polarism, teorie funcțional-armonică, datorită lui Sigfrid Karg-Elert, potrivit căreia funcțiile* sunt generate și ierarhizate în virtutea situării lor „polare” și echidistante față de un centru dat – în principal tonica*. Deși o teorie funcțională (chiar ultrafuncțională) în sens riemann și, în general, tradițional, p. nu așează la temelia explicațiilor sale datele fizicaliste (seria sunetelor armonice*) ci pe cele de tip geometric, întreg sistemul major*-minor* aflându-se, după Karg-Elert, sub imperiul simetriei*, al comportării sale reflexe și al proprietății de reversibilitate. Din aceeași tradiție, p. preia două elemente dintre care cel dintâi, dualismul* a dat naștere unor aprinse controverse, iar cel de al doilea „distanța” în cvinte (v. și cercul cvintelor) a dominantelor*, a cunoscut o existență mai mult subterană și, deci, incapabilă a determina o valorificare sistemică; de fapt, p. se servește, în virtutea acuzatului său geometrism, de aceste elemente nu în spiritul lor ci prin ceea ce oferă ele ca mecanism concret operației de așezare în spațiu a funcțiilor. „Polare” sunt în p. înainte de toate dominantele (mai vechea denumire, deja polaristă, a D superioare și a D inferioare), cunoaște o abatere terminologică, D inferioară numindu-se Contrante, prin contragere de la Contradominate; aceste Contrante, în afară de egala lor situare față de tonică, dau naștere unui șir de D situate la cvinte superioare și inferioare. Aceste funcții constituie prima categorie a substitutelor, a celor diatonice*. Cealaltă categorie, substitutele cromatice* sau ultrafuncționalele raportează funcțiile la alte „distanțe”, cum sunt cele de terță* (Parallelklänge) și de secundă (Leittonwächselklänge). La rândul lor, Parallelklänge se subîmpart în: 1. Parallelenvarienten (acorduri* majore relative* la o terță* mică inferioară). 2. Variantenparallelen (acorduri majore la o terță mică superioară). 3. Medianten (acorduri majore la o terță mare superioară). 4. Gegenmedianten (acorduri majore la o terță mare inferioară), iar Leittonwächselklänge se subîmparte în: 1. Terzgleichen (acorduri minore la o secundă mică superioară); 2. Gegenmediatenwarianten (acorduri minore la o secundă mică inferioară) și 3. Gegenkonkordanten (acorduri micșorate la o terță mică inferioară în minor). Polaritate se manifestă, în cazul ultrafuncționalelor, fie prin alternativa calității intervalului (mai mare sau mai mic) fie prin sensul în care acordul se atașează principalelor (inferior sau superior), fie prin mediul reciproc contrar (mod major sau minor) în care ultrafuncționalele pot fi introduse. O consecință a proprietății ireversibilității este și aceea a dispunerii inverse a D în minor față de major astfel încât treapta* a IV-a (de ex. trisonul pe re, în la minor) este D iar treapta a V-a Sd, explicația acestei situații constând în sensul ascedental „pasului” D-T în major și cel descendent în minor (însoțite și de sensul corespunzător al sensibilelor*: ascendent în major și descendent în minor). V. armonie (III, 2).