Cîrjă. CAMILAR, N. I 216. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 246. După ce leul moare, mulți se găsesc să-l jupoaie. ◊ (În corelație cu unele adverbe de timp sau de mod) După ce se împlinesc trei ani în capăt, iar pornește. CREANGĂ, P. 313. După ce răstorni carul, atunci găsești drumul cel bun. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul indică în conformitate cu ce se realizează o anumită acțiune) a) Potrivit cu..., în conformitate cu..., conform cu...; la fel cu... Haine croite după măsură. ▭ Gavrilă Țonțoroi e poet născut, pur și simplu; el improvizează la minut după îmboldirile inimei. HOGAȘ, DR. II 186. După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. După datinile țării să cinstim pe Întîi Mai. BELDICEANU, P. 54. ◊ După lege = în conformitate cu legea; pe drept, în mod legal, legitim. Sînt căsătoriți după lege. ▭ Doar nu te-ai fi socotind stăpînul? – După lege sînt. DAVIDOGLU, O. 57. După plac = așa cum îi place, cum găsește (cineva) de cuviință; în mod arbitrar. Va putea, în sfîrșit să cumpere locul... să-și înmulțească cotețele după plac. MACEDONSKI, O. III 53. După toate regulile artei = exact cum trebuie, cum scrie la carte. După părerea mea sau după mine = judecînd ca mine, privind lucrurile așa precum cred. După mine, nu ai procedat just. ◊ (Întărit prin «întocmai») Făcu întocmai după sfatul tatălui său. ◊ Loc. conj. După cum sau după cît = așa cum, precum, pe cît. După cum se vede, ciobanul este străin. ISPIRESCU, L. 298. Maică-sa fu nevoită să-i facă acea turtă de merinde, după cum au fost cerut-o el. SBIERA, P. 132. Nici cuminte nu sînt, după cît văd eu acum. CREANGĂ, P. 157. Să-mi dea ajutor la trebi, după cît îl ajută puterea. id. A. 13. ◊ După cum se întîmplă (în)totdeauna = ca de obicei. După cum se întîmplă totdauna... la mese de așa fel, ciorba de potroace fu lipăită în zgomotul buzelor și lingurilor. MACEDONSKI, O. III 10. ◊ Expr. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva, a urma pe cineva, a se acomoda cu cineva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. A se da (sau a se lăsa) după păr = a se supune orbește, a ceda. În sfîrșit toți trebuiră să se dea după păr și să facă pe placul bătrînei. La TDRG. Dacă (sau cînd) ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. Pe cînd hotărăști ziua plecării? – Cînd ar fi după mine, și mîine. ISPIRESCU, L. 319. A-și întoarce mantaua după vînt v. manta. A se lua după ceva = a urma, a imita, a copia ceva. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse el în Egipet... puse de scobi într-un munte de cremene, ce era acolo, un sălaș. ISPIRESCU, U. 116. A se lua după capul cuiva = a asculta, a urma sfatul cuiva, a nu face după propria sa judecată. M-am luat după capul tău cel sec și m-am dus pe coclauri. CREANGĂ, P. 84. b) Ținînd seamă de..., avînd în vedere... Clorul se recunoaște după culoarea sa galbenă-verzuie și după mirosul său înțepător. ▭ Munca se vede după rezultat. CAMIL PETRESCU, T. II 437. Îi trăsni în cap lui Dănilă că el ar fi bun de călugăr, după vorbele frăține-său. CREANGĂ, P. 48. Nefiind cineva fizionomist putea... să-l boteze de nătărău, după căutătura cea speriată. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ A judeca după aparențe = a judeca ținînd seama de înfățișarea aparentă (adeseori înșelătoare) a lucrurilor. După toate aparențele = ținînd seama de felul cum se înfățișează lucrurile. După toate probabilitățile = cu toată probabilitatea, probabil. 2. (Cu nuanță comparativă) În raport cu..., pe măsura..., în proporție cu... Locotenent Canțîr, dumnezeu să-ți plătească după faptă! CAMILAR, N. I 230. Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre! NEGRUZZI, S. I 140. După faptă și răsplată. 3. (Arată raportul de asemănare dintre model și copia lui) Avînd ca model sau ca exemplu... Tablou pictat după natură. ◊ (Fiind vorba de comportări, de acțiuni) Toate fetele și mama Catrina se porniră la cîntat după ea. BUJOR, S. 33. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) 1. (După verbe ca «a merge», «a umbla», «a porni», «a alerga», «a goni», «a trimite» etc., circumstanțialul arătînd persoana sau obiectul pe care le caută cineva spre a și le procura, spre a le aduce) Am venit după Boculei și după domlocotenent Vieru. CAMILAR, N. I 140. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. (Cu elipsa verbului) Ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuiețul în spate la moară. CREANGĂ, P. 283. ◊ A întinde mîna (sau mîinile) după (cineva sau ceva) = a întinde mîna (sau mîinile) ca să prindă pe cineva sau ceva. Și-a întins mîinile după floare. Dar spinii florii l-au respins. ISAC, O. 189. 2. (În sens mai abstract, cu referire la treburi, afaceri etc.) Eram la București, după treburi. SEBASTIAN, T. 251. Băietul... îmbucă răpede ce îmbucă și-apoi se duce după trebi. CREANGĂ, P. 153. Moșneagul porni la tîrg după tîrguieli. ȘEZ. V 65. ◊ A striga după ajutor = a cere ajutor. V. (Introduce un complement indirect) 1. a) (După verbe ca «a umbla», «a fi ahtiat», «a fi lacom» etc., arată ființa sau lucrul pe care cineva îl dorește cu pasiune) Le lăsa gura apă la toți după o așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. b) (După verbe ca «a muri», «a se topi», «a fi nebun» etc., arătînd persoana iubită cu patimă sau persoana ori lucrul față de care cineva are o deosebită slăbiciune) Se topea de dor după fiul său. ISPIRESCU, L. 126. Fetei și lui Ipate au început a li sfîrîi inima unul după altul. CREANGĂ, P. 167. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă... După fată mă topesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ A-și întoarce capul (sau a se întoarce, a se înturna) după cineva sau ceva = a-și întoarce capul sau a se întoarce (în timpul mersului) spre a privi pe cineva sau ceva (care atrage atenția, interesul sau admirația). Mîndră, mîndruleana mea, După fața ta de doamnă Lumea-ntreagă se întoarnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. (Neobișnuit) A întreba după cineva = a întreba de cineva, a-și manifesta interesul față de cineva. Frumoasă copiliță! eu voi pleca din lume Și după mine nimeni nu va mai întreba. BOLINTINEANU, O. 206. 2. (Cu nuanță cauzală; după verbe ca «a plînge», «a suspina», «a ofta» sau după expresii ca «a-i părea rău», «a purta doliu» etc., arătînd de cele mai multe ori motivul, cauza din care se produce acțiunea) Începe a se scărmăna de cap și a plînge cu amar după frățiorii săi. CREANGĂ, P. 25. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă străină după o anumită metodă. Lăutarii cîntă după auz, nu după note. ▭ S-a-ntins poporul adunat Să joace-n drum după tilinci. COȘBUC, P. I 57. VII. (Introduce un atribut) a) (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. b) (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă a lui Cehov. VIII. (Leagă două propoziții copulative, arătînd adăugarea unui fapt la alt fapt; numai în loc. conj.) După ce (că)... = în afară de faptul că..., pe lîngă că..., nu-i destul că... Să-ți mai port grija!... După ce că sînt bolnavă. CAMIL PETRESCU, T. II 73. Viespea, după ce miere nu face, mai și împunge. POP. – Variante: (regional) dupe (DELAVRANCEA, H. T. 86), (învechit) dupre (NEGRUZZI, S. I 305) prep.