NĂPUST s. n. (Regional) I. 1. Pustiire, risipire (viciu, gl.) ; calamitate (ddrf). ◊ Expr. A fi năpust de păduchi, se spune despre cineva care are păduchi mulți. com. din loman-sebeș. ◊ (Adverbial; în forma năpustă) Venea năpustă peste mine. ciaușanu, gl. 2. (art.) Duh rău, demon; necuratul (7), dracul. cf. polizu, pontbriant, d., ddrf. Un rău grozav... năpustul, care neîncetat chinuie nevestele tinere. cătană, p. b. iii, 71. Pre stăpîn, îl puse Păcală la ușa tindei... ca în clipa cînd va ieși năpustul, să-l lovească cu toporul în cap. id. ib. Margă la ei năpustu; ce să cați tu? viciu, gl. ◊ Expr. (învechit și regional) A lăsa (ceva) în năpust (sau năpustului) sau a închina năpustului sau (adjectival) a lăsa năpust = a părăsi, a abandona, a lăsa. Au lăsat în năpust trebile țării. ureche, let². i, 223, cf. simion dasc., let. 216. Să lasă năpust un loc, dară mai nainte să strică tot (a. 1703). fn 147. Lasă-l năpustului, – zise bătrîna. reteganul, p. iv, 41. Plecară cu toții cătră casă, iar curțile zmeului le închinară năpustului, de locaș urîtului. MERA, L. B. 100. II. Insectă care trăiește în lemn și care face un zgomot asemănător cu tic-tacul ceasului (Psacus pulsatorius). cf. lb, polizu. – pl.: năpusturi. pontbriant, d. – Și: (regional) năpustă adv. – Probabil derivat regresiv de la năpusti.