tot una adv. + adv. (ține-o înainte tot una), adv. + num. (tot una și una)

!tot una (fam.) loc. adv. (ține-o înainte tot una)

viscol n. 1. vânt tare cu ninsoare repede; 2. prin extensiune: pășesc tot înainte sub viscolul de foc AL. [Mold. vicol: origină necunoscută].

ADEMENIRE, ademeniri, s. f. Acțiunea de a ademeni și rezultatul ei. 1. Atragere, ispitire, momire; (concretizat) mijloc, faptă sau vorbă prin care se ademenește. Începu... ademenirea oamenilor de care era nevoie pentru... lucrări. PAS, L. I 153. 2. (Neobișnuit) Încîntare, admirație. Pe poalele Sinaii mergînd, mă rătăcisem, Atras tot înainte de-un farmec fioros în umbra tupilată sub codru maiestos. Pe-o culme-n discul lunii o fantasmă zărisem Și plin de-ademenire în față mă oprisem. ALECSANDRI, P. III 503. – Variantă: (regional) adimenire (NEGRUZZI, S. I 55) s. f.

APUCA, apuc, vb. I. I. 1. Tranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») A lua, a prinde (cu mîna sau cu ajutorul unui instrument). M-a apucat de ciuf și mi-a ridicat spre el fruntea, ca să mă privească în ochi. SADOVEANU, N. F. 13. Fata babei leapădă repede lada jos și dă să apuce o plăcintă, să-și potolească foamea. SBIERA, P. 210. Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul; dar, cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea. ISPIRESCU, L. 3. S-a răpezit și a apucat în brațe pe tînărul ce intrase. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ Fig. Calul... îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbîndă. ISPIRESCU, L. 194. ◊ Expr. A apuca pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a mînile = a se bate după cineva. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tîrgul Neamțului; că te apucau pe-a mînile... aveai mușterei, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatră, ba la Fălticeni, ba pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. ♦ A lua cu putere, a înșfăca, a smulge. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca... din mîna lui Bogdan. NEGRUZZI, S. I 139. ♦ (Despre animale) A prinde cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Auzi miercăitul unui iepure ca și cînd îl apucase ogarul. ISPIRESCU, L. 369. (Cu inversarea construcției) [Gura cîinelui] clămpăni apucînd numai un smoc din spinarea dimonului. SADOVEANU, N. F. 34. 2. Tranz. Fig. (Determinat prin «cu ochii», «cu privirea» etc;) A cuprinde cu ochii, cu privirea. Trece peste drum ca să poată apuca toată fațada dintr-o singură căutătură. CARAGIALE, O. I 24. ◊ (Cu inversarea construcției) În depărtări se-ntindeau, cît apuca ochiul, cîmpuri aurii cu spicele coapte și aci aproape se auzeau într-o adîncătură fîșîituri de coase și cîntece de cosași. CARAGIALE, O. I 380. ♦ A prinde cu auzul, cu mintea; a pricepe. Bunicile și mumele... le spuneau cîte în lună și în soare... din cîte omul apucă și vede, aude și nu uită. DELAVRANCEA, S. 217. Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. EMINESCU, O. I 188. 3. Tranz. A pune mîna (în grabă) pe ce are la îndemînă; a prinde. Capra și cu iedul... năpădiră asupra lui [a lupului] și-i mai trîntiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, pînă-l omorîră de tot. CREANGĂ, P. 33. ♦ (Complementul poate fi exprimat printr-un partitiv) A lua, a-șj însuși (ceva) la repezeală. Ce e dulce și mai dulce, Dar nu poate să se îmbuce Și din el toată lumea poate ca s-apuce? (Somnul). GOROVEI, C. 349. ◊ Expr. A apuca loc = a reuși să ocupe un loc (cînd este. aglomerație). Acum e bine de cine a apucat loc la infirmerie. SAHIA, N. 113. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (care) pe unde nimerește. Dormeau vara în șoproane, pe unde apucau. PAS, L. I 76. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DELAVRANCEA, A. 18. Cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase. RETEGANUL, P. I 30. (Franțuzism învechit) A apuca prilejul = a profita de ocazia ivită. Apuc prilejul de a-ți arăta recunoștința mea la începerea unui nou an. KOGĂLNICEANU, S. 77. 4. Refl. A se prinde sau a se ține de ceva. Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mînile de pîntece. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. reciproc. Ei de brîie s-apucau Și la luptă se luau. ALECSANDRI, P. P. 23. ♦ A se prinde (cu mîinile) de ceva; a se agăța. Apucă-te numa bine cu amîndouă mîinile de după gitul meu! CARAGIALE, O. III 57. Dracul... s-apucă zdravăn cu mînile de torțile ceriului. CREANGĂ, P. 54. ♦ A se lua la luptă. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omori... Apoi se apucă și cu balaurul. ISPIRESCU, U. 56. ♦ A sări (la cineva), a ataca (pe cineva). Zîna... s-au apucat cu furie de dînsul, ca să-i scoată ochii. SBIERA, P. 37. 5. Tranz. Fig. (Despre boli, stări sufletești etc.) A cuprinde, a copleși. De mult l-a apucat frigurile? DUMITRIU, N. 326. Simt cum mă apucă frica. SAHIA, N. 52. Seara îl apucau tot felul de gînduri negre. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Tot bocind ea, o apucă leșin de supărare. CREANGĂ, P. 81. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce. ALECSANDRI, P. II 103. ◊ Expr. (Familiar) Cînd te-apucă, mult te ține? = n-ai de gînd să mai isprăvești o dată? Ce te-a apucat? = ce ți-a venit? ce te-a găsit? ce ai? 6. Tranz. Fig. A trage (pe cineva) la răspundere (pentru o datorie neachitată, pentru o pagubă adusă cuiva etc.), a lua din scurt. L-au apucat și pe Gavrilaș Macavei, cum că m-ar fi pus la cale. SADOVEANU, N. F. 72. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters [inelele]... și n-avea pe cine apuca de ele. ISPIRESCU, L. 109. Apucase pe ciobanul Paguba să-i împlinească. PANN, P. V. III 46. II.. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva (sau un mijloc de locomoție: tren, tramvai etc.) care este gata să plece; a prinde. Eram grăbit s-apuc și trenul. SADOVEANU, N. F. 110. 2. Tranz. A ajunge să trăiască atîta, încît să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. Nu mai apuc eu așa primăvară ca la Nada-Florilor. SADOVEANU, N. F. 81. Dă din cap zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: Le-oi mai apuca eu oare [cîrdurile de cocoare] Și la anul? IOSIF, PATR. 26. ♦ (La trecut) A fi trăit în același timp cu cineva sau ceva, a fi fost contemporan cu cineva sau martor la ceva; a fi ajuns să cunoască pe cineva. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, O. A. 154. ♦ Intranz. A primi ceva prin tradiție, a moșteni (un obicei, o deprindere etc.). Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă-n tîmple, așa a apucat de la mă-sa...; obicei adus de pe obîrșia lalomiței. DELAVRANCEA, S. 9. 3. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe, a ajunge (să facă ceva), a fi pe punctul (de a face ceva). Apucase a cînta găina la casa lui, și cocoșul nu mai avea nici o trecere. CREANGĂ, P. 285. Am o domnișoară Cu rochița roșioară, Cînd începe-a dezbrăca, Toți apucă a lăcrima (Ceapa). GOROVEI, C. 67. ◊ Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Voinicul au scos fluierul de subt brîu și s-au apucat să zică așa tare de jale, cît ți se topea inima, nu alta. SBIERA, P. 39. Se apucă însuși cu mîna lui să le curețe [armele] de rugină. ISPIRESCU, L. 3. Stăi, mă, nu te-apuca de năzbîtii. CREANGĂ, P. 48. ♦ Refl. (Urmat de determinări nominale introduse prin prep. «de») A îmbrățișa o meserie, o carieră etc. Ești băiat mare: Ți-a dat mustața. Cînd o să te apuci de ceva? PAS, Z. I 100. Să lași pensionul și să te apuci de avocatură. VLAHUȚĂ, O. AL. II 129. ♦ Tranz. (în construcții negative) A ajunge, a avea vreme (să facă ceva). L-au prăpădit în bătăi pe pădurar... nici n-a mai apucat să se înfățoșeze la curtea de judecată. SADOVEANU, N. F. 72. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările și dumneiei, țop!... o și fost aici. ALECSANDRI, T. I 155. ◊ (Cu valoare de auxiliar, arătînd că două acțiuni sînt aproape concomitente) N-apucase... a agiunge bine acasă, și moș Nichifor și trăsese căruța dinaintea ușei. CREANGĂ, P. 114. ♦ A face, a întreprinde ceva. Frunză verde măr crețesc, Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc. ALECSANDRI, P. P. 285. 4. Intranz. (Transilv.) A ajunge, a deveni, a purcede. Acum, de cînd a apucat măricel, [băiatul] ni-e de mare trebuință. RETEGANUL, P. I 15. III. Tranz. (Cu privire la drumuri, căi etc.) A se angaja pe un drum, a porni într-o direcție oarecare, a lua drumul... Am apucat cărarea printre fînațuri, pe la fîntîna lui Cosma. SADOVEANU, N. F. 27. Apucă... calea luminoasă ce ducea în lună. EMINESCU, N. 26. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare, apucă ulița Sf. Ilie și... [o] luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ Expr. A apuca lumea-în cap v. lume. A apuca cîmpii v. cîmp. A o apuca la fugă (sau la sănătoasa) sau a apuca fuga v. fugă. A o apuca la picior v. picior. (Învechit) A-și apuca zborul = a-și lua zborul. Vara-și apucă zborul spre țărmuri depărtate; Al toamnei dulce soare se pleacă la apus. ALEXANDRESCU, P. 38. ♦ Intranz. A se îndrepta, a porni. Niță Stanciu nu știa încotro să apuce mai întîi. PAS, L. I 97. Unii apucară pe albia Bistriței. SADOVEANU, F. J. 364. S-a ținut după mine pînă la răscruci, știi, unde vrei s-apuci spre cazarmă. CARAGIALE, O. I 47. Nu mai știe ce să facă și încotro să apuce. CREANGĂ, P. 140. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. 4. Fig. Sănătatea mea a apucat pe o cale satisfăcătoare și sper că va păși tot înainte. ALECSANDRI, S. 251. ◊ Expr. A apuca înainte = a merge mai iute decît altcineva, a i-o lua înainte, a-l întrece; fig. a anticipa cu o acțiune față de cineva. Iar calul său falnic, ușoară nălucă... ce la săgeată nainte apucă, în dar o să-l ducă sultanului lor! MACEDONSKI, O. I 15. Eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale a apucat mai nainte. NEGRUZZI, S. I 153. A apuca cu gura înainte = a se grăbi să spună ceva fără a lăsa pe altul să sfîrșească vorba sau să deschidă măcar gura. Pot să am nădejde în voi? – Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi sîntem o dată băieți și ce-am vorbit o dată vorbit rămîne. CREANGĂ, P. 20. IV. Refl. (Mold., Bucov.) A se angaja la ceva sau la cineva; a se prinde, a se tocmi. Hai să ne apucăm argați la popa. ȘEZ. III 129. ◊ Expr. A se apuca la (sau în) rămășag = a se prinde, a face prinsoare. Mulți se apucau în rămășag c-or gîci. SBIERA, P. 191. El s-apucă la rămășag... că are să scoată apă din piatră. ȘEZ. II 194. (Învechit) A se apuca pe jurămînt = a se jura, a se angaja, a se prinde, a se lega (cu jurămînt). Pe giurămînt s-apuca, Stăpînii să hărățească Și slugile să-i privească! ALECSANDRI, P. P. 198.

BURLĂCIE s. f. Viață de burlac; celibat, holteiie. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142.

HĂRNICIE s. f. 1. Zel în muncă, sîrguință. Se punea din nou pe drum, mai cu hărnicie. ISPIRESCU, L. 214. Plugarul cu hărnicie s-apucase de arat. NEGRUZZI, S. I 115. 2. Vrednicie, destoinicie. Înainte, tot ce vezi era boieresc. Acum, fiecare ia parte din mană după hărnicia lui. CAMILAR, N. I 394. ◊ (Concretizat, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Ce hărnicie de om, ce cruce de voinic, tot satul nu-i ținea piept. DELAVRANCEA, S. 18.

HÎȚA interj. (De obicei repetat; adesea cu valoare de verb) Onomatopee care arată mișcări ritmice repetate, întrerupte sau legănate. Hîța la deal, hîța la vale, hîța spre vremea de sară. SBIERA, P. 319. ♦ Onomatopee care arată o înaintare greoaie, înceată și apăsată. Ursul... Se scoală în picioare Și, hîța! hîța! pînă sus La scorbure se urcă. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. ◊ (Cu valoare de adverb) Trebuie să mînăm chestia tot înainte; căci, dacă mergem tot așa hîța, hîța, o vîrîm cu oiștea-n gard. CARAGIALE, S. U. 55.

HOP², hopuri, s. n. 1. Ridicătură sau groapă în drum (peste care trebuie să treacă un vehicul). Mergeam cu sania pe un drum plin de hopuri și de viscolituri. SADOVEANU, P. S. 27. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe ulițile Iașilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea. CREANGĂ, A. 128. Roțile se alungau, săltînd din hopuri în hopuri. ALECSANDRI, C. 112. ♦ Fig. Obstacol, piedică, dificultate. Trecem noi și hopul ăsta. Nu se poate ca d-ta... și tovarășa Irina... și noi toți să nu găsim pînă la sfîrșit buba. BARANGA, I. 180. Un mic hop mai e de trecut, la bacalaureat. VLAHUȚĂ, O. A. 110. Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. 2. Săritură (peste ceva), salt, zguduitură (mai ales a unui vehicul în mers). Un hop al trăsurei mă trezi din acel vis frumos. ALECSANDRI, O. P. 283. Îl suii în trăsură [pe bolnav]... țiindu-l strîns de mînă, căci cel mai mic hop îl dobora. RUSSO, O. 51. ◊ Loc. adv. În hop = în salturi. Fă cît poți, și las’ să rîdă Cei ce sar viața-n hop. COȘBUC, P. I 156.

HRIȘCĂ s. f. Plantă erbacee cu flori albe sau roz și cu semințe mici, lunguiețe și negricioase (Fagopyrum sagittatum); (colectiv) semințele acestei plante, care sînt folosite în alimentația oamenilor și a animalelor. Puse pe masă, într-o strachină mare, zamă de găină cu găluște de hrișcă, mîncare de modă leșască. SADOVEANU, F. J. 110. Iar de mîndra te iubește, Cînd la tine ea gîndește, Hrișca-n țarini înflorește. BELDICEANU, P. 87. Un șoarec de la țară, pre altul tîrgovăț Ca pre un vechi prieten îl cheamă la ospăț... Îi pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazăre și hrișcă. NEGRUZZI, S. II 299.

ICI adv. Aici. Oliolio, ciocoi bogate! Ici de-ai trece din păcate, Să-ți arunc doi glonți în spate. ALECSANDRI, P. A. 54. Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili. ALEXANDRESCU, P. 78. Du-te, zău, dar iară vină, Nu mă lăsa ici străină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ◊ (Urmat de o precizare locală) Vîră-te ici, în sacul acesta. CREANGĂ, P. 176. Ici, în vale. ȘEZ. I 10. ◊ (În legătură cu prepoziții) Apucă pe ici, tot înainte! CREANGĂ, P. 215. ◊ Loc. adv. (Pe) ici, (pe) colo sau ici și colo sau ici și ici sau ba (sau de) ici, ba (sau de) colo = din loc în loc, la distanțe mari, pe alocurea. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea... numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Ici și colo a ei haină s-a desprins din sponci. EMINESCU, O. I 79. Ici-colo, se văd cete în luptă încleștate. ALECSANDRI, P. A. 167. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. ◊ Expr. Pe ici ți-e drumul v. drum. – Variantă: icea (ISPIRESCU, L. 54, TEODORESCU, P. P. 23) adv.

IEȘI, ies, vb. IV. Intranz. A trece din interior în exterior. 1. (Despre ființe) A părăsi un loc, o încăpere, limitele a ceva. Ieși liniștit și abia cînd ajunse în poartă apucă la fugă spre acareturile lui Vrabie. CAMILAR, TEM. 141. Dar într-o dimineață, tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 21. ◊ Expr. A ieși ca din pușcă = a ieși foarte repede. Ies ca din pușcă, sar în birje și alerg acasă. CARAGIALE, O. II 286. ◊ (Determinat prin «afară») Iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa. CREANGĂ, P. 189. Iese mîndra pîn-afară Și-mi arată-un drum de țeară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. ◊ Expr. A ieși afară = a elimina materiile fecale, a avea scaun. ◊ (Determinarea arată locul părăsit) Părea că se vorbise toate lighionile ca să nu iasă de prin culcușurile lor. ISPIRESCU, L. 288. Voi priveghea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor miei. CREANGĂ, P. 4. Acum ea, tristă, din cort ieșise Și cu ochi umezi lung se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 21. ◊ (Determinarea arată direcția acțiunii sau locul unde se săvîrșește) Iese rîzînd prin dreapta. DAVIDOGLU, M. 11. Plumbul... a ieșit prin spate. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ (Determinarea arată locul unde ajunge sau unde se oprește cineva) După aceea ieși la scară, bătu de trei ori în palme și iată o cărucioară. ISPIRESCU, L. 188. Pornesc împreună, să iasă la drum, pe unde arată spînul. CREANGĂ, P. 204. Un car coperit cu o rogojină și întovărășit de doi oameni dete să iasă în ulița mare. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Expr. A ieși la liman v. liman. A ieși în lume v. lume. A ieși la lecție v. lecție. A ieși (cuiva) înainte = a întîmpina pe cineva. Mi-au ieșit muncitorii înainte și mi-au vorbit de parcă mă cunoșteau de cînd lumea. BARANGA, I. 160. Îmi ieși tata înainte bucuros. Mă sărutară veseli cei din casă. SADOVEANU, O. VIII 10. Încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, O. A. 221. A ieși în calea cuiva v. cale. ◊ (Determinarea arată sau sugerează scopul acțiunii) Umbla numai în zdrențe cînd ieșea la cîmp. PREDA, Î. 115. Toți care sînteți învoitori pe moșia domnului Gherasie... să ieșiți la muncă, să-i sădiți via. STANCU, D. 55. Adesea ieșea... la vînătoare, ca să-și petreacă ceasurile ce-i prisosea. ISPIRESCU, L. 42. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă. ALECSANDRI, P. A. 113. ♦ A pleca în oraș. Ba nu, da n-a plecat la țară, a ieșit așa. CARAGIALE, O. II 273. 2. (Despre lucruri, fenomene etc.) A se ivi, a apărea, a se face văzut sau auzit. Fumul alb alene iese Din cămin. COȘBUC, P. I 47. Moșneagul... se uita prin bordei în toate părțile, să vadă de unde-a ieșit acel glas. CREANGĂ, P. 79. De sfiiciune mi-iese sîngele-n obraz. EMINESCU, O. I 80. Calul era numai spumă: mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. A ieși la iveală v. iveală. A ieși la lumină v. lumină. A ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A ieși în relief = a) a fi mai în afară decît cele din jur, a fi proeminent. Cornișa iese în relief; b) a se remarca în mod deosebit, a se releva. A ieși din comun v. comun. A-i ieși (cuiva) ochii din cap (sau sufletul), se zice cînd cineva depune un efort prea mare. Trezîndu-se, gîndeai că va să-i iasă Sufletul, așa zbiera de tare. BUDAI-DELEANU, Ț. 276. A-i ieși (cuiva) un sfînt din gură = a spune o vorbă nimerită. Haidem să pornim la drum. – Că bine zici, dascăle Zaharie; parcă ț-a ieșit un sfînt din gură. CREANGĂ, A. 126. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-i ieși (cuiva) nume rău (sau vorbe) = a se răspîndi bîrfeli pe socoteala cuiva. Decît să-mi iasă nume rău, mai bine să mor; căci iată ce glăsuiește o zicătoare: decît să iasă omului nume rău, mai bine ochii din cap. ISPIRESCU, L. 273. Albo, Albo de la munte! Ce-ai pus fesciorul pe frunte Că ți-au ieșit vorbe multe. ALECSANDRI, P. P. 267. ◊ (Despre astre) Niciodată n-o să iasă Luna – palida crăiasă – Să te-nvăluie cu raze. BENIUC, V. 18. Deasupra casei tale ies Și azi aceleași stele. EMINESCU, O. I 186. De-ar fi lună de cu seară, M-aș duce la badea-n țeară; Dar luna iese tîrziu, Nu poci mere și să viu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ (Despre erupții ale pielii și alte fenomene patologice; construit cu dativul) Uite ce blîndă mi-a ieșit pe trup! CREANGĂ, P. 264. ◊ (Despre manifestări spirituale, în special despre publicații) Nici la celelalte nu prea pot învăța, cu slova asta nouă care a ieșit. CREANGĂ, A. 87. Aștept banii acești făgăduiți ca să plătesc tiparul broșurii mele care iese în săptămîna asta. GHICA, A. 504. Cînd au murit boierii aceia, ieșise și un cîntec. NEGRUZZI, S. I 185. ◊ (Despre noutăți, mode, obiceiuri etc.) A ieșit obicei ca miresele să poarte beteală la cununie. ȘEZ. VII 67. ♦ (Despre semănături) A răsări, a crește. Am sămănat grîu de vară Ș-o ieșit numai secară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ce-am semănat n-au ieșit. ALECSANDRI, P. P. 228. ♦ (Despre ființe) A se naște din..., a-și trage originea, a proveni. Ce iese din pisică șoareci mănîncă. 3. A părăsi o stare, o situație, o împrejurare (pentru a trece în alta). De-acum înainte tot așa are să-ți fie, pănă ce-i ieși din slujba spînului. CREANGĂ, P. 222. ◊ Expr. A-și (rar a) ieși din sărite (sau din fire, din răbdări, din pepeni) = a-și pierde răbdarea, cumpătul, a se enerva. [Directorul] pe lucrători îi frigea cu amende. Pe ucenici îi lua de urechi și-i aducea ca pe un plocon șefilor din ateliere. Nu-și ieșea din sărite. PAS, Z. I 283. Strigă gazda, ieșind din răbdare întru auzul atîtor laude. NEGRUZZI, S. I 77. A-și ieși din minți = a înnebuni. A-și ieși din balamale v. balama. ♦ A se abate, a încălca (o hotărîre, o decizie etc.). Nu ieșea c-o iotă din asprimile regulamentului. VLAHUȚĂ, N. 184. Umblu tot cu binișorul pe lîngă dînsa și nu ies din cuvîntul ei afară nici cu fapta, nici cu vorba. CREANGĂ, O. A. 67. Nu ieși din hotărîrea maică-sa. id. P. 4. 4. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge, a izbuti, a reuși, a deveni. A ieșit primul la examen. ▭ A trecut vremea ăluia mai tare și a silniciei. În Rusia, după ce au fost dărîmate boieriile și lăcomiile, iată ieși dreptate pentru omul muncitor. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Expr. A ieși biruitor (sau învingător) = a birui, a învinge. O învăță cum să facă să iasă și de astă dată biruitoare. ISPIRESCU, L. 18. A-i ieși (cuiva ceva) după plac = a-i reuși după voie. Harun-al-Rașid, care văzuse și auzise tot, a coborît degrabă în salon, bucuros că toate îi ieșiseră după plac. CARAGIALE, P. 144. ◊ (Impersonal) Numai să dea dumnezeu să iasă cum cred eu. REBREANU, R. I 241. (Expr.) Cum o ieși, să iasă, exprimă indiferența sau resemnarea față de un rezultat așteptat. 5. A rezulta de pe urma unui efort, a unei activități, a unei afaceri etc. Nimic, nimic, dar tot ai ceva. Iese pîinea. Eu n-am nici atît. SAHIA, N. 95. Are să ne iasă și de cheltuială. CREANGĂ, P. 161. Noi așa ne dăm solia, Ca să ne iasă simbria. TEODORESCU, P. P. 180. ♦ (În legătură cu socoteli, calcule etc.) A da rezultat (bun), a se încheia cu o concluzie. Cît ți-a ieșit la adunare? Problema mi-a ieșit. 6. (Despre culori; p. ext. despre obiecte colorate) A se decolora, a-și pierde fața; a trece o culoare în alta (la spălat). Bluza a ieșit la spălat.

JUCĂRIE, jucării, s. f. 1. Obiect care servește la jocul copiilor. Eram și aici destul de sus... fiindcă... satele păreau mici ca niște jucării. GALACTION, O. I 346. În colțișorul ei, stăpînă Pe-un vraf de jucării stricate, Din cărți de joc, din hîrtioare, Ea-și face parcuri și palate. VLAHUȚĂ, O. AL. 46. Începu a alerga iară după jucării, ca un copil ce era. ISPIRESCU, L. 307. ◊ Fig. Și să fim din nou copii, Ca norocul și iubirea Să ne pară jucării. EMINESCU, O. I 100. ♦ Fig. Lucru ajuns la discreția unei forțe superioare, care dispune de el, îl domină. Simțeam acum că e o jucărie în mîna mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 130. El era o adevărată jucărie a naturii. NEGRUZZI, S. I 200. 2. Fig. Lucru de nimic, fleac. Zăpada ce-o lăsaseră în București era o jucărie față de ce găsiră la Amara. REBREANU, R. I 214. Poveți n-ascultă, vremi nu așteaptă; Toate-nainte-i jucării sînt. ALEXANDRESCU, M. 345.

MAZĂRE s. f. 1. Plantă erbacee de cultură, din familia leguminoaselor, cu semințe aproape sferice, în păstăi (Pisum sativum). Mazărea se aseamănă în cultură cu bobul. PAMFILE, A. R. 188. ♦ (Cu sens colectiv) Păstăile tinere sau semințele coapte, comestibile, ale acestei plante; mîncare pregătită din aceste semințe. Îi pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazăre și hrișcă. NEGRUZZI, S. II 299. 2. Compuse: mazăre-de-cîmp = plantă asemănătoare cu mazărea (1), care crește prin semănături sau cultivată; servește ca nutreț pentru vite (Pisum arvense); mazăre-sălbatică = plantă erbacee agățătoare, cu flori de culoare roșu-deschis (Pisum elatius). – Variantă: mazere (CREANGĂ, A. 99, ȘEZ. II 223) s. f.

LOC, locuri, s. n. I. 1. Porțiune determinată în spațiu. S-au depărtat mult de locul luptei. SAHIA, N. 45. Aici, la loc răcoritor, Sfîrșit stetea acum. COȘBUC, P. I 227. Îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. ◊ Loc. adv. De pe loc = stînd, fără a se mișca. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104. Din loc = de acolo de unde este sau se află cineva sau ceva. Stă neadormit... fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Nici că m-ar clinti din loc. ALECSANDRI, P. II 13. În loc = a) pe aceeași bucată de pămînt. Se izbește de un grup de doi mineri care tocmai intrau în dreapta și se învîrtește în loc. DAVIDOGLU, M. 21. S-a-ntors în loc și a voit să plece. CARAGIALE, P. 96. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. III 220; b) (în legătură cu verbele «a sta», «a se opri») încetînd mișcarea într-un anumit loc, neclintit. Sta în loc uimită văzînd frumusețile cîmpului. ISPIRESCU, L. 17. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc, aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. III 72. (Expr.) A-i sta cuiva mintea în loc = a nu mai înțelege nimic; a rămîne foarte mirat, năucit,; c) (cu sens temporal) îndată, imediat. O schijă de obuz... Retează capul lui Cobuz Și-n loc ne curmă jocul. ALECSANDRI, P. III 439. La loc = (local și modal) acolo (și așa) unde (și cum) era mai înainte. Deschise saltarul biroului și băgă în el călimara tun. Închise la loc și în urmă rămase în picioare. SAHIA, N. 77. Fata Împăratului-Roș, în vălmășagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc. CREANGĂ, P. 278. Copiliță, nu mă spune, Că puiul la loc l-oi pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 378. (Expr.) A-i veni (cuiva) inima la loc = se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. Încă fiind acolo, văzu cum înflorește pomul, cum îi cade florile și cum roadele se arată iarăși. Atunci îi mai veni inima la loc. ISPIRESCU, L. 72. A pune pe cineva la locul lui = a pune pe cineva la punct; a-l repezi. (Mil.) La loc comanda (sau – în comenzi de gimnastică – mișcarea), se spune cînd se anulează o comandă greșit dată (sau o mișcare greșit făcută, revenindu-se la poziția de pornire). La un loc = laolaltă, împreună. Pe urmă, ar mai fi de strîns la un loc, Toate inimile tinere, proaspete, Și de încins un foc. DEȘLIU, G. 10. Îmblă și ei mai cîte mulți la un loc. CREANGĂ, P. 121. Cînii latră la un loc. ALECSANDRI, P. III 8. Pe loc = a) (local) unde este cineva sau ceva. Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăți rostul. BENIUC, V. 25. Să se ducă la părinți?... Să rămîie pe loc? CREANGĂ, P. 89. (Expr.) A sta pe loc = a se opri (din drum), a nu se (mai) mișca. Un străin... în calea fetei pe loc stătu. ALECSANDRI, P. I 23. Pe loc repaus = comandă militară indicînd ieșirea din poziția de exercițiu a soldatului și adoptarea unei poziții mai libere fără a părăsi locul pe care-l ocupă în formația respectivă; b) pe aceeași bucată de pămînt. Flăcăii... țopăie pe loc, ridicînd tălpile. REBREANU, I. 12; c) (temporal) pe dată, îndată, imediat. Tocmai visam, rosti el cu oarecare greutate, dar am uitat pe loc. SADOVEANU, P. M. 310. Muri pe loc. ISPIRESCU, L. 319. Pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251. (Regional) De loc = imediat. Pînă într-un loc (sau la un loc) = (local) pînă la un punct; (temporal) pînă la un moment. În (sau peste) tot locul = pretutindeni. El în tot locul se întinde. CONACHI, P. 272. Din loc în loc = a) de colo pînă colo, încoace și încolo (fără astîmpăr, fără odihnă). Umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum i-a purtat din loc în loc. ODOBESCU, S. III 17; b) din distanță în distanță, ici și colo. Pe une(le) locuri = ici și colo, pe alocuri. Omătul se pusese pe une-locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. Din capul locului v. cap. ◊ Expr. A o lua (sau a porni) din loc v. lua. A-și afla locul = a se aciua undeva, a se stabili. A nu-și mai afla (sau găsi sau a nu-l ține, a nu-l mai încăpea pe cineva) loc(ul) = a nu avea astîmpăr sau odihnă; a fi neliniștit, agitat. Grija călătoriei îl pusese într-un neastîmpăr, că nu-și mai găsea loc, nu se mai gîndea ce face. BASSARABESCU, V. 40. Supărat, nu-și afla acuma loc. SBIERA, P. 258. Începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul. ISPIRESCU, U. 110. Nu mă ține locul de bucurie... îmi vine tot să cînt și să joc. ALECSANDRI, T. 272. A nu mai avea loc de cineva, se spune despre cineva care stă în calea cuiva sau care face mizerii cuiva, îl persecută, îi pricinuiește neajunsuri. A sta (sau a se ține, a rămîne) locului = a se opri undeva, a sta neclintit, a rămîne în nemișcare. Nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Iar noi locului ne ținem, Cum am fost așa rămînem. EMINESCU, O. I 124. Tătari stînd locului Și frigînd un miel furat. ALECSANDRI, P. III 414. A sta la un loc = a sta liniștit. Cum îl rabdă locul? se spune despre un om rău care are purtări rele. A muta din loc = a deplasa, a duce în altă parte. Noi le mutăm [buțile] din loc, ea nu va ști și va bea numai apă. EMINESCU, N. 10. (A merge, a veni, a pleca etc.) la fața locului = (a se deplasa) acolo unde s-a întîmplat ceva. Comisia a plecat la fața locului pentru a ancheta incidentul. (Glumeț) Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, B. 47. O palmă de loc = o distanță mică, o depărtare pe care n-o bagi în seamă. De la Neamț la Fălticeni... era pentru noi o palmă de loc. CREANGĂ, A. 116. Loc sigur = loc adăpostit de primejdii, loc în care ceva sau cineva se găsește în siguranță. O am pusă acasă la păstrare... dar știi, la loc sigur. CARAGIALE, O. I 167. Loc geometric v. geometric. Bucată de pămînt; porțiune de teren delimitată, avînd o anumită destinație, (în special) pămînt cultivabil, proprietate agrară, ogor, cîmp. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pămînturi. STANCU, D. 89. Locu-i bun, moșia-mi place. ȘEZ. I 235. Dragi-mi sînt boii și locul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ Loc de casă = teren destinat pentru clădirea unei case. Loc viran = teren (mai ales la oraș) fără clădiri pe el. Loc de veci = proprietate asupra unei mici bucăți de pămînt într-un cimitir; mormînt. ♦ Ținut, regiune; p. ext. țară. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată. COȘBUC, P. II 169. Pasărea ce pleacă în locuri depărtate Se-ntoarce iar în țara de unde a plecat. BOLINTINEANU, O. 4. Clima acestui loc nu este mai călduroasă decît a noastră. GOLESCU, Î. 158. ♦ Punct oarecare dintr-o regiune, așezare omenească, localitate. Numele de locuri ale unei regiuni oarecare pot fi studiate din diverse puncte de vedere, după preocupările celui care le cercetează. IORDAN, N. L. III. ♦ (Uneori determinat prin «de naștere») Regiunea, țara în care s-a născut cineva, din care se trage cineva. V. origine, obîrșie. (Mai ales în expr.) (A fi) de loc sau din partea locului = (a fi) născut în..., originar din...; p. ext. autohton. Ea-i de loc din părțile deschise de la Prut și-acolo lumea-i altfel, între holde și-n soare. SADOVEANU, B. 36. Noi sîntem de loc din București. SEVASTOS, N. 112. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge; cai nu, și nu de alt soi decît de loc. NEGRUZZI, S. I 36. De locul lui (sau ei) = originar. Era de la Piatra de locul ei. CREANGĂ, P. 114. (Rar) Perioadă de timp. Omul cuprinde un loc în vreme. EMINESCU, N. 53. 2. (Mai ales articulat) Spațiu rezervat pentru a fi ocupat de cineva sau de ceva. Să încuie bine și să ascundă cheia la locul ei. REBREANU, R. I 243. Aci e locul de întîlnire a trei buni camarazi și prieteni. CARAGIALE, O. II 227. Vezi tu buțile aste două? Una-i cu apă, alta cu putere. Să le mutăm una-n locul alteia. EMINESCU, N. 10. ◊ Expr. A lua loc = a se așeza (I 1). Intră în sală și luă loc între ceilalți. ▭ Vă rog să luați loc. Domnul secretar trebuie să vină numaidecît. DEMETRIUS, C. 27. A-și face loc = a da la o parte (pe cineva sau ceva) spre a putea trece înainte, a pătrunde undeva, a-și croi un drum. Stroie își făcea loc, cu trupul lui mare. SADOVEANU, O. VII 94. Iar eu, făcîndu-mi loc printre dame... am alergat la celalalt capăt. NEGRUZZI, S. I 38. A face loc = a se da la o parte, a se feri ca să se așeze sau să treacă cineva, a lăsa pe altul înainte. Zîmbind fericită, cu ochii febrili, îi făcu loc doctorului pe pat. BART, E. 384. Îi făcu loc pe poartă. BUJOR, S. 71. Se așeză în căruță făcînd loc și lui Dumitru. CONTEMPORANUL, III 653. (A fi) la locul lui = (a fi) așa cum se cuvine, unde se cuvine (să stea); cu rost, cu chibzuială, potrivit. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă, la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Ca tot ce nu e la locu-i, va cădea trufia lor. ALEXANDRESCU, P. 139. Vorbește... la locu lui. ȘEZ. II 72. A ține loc de ceva (sau locul cuiva) = a înlocui, a suplini ceva (sau pe cineva), a îndeplini funcția de... Anunțul ține loc de invitație. ▭ Gîtul unui clondiri ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. ♦ Loc de muncă (sau de producție) = clădirea, mașina etc. sau întreprinderea ori instituția în care (sau la care) lucrează cineva. Congresul al III-lea al P.C.R. (1924) a hotărît ca organizațiile de partid să fie constituite pe baza locului de producție, pe întreprinderi pentru a putea conduce luptele de fiecare zi ale clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 94. 3. Pasaj într-o scriere; publicație (revistă, volum) unde a apărut un anumit pasaj, o relatare. Amănunte la locul citat. ◊ Loc comun v. comun. II. 1. Slujbă în care funcționează cineva; serviciu, post, funcție. Locul în uzină nu și l-a mai reluat. SAHIA, N. 35. Grăbit... îi răspunse: La noi e ocupat tot locul. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. Mai sînt încă șapte ministere; or să se mai ivească locuri. CARAGIALE, O. II 244. 2. Situație, poziție (ocupată de cineva). ◊ Expr. (A se pune) în locul cuiva = (a-și imagina, a-și închipui că este) în situația altei persoane; a privi o chestiune din punctul de vedere al altcuiva. Ei, dar ăsta să mă-nfrunte?... Punte Un moment în locul meu! TOPÎRCEANU, M. 80. III. Prilej, ocazie, moment potrivit. Nu e loc de glumit. ◊ Expr. A da loc la... = a duce la..., a avea drept urmare, a provoca. Intervenția a dat loc la discuții înflăcărate. A fi locul = a fi cazul, a fi nimerit, a fi potrivit cu împrejurarea. Nu era locul să vorbim acolo, în capul scărilor. C. PETRESCU, S. 166. Nu aci este locul să judecăm dacă aceasta [libertatea presei] spre folosul sau paguba publicului romînesc a fost. CARAGIALE, O. III 216. (Despre un eveniment) A avea loc = a se întîmpla, a se petrece, a se produce. În acelea vremi a avut loc întîmplarea. RETEGANUL, P. I 11. IV. (În loc. adv.) De loc = nicidecum, de fel. Era mișel? – Ba nu, de loc. COȘBUC, P. I 229. Făr-a-nceta de loc, Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Dă loc nu mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. (Repetat spre a accentua negația) Nu se domirea de loc, de loc, ca ce să însemneze un asemenea vis. ISPIRESCU, L. 231. În loc de... sau (loc. prep.) în locul..., arată o înlocuire, o substituire. O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie. EMINESCU, O. I 84. Primăvara cu lăcrămioare În locul iernii vine zîmbind. ALECSANDRI, P. II 79. În locul fericirii capătă pizmă. NEGRUZZI, S. I 56. ◊ Loc. conj. În loc să... (sau de a...), arată raportul adversativ, de opoziție între două propoziții. În loc să asculte rugăciunea, dete drumul ogarului. ISPIRESCU, L. 296. În loc să iasă la drum, dă de un heleșteu. CREANGĂ, P. 46.

MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca (pășind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păși, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. SADOVEANU, O. VII 80. Eu mergeam pe strîmtă cale de sub marginea pădurii. COȘBUC, P. I 317. Și-a mers el multă lume și țară. RETEGANUL, P. III 27. Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A merge glonț (sau întins) la... v. glonț. A merge ață = a merge drept la țintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. ♦ (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămînea în urmă, în verdeața livezilor. SADOVEANU, O. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului... pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, O. II 123. Cărărușa merge-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ◊ (În formule de urare, la despărțire) Alergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. ♦ (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) la», «(pînă) în»), «întru», «către», «spre») A se duce, a porni. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori. GÎRLEANU, L. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I 183. Se scobora... ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeș. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă... = a ajunge pînă la... Știam pînă unde merge afecțiunea mamei. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II 323. Duhul de superstiție merse pînă a crede că și schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîțiva ani fuse un semn rău. BĂLCESCU, O. II 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-și periclita existența. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. ♦ (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A intra. A mers la armată. Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-și cîștige și ea ceva. SBIERA, P. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăși, a însoți, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăți? SP. POPESCU, M. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ISPIRESCU, L. 16. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb și pace bună. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Determinat prin «pe urmă» sau «în urmă») A urmări pe cineva cu scopul de a-l prinde. În zadar mai merg în urma lor! RETEGANUL, P. I 37. ◊ Expr. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum de-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. II. 1. A se mișca în spațiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. ◊ (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea și-i surîde dulce. BOLINTINEANU, O. 35. (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ți se înfundă). ◊ Expr. (Despre mîncări) A merge pe gît = a aluneca pe gît. Mă răped în cramă ș-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. A bate (sau a freca, a croi, a flocăi pe cineva) de-i merg(sau să-i meargă) fulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani, să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna... au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. 2. (În legătură cu noțiuni temporale) A se apropia de... Băiatul merge pe opt ani. ◊ (Impersonal) Eu babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. ◊ Expr. Pe zi ce merge sau de ce, pe cît merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Și în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I 192. Au început a.să ivi niște nourași, carii pe cît mergea acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9. ♦ (Determinat prin «înainte») A continua. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulație, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COȘBUC, P. I 126. Îi mersese vestea că face din cînepa cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcționa, a umbla. Ceasul merge bine. ▭ Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați care pun în mișcare valea. BOGZA, V. J. 82. ◊ Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (În expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. V. 1. (În legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. Umblam la școală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La TDRG. ♦ (Impersonal) A reuși, a avea succes. Cu mine nu-ți merge. ▭ Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ A evolua, a decurge, a se desfășura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atîta vreme și era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ (Impersonal) Cît mai ai de muncit ca să te plătești? – Eu știu, tovarășe dragă? După cum mi-o merge și mie. O lună...două luni... DUMITRIU, N. 268. A fost Cuminte om; dar nu știu cum Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. ♦ (În legătură cu sănătatea sau cu starea cuiva) A o duce, a fi. Cum merge soția d-tale? Tot bolnavă? La TDRG. 2. (înlocuind alte verbe) A se potrivi. Aceste culori nu merg bine împreună. ♦ (Despre un material întrebuințat spre a face ceva din el) A se consuma, a intra, a se întrebuința. Ca să nu meargă miere multă, după ce le-au scos din cuptor, le ung pe deasupra cu miere. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta. ♦ (Despre venituri) A reveni. Și dobînda de 50 la sută merge la... La capetele întregi! DELAVRANCEA, O. II 366. ♦ (Impersonal) A se putea. Merge și fără zahăr. ▭ Ți-arăt eu ție! Cu dinții te rup! Ha, ha! Parcă așa merge? DUMITRIU, P. F. 22. Cu mine nu merge așa! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ Expr. Așa mai merge = așa e bine, se potrivește. Treacă (și) meargă = fie! să zicem că se poate. Greu lucru mă întrebași, mamă, dară aide, treacă-meargă. ISPIRESCU, L. 114. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. ALEXANDRESCU, M. 301. – Forme gramaticale; perf. s. mersei, part. mers. – Variantă: (regional) mere (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 81) vb. III.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).

ÎNCHIS, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Așezat astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. Ce-am uitat? Închisă ușa De la tindă. COȘBUC, P. I 105. L-am găsit la poartă-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau capacul fixat sau încuiat pentru a nu permite accesul liber. Dulap închis. ♦ (Adesea cu determinări introduse prin prep. «cu») Încuiat. În această odaie închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia cîteodată spre a-și face socotelile. CĂLINESCU, E. 50. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se zice despre un spectacol la care s-au vîndut de mai înainte toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Cu capota fixată de caroserie; (despre mijloace de locomoție) acoperit. Automobil închis. ▭ Trăsură închisă = cupeu. Mă puseră într-o trăsură închisă și merserăm la divan. BOLINTINEANU, O. 407. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile (sau cu părțile componente) împreunate, alăturate; strîns, nedesfăcut. Carte închisă. ◊ (Despre ochi, gură, p. ext. despre pleoape sau gene) A luat mărul și l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. BOGZA, Ț. 18. Bolnava sta cu ochii închiși. BART, E. 383. Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace. EMINESCU, O. I 93. În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin. id. O. IV 83. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă, superficial. A lucrat cu ochii închiși, b) foarte ușor, fără dificultate. Am făcut calculul cu ochii închiși. 3. (Despre un teren, o curte) Îngrădit, împrejmuit. Curte închisă. ♦ (Despre căi de comunicație) Pe care nu se mai poate circula, cu circulația oprită, întreruptă sau devenită imposibilă. ♦ (Despre un circuit de materiale) Oprit, întrerupt. ♦ (Despre un circuit electric) Neîntrerupt. 4. (Despre localuri, instituții, întreprinderi) Care și-a întrerupt activitatea (conform orarului sau definitiv). 5. (Despre persoane) Ținut în închisoare, deținut. (Substantivat) În prima zi m-am împrietenit cu copacii și cu cînii, a doua zi cu păzitorii temniții, ș-a treia zi cu închișii. VLAHUȚĂ, N. 157. Pe zefiri îmi vin suspine De la-nchișii chinuiți. BOLLIAC, O. 196. 6. Fig. (Despre o ședință, o reuniune etc.) Care se ține numai cu membrii titulari, fără persoane din afară. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat, necomunicativ. Se gîndi omul și rîse mult, închis în sine. DUMITRIU, N. 146. Ion ăsta era o fire închisă. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. BART, E. 91. ♦ (Despre aer, în opoziție cu proaspăt, curat) Stătut, viciat. 8. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decît de alb. Prin deschizătura pătrată, puteau vedea cerul, care în dimineața aceasta era albastru-închis. DUMITRIU, N. 135. ◊ Fig. Precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. ♦ (Despre cer) Înnorat, întunecat. Ochii ei somnoroși caută-n sus, cerul e-nchis din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. Își istorisi durerea pe cît putu, cu glasu-i închis, asemenea sunetului unui hîrb de lut. MIRONESCU, S. A. 33.

ÎNGRIJIT, -Ă, îngrijiți, -te, adj. I. 1. Căruia i se poartă de grijă, care este păstrat cu atenție, cu grijă, în bunăstare. Haine îngrijite. ♦ (Despre oameni) Curat, dichisit. Părea nesfîrșit mai curat și mai îngrijit ca mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. 2. Făcut cu grijă, cu meticulozitate, exact. Stil îngrijit. Lucrare îngrijită. II. (Rar, învechit) Plin de griji; îngrijorat, neliniștit. Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întîmpla... mergea tot înainte. CREANGĂ, P. 237. Nu înțelegi că sînt îngrijită pentru Marghiolița? ALECSANDRI, T. I 33. Boierii... tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ (Adverbial) Cerca a surîde, dar atît de dureros și atît de îngrijit. EMINESCU, N. 76.

ÎNSURĂTOARE, însurători, s. f. Căsătorie a unui bărbat. Începu să adune de pe la tîrguri lucruri pentru casă gîndindu-se la însurătoare. CAMILAR, N. I 21. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-ar plăcea, să-l zvîrli jos. SEVASTOS, N. 49. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămîne baltă. CREANGĂ, P. 142.

ÎNTÎI¹ adv. (În opoziție cu apoi, pe urmă) 1. La început. Gîngu rîse întîi cu teamă. Întinse mîna fricos, bănuind o glumă răutăcioasă. C. PETRESCU, S. 39. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor Și-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. TOPÎRCEANU, B. 45. Armăsarul... se scutură și se făcu ca întîi. ISPIRESCU, L. 28. ◊ (Întărit prin «mai» sau prin repetare) S-a luminat de ziuă. Mai întîi se înroșește creasta munților, apoi cuprinde pădurea și o parte din cer, ca spre final să se ridice și soarele. DAVIDOGLU, M. 89. ♦ (Precedat de «mai») Mai de mult. Să fim dragi ca mai întîi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. (Atestat și în forma întăi) Mai înainte; (uneori precedat de «mai») înainte de toate, înainte de orice, în primul rînd, în primul loc. Să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. Cînd vom ajunge acasă, întăi am să spun bărbatu-meu că... CREANGĂ, P. 176. Mă întrebi atîte lucruri deodată, încît nu știu la care să răspund mai întăi. NEGRUZZI, S. I 63. ◊ Loc. adv. Întîi și-ntîi sau mai întîi și mai întîi = înainte de toate, în primul rînd. Întăi și-ntăi face lăutoare. CREANGĂ, P. 289. ♦ (Pentru) prima oară. De cînd mărul înflorise întîi, atrăsese luarea-aminte a rumînului. VISSARION, B. 10. – Variantă: întăi adv.

RAMURĂ, ramuri, s. f. 1. Fiecare dintre ramificațiile unui trunchi de arbore (v. creangă, cracă) sau ale tulpinii unei plante; ram. Ramurile copacilor o izbeau peste față, crîngurile îi zgîriase mîinile, și ea tot înainte mergea. ISPIRESCU, L. 55. Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește. EMINESCU, O. I 142. ♦ Fiecare dintre ramificațiile coarnelor cerbului și ale căpriorului. Căpriorul cu ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti în frunzișul întunecat. C. PETRESCU, S. 20. Ce falnic își purta [cerbul] coarnele cu zece ramuri. DELAVRANCEA, O. II 119. ♦ Diviziune a unui curs de apă principal, a unui masiv muntos etc. Ramura occidentală a Carpaților. ♦ (Prin analogie) Diviziune a unei artere, a unui nerv etc. ♦ Fig. Ramificație a unei familii, a unui popor. Este cunoscut că familia Cantacuzino este originară din Franța, din ramura Valois. BĂLCESCU, O. I 85. 2. Fig. Diviziune a unei discipline științifice, sector al unei activități practice. Algebra este o ramură a matematicii. – Pl. și: ramure (MACEDONSKI, O. I 256).

RĂMÎNE, rămîn, vb. III. (Și în forma rămînea) 1. Intranz. A sta pe loc, a nu părăsi locul sau localitatea unde se află, a nu pleca (după ce alții au plecat); (despre lucruri) a nu fi mișcate din locul unde se află. Rămîi aicea, printre florile voioase. EFTIMIU, Î. 110. Acum groapa este gata... Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. Cea mai mare parte din tunuri au rămas pe drum. ALECSANDRI, T. II 16. Eu mă duc, mîndra rămîne, Cum s-o fac s-o duc cu mine Barem calea jumătate, Să n-o las așa departe? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Apa trece, pietrele rămîn (= lucrurile neînsemnate trec și rămîn cele importante). ◊ (Întărit prin «pe loc» sau «locului») Rămaseră pe loc numai morții și răniții. SADOVEANU, O. VII 154. Țăranii rămaseră pe loc. REBREANU, R. I 231. ♦ (Despre lucruri de care cineva se depărtează) Lăsat în urmă. Humuleștii rămîn la stînga, în liniștea și lumina începutului zilei. SADOVEANU, O. VII 200. Odăile rămîneau goale, cu visurile ce au adăpostit. BACOVIA, O. 243. ◊ (În formule de salut, la despărțire) Rămîneți cu bine și cu sănătate. SADOVEANU, N. F. 18. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos. CREANGĂ, P. 274. De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine. EMINESCU, O. I 187. Rămîneți cu toții-n pace! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. ◊ Expr. A-i rămîne cuiva inima la ceva (sau la cineva) sau a-i rămîne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană; a îndrăgi. Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel; De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A rămîne în urmă = a merge sau a progresa mai încet decît cei cu care te afli împreună, a te lăsa întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întîrziere. Soldații porniră pe șosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. DUMITRIU, N. 141. Tătarii rămaseră în urmă cu prinșii. SADOVEANU, O. VII 8. Merg cot la cot și vai de cel care va rămîne în urmă. C. PETRESCU, C. V. 40. A rămîne mai prejos v. jos¹. Să rămînă între noi, se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. Aș fi vrut să-ți spun ceva... Dacă-mi făgăduiești să rămînă între noi. BARANGA, I. 164. (Popular) A rămîne de ceva = a se răzleți de o ceată, de o tovărășie, a nu mai prinde un vehicul care pleacă. Atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ș-a trăit în țara bulgărească o vreme. SADOVEANU, O. VIII 187. Ion... cum dete de-o cîrciumă în cale, se coborî și rămase de chervan. La TDRG. A rămîne de căruță v. căruță. A rămîne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să te susțină, să-ți poarte de grijă. (Cu pronunțare regională) Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ 4 (Despre persoane, urmat de determinări locale) A muri (pe un cîmp de luptă). Frunză verde de sulcină, Mulți ochi fără de lumină, Mulți voinici fără de glas, La Grivița au rămas. BELDICEANU, P. 91. ◊ Expr. (Familiar) A-i rămîne cuiva ciolanele (pe) undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămîie pe-aici ciolanele. SADOVEANU, O. VIII 254. 2. Intranz. (Urmat de un nume predicativ) A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație (de obicei rea); a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect sau într-un anumit fel. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prînz. ARGHEZI, V. 49. Rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Rămîne adevărat ce-am spus. CARAGIALE, O. III 200. Iar rămînem fără slujbă? ALECSANDRI, T. 299. ◊ (În corelație cu verbul a fi) Cei mai mari poeți din trecut ai noștri, Eminescu și Coșbuc, au rămas și sînt așa de mari tocmai pentru că opera lor este aproape de inima poporului. BENIUC, P. 64. ◊ Expr. A rămîne pe drumuri = a pierde tot, a-și pierde slujba; a deveni foarte sărac. A rămîne pe gînduri = a deveni gînditor; a medita, a reflecta. Bătrîna se ghemui în ungherul ei și rămase pe gînduri, cu buzele strînse. C. PETRESCU, A. 393. Fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce, Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă ferestre. ANGHEL, Î. G. 14. Îl privi de aproape și rămase pe gînduri. D. ZAMFIRESCU, R. 212. A rămîne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămîne de rușine = a suferi o înfrîngere morală, a se face de rîs. Nu cumva... să rămîn de rușine înaintea tovarășilor. CREANGĂ, A. 41. A rămîne ars (opărit sau fript), se zice cînd cineva își pierde cu totul puterea de a reacționa în fața unei situații care îl lovește, îi încurcă planurile. Baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. CREANGĂ, P. 291. A rămîne bun plătit, se zice cînd nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerată de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. Simigiul... pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătit numai cu cînticelul. ODOBESCU, S. III 10. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a fi lăsat în viață, a nu muri, a nu fi omorît. De rămîne cu zile, tot nu vom avea noi pace de el. RETEGANUL, P. V 83. [Moșneagului] i s-a zbîrlit părul în cap de bucurie c-a rămas cu zile. ȘEZ. II 109. (Despre femei) A rămîne grea = a fi însărcinată. (Despre acțiuni) A rămîne baltă = a fi întrerupt, a nu fi dus pînă la capăt. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe «infamul calomniator, că lucrul a rămas atunci baltă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. A rămîne de pomină v. pomină. A rămîne cu gura căscată = a fi cuprins de mirare sau de admirație. Cînd intra prin porturi cu toate pînzele întinse, stîrnea admirația marinarilor care rămîneau cu gura căscată. BART, E. 324. A rămas înțeles (sau rămînem înțeleși), se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. A rămas înțeles. Spui tuturor că așa a fost recomandația medicilor. C. PETRESCU, C. V. 357. A rămîne cu buzele umflate v. buză. A rămîne literă moartă v. literă. A-i rămîne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l-am slujit cu credință... mă urăște. DELAVRANCEA, O. II 102. A rămîne pe mîna cuiva = a ajunge în stăpînirea sau la discreția cuiva. După moartea mea... toate rămîn pe mîna străinilor. RETEGANUL, P. III 11. Cum rămîne (cu)...? = ce se întîmplă (cu)...? ce hotărîre luăm (în privința...)? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămînea? CREANGĂ, A. 145. Numai aș vrea să știu cum rămîne cu moșu-tău? id. P. 187. Dar lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul? NEGRUZZI, S. I 31. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a fi în continuare același, a nu se schimba (după plecarea, dispariția, moartea cuiva). Rămăseseră locurile pe unde sălășluise el, rămăseseră oamenii care-l cunoscuseră. SADOVEANU, E. 101. Căci rămîne stînca, deși moare valul. EMINESCU, O. I 15. ♦ A se menține, a se păstra în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. Adesea literații... amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne? CARAGIALE, N. F. 9. Cei învățați, înțelepți, se înseamnă prin faptele care rămîn. RUSSO, O. 90. ♦ A supraviețui. Ca mîne-poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un urmaș. CREANGĂ, P. 154. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesia cuiva. Toată a lui avere a voastră-a rămînea. ALECSANDRI, T. II 140. Îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, rămîne a lui. BĂLCESCU, O. I 36. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas. TEODORESCU, P. P. 586. 4. Intranz. (De obicei cu dativul pronumelui personal) A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot sau care servea ca un tot. Mi se pare însă că nu-mi rămîne nimic din ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține. EFTIMIU, Î. 10. Și pentru tine nu mi-a mai rămas nimic. DELAVRANCEA, O. II 143. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. Mult a fost, puțin a rămas, se spune ca încurajare cînd dintr-un lucru greu s-a făcut cea mai mare parte. ◊ (În operații aritmetice) Scăzînd pe cinci din șapte, rămîn doi. ◊ (În unele construcții fixe) A rămîne numai cu... = a nu mai avea decît... Am rămas numai cu casa, atît – și cu pușca... SADOVEANU, O. A. II 36. A nu-i (mai) rămîne cuiva decît să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decît să... Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 393. Nu-mi mai rămîne decît să ard tot ce-am scris, să rup condeiul și să m-apuc de altceva. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Nu-mi rămîne alta de făcut decit... ALECSANDRI, T. I 288. A rămîne pentru altă dată = a se amîna pentru o dată ulterioară. Așa, acea... călătorie au rămas pentru altă dată. DRĂGHICI, R. 109. A nu (mai) rămîne (nici o) îndoială = a exista siguranța că... Nu rămîne îndoială că «stornei» lui Dante... sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. Nu (mai) rămîne vorbă sau mai rămîne vorbă? = e sigur, e neîndoios, nu mai e de discutat. Mai rămîne vorbă despre asta? zise tata posomorît. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el. CREANGĂ, A. 120. A rămas treaba pînă la atîta = atît mai este de făcut. Dac-a rămas treaba pînă la atîta, apoi las’ pe mine. CREANGĂ, P. 161. A rămîne (tot) pe a cuiva, se zice cînd, într-o discuție, cineva renunță la punctul lui de vedere și primește punctul de vedere al celuilalt. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas. CREANGĂ, A. 17. 5. Tranz. (Popular, în expr.) A rămîne pe cineva = a bate, a învinge (la un concurs, într-o întrecere, într-o prinsoare). Și, fiindcă de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meșteșug firul vorbirii. HOGAȘ, M. N. 199. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți. ISPIRESCU, U. 69. – Prez. ind. și: rămîi (DELAVRANCEA, O. II 140, ODOBESCU, S. III 19). – Variantă: rămînea vb. II.

RĂSCRUCE, răscruci, s. f. I. 1. (La pl., cu valoare de sg.) Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspîntie. Plînge-o mierlă-ntr-o răchită La răscruci în Dealu-Mare. GOGA, P. 85. Sus, la răscruci, Vin trei haiduci, Pe cai mărunți. IOSIF, V. 60. Apucă pe ici tot înainte și, cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. CREANGĂ, P. 215. ♦ Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află soarele la amiază; zenit. Soarele vărsa potop de foc din răscrucile cerului. SANDU-ALDEA, U. P. 58. Soarele mai că pășise peste răscrucile cerului. HOGAȘ, M. N. 160. ◊ Loc. adj. și adv. În răscruce = în formă de cruce; cruciș. Nu vă voi putea deci spune dacă ele [movilele] trebuiesc despicate... în răscruce. ODOBESCU, S. II 266. Dar m-oi duce... Unde-i drumul în răscruce. ALECSANDRI, P. P. 275. 2. Fig. Moment crucial în viața unui om, a unui popor etc. Moment de răscruce al istoriei. II. Obiect în formă de cruce sau așezat în cruce. 1. Partea carului de care se prind șleaurile; cruce. Miai... a pus mîna pe ștreangurile cailor și a început să le desfacă din răscruci. PREDA, Î. 120. 2. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 3. Fofelniță. – Variantă: (regional) răscruciu, răscruciuri (MACEDONSKI, O. III 94), s. n.

RĂTĂCANĂ, rătăcăni, s. f. (Mold.) Groapă adîncă, scufundătură, hîrtop. Cum dracul se face că-și rup sătenii osiile roților prin rătăcănile drumului, în mijlocul tîrgului? SADOVEANU, M. 167. Mergînd noi în pasul cailor, din hop în hop, tot înainte prin rătăcănile de pe ulițile Iașilor, am ajuns într-un tîrziu, noaptea, în cieriul Socolei. CREANGĂ, A. 128.

PERECHE, perechi, s. f. (Și în forma păreche) 1. Grup de două obiecte de același fel, întrebuințate totdeauna împreună (unul fără altul fiind de obicei nefolositor). Am dat soldatului Rață o pereche de șireturi și tutun. SAHIA, N. 84. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I 13. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Bobotești. CREANGĂ, A. 25. ♦ (Adjectival) Cu soț. Numere perechi. ♦ Cîte două părți identice și simetrice ale corpului omenesc. M-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o pereche de ochi de voinic. GANE, N. III 58. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrșită cu o păreche de sprincene tufoasă ca sacara de la sînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. CARAGIALE, O. I 326. ♦ (Prin analogie) Două exemplare, două bucăți din același fel de lucruri. Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvîrle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă și, tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. ALECSANDRI, P. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice. Doi invalizi, lîngă cîrjele și desagii lor, așteaptă același tren ca și mine. Unul are o pereche de ochelari negri și nu mișcă de loc. SAHIA, N. 24. Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. O păreche de pantaloni largi... putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. ◊ O pereche de case v. casă. O pereche de cărți (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărțile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. BART, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii... trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, L. 285. Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, Și-n sinul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 156. ♦ (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMITRIU, V. L. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. C. PETRESCU, S. 106. În ploaie de confeti saltă Părechile dănțuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. 4. Grup format din masculul și femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. ♦ Grup de două animale de aceeași specie. O pereche de boi. O pereche de pui. ▭ Ziduri vechi, Printre care umblă șoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, O. I 272. 5. Fiecare dintre cele două ființe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții, și ascultînd instrucțiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pereche = fără seamăn, unic în felul său. Radu Comșa ar putea să jure pentru toți, că sînt oameni fără pereche! C. PETRESCU, Î. II 191. Leneș fără păreche mă făcusem, căci mama, după cîtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte. CREANGĂ, A. 75. ◊ Expr. A fi bună (sau potrivită) pereche cu cineva = a se potrivi (cu cineva, mai ales la cusururi). Tu și cu Talpa iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. A nu-și avea pereche = a nu avea seamăn, a nu fi la fel cu cineva sau ceva. Colierele, cel mare de briliant și cel cu două rînduri de perle... nu-și aveau poate pereche în țară. DUMITRIU, N. 85. Aista e un leneș, care nu credem să fi mai avînd păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. – Variantă: (regional) păreche s. f.

PIERDE, pierd, vb. III. 1. Tranz. (În opoziți cu g ă s i) A nu mai avea ceva ce-ți aparținea, care era al tău sau de care răspundeai. Domnul cel chefliu pierduse de mult cheia sau poate o aruncase dinadins într-un fund de sertar, C. PETRESCU, C. V. 43. Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. Nu mai găsește ce a pierdut. ȘEZ. II 74. ◊ Expr. A pierde teren = a părăsi un teren de luptă, a da înapoi, a se retrage. (Fig.) Cuvintele pot cîștiga sau pierde teren din cauză că derivatele lor se întăresc sau slăbesc. GRAUR, F. L. 120. A pierde pămîntul de sub picioare = a pluti în gol; fig. a ameți. Două chingi laie trecute pe sub burtă și într-o clipă, fără să prindă de veste, vaca cea îndărătnică pierdu pămîntul de sub picioare. BART, S. M. 293. 2. Tranz. A fi lipsit de o parte a corpului (în urma unui accident, a unei boli). Înțeleg să-l căinați pe ăl care și-a pierdut un picior. de nu poate merge, – sau vreo mină, de nu poate omu lucra. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Cei care și-au pierdut brațele, picioarele. SAHIA, N. 22. Din colibă ieși un flăcău, ciung de-o mînă, ce și-o pierduse la mașina boierească. BUJOR, S. 53. ◊ (Despre lucruri neînsuflețite) Codru-i mare, Frunză n-are; O avut Și o-a pierdut De tropotul cailor, De sunetul armelor. De jalea voinicilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ♦ (Cu privire la facultăți fizice sau intelectuale, calități, sentimente etc.) A nu mai poseda, a nu mai fi stăpîn pe..., a rămîne lipsit de... Își pierdu gîndurile, cu ochii ațintiți la focurile acelea. DUMITRIU, N. 74. Copiii de la un cîrd de vreme își pierduseră veselia. DELAVRANCEA, H. T. 155. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Căci amîndoi vom fi cuminți, Vom fi voioși și teferi, Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. A-și pierde mintea (sau mințile) v. minte. A-și pierde firea sau (refl.) a se pierde cu firea v. fire. A-și pierde cumpătul v. cumpăt. A-și pierde capul v. cap¹. A-și pierde vremea (sau timpul) = a-și irosi timpul în zadar; a nu se ocupa cu nimic; a lenevi. A-și pierde viața = a muri (într-o luptă, într-un accident etc.). Potlogarii, de care gemea orașul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, și adeseaori el pierdea împreună cu punga și viața. NEGRUZZI, S. I 16. (Învechit, dovedind o credință mistică) A-și pierde sufletul = a intra în păcat, a se ticăloși; p. ext. a muri. Cel ce se amestecă în multe de ale lumii este prea cu neputință anu-și pierde sufletul. GORJAN, H. IV 202. ♦ A renunța la o apucătură, o pornire. Ia ascultă, mă... nici p-aici nu ți-ai pierdut năravul? VISSARION, B. 116. Dacă vă închipuiți că tînărul... și-a mai pierdut din aerele sale de erou, vă înșelați amar. VLAHUȚĂ, O. AL. II 27. ◊ (Cu privire la timp) A petrece fără folos, fără rost; a întrebuința altfel decît ar trebui. Cum văd, ai pierdut trei săptămîni degeaba. C. PETRESCU, C. V. 66. În tinerețe, doctorul își pierduse cîțiva ani în Belgia. Cu ce trăise? Ce făcuse acolo? BART, E. 120. Pierzi noaptea cu cetitul. TOPÎRCEANU, B. 57. Frunză verde din livezi, Uită-te, bade, și vezi, Pentru cine vreme-ți pierzi? ANT. LIT. POP. I 117. 3. Intranz. (Popular) A avorta, a lepăda (I 2). 4. Tranz. (În unele construcții) A pierde drumul (calea, poteca) = a se rătăci. Se pomeni că pierde poteca f» nu mai știe unde merge. ISPIRESCU, L. 255. Noaptea-i mică, stele-s multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. A pierde ocazia = a lăsa să-ți scape o ocazie, a nu profita de o împrejurare favorabilă. El pierde cea mai bună ocaziune de a se instrui. ODOBESCU, S. III 11. A pierde trenul, tramvaiul etc. = a sosi prea tîrziu, după plecarea vehiculului în care voiai să te urci. V. scăpa. Mă ierți, tinere!... Foarte interesant ceea ce spui. Dar pierd tramvaiul. C. PETRESCU, Î. II 180. Froso, hai mai iute că pierdem trenul. BASSARABESCU, V. 45. 5. Tranz. (În opoziție cu c î ș t i g a) A suferi o pagubă materială sau o înfrîngere morală; a păgubi într-o afacere; a fi învins în întreceri, în lupte. Ai pierdut mulți bani. DUMITRIU, N. 128. Mihai pierduse lupta. El umblă rătăcit, Și omul și natura acum l-au părăsit. BOLINTINEANU, O. 63. ◊ Absol. Pierduse iar și se întunecă la față. DUMITRIU, N. 114. Mi se pare că ai pierdut la primele curse? CAMIL PETRESCU, U. N. 172. ◊ (Cu privire la o situație, un bun, un drept) Băiatului... îi era să nu-și piardă slujba. ISPIRESCU, L. 234. Se înturna acum.. să-și ia scaunul, pre care nu l-ar fi pierdut, de n-ar fi fost vîndut de boieri. NEGRUZZI, S. I 137. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! C-am pierdut un mare bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ Expr. A-și pierde pîinea v. pîine. Ce-am avut și ce-am pierdut v. avea. 4. (Despre obiecte) A suferi o diminuare a valorii, a calității, a aspectului. Actul și-a pierdut valabilitatea. Mobila și-a pierdut luciul. 6. Tranz. A nu se mai bucura de prezența unei persoane iubite, a fi părăsit de cineva drag. Bădiță cu peana verde, Mult mi-e teamă că te-oi pierde, Că te-am mai pierdut o dată, Te-am pierdut și te-am aflat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ A fi lipsit, prin moarte, de o ființă dragă. După trei ani avu durerea de a-și pierde soția. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45. Se-mbracă în negru așa... de cînd a pierdut pe răposatul Nicula. CARAGIALE, O. II 195. Un singur copil am azlut și l-am pierdut! ALECSANDRI, T. II 27. La 11 ani... am pierdut pre tatăl meu. NEGRUZZI, S. I 57. 7. Tranz. (Învechit) A provoca moartea cuiva, a ucide. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi. Tu pierzi bărbații tăi cei buni Să faci femeilor cununi! COȘBUC, P. I 92. Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preț, zise împăratului... CREANGĂ, P. 211. Lăpușneanul... a vrut să m-otrăvească... Și el a să mă piardă, de nu l-oi pierde eu. ALECSANDRI, T. II 95. 8. Refl. A ieși din cîmpul vizual al cuiva, a dispărea, a nu mai fi văzut (din cauza depărtării, a întunericului). Nourii albi... rătăceau sus-sus, în nemărginire, pînă ce se pierdeau în albastru. SADOVEANU, O. VI 180. Eu i-am văzut cum se pierdură singuri, Pe drumuri fermecate. CERNA, P. 37. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de păsări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ♦ Tranz. A nu mai vedea pe cineva care se depărtează sau dispare. Cunoscu pe Totîrnac. După ce-l pierdu în umbră, auzi un șuier încetinel. SADOVEANU, O. I 53. ◊ (întărit prin «din ochi» sau «din vedere») în fund, departe, întorcea o dată capul. Pe urmă o pierdeam din ochi. SADOVEANU, O. VIII 9. Cînd i-a pierdut din ochi, voi Să se ridice. COȘBUC, P. I 231. Ei, ei! măi Zaharia, zic eu... de-acum și munții i-am pierdut din vedere. CREANGĂ, A. 125. ◊ Expr.A pierde pe cineva din ochi = a iubi foarte mult pe cineva. Surorile îl pierdeau din ochi Orfan, prisosul de iubire, pe care firea și anii îl îngrămădiseră în ființa lor, se revărsa acum cu duioșie asupra singurului băiat din familie. BASSARABESCU, V. 4. Te pleci și mă dezmierzi: De drag, o dragă mamă, mă afli și mă pierzi Din ochi. COȘBUC, P. I 259. Iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. A pierde pe cineva (sau ceva) din vedere = a nu se mai interesa de o problemă, a da uitării; a nu mai ști de rostul cuiva. A pierde urma (sau urmele) unei persoane (sau a unui lucru) v. u r m ă. A-și pierde urma (sau urmele) v. u r m ă. ◊ (Despre sunete) A deveni din ce în ce mai slab (pînă cînd nu se mai aude de loc). Murmur lung de streșini, risipite șoapte Cresc de pretutindeni și se pierd în noapte. TOPÎRCEANU, B. 77. Rareori cîte un țipăt venea de cine știe unde, se pierdea într-o îngînare slabă. DUNĂREANU, CH. 115. ♦ A nu mai avea trecere, a nu se mai ocupa nimeni de...; a dispărea. Știința necromanției și acea a astrologiei s-au pierdut. EMINESCU, N. 33. 9. Refl. (Despre persoane) A se rătăci. N-am zis că s-a pierde biata copilă prin pădure? RETEGANUL, P. V 23. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tată-so... se pierdu de copii. RETEGANUL, P. 45. ◊ Fig. Fetele se pierd în visuri plăcute. EMINESCU, N. 138. ◊ (Despre ochi, despre privire) De pe o terasă înflorită, Privirea mea s-ar pierde în cale. MACEDONSKI, O. I 67. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde și întinsă pînă unde ochiul se pierde în albastrul cerului. EMINESCU, N. 13. 10. Refl. A se orienta greșit, a-și irosi eforturile zadarnic. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. ♦ A se zăpăci, a se emoționa, a nu mai ști de sine. Înviorată o clipă, ea se pierdu într-un murmur de mulțumiri. BART, E. 350. ◊ (Poetic) Sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ♦ A i se sfîrși cuiva puterile, a muri. Se pierde cu totul sub ochii mei. Capul îi lunecă alăturea cu perna, ca un obiect. SAHIA, II. 118. Căuta a-și mîngîia fata care vedea că se. pierde. ISPIRESCU, L. 52. – Prez. ind. și: pierz (ISPIRESCU, L. 12).

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

TUNA¹, pers. 3 tună, vb. I. 1. Intranz. impers. A se produce tunete în atmosferă; a se auzi tunetul bubuind. Dintr-un nor depărtat s-auzi tunînd. VLAHUȚĂ, O. A. 368. Să închid fereastra... curînd a să tune. NEGRUZZI, S. I 58. Dacă tună după Simion Stîlpnicul, e semn de toamnă lungă. ȘEZ. I 128. ◊ Expr. A tunat și i-a adunat, se spune despre oamenii care se întovărășesc avînd aceleași defecte. Moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgîrie-brînză ca și mătușa Mărioara. Vorba ceea: «au tunat și i-au adunat». CREANGĂ, A. 50. (Despre persoane) A tuna și a fulgera v. fulgera (1). ◊ (Cu precizarea subiectului, care indică spațiul unde se produce tunetul) Năvalnic afară bate vînt. De-al fulgerelor vuiet văzduhurile tună. COȘBUC, P. I 141. Cerul tună, apa saltă clocotind. ALECSANDRI, P. A. 106. De-ar veni luna lui mai Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd. ANT. LIT. POP. I 72. 2. Tranz. impers. (Regional, mai ales în imprecații) A lovi pe cineva trăsnetul; a trăsni. Vai, tuna-te-ar, lume rea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. ◊ Intranz. (Cu precizarea subiectului) Tună, doamne, și trăsnește Tună-n cine despărțește Dulcea dragoste-nfocată. ALECSANDRI, P. P. 22. (Fig.) Poetul... să fulgere păcatul... Să tune-n mișelii. CONTEMPORANUL, I 205. Blăstemul țării tunînd să cadă Pe capul vostru nelegiuit. ALECSANDRI, P. II 120. 3. Intranz. (Despre diferite surse de zgomot) A vui, a bubui. Barnarul închis în canal de scînduri freamătă sub picioarele mele, fierbe, se zbate, tună. SADOVEANU, O. VIII 241. Stîncă... Ce din vîrf de munte saltă, Tună, se rostogolește. ALECSANDRI, P. II 15. ♦ (Despre glas, cuvinte etc.) A răsuna puternic. Acesta e! tună glasul directorului, punctînd încheierea cu un pumn în birou. C. PETRESCU, C. V. 133. Ca-ntr-un fund dogit de clopot tună-n gura lor cuvîntul, Și pe unde calcă dînșii se cutremură pămîntul. IOSIF, P. 63. ◊ (Impersonal) Și fuge el tot înainte și în urma lui tună: hoțule-i, nătărăule-i! CONTEMPORANUL, III 700. 4. Intranz. A trage cu tunul (sau, mai rar, cu alte arme de foc). Vine Din pistoale dînd Și din puști tunînd. SEVASTOS, N. 114. Urcînd douăsprezece tunuri mari într-un deal înalt, le îndreptă spre armia noastră și începu a tuna asupră-i. BĂLCESCU, O. II 87.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

PUSTIU², -IE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucule, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, V_I 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ Fig. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Se jucă așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. I 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea aude – plînge. – Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat... – Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. L. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție! ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.

URSĂRIȚĂ, ursărițe, s. f. Ursăreasă. Mi-au ieșit înainte Toate ursărițele. PĂSCULESCU, L. P. 126.

ZGÎRIA, zgîrii, vb. I. Tranz. 1. A face o tăietură sau o rană ușoară pe piele, cu unghia sau cu un obiect. ascuțit. V. juli. Ramurile copacilor o izbeau peste față, crîngurile îi zgîriase mîinele și ea tot înainte mergea. ISPIRESCU, L. 55. Și nu puteau scăpa bietele mîțe din mînile noastre, pînă ce nu ne zgîriau și ne stupeau. CREANGĂ, A. 37. ◊ Absol. Era bărbierit de curînd, cu un brici care zgîriase: dintr-o crestătură, în bărbia lată, cursese sîngele și peste rană lipise o foiță de țigară. C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ Intranz. Mîța blîndă zgîrie rău, se spune despre oamenii care, sub o aparență blîndă, ascund multă răutate. ♦ A face pe sticlă, pe metal etc. urme puțin adînci, cu un obiect ascuțit. Diamantul zgîrie sticla. ▭ Mama... vă sfătuia cu emoție să nu umblați la mașină și să n-o zgîriați. PAS, Z. I 242. ◊ Expr. A zgîria pămîntul = a ara numai la suprafață. Zgîrii pămîntul și grîul îți dă la bob treizeci de boabe. DELAVRANCEA, O. II 115. A zgîria hîrtia, se spune, depreciativ, despre scriitori. (Atestat în forma zgîrîia) Am rămas fără ochi de cînd zgîrîi hîrtia. STANCU, D. 464. ♦ Fig. A atinge coardele unui instrument muzical pentru a scoate tonuri; a cînta. O armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline, pe care o zgîrie cu foc un italian sentimental. BART, S. M. 34. 2. Fig. A produce o impresie auditivă lipsită de armonie, a supăra auzul. Cum îl cheamă pe viitorul tău cumnat? – Georges... – Destul, că mă zgîrii în ureche. HOGAȘ, M. N. 29. Scotea... niște țiuituri din naiul lui, de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. Buruienile uscate (din spițerie)... răspîndind niște mirodenii doftoricești ce zgîriau pe gît. DEMETRESCU, la TDRG. – Pronunțat: -ri-a. – Variante zgăria (CREANGĂ, A.37), zgîrîia vb. I.

VISCOL, viscole, s. n. Vînt puternic cu ninsoare; vîrtejuri de zăpadă spulberată. Se muncea să-și scuture zăpada cită i-o îndesase viscolul în urechi, în guler. GALAN, Z. R. 128. Viscolul groaznic, stăpîn pe tot cuprinsul din cer pînă-n pămînt, își purta mînia în mugetele înspăimîntătoare. BUJOR, S. 55. Ningea, și viscolul ridica omătul în valuri și-l spulbera în văzduh. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Fig. Cîndva, după viscolul anilor, un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră. SADOVEANU, D. P. 176. Cetele romîne... Pășesc tot înainte sub viscolul de foc. ALECSANDRI, P. III 222. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. RUSSO, S. 147. – Pl. și: (m.) viscoli (HASDEU, R. V. 152, ALECSANDRI, S. 81). – Variantă: vicol (ALECSANDRI, T. 47) s. n.

SLUJBĂ, slujbe, s. f. 1. Îndeletnicire de oarecare durată și limitată la un orar de lucru, pe care cineva o are ca angajat la o întreprindere (de stat sau particulară) și care este remunerată cu o sumă dinainte fixată; serviciu, funcție, post. Multă vreme n-am știut cu ce se ocupă tînărul. Desigur, îmi ziceam, trebuie să aibă o slujbă foarte bine plătită, căci îl vedeam întotdeauna elegant. VLAHUȚĂ, O. A. 447. Tot aici ești, Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. Dar unde gîndeai să fiu, cînd asta mi-e slujba? CREANGĂ, P. 314. D-nu Răzvrătescu îi dat afară din slujbă. ALECSANDRI, T. 269. Cum! așa degrabă ne lași?... – Slujba o cere. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ (Urmat de determinări în genitiv arătînd unde sau la cine se servește) Domnul Bazgu, om vechi în slujba portului, fost sergent în marină, era știut că are inimă bună. BART, E. 290. Pînă acum ț-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot așa are să-ți fie, pînă ce-i ieși din slujba spînului. CREANGĂ, P. 222. ◊ Loc. adj. De slujbă = în legătură cu slujba. Am o chestie de slujbă cu tine. DUMITRIU, N. 116. ◊ Expr. A fi, a se pune (sau a pune pe cineva) în slujba cuiva (sau a ceva) = a sta, a se pune (sau a pune pe cineva) la dispoziția, în serviciul unei persoane sau al unei idei, a servi (sau a pune să servească) interesele cuiva. Capitalismul se folosește de intelectuali pentru a pune știința și cultura în slujba sa. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2041. Vorbea... de eforturile oamenilor sovietici, puse în slujba patriei și a păcii. STANCU, U.R.S.S. 48. (Învechit) A-i fi cuiva de slujbă = a-i fi cuiva de folos. [Zîna] îi dete un săpun, un pieptene și o perie, ca să-i fie de slujbă. ISPIRESCU, L. 128. ♦ (Rar) Serviciu militar. Feciorul dascălului Andrei... face slujba milităriei la Piatra. SADOVEANU, B. 17. 2. (Astăzi rar) Însărcinare, sarcină, atribuție, misiune. Preamărite împărate! m-ai însărcinat cu o slujbă care abia am săvîrșit-o, fiindu-mi capul în joc. ISPIRESCU, L. 26. Slujba acestuia era să spuie caraghioslîcuri la chef. CARAGIALE, O. III 162. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă; deși este foarte cu anevoie de mers pînă acolo. CREANGĂ, P. 93. [Domnul] îl luă pe lîngă sine și îl întrebuință în multe slujbe însemnate. BĂLCESCU, O. I 183. ♦ (Învechit, în construcție cu verbul «a face») Serviciu făcut cuiva, îndatorire, favoare. Doresc mult de vei putea a le găsi și îmi vei face o mare slujbă. GHICA, A. 569. Dragă madam Franț, am să te rog să-mi faci o slujbă. ALECSANDRI, T. 299. ♦ Treabă, muncă, lucru. Neavînd altă slujbă, lucra neîncetat. DRĂGHICI, R. 154. 3. Serviciu religios. [Preotul] voia, înainte de-a face slujba, să știe cît i se plătește, iar dacă i se plătea puțin, o făcea de mîntuială. PAS, Z. I 232. Copiii se întoarseră de la biserică, deși nu se isprăvise slujba, căci li se făcuse foame. ISPIRESCU, L. 271. ◊ (Însoțit de diverse precizări sau calificative) Era clopotul schitului, care vestea... ceasul slujbei de sară. HOGAȘ, M. N. 133. Să stea în genunchi la slujba sfințirii. CARAGIALE, O. III 90. Cînd sosi Alexandru-vodă, sfînta slujbă începuse. NEGRUZZI, S. I 148. De moarte să mă gătesc Și s-ascult slujba cea mare. ALECSANDRI, P. P. 90.

duce³ [At: COD. VOR.² 17^r/3 / Pzi: duc; imt du; par: dus, (înv) duș / E: ml duco, -ere] 1 vt (C.i. obiecte, ființe etc.) A ține sau a susține în mâini, pe spate, pe umăr etc. transportând (undeva, în altă parte) Si: a purta, a transporta, (fam) a căra (1). 2 vt (Cu determinări ca „de afară”) A scoate din locul unde se află. 3 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A face să intre, să pătrundă. 4 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A scufunda. 5 (C.i. oameni) A sprijini să nu cadă din mers. 6 vt (C.i. oameni morți) A transporta la biserică, spre locul de înmormântare. 7 vt (C.i. mâncare, obiecte necesare etc.) A avea asupra sa (purtând cu sine, pentru a folosi la nevoie). 8 vrp (Îvr; cu complementul „capul”) A tăia. 9 vt (D. vehicule) A deplasa (1) dintr-un loc în altul Si: a transporta, (fam) a căra. 10 vr (D. oameni) A se deplasa (1) dintr-un loc în altul cu un vehicul Si: a se transporta, (fam) a se căra. 11 vt (C.i. vehicule) A face să se deplaseze trăgându-l după sine. 12 vt A face să se deplaseze prin alunecare pe apă sau plutire în aer. 13 vt (C.i. obiecte) A lua cu sine și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a preda) 14 vt A face să ajungă undeva. 15 vt A oferi cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.). 16 vt A da (1) în dar. 17 vt A pune la dispoziție. 18 vt (Îvr) A acorda (3). 19 vt A aduce pentru a propune spre cumpărare Si: a oferi. 20 vt (C.i. scrisori, corespondență etc.) A face să ajungă la destinatar. 21 vt A înmâna destinatarului. 22 vt (C.i. răspunsuri, vești etc.) A face să treacă dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta Si: a transmite. 23 vt A aduce la cunoștință Si: a comunica (1-2). 24 vt (C.i. cereri, memorii etc.) A înmâna cuiva (pentru a lua la cunoștință, pentru a informa, pentru a rezolva etc.) Si: a prezenta. 25 vt (C.i. „salutări”, „rugăminți”) A exprima (1) în mod oral și direct Si: a transmite, a prezenta. 26 vt (C.i. oameni) A lua cu sine conducând dintr-o parte în alta, de la unul la altul sau dintr-un loc în altul Si: a conduce, a însoți. 27 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) capul sau mintea ori (rar) mintea și capul A fi perspicace. 28 (C.i. oameni) A lua cu sine pentru, a prezenta înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop). 29 (C.i. oameni) A lua cu forța și a conduce (2) (sub pază) Si: a escorta. 30 vt (C.i. oameni) A lua cu sine, purtând din loc în loc. 31 vt (C.i. oameni) A însoți într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune. 32 vt (C.i. morți) A merge într-un cortegiu funerar. 33 vt (Pfm; c.i. oameni) A păcăli. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau, arg, cu muia, cu șupa) A face cuiva promisiuni, amânând mereu (sau mult timp) împlinirea lor, pentru a obține răgaz Si: a tărăgăna, a purta cu vorba. 35 vt (Îe) A ~ cu preșul (sau a ~ cu zăhărelul, a ~ de nas) A păcăli. 36 vt (C.i. acțiuni ale oamenilor) A avea asupra sa purtând toată răspunderea în luarea de hotărâri (într-o situație dificilă), în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: a administra (1), a conduce (4). 37 vt (Înv; c.i. state) A cârmui. 38 vt (Înv, c.i. armate) A conduce în luptă. 39 vt (Înv; c.i. oameni) A aduce cu (forța) într-o anumită situație. 40 vt A determina să acționeze într-un anumit fel. 41 vt (C.i. copii) A înscrie la cursurile unei trepte de învățământ. 42 vt (C.i. animale) A dirija să meargă într-o anumită direcție Si: a mâna. 43 vt (C.i. vehicule) A conduce. 44 vi (D. drumuri, cu determinări locale) A ajunge într-un anumit loc Si: a o lua spre, a da în. 45 vt (D. trepte, scări) A urca la alt nivel. 46 vt (D. trepte, scări) A coborî la alt nivel. 47 vt (D. uși, porți etc.) A face posibilă intrarea într-un spațiu. 48 vt (Fig; c.i. abstracte) A contribui (3) la apariția unei stări, la nașterea unei situații. 49 vt A avea drept rezultat o stare, o situație. 50 vt A face să iasă din starea de repaus, de imobilitate. 51 vt A schimba locul, poziția, orientând într-o anumită direcție, apropiind de... 52 vt A îndrepta. 53 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pașii sau a-și ~ pașii A merge spre... 54 vt (C.i. oameni) A determina să ajungă undeva (în mod real sau imaginar) Si: a îmboldi, a mâna¹, a purta. 55 vt (Fig) A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel Si: a îndruma, a orienta. 56 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) cu gândul la... A-l face pe cineva să se gândească la... 57 vt (C.i. viața, traiul, zilele etc.) A continua existența (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: a trăi, a viețui. 58 vt (Îe) A o ~ A rămâne în viață. 59 vt (Îae) A trăi într-un anumit fel Si: a-i merge. 60 vt (Îae) A descurca într-o situație dificilă (a vieții) Si: a rezista. 61 vt (Îe) A nu o (mai) ~ (mult) A nu mai avea mult de trăit. 62 vt (Îae) A fi pe moarte. 63 vt (Îe) A o ~ (cu cineva) A conviețui cu cineva. 64 vt A se îngădui (3) cu cineva Si: a se împăca, a se înțelege. 65 vt (Îe) A ~ casă (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere) cu cineva. 66 vt (C.i. viața, traiul) A trăi într-un anumit fel Si: a petrece. 67 vt (Îe) A o ~ (înainte sau tot înainte, mai departe) în... A nu mai înceta cu... 68 vt (Fig; c.i. durere, boală etc., pex necazuri, sărăcie, pedepse etc.) A suporta cu răbdare, cu resemnare Si: a suferi, a răbda. 69 vt (Îe) A ~ grija sau, rar, vergile (cuiva sau a ceva) A fi îngrijorat să nu i se întâmple cuiva ceva rău. 70 vt (Îae) A se interesa de ceva sau cineva. 71 vt (Îe) A ~ dorul sau jindul (cuiva, a ceva sau de ceva) A-i fi dor de cineva sau ceva. 72 vt (Îae) A fi dornic de ceva. 73 vt (Pop; îe) A ~ frică (de cineva) A-i fi frică de cineva. 74 vt A ~ lipsa A nu avea în cantitate suficientă. 75 vt (Îae) A simți lipsa. 76 vi (D. ființe, de obicei urmat de determinări introduse prin pp „la”) A rezista la foame, durere, eforturi fizice etc. 77 vi A supraviețui în condiții foarte grele. 78 vt (C.i. diverse feluri de munci, activități, servicii) A desfășura sistematic, în mod corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: a presta, a săvârși. 79 vt (Îe) A ~ ceva (până) la capăt sau (rar cap) sau (până) la (bun) sfârșit A îndeplini (în bune condiții) Si: a desăvârși. 80 vt (Pop; c.i. sarcina) A menține în stare normală până la termen. 81 vt (C.i. abstracte; cu determinări ca „mai departe”) A continua, o dată ce a fost început. 82 vt (C.i. linii) A însemna pe o suprafață Si: a desena, a trasa, a trage. 83 vt (Înv) A construi (2). 84 vt A se ocupa insistent (sau exclusiv) de... Si: a nu se lăsa de..., a se ține de... 85 vt (Înv) A purta. 86 vt (C.i. conversații, corespondență etc.) A purta (împreună) cu altul sau cu alții ori între ei Si: a întreține. 87 vr (D. ființe, de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva. 88 vr A părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: a porni, a pleca. 89 vr A pleca din apropierea cuiva sau a ceva Si: a se îndepărta, a se retrage. 90 vr (Pop; îs) (Euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau, reg, în bolovani, în dubală, în tine) Dracul. 91 vr (Mpp; euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau reg, în pietre, în bolovani) Epilepsie. 92 vr (Pop; îlv) A se ~ după... A se mărita. 93 vr (Îlv) A se ~ cu gândul (sau, înv, cu gând) A se gândi. 94 vr (Îe) Du-te-ncolo! Pleacă! 95 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 96 vr (Îae) Exprimă neîncrederea față de spusele cuiva. 97 vr (Îe) A se ~ în lume A pleca departe, fără să se știe unde. 98 vr (Îe) A se ~ cu Dumnezeu (sau, în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) A merge unde vrea, unde poate, oriunde. 99 vr (Îe) A se ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori a sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 100 vr (Îae) A-și vedea de treburile sale. 101 vr (Cu determinări ca „la vale”, „în jos” etc.) A se deplasa în jos pe o pantă, pe un loc înclinat Si: a coborî (3-4). 102 vr (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) A intra. 103 vr A se afunda (1-4). 104 vr (D. ochi) A intra în orbite. 105 vr (D. nave; cu determinări ca „la fund”) A dispărea sub nivelul apei (în urma unei avarii) Si: a se scufunda. 106 vr (Adesea cu compliniri introduse prin pp „asupra”, „peste”) A se năpusti. 107 vr (Cu determinări ca „sus”, „la deal” etc.) A urca. 108 vt (Urmat de determinări locale sau finale) A merge spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 109 vr (Cu determinări nume de ființă sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”, „după”) A acompania. 110 vr A vizita pe cineva. 111 vr A frecventa (2). 112 vr A se stabili într-un loc. 113 vr (Îvp; adesea cu determinări ca „îndărăt”, „înapoi”) A se înapoia. 114 vr A se întoarce acasă. 115 vr (Cu determinări ca „afară”, „pe afară”) A ieși. 116 vr A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 117 vr (Pop; cu determinări ca „cătană”, „la cătănie”) A se înrola. 118 vr A merge la război. 119 vr (D. știri, zvonuri) A se răspândi în toate părțile Si: a se propaga. 120 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) pomina (sau faima, vestea, pop buhul, înv, minune) A ajunge să fie cunoscut de toți. 121 vt (C.i. idei, doctrine, învățături) A populariza. 122 vr (D. bunuri spirituale) A se transmite din generație în generație. 123 vr (D. ființe) A se deplasa. 124 vr (Îe) Du-te-vino Forfotă. 125 vr (Îae) Fie! 126 vr (Cu determinări ca „înainte”) A preceda în spațiu. 127 vr (Adesea urmat de determinări ca „peste cap”, „de-a rostogolul”, „de-a tăvălugul”) A aluneca (1) (pe un plan înclinat), rotindu-se în jurul lui Si: a se rostogoli. 128 vr (Reg; d. oase, încheieturi) A se luxa. 129 vr A colinda din loc în loc. 130 vr A călători. 131 vr (D. unități de timp) A trece. 132 vr (Euf; d. oameni; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe pământ”, „de pe lume” etc.) A muri. 133 vr A dispărea. 134 vr A se pierde. 135 vr A se termina. 136 vr (D. zăpadă, gheață) A se topi. 137 vr (D. bunuri materiale) A se epuiza (1). 138 vr (D. sume de bani) A se cheltui (1). 139 vr (Fam; d. oameni) A o păți. 140 vr (Fam; d. acțiuni) A eșua. 141 vr (Îe) A se lăsa dus (de gânduri, de visare) A se lăsa copleșit de gânduri, de visare. 142 vr A-și petrece viața. 143 vr (Îe) A se ~ drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) A merge repede undeva. 144 vr (Îe) A se tot ~ A merge fără încetare. 145 vi A rezista la... corectat(ă)

merge [At: COD. VOR. 38/25 / V: (Trs) mere (Pzi: 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer), (Mar) me (Pzi: 2 mei, 3 me, meie, 4 mem, meiem, 5 meți, meieți) / Pzi: merg, (Trs) meg, 2 (Trs) megi, 3 merge, 4 mergem (pop, A și: mergem), (Trs) megem, 6 (Olt) merge; Ps: 1 mersei, (reg) mergei, mergăi, mersui, (înv) merși, merșu, 3 (reg) mersu, 4 (înv) mersem Mp: 5 (îvr) mersesiți / E: ml mergere „a se cufunda”] 1 vi (D. ființe) A se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul Si: a umbla. 2 vi (Reg; îe) A ~ de-a roata (sau de-a zbârdigoala) A se da peste cap. 3 vi (Cu determinarea „înainte”) A preceda în spațiu. 4 vi (Cu determinări ca: „în sus”, „la deal” etc.) A urca. 5 vi (Cu determinări ca: „în jos”, „la vale” etc.) A coborî. 6 vi (Mgm; reg; cu determinarea „din drum”) A-și schimba direcția de mers. 7 vt (Îrg) A străbate. 8 vi A trece dintr-un loc în altul. 9 vi (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stânga”, „hăis”, „cea”) A coti. 10 vi (D. obiecte sau ființe) A se deplasa prin aer Si: a zbura. 11 vi (D. nave ori obiecte plutitoare) A se deplasa pe apă Si: a pluti. 12 vi (Fam, d. mâncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gât”) A putea fi înghițit ușor și repede Si: a aluneca. 13 vi (Deplasarea este văzută în stadiul inițial) A se îndrepta spre... Si: a pleca, a porni, a se duce. 14 vi (Îe) A ~ înaintea cuiva sau a-i ~ (cuiva) înainte A întâmpina pe cineva. 15 vi (Pop; îe) A ~ de la... A se despărți de cineva. 16 vi (Pop; îe) A ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 17 vi (Reg; îe) ~gi-ncolo! sau ~gi în treabă-ți! Pleacă de aici! 18 vi (Reg; îae) Nu mai spune! Si: extraordinar. 19 vi (Pop; îe) A(-i) ~ (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) A-i plăcea foarte mult. 20 vi A vizita. 21 vi (De obicei cu determinări ca: „la școală”, „la universitate”) A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 22 vi (Îrg; d. ființe sau obiecte; cu determinări care indică un spațiu delimitat) A intra. 23 vi (Înv; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge. 24 vi (Îe) A ~ prea departe A trece peste limitele îngăduite. 25 vi (Pop; udp „în”, „la”) A se angaja într-un serviciu. 26 vi (Cu determinările „la armată”, „la oaste”) A se înrola. 27 vi (Udp „la”) A cere sfatul Si: a consulta. 28 vi (Udp „la”) A cere sprijinul Si: a apela. 29 vi (Udp „cu”) A însoți pe cineva. 30 vi (D. întâmplări, fenomene etc.; îe) A ~ mână în mână (cu... ) A se afla în strânsă legătură, a fi strâns legate între ele. 31 vi (Pop; d. persoane; îae) A fi înțeleși pentru săvârșirea unei nereguli, fraude etc. 32 vi (Înv; îlv) A ~ după... A urma. 33 vi (îal; îvp; d. femei) A se căsători. 34 vi (Îal) A urmări. 35 vi (Îe) A ~ după... A accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. 36 vi (Înv; îe) A ~ pe legea cuiva A accepta sau a respecta o credință. 37 vi (Reg; îlv) A ~ în urma cuiva A urmări. 38 vi (Înv; îe) A ~ în (sau la) sfatul cuiva A accepta, a urma sfaturile cuiva. 39 vi (Înv; îlv) A ~ spre nuntă (sau, reg, în cununie cu...) A se căsători. 40 vi (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A accepta miza și a participa la joc. 41 vi (D. ape curgătoare) A curge. 42 vi (Pop; d. lichide sau secreții organice) A se scurge. 43 vi (Pop; d. praf, fum, aburi etc.) A ieși din... 44 vi (Pop; d. praf, fum, aburi etc.) A se desprinde din ceva, deplasându-se în spațiu. 45 vi (În legătură cu „a bate”; îlav) De-i ~ (sau să-i meargă) fulgii (sau colbul, peticii, peticile, untul, rar, scânteile) Zdravăn. 46 vi (Trs; d. pete, murdărie etc.) A se curăța prin frecare. 47 vi (D. drumuri) A duce la..., a o lua spre... 48 vi (D. întinderi de pământ, drumuri, linii de hotar etc.) A se întinde de la... până la... 49 vi A se extinde. 50 vi (D. vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva. 51 vi (Îe) ~ vorba sau vorba ~ Se vorbește peste tot. 52 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) A se spune despre el că... 53 vi (Îae) A fi renumit. 54 vt (În imprecații; îe) Meargă-i numele! Să nu se mai audă de el sau de ea decât numele. 55 vi (D. acțiuni, fenomene, evenimente etc., cu determinări modale) A se desfășura. 56 vi (Cu determinare subînțeleasă) A se desfășura destul de bine, normal. 57-58 vi (D. aparate, mecanisme, sisteme tehnice) (A fi în funcțiune sau) a putea fi pus în funcțiune Si: a funcționa. 59-60 vim (D. ființe, ccd; îe) A-i ~ bine (sau rău) A o duce (bine sau) rău. 61 vi (Cu determinarea subînțeleasă) A avea succes. 62 vi (Cu determinarea subînțeleasă; îcn) A nu avea succes. 63 vim (Cu determinări modale ca: „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A progresa. 64 vi (D. oameni; cu determinări ca: „(tot)-înainte”, „mai departe”) A persevera. 65 vi (D. oameni; urmat de o determinare numerică; îe) A ~ pe... A se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. 66 vi (Îe) A ~ spre... (sau către...) A se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. 67 vim (Îe) De ce (sau, rar, pe cât) ~ sau pe zi (ori pe an) ce ~ Pe măsură ce trece timpul. 68 vi (D. ființe) A trece dintr-o situație în alta. 69 vi (D. ființe) A ajunge într-o anumită situație. 70 vi (D. materiale) A fi necesar în cantități determinate la realizarea unui produs Si: a se consuma, a se întrebuința. 71 vi (Pfm; îe) Unde ~ mia, meargă și suta Dacă s-a cheltuit atât de mult, se mai poate cheltui încă puțin. 72 vi (Pex) Fie, treacă de la mine! 73 vt (Rar, cu determinări nume de alimente introduse prin „pe”) A se hrăni. 74 vi (Îvp) A se adăuga la socoteală. 75 vi (Mat; d. numere) A se cuprinde în alt număr. 76-77 vim (Și îcn) A (nu) fi posibil, acceptabil, permis sau valabil Si: a (nu) se accepta, a (nu) se admite, a (nu) se putea. 78-79 vi (Și îcn; îlv) A (nu)-i ~ la socoteală A (nu) -i conveni. 80 vi A se potrivi. 81 vi (Jur; d. termene, clauze etc.) A intra în vigoare Si: a curge. 82 vi (Trs; d. vorbe, expresii etc.) A se putea folosi Si: a se spune, a se zice. 83 vi (Rar) A avea valoare de... Si: a face, a valora. 84 vi (D. bani, pex d. documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil. 85 vi (D. salarii, venituri etc.) A reveni cuiva cu continuiate. 86 vi (Înv; d. bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept. 87 vi (îvr; d. legi) A prevedea. 88 vi A se îmbrăca într-un anumit fel Si: ci se asorta, a se purta.

MAHALAGÍȚĂ s. f. Mahalagioaică. A ! cucoană mahalagiță, dă-mi voie (îi sărută mîna). KOGĂLNICEANU, în PR. DRAM. 426. Multora li se va părea deșănțată această comparație între trufașii gentilomi ai Veronei și între niște mahalagițe din București. GHEREA, ST. CR. I, 22. Izvorul tuturor traducerilor pe care în Moldova le reprezentau scriitorii și mahalagițele lui Asachi. REV. NOUĂ, III, 205. La jumătate de cale, Mi-a ieșit înainte... Toate lingurărițele, Toate mahalagițele, Toate fruntărițele. PĂSCULESCU, P. 126. Grădina unei mahalagițe bogate. ALR I 376/508, cf. 376/510. – Pl.: mahalagițe. – Mahalagiu + suf. -iță.

MÁZĂRE s. f. I. 1. (Și, regional, în sintagmele mazăre rotundă LB, DENSUSIANU, Ț. H. 324, mazăre bumbule LB, mazăre de cîmp ib., mazăre iepurească ALR II 4075/272) Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori albe sau trandafirii și cu semințe sferice, comestibile, închise în păstăi (Pisum sativum); p. restr. (de obicei cu sens colectiv) păstaie sau sămînță a acestei plante. Două stogure de madzare (a. 1 588). CUV. D. BĂTR. I, 209/14. 2 lei au cumpărat madzire. IZVOADE, 225. N-au mîncat nice boburi, madzări, adecă legumi. DOSOFTEI, V. S. februarie 68^v/20. Mazire cu număr cumpăra cîte 10 grăunță la un aspru. N. COSTIN, LET. I A, 82/28, cf. ANON. CAR. Cînd iaste lună noao să să samine [semințele] care fac rod de supra pămîntului, cum iaste grîu, ovăs, bobu, mazăre (a. 1733). GCR II, 27/9. Din doao sute și mai bine de păni, adecă pogăcii, mi s-au dat 25 și un ferdel de mazăre (a. 1 765). IORGA, S. D. XIII, 254. Găsește chivernisala vieții sale în verdețurele grădinilor. . . fiindcă se face: mazăre, fasole, linte, bob, hrișcă, păsat (a. 1793). URICARIUL, VI, 168. De bucale se țin și legumile. . . fasolea (făsula), bobul, mazerea, lintea. ECONOMIA, 36/13. Îi pune înainte tot ce mai bun avea, Orz, mazăre și hrișcă. NEGRUZZI, S. II, 299. Celelalte plante ce se cultivă în județul Dorohoi sînt cartoflele, cînepa, inul, fasolea, bobul, mazerea, lintea. I. IONESCU, D. 160, cf. BARONZI, L. 138. Dam chiorîș prin fasole, prin mazere și bob. CREANGĂ, A. 99, cf. PAMFILE, CR. 18. Înainte cu vreo 6 ani, am prășit mazăre uriașă și fasole de araci. COMȘA, N. Z. 46. Dumnealui nu s-a grăbit să vîndă mazerea și bine a făcut. SADOVEANU, O. XIV, 36. Mușețelul, chimenul, sunătoarea și muștarul aduseră în ploști cît bobul de mazeri, doftorii și unsori. ARGHEZI, C. J. 100. Mazărea sădită mai timpurie, fură Puterea brazdei și-apoi zvîcnește fără preget. V. ROM. iunie 1954, 122, cf. H XVI 9. Îl privirăm, Și-l găsirăm, În paiu Ca trestia, în spic Ca vrabia, Și-n bob Ca mazărea. TEODORESCU, P. P. 139. Frunză verde mazere Mă muncesc, puică, de-un an, Să fac pelinul zahar. ȘEZ. II, 223. Cînd vrei să sameni bob, linte ori mazere, să nu le pui pe loc nesăpat. ib. III, 150. Madzire cu postei. ALR I 853/96, cf. 853/93, 103, 118, 249, 253. Ca mazărea lîngă drum, răspunde cel care o duce foarte greu celui care îl întreabă ce face. ZANNE, P. I, 214, cf. PAMFILE, J. II, 154. Se lipește ca mazărea-n perete, se spune despre un cuvînt sau o observație nepotrivită. Cf. ZANNE, P. III, 658. Fierbe mazărea și taci (= vezi-ți de treabă !). Cf. NEGRUZZI, S. I, 250, ZANNE, P. III, 657. ◊ Mazăre de cîmp (sau de nutreț, din grîu, mare) = plantă erbacee cu flori pestrițe și cu semințe de culoare verde-cenușie (Pisum arvense). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., BARCIANU. Mazăre sălbatică (sau înaltă) = a) plantă erbacee agățătoare, cu flori roșii deschis (Pisum, elatius). Cf. BRANDZA, FL. 546 ; b) neghină (Agrostemma githago). Cf. ALR I 1 936/343, 772 ; c) mînerei-de-pădure (Lathyrus latifolius). Cf. BARCIANU. ♦ Mîncare pregătită din semințele de mazăre (I 1). Mazere bătută. . . se pregătește ca mai sus. Se scurge. . ., se trece prin sită. . . și peste ea se pune oloi. ȘEZ. VIII, 8, cf. ALR II 4 076/346, 349, 353, 833. Hodorosc-trosc, mazăre de post, se spune despre cineva care intervine în discuție fără să știe despre ce este vorba. ZANNE, P. III, 658. 2. (Transilv., Ban., Maram. ; și în sintagmele mazăre albă, T. PAPAHAGI, C. A. 68, mazăre de grădină LB, mazăre de par ib.) Fasole. Cf. CABA, SĂL. 90, DR. VIII, 149, 314, H XVIII 302, DENSUSIANU, Ț. H. 324, BÎRLEA, C. P. 319, GREGORIAN, CL. 59, CV 1 949, nr. 7, 33, ALR I 849, ALR II/353, 833, A III 13, LEXIC REG. 14, 82. Ca mazărea de harac, se spune despre cei nedespărțiți. ZANNE, P. I, 214. ♦ (De obicei cu sens colectiv) Păstaie sau bob de fasole. Scoală, mândră, dă-mi de cină, Baiu, că apa-i la fintlnă și mazărea-i în cămară, Nu vine singură-n oală. VAIDA. Io la danț, mândra la gioc, Madzărea-i de gioi la foc. ARH. FOLK. I, 170, cf. ALR I 850/63, 80, 98, 107, 109, 112, 350, 351, 354, 359. ♦ Mîncare de fasole. Bine-i place bobul fiert, Și mazărea cu oțăt. BÎRLEA, C. P. 314, cf. CHEST. VIII 7/34, 69/2' alr ii 4 075/64, 95, 105, 272, 349, 353, 4 076/64, 102, 105, 272, 833. 3. (Regional, și în sintagmele mazăre bixiță ALR I 1 953/28, mazăre mare ib. 1 953/65, mazăre din bucate ib. 1953/40, mazăre de munte ib. 1 953/825, mazăre de nutreț ALRM SN I h 101) Specie de măzăriche nedefinită mai de aproape. Cf. ALR I 1953. 4. (Regional, și în sintagma mazăre colțurată) Linte (Lens culinaris). Cf. ALR I 839/512, 556. 5. Compuse: (popular) mazăre-turcească = năut (Cicer arietinum). șez. xv, 93, cf. ALR I 855/80 ; mazăre-sălbatică = coroniște (Coronilla varia). Com. din SÎNCEL-BLAJ ; mazăre-pădurcață = orăstică (Orobus niger). Cf. BARCIANU ; (Bucov.) mazărea-mîții = punguliță (Thlaspi arvense). Cf. PANȚU, PL. II. (Regional) Numele unei boli de vite nedefinite mai de aproape. V. m ă z ă r i c h e. Cf. H XVII 22. În contra mazării la rîmători se recomandă zeamă de giugiumă. PĂCALĂ, M. R. 262. III. Numele unei hore care se joacă cu tropăituri și cu învîrtituri pe loc. Cf. VARONE, D. 115. - Pl.:mazări. Gen.-dat.: mazării șimazărei. – Și: (învechit) mázare, măzăre (COSTINESCU), (învechit și regional) mázire, (regional) mázere, mázîne (DR. VI, 393, VII, 527, VIII, 33, ALR II 4 075/95), mázine (PAPAHAGI, C. L. 69, BL II, 706, DR. VIII, 149,314, ALR II 4 075/95), másdere (H XVI 9) s. f. Cf. alb. m o d h u l l ë.

Columb – E vorba de Cristofor Columb, descoperitorul Americii. Numele lui apare de multe ori în literatură și în publicistică, sinonim cu un descoperitor epocal. Voltaire, de pildă, s-a folosit de această antonomază, vorbind despre descoperirile lui Newton. La noi, D.T. Neculuță îl prezintă ca un exemplu demn de urmat în poezia Spre țărmul dreptății: „Columb, cu nădejde atins-a pămintul/ Spre care-a lui gînduri pornitu-și-au zborul./ Tu, Lume, ca dînsul înalță-ți avîntul/ Și tot înainte să-ți fie cuvîntul / Și gîndul și dorul.” Astăzi, termenul este folosit îndeosebi pentru astronauți, acești Columbi ai epocii noastre, care descoperă noua lume a Cosmosului în călătoriile lor cu navele zburătoare. Astfel, „Scînteia” (nr. 5135) îl numește pe primul pilot cosmonaut luri Gagarin: „Columbul Cosmosului”. IST.

burlăcie s.f. (pop.; fam.) 1 Viață de burlac. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia (CR.). 2 Starea de burlac. Burlăcia lui s-a încheiat cu o nuntă. ♦ Văduvie. • pl. -ii. g.-d.-iei. /burlac + -ie.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.