ȘUBRED, -Ă, șubrezi, -de, adj. 1. Lipsit de vigoare, nerezistent la eforturi; firav, plăpînd. În prag, Ion al lui Lepădat îl întîlni pe taică-său, umbră șubredă, puțin încovoiată de bătrînețe și de oboseală. DUMITRIU, N. I. 78. Ciubotarul era un om sărac și cu sănătatea cam șubredă. SADOVEANU, E. 115. Un coleg al meu de dăscălie, șubred de felul lui, căzuse bolnav la pat. HOGAȘ, DR. II 195. Pe lîngă că-i era mîna dreaptă șubredă... n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală. CARAGIALE, O. II 243. 2. (Despre lucruri) Care este lipsit de rezistență, se clatină, este gata să se prăbușească. Stăteam tăcut și trudit pe banca șubredă, care avea legănări de val. SADOVEANU, O. VII 230. Știu bine că nu voi avea tăria să vîre sabia mea șubredă în nimeni. CAMIL PETRESCU, U. N. 278. ◊ Fig. Situația guvernului, pe care el o socotea șubredă. REBREANU, R. I 41. ♦ Fig. Care nu rezistă unei analize mai serioase, unei critici mai severe. Punctul de vedere de la care pleacă d. Last e prea șubred, terenul prea puțin sigur și chiar periculos. GHEREA, ST. CR. II. 263. A scris multe poezii frumoase ca sentiment, cam șubrede ca formă. VLAHUȚĂ, O. A. 465.