GRECIZA vb. I. tr., refl. A face să-și însușească sau a-și însuși limba, obiceiurile etc. grecilor; a da formă grecească cuvintelor unei limbi. [< fr. gréciser].

GRECIZA vb. tr., refl. a face să-și însușească, a-și însuși limba, obiceiurile grecilor; a (se) asimila grecilor. (< fr. gréciser)

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

VIU², VIE, vii, adj. 1. (În opoziție cu mort) Care e în viață, care (mai) trăiește. Mediul pune la dispoziția ființei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuiește și excitanții care o pun în mișcare. MARINESCU, P. A. 44. Să nu mai știu De sînt mort sau de sînt viu. ALECSANDRI, P. 102. Cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții ii mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (În opoziție cu limbă moartă) Limbă vie = limbă care se vorbește și care evoluează; limbă în circulație. Limba vie nu poate fi stăvilită; încercările artificiale n-au avut nici un sorț de a se statornici. SADOVEANU, E. 35. Amintirile și povestirile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului, ridicată la un înalt potențial artistic. id. ib. 97. ◊ Loc. adj. De viu = fiind încă în viață, trăind încă. Chinul ăsta cum se cheamă, Cînd de viu ești în mormînt? COȘBUC, P. II 10. Amîndoi se pierd de vii În codri merei pustii. ALECSANDRI, P. II 90. Cine face orz din grîu, Să-l mînce viermii de viu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. Îl mănîncă viermii de viu, se spune despre cineva extrem de leneș sau de neîngrijit, de murdar. ◊ Expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu î a supune pe cineva la chinuri, jupuindu-l; fig. a jefui, a jecmăni pe cineva; a fi fără milă față de cineva. V. jupui. A îngropa (pe cineva) de viu sau a băga (pe cineva) de viu în mormînt (sau în groapă, în pămînt) v. băga (I 2). A mînca (pe cineva) de viu v. mînca (1). Viu-viuț (sau -viuleț)= chiar viu, într-adevăr viu; nevătămat. Porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia vie-viuliță, cerboaica. ISPIRESCU, U. 37. Căprioara ce-o împușcase fugea vie-viuliță. ȘEZ. VII 50. Viu sau mort = în viață sau mort, în orice stare s-ar afla, oricum ar fi. Mai mult mort decît viu v. mort (1). ◊ (Substantivat) Cu viii nu mai am de-a face de mult. MACEDONSKI, O. I 32. Părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luînd și de pe viu și de pe mort... el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere. CREANGĂ, A. 138. (Expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune celor care se consolează greu de pierderea unei persoane dragi, neglijîndu-și interesele. Morți cu morți și vii cu vii, Și pînă ne-om învoi, Amîndoi că vom cinsti. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. ♦ (În opoziție cu inert, neînsuflețit) Care este dotat cu viață, p. ext. cu simțire, cu mișcare; însuflețit. Noi sîntem adevărata uzină, sîntem uzina vie. SAHIA, N. 36. Harabagia... e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos. CREANGĂ, P. 107. Eu sînt vie, tu ești mort Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. Inventar viu v. inventar. Gard viu v. gard (1) Carne vie v. carne (1). Rană vie = rană deschisă, care sîngerează. Îl legă în pat, și-l bătu, și-l crestă cu iataganul de i-a făcut trupul ca o rană vie. SADOVEANU, O. VIII 236. Argint viu v. argint (3). 2. (În concepția creștină, despre dumnezeu) Care trăiește în veci; etern, nemuritor. Mă jur pe viul dumnezeu și pe stema mea de împărat că... îi voi da pe fata mea. ISPIRESCU, L. 378. 3. Plin de viață, de neastîmpăr, cu mișcări, iuți, vioaie. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor. CAMIL PETRESCU, U. N. 383. ♦ Cu reacțiuni viguroase, prompte, firești; plin de vitalitate, dinamic. Duduie, să știi că de dala asta te admir eu, pentru că urăști, iubești, disprețuiești, ești vie și limpede. IBRĂILEANU, A. 751 ♦ Expresiv, animat. Mesenii încîntați Rămas-au – Atît era de vie și de atrăgătoare Vorbirea lui. ALECSANDRI, T. II 100. 4. (Despre plante) Viguros, sănătos; verde. Unde-s tufele mai vii, Tot mormînturi de copii. ALECSANDRI, P. P. 35. ♦ (Despre ape) Care curge vioi, repede. Iată punțile de bîrne... Morile, izvorul viu. MACEDONSKI, O. I 8. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Rar, despre aer) Curat, proaspăt, răcoros. Stătură toți trei în picioare în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat. DUMITRIU, N. 21. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron. SADOVEANU, O. VIII 214. 5. (Despre zgomote și despre sursele zgomotelor) Răsunător, puternic. A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Adverbial) Un sunet de argint răsună viu. DUNĂREANU, CH. 122. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. Tunetul prin bubuire viu răspunde la urare. BELDICEANU, P. 65. ♦ (Despre lumină, p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. O lumină vie se deschisese într-o clipă cătră sale în ceață, cătră apele împrăștiate ale Moldovei. SADOVEANU, O. IV 486. Era un soare viu ca de cristal apos. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. Se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. EMINESCU, N. 55. ◊ (Adverbial) Și cît de viu s-aprinde el [luceafărul] în orișicare sară. EMINESCU, O. I 168. ♦ (Despre culori, p. ext. despre obiecte colorate) Aprins, strălucitor. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins și de culorile vii și minunate pe care le-am șters, în glumă, de pe aripile lor. STANCU, D. 24. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii. EMINESCU, O. IV 165. ◊ (Adverbial) Raze de soare scînteiau în mătăsuri și dantele viu colorate, răspîndite în neorînduială pe mese. SADOVEANU, O. VIII 39. Sînt păduri de portocale Ce s-acoper viu cu flori. ALECSANDRI, P. III 130. ♦ (Despre ochi, priviri) Care strălucește de vioiciune, de inteligență; ager, vioi. Privea țintă numai cu ochii lui vii și zîmbea cu zîmbetul lui misterios. SADOVEANU, O. VII 77. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de diamant negru a ochilor, a trecut un surîs. CAMIL PETRESCU, O. I 283. 6. (Despre abstracte) Intens, puternic. În oglinda închipuirii se păstrează vii și neșterse unele amintiri ale trecutului. HOGAȘ, M. N. 107. Aici amintirile istorice sînt vii. VLAHUȚĂ, R. P. 63. Aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. El aleargă plaiul fără să-o-ntîlnească, Via lui durere crește nencetat. BOLINTINEANU, O. 87. ◊ (Adverbial) E Ileana Cosînzeana!... la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit. ALECSANDRI, P. III 20.

viu, vie adj., subst. I adj. 1 (despre ființe; în opoz. cu „mort”) Care se află în viață, care trăiește; care este înzestrat cu viață. Numărul statuilor ar întrece în oraș populația vie (CĂL.). ◊ Loc.adj., adv. De viu = fiind încă în viață, trăind. Au îngropat de vii pe soldați după ce-i silise mai întîi să-și sape singuri gropile (E. LOV.). Δ expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decît poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Pe viu = (în mod) direct, nemijlocit. A constata pe viu cîte tulburătoare afinități... există între cele două limbi (PER.). ◊ expr. Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. (A fi) mai mult mort decît viu = a fi într-o stare de epuizare maximă (din cauza bolii, a fricii etc.). Cică aici ar fi adus pe un miner strivit de stîncî,... era mai mult mort decît viu (AGÂR.). A băga pe cineva (de viu) în groapă (sau în pîmînt) v. băga. 2 (bis.; despre Dumnezeu) Care este etern, nemuritor, veșnic. Să piei din casă, tălanițo, căci pe viul Dumnezeu, te omor (FIL.). II s.m., s.f. 1 Persoană care trăiește; om în viață. Straja morților, ți-a înăsprit sufletul pentru cei vii (VLAH.). ◊ Loc.adj. Între vii = (despre acte juridice) care are valabilitate, putere executorie numai în timpul vieții părților contractante. Loc.adj., adv. Pe viu = a) așa cum se prezintă în realitate, în viață, direct, nemijlocit; b) (în pictură) după natură, avînd ca model realitatea înconjurătoare. ◊ expr. Morții cu morții (și) viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea unei rude, a unui prieten etc. sau ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi și ca îndemn de a se îngriji de cei rămași. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre cineva bolnav care nu moare, nici nu se însănătoșește. A lua (și) de pe (sau de la) viu (ori vii) și de pe (sau de la) mort (ori morți), se spune despre cei lacom, hrăpăreți. A fi mort între vii = a fi ca și mort. A ieși (sau a pieri, a se duce) dintre vii = a muri. A șterge (sau a rade) (pe cineva) dintre vii (ori din cartea viilor) = a omorî. A da cu mort peste viu v. mort. 2 (înv.) Făptură, ființă care este în viață; totalitatea viețuitoarelor de pe pămînt; spec. totalitatea oamenilor de pe pămînt. E mumă tuturor viilor (BIBLIA 1688). III adj. (despre celule, organisme, materie etc.) Care are viață prin structura sau prin esența sa; a cărui funcționare face posibilă viața. Capacitatea de expansiune și multiplicare a materiei vii fiind enormă (CĂL.). ♦ (despre plante sau despre părți ale lor) Care este în plină vegetație, care este viguros, plin de sevă, sănătos, verde. Mirosea a lemn proaspăt și viu (VOIC.).* Gard viu v. gard. Pătură vie v. pătură. IV adj. (despre părți ale corpului, organe, carne etc.) Care aparține unei ființe în viață. Trupul meu tînăr și alb, cu sînge viu și bogat (PAPAD.). ◊ Rană vie = rană a unui organism în viață care sîngerează, de pe care s-a luat pielea. Carne vie v. carne. Δ Trafic cu (sau de) carne vie v. carne. ◊ expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie v. carne. V adj. Care persistă, care se menține, care dăinuie încă. Ele sînt momente încă vii ale picturii noastre monumentale (OPR.). ♦ (despre cuvinte, limbă etc.) Care este expus, comunicat oral; care este în circulație. Amintirile și poveștile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului (SADOV.). ◊ Limbă vie v. limbă. ◊ Loc.adv. Prin (sau cu) viu grai v. grai. ♦ (despre sufixe) Care este productiv. VI adj. (cu sens intensiv) 1 (despre ființe) Care este plin de viață, de energie, de neastîmpăr; cu mișcări iuți, vioaie; vioi, sprinten. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor (CA. PETR.). ♦ (despre ochi, privire etc.) Care denotă vioiciune, energie, inteligență; ager, vioi. Ne aștepta un bătrîn înalt și impunător, cu... niște ochi vii și însuflețiți (VOIC.). ♦ (despre gîndire, imaginație, inteligență) Care se manifestă cu promptitudine, cu rapiditate, în mod spontan. Are o inteligență vie. ♦ (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) Care se produce cu repeziciune, cu intensitate, cu însuflețire; care este plin de dinamism, energic. E aplaudată... cu o vie participare la cei din salon (CA. PETR.). ◊ (adv.) Eminentul tînăr a fost viu felicitat (CAR.). 2 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc. ale oamenilor) Care se manifestă cu intensitate și persistență; intens, puternic. Îl cuprindea o vie îngrijorare (SLAV.). ♦ (despre discuții, comentarii, discursuri etc.) Care este animat, aprins. Mi-a răspuns într-un discurs cam viu (MAIOR.). 3 (despre creații, realizări ale oamenilor) Care este expresiv, convingător, viabil; care evocă ceva în imagini sugestive; care animă, care dinamizează. Are o replică vie, spumoasă, presărată cu accente umoristice (PER.). ◊ Tablou viu v. tablou. 4 Care este conform unui fapt real, concret, palpabil sau care este alcătuit din fapte reale; adevărat, autentic; elocvent. El... totdeauna slujise de pildă vie de cumpătare (m. I. CAR.). 5 (despre ape) Care curge repede. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră (EMIN.). ◊ Apă vie v. apă. 6 (despre foc) Care arde cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron (SADOV.). ◊ (adv.) Focurile ard viu (CA. PETR.). 7 (despre lumină, ext., despre surse de lumină) Care strălucește cu intensitate; care este tare, puternic, strălucitor, orbitor. Cînd intrarăm în sufragerie... ne izbi deodată lumina vie a luminărilor (SADOV.). ♦ (despre culori) Care este intens, aprins; strălucitor. ♦ (despre obiecte) Care are o culoare intensă, bătătoare la ochi. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii (EMIN.). 8 (despre voce, sunete, zgomote etc.) Care are o sonoritate puternică, tare; care impresionează. A prins să sune sunet viu (COȘB.). (despre muzică, melodii) Care are un ritm accelerat și antrenant. ♦ (despre ritmul unei compoziții muzicale) Care are o desfășurare rapidă. 9 (despre aer) Care este curat, proaspăt, tare. Stejarul cel drept crește pe munte în aer viu (ALECS.). 10 (despre mirosuri) Care este pătrunzător, puternic. Condurașul... trimite o aromă vie, proaspătă (IORGA). 11 (despre corpuri, elemente din natură etc.) Care se mișcă sau se deplasează într-un ritm rapid, care este mobil. A iubitei mele frunte cu vii umbre colora (ALEX.). ◊ Operă vie v. operă. ♦ (despre mișcare, deplasare) Care este iute, rapid. Era o unduire vie de sute de culori (VOIC.). 12 (despre fenomene, procese fizice sau chimice) Care se produce, se propagă cu rapiditate. Se observă o căldură vie și lumină (MARIN). 13 Care este caracteristic sau esențial pentru viață; în care rezidă viața; vital. Creaturile primesc impulsul viu (ȚOIU). VII s.n. 1 Forță vitală, viață. A-nvîrtit pumnalul-n carne să se scurgă viul tot (COȘB.). ◊ Loc.adj. În viu = (despre carne) care aparține unui animal încă nesacrificat pentru consumul alimentar. 2 (reg.; art.; predomină ideea de mijloc, de parte centrală) Viul nopții = miezul nopții. Viul focului = porțiune a focului unde acesta arde mai intens; toi. Viul codrului (sau pădurii) = mijlocul unui codru, al unei păduri. Viul apei (sau de apă) = albia unei ape curgătoare; loc în albia unui rîu unde apa este adîncă și repede. • pl. vii. /lat. vivus, -a, -um.

INDOEUROPEISM s. n. însușire a limbilor indo-europene care apar în alte familii de limbi. (< germ. Indoeuropäismus)

GRAMÁTICĂ (< lat. grammatica) s. f. 1. Ansamblu de reguli privitoare, la modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea lor în propoziții și fraze. 2. Disciplină a lingvisticii al cărei obiect de studiu îl constituie structura gramaticală a unei limbi date. ◊ G. comparată (sau comparativă) studiază faptele de limbă ale unei familii sau ale unui grup de limbi înrudite. prin metoda comparației. G. descriptivă studiază structura gramaticală a unei limbi, așa cum se prezintă într-un anumit moment al evoluției ei, ◊ G. istorică studiază faptele de limbă în evoluția lor. ◊ G. normativă descrie structural gramaticală a unei limbi și dă indicații asupra corectitudinii unor forme și construcții, în conformitate cu normele literare. ◊ G. contrastivă studiază comparativ gramaticile a două limbi (una bază și alta țintă), cu scopul de a stabili elementele asemănătoare și cele diferite ale structurii lor și de a determina consecințele acestor asemănări și deosebiri în procesul de însușire a limbii-țintă. ◊ G. generativă este un tip de g. formală, constituită dintr-un număr finit de reguli (de combinare), care, aplicate unui vocabular (de asemenea finit), servesc la definirea, prin enumerare, a clasei (infinite) de propoziții corect formate într-o limbă dată. ◊ G. transformațională este o g. de tip generativ care conține reguli (de transformare), prin a căror aplicare, din anumite construcții (propoziții) corecte, se obțin alte construcții (propoziții) corecte. 3. (INFORM.) Cvadruplu format din două mulțimi finite și disjuncte (numite mulțimea simbolurilor neterminale și mulțimea simbolurilor terminale), un simbol neterminat fixat (numit simbol de start) și o mulțime finită de reguli (reguli de rescriere sau de producție), ce generează un limbaj.

fanariotizat, ~ă a [At: ODOBESCU, S. III, 452 / P: ~ri-o~ / Pl: ~ați, ~e / E: fanariotiza] Care și-a însușit obiceiurile, limba, cultura grecească (din epoca fanarioților).

idiom sn [At: ANTIM, P. 205 / V: (înv) ~ă sf / P: i-di-om / Pl: ~uri, (înv) ~oame, ~ome / E: fr idiome] 1 (Înv) Însușire. 2 (Lin) Limbă. 3 (Lin) Dialect. 4 (Lin) Grai.

Cogito, ergo sum (lat. „Cuget, deci exist”) – Autorul acestei vestite axiome este filozoful francez René Descartes. Ea apare în latinește, deoarece, pe vremea aceea, savanții își scriau lucrările în limba latină. Însuși Descartes își latinizase numele semnînd Cartesius (prin termenul „cartezianism” se înțelege sistemul filozofic al lui Descartes). În lucrarea sa, intitulată Discurs asupra metodei (1637), el combate supunerea oarbă în fața „autorităților spirituale” și își clădește sistemul filozofic pe rațiune, pornind de la adevărul rezumat în adagiul: Dubito, ergo cogito (Mă îndoiesc, deci cuget), Cogito, ergo sum (Cuget, deci exist). În Principia philosophiae (I, 7), lucrare publicată în limba latină în anul 1644, expune din nou acest principiu de bază al doctrinei sale. El nu admite existența unui adevăr decît atunci cînd examenul rațiunii îl recunoaște ca evident. Descartes așază rațiunea la temelia întregii vieți spirituale. Formula celebră a fost de atunci de multe ori parodiată. Voltaire, într-o scrisoare spunea: „Descartes a spus: Cuget, deci exist. Eu vă spun: vă iubesc, deci exist…” Făcînd aluzie la aceeași axiomă, poetul german Heinrich Heine scria, cu ironia lui obișnuită: ,,... pentru a mă încredința de propria mea existență, îmi imprimam cu toată tăria buzele în gropițele obrăjorilor rumeni ai barcagițelor și-mi ziceam filozofic: «Le sărut, deci exist!»." FIL.

POLISINTETISM s. n. (< fr. polysynthéthisme): însușire a unei limbi în care părțile principale și secundare ale propoziției sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare este predicatul (v. limbă incorporantă).

polisintetism sns [At: GRAUR, I. L. 188 / E: fr polysynthétisme] Însușire a unei limbi de a fi formată din fraze alcătuite dintr-un singur cuvânt ca urmare a unirii tuturor părților din frază într-un singur cuvânt.

PLEONASM s. n. (cf. fr. pleonasme, lat. pleonasmus. gr. pleonasmos < pleon „mai mult”): folosire alăturată a mai multor cuvinte sau construcții cu același înțeles, din dorința de subliniere convingătoare a ideii sau a imaginii exprimate de acestea. În limba vorbită și în limba familiară el constituie o greșeală de exprimare vizând ignoranța, neglijența, graba în formularea enunțurilor: moș bătrân, babă bătrână, geniu mare, avansați înainte!, mai superior, mai inferior, cel mai perfect, mai principal, foarte vast etc. Datorită generalizării în comunicare, unele p. s-au gramaticalizat, nemaiconstituind greșeli de limbă: ani de zile, ieși afară!, coboară jos! etc.; tot p. gramaticalizate sunt și anticipările și reluările subiectelor, complementelor indirecte și complementelor directe (v. anticipare și reluare). Alte p. au funcție stilistică, distingându-se față de celelalte prin spontaneitate și inedit: l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele; nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie; „Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute. / Zugrăvește din nou iarăși pânzele posomorâte” (M. Eminescu). I. L. Caragiale a folosit p. ca mijloc de caracterizare a personajelor semidocte: „Este chiar el însuși în persoană”. În limba română întâlnim p. acceptate, denumite tautologii (v.): repetări ale cuvintelor, cu intonație și funcție diferită sau asemănătoare (în aceeași propoziție sau în propoziții diferite). În mod obișnuit, aceste cuvinte au funcție sintactică de subiect sau de predicat, ca în exemplele „Podvada era podvadă, meremetul era meremet” (Camil Petrescu): „Ți-e scris, ți-e scris; nu ți-e scris, nu ți-e scris” (I. Slavici).

MÎNGÎIETOR, -OÁRE adj. I. (Învechit; și substantivat) (Ființă) care mîngîie (I 1) v r ă j i t o r; amăgitor, înșelător. Ce ia nu aude glasul măngănietoriului. PSALT. 110, cf. CORESI, PS. 150/1. II. 1. Care mîngîie (II 1), încurajează, îmbărbătează, consolează. Tremease după făgăduință pre mîngăitoriul d[u]h,, în vedeare de limbă de foc, cătră înșiși văzătorii ucenicii lui (a. 1648) GCR I, 130/27, cf. VARLAAM-IOASAF, 6^v/10. Prieteșugul cel mîngîitoriu va alina măhniciunea ta BELDIMAN, N. P. II, 65/10. N-ai vreo rază mîngîi toare și pentru amărîtul meu suflet ? MARCOVICI, C. 25/7. Primiți ca un tropariu míngîitoriu aceste cuvinte de cîntare. DRĂGHICI, R. 117/23 . ◊ (Substantivat) Așteptaiu cire cu mere va scîrbi și nu fu, și măngăetoriu (mîngîitori, a-l m ă n g ă i a N), și nu aflaiu. PSALT. 133 Iară cînd va veni mîngîitoriul, cela ce eu voiu tremite voao de la părintele. . . acela va mărturisi de mine. CORESI, EV. 468, cf. 2, id. PS. 180/1 Iaste. . . mîngăitoriu spre noi. VARLAAM, C. 245 Mîngîitori de reale. BIBLIA (1688), 370¹/12, cf. MINEIUL (1776), 49^r2/29, 87^v1/7, 141^v1/29. [Nădejdea] ca o mîngîitoare pururea ne zăbăvește Și în zilele de scîrbă traiul nostru îndulcește. CONACHI, P. 288. 2. Care desfată, încîntă, place, d e s f ă t ă t o r, î n c î n t ă t o r, p l ă c u t; care dezmiardă, dezmierdător, drăgăstos. Repezi-te, dulce rază Din doi ochi mîngîitori CONACHI, P. 106, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. COSTINESCU, LM. Privirea lui cea bună și mîngăietoare mi să părea că mă judecă, mă osîndeșțe și mă execută. DELAVRANCEA, T. 202, cf. 212, MACEDONSKI, O. I, 63. Și-avea privirea dulce, de duioșie plină, Mîngăietor accentul și vocea blîndă, lină. F (1889), 483, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mîngîietoare. REBREANU, I. 116 cf. id. R. I, 56, 138. Vorba ta-mi părea un nai, Îngînînd . . . un cîntec . . . mîngîietor. EFTIMIU, Î. 126. Soarele de toamnă era prietinos și mîngîietor. SADOVEANU, O. V, 618. Eu am pleti strelucite, Tu ai plete aurite, Eu am fața arzătoare, Tu, fața mîngăietoare. ALECSANDRI, P. P. 27. – Pl.: mîngîietori, -oare. – Și: (învechit și regional) mîngăietór, -oáre, (învechit) mîngînietór, -oáre (DHLR II, 120), mîngîitór, -oáre, mîngăitór, -oáre, mângăietor, -oáre, măngănietóriu, -oáre, măngăitór, -oáre adj. – Mîngîia + suf. -tor.

COMUTATIVITATE s. f. 1. (mat.) proprietate a unei operații de a fi independentă de ordinea elementelor cu care se operează. 2. particularitate a atenției, gândirii, percepției de a se deplasa de la o activitate la alta. 3. însușire a diverselor elemente ale limbii de a intra în aceleași construcții. (<fr. commutativité)

MATERN, -Ă, materni, -e, adj. Care vine din partea mamei, de mamă, propriu mamei. Privirea avea o înduioșare maternă. C. PETRESCU, C. V. 209. În zece rînduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici. HASDEU, I. V. XVII. ◊ Limbă maternă = limbă pe care și-o însușește cineva din prima copilărie, de la părinți, și pe care o folosește cu mai multă ușurință și siguranță decît limbile străine, învățate ulterior. În Republica Populară Romînă se asigură minorităților naționale folosirea liberă a limbii materne, învățămîntul de toate gradele în limba maternă, cărți, ziare și teatre în limba maternă. CONST. R.P.R. 38. Rezultatul acesta îl atinge poetul dînd o întrebuințare personală instrumentului obștesc al limbii materne. VIANU, S. 6.

RELEVA, relev, vb. I. Tranz. A pune, a scoate (ceva sau pe cineva) în evidență, a evidenția, a sublinia; a observa, a remarca. A releva o calitate. ▭ Eu crez că asta trebuie relevat. CARAGIALE, O. III 242. ◊ Refl. Caracterul de sistem al limbii se relevă, între altele, atunci cînd încercăm să ne însușim structura gramaticală a unei limbi străine. MACREA, F. 18.

SUSTRAGE, sustrag, vb. III. 1. Tranz. A-și însuși prin viclenie sau fraudă un lucru care aparține altuia; a fura. A sustrage mărfuri din depozit. A sustrage o sumă de bani. ◊ Refl. pas. Fig. Toate libertățile ce lipsesc și care se sustrag vor fi complecte într-o zi. BOLINTINEANU, O. 258. ♦ (Rar) A elimina, a îndepărta. Cuvinte devenite indispensabile limbii, cît și... forme gramaticale și sintactice, pe care nu le putem sustrage din limba noastră, fără a strica însuși caracterul său original. ODOBESCU, S. I 364. 2. Tranz. (Determinat printr-un complement în dativ sau introdus prin prep. «de la») A opri, a abate, a împiedica (de la ceva). N-am știut altceva decît să mă așez atîtea ore la birou și să scriu, să scriu, să scriu... Am evitat tot ce mi se părea că m-ar putea sustrage de la misiunea mea. C. PETRESCU, C. V. 25. 3. Refl. A folosi șiretenia sau frauda pentru a nu presta un serviciu datorat legal, a se feri (de ceva), a se eschiva (de la ceva); p. ext. a se elibera, a scăpa (de ceva). Care mister Unul spre altul mereu ne-atrage? Vrem de sub farmec a ne sustrage Și dăm de-aceeași forță de fier. MACEDONSKI, O. I 222. A te revolta împotriva unei vieți însemnează a nu te împăca cu ea, dar nu înseamnă de loc a te sustrage influențelor ei. GHEREA, ST. CR. III 385.

cunoaște [At: COD. VOR. 5/9 / V: con~ / Pzi: cunosc / E: ml connoscere] 1 vt A lua cunoștință de obiectele și de fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință. 2 vt A stabili, în chip obiectiv, natura, proprietățile unui lucru, relațiile dintre fenomene și a le da o interpretare conformă cu adevărul. 3 vt(a) (Înv; construit, mai ales, cu prep că) A aprecia. 4 vi (Înv; construit cu prep la) A se pricepe la ceva. 5 vt A se alege cu ceva. 6 vr (Înv) A se afla. 7-8 vtr A (se) remarca. 9 vt (Îe) A (nu-)și ~ lungul (sau vârful) nasului A (nu-)și da seama de ce i se cuvine. 10 vt (Îae) A fi obraznic. 11-12 vtr (Înv) A (se) deduce. 13 vt (La imperativ; înv) Ia aminte! 14-15 vtr (Înv) A-și da seama de ceva. 16 vt (C. i. o stare sufletească) A simți. 17 vt (La negativ; lit) A nu fi obișnuit cu ceva. 18 vr Ase ști. 19 vt A avea (sau a dobândi) cunoștințe pe baza studiului, experienței. 20 vt A fi luat la cunoștință ceva. 21 vt A fi inițiat (sau familiarizat) cu o operă, un scriitor. 22 vt A ști o limbă. 23 vt A-și fi însușit cunoștințe temeinice într-o specialitate. 24 vt (Obiectul cunoașterii este o ființă) A afla cine este cineva. 25 vt A identifica ceva. 26 vt A apuca pe cineva în viață. 27 vt A recunoaște pe cineva. 28-29 vtr A face personal cunoștință cu cineva. 30 vt A ști de multă vreme pe cineva. 31 vr A se ști unul pe altul. 32 vr (Înv) A se arăta. 33 vr (Construit cu dativul) A face cunoscut ceva cuiva Si: a înștiința. 34 vt (Îvp) A recunoaște ceva. 35-36 vtr (D. o persoană, mai rar d. un lucru) A (se) deosebi din mai multe de același fel. 37-38 vtrp (Înv) A (se) descoperi. 39 vt A ști caracterul și calitățile morale, felul de a fi al cuiva. 40 vr A-și da seama de calitățile și defectele cuiva. 41-42 vtr (Înv) A avea relații sexuale. 43 vt (Înv) A declara în fața instanței judecătorești. 44 vt (Pex) A da asigurări. 45-46 vtr (Pex) A atesta. 47 vr A se considera. 48 vt (Înv) A recunoaște cuiva un drept. 49-50 vit (Îvp; uneori cu complementul har) A răsplăti. 51 vt (Înv) A datora ceva cuiva. 52 vt (Înv) A recunoaște autoritatea cuiva. 53 vt (Înv; îlv) A nu ~ A nesocoti. 54 vrr (D. persoane care s-au certat; îe) Nu se cunosc Nu-și vorbesc și nu se salută. 55 vt (Buc) A prețui pe cineva. 56 vt (Îe) A nu ~ moarte A fi nemuritor. 57 vt (Îe) A ~ lumea A avea experiența vieții. 58 vi (Îe) Pe unde trece, se ~ Rezultatele activității sunt evidente.

GRAD s. n. (< lat. gradus, cf. fr. grade, it. grada, germ. Grad): 1. unitate de măsură a însușirilor exprimate de adjective și a caracteristicilor exprimate de adverbe. ◊ ~ de comparație: formă pe care o ia adjectivul sau adverbul pentru a arăta măsura în care un obiect prezintă o însușire (în raport cu un alt obiect sau cu el însuși, într-o altă împrejurare). În limba română există trei g. de comparație ale adjectivelor și adverbelor: pozitivul, comparativul și superlativul (v. fiecare dintre aceste noțiuni). 2. unitate de apreciere a poziției pe care o are relația de subordonare în cadrul frazei, raportată atât la locul propoziției subordonate, cât și la calitatea propoziției regente. Din acest punct de vedere, există subordonate de gradul I (cele care depind direct de o regentă principală) și subordonate de gradul II (cele care depind direct de o regentă subordonată).

asimila [At: MAIORESCU, CR. I, 391 / Pzi: ~lez / E: fr assimiler, lat assimilare] 1 vt A transforma în propria substanță materiile nutritive introduse în organism. 2-3 vtr A (se) face asemănător ori de același rang cu altcineva sau altceva. 4-5 vtr A (se) integra în alt grup social sau național prin pierderea trăsăturilor caracteristice proprii (limbă, obiceiuri etc.). 6-1 vtr A(-și) însuși temeinic cunoștințe. 8-9 vtr (Fon) A (se) transforma sub influența altui sunet aflat în apropiere. 10 vt A introduce în viața cotidiană sau în procesele de fabricație idei, produse, tehnologii etc. noi.

bîr interj. – 1. Strigăt cu care ciobanii își adună și conduc turmele. – 2. Indică o senzație de frig intens. Creație expresivă; pentru diferitele sale sensuri, cf. Pușcariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima accepție, rr bilabial se folosește în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însăși vibrația imită tremuratul. Cf. și Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasă încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniană (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s. m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormăi; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greșeală datorită confuziei cu pîrîi. Var. a bărăi, care apare în unele dicționare, ar putea fi o ortografie greșită.

ANONYMUS CARANSEBESIENSIS (sau LUGOSHIENSIS), denumire dată atît autorului necunoscut al unui dicționar român-latin manuscris din jurul anului 1700, cît și dicționarului însuși (primul dicționar bilingv cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine). S-a emis și ipoteza că autorul ar fi Mihail Halici.

ASIMILA, asimilez, vb. I. Tranz. 1. A transforma în propria sa substanță materiile nutritive introduse în organism. 2. (Subiectul și complementul indică un grup social sau național) A face asemănător cu sine prin ștergerea trăsăturilor caracteristice (limbă, obiceiuri etc.); a absorbi. 3. A-și însuși cunoștințe, idei etc. 4. A considera egal, asemănător cu altă persoană. 5. (Fon.) A transforma un sunet sub influența altui sunet aflat în apropiere. – Fr. assimiler (lat. lit. assimilare).

DIALECT, dialecte, s. n. 1. Aspect local al limbii unui popor, care se vorbește pe un anumit teritoriu și are trăsături caracteristice de structură gramaticală și de fond principal de cuvinte care-l deosebesc de celelalte aspecte locale ale limbii întregului popor, precum și de aceasta însăși. V. grai. Cu cît starea de diferențiere a dialectelor e mai avansată, cu atît e mai vizibil că ele au fond principal propriu și structură gramaticală proprie. GRAUR, F. L. 85. 2. (Determinat prin «de clasă») Jargon. 3. (Impropriu) Vorbire, cuprinzînd o terminologie specială de circulație restrînsă, proprie unui anumit domeniu de activitate; limbaj tehnic. D. Panu, jurist și om politic distins, introduce dialectul juridic și administrativ și în literatură. GHEREA, ST. CR. III 132. ♦ (Impropriu) Limbă. Avem un dialect bun, ușor și îmlădios. ALEXANDRESCU, M. 241. – Pronunțat: di-a-.

Festina lente (lat. „Grăbește-te încet”) – Istoricul latin Suetoniu, care a scris Viețile celor 12 cezari, povestește, făcînd portretul lui Augustus (cap. 25), că acest împărat era de părere că nimic nu-i mai puțin recomandabil pentru un cap de oștire decît graba. De aceea deseori spunea: „σπεῦδε βραδέως” (cuvintele sînt citate de Suetoniu în grecește, căci „pătura de sus” din imperiul roman strecura în vorbire expresii din vechii elini). Multe popoare și-au însușit ideea și au tălmăcit-o în limba lor. Francezii folosesc un vers celebru din Boileau: „Hâtez-vous lentement”. Germanii: „Eile mit Weile” ș.a.m.d. Se apropie de vorba noastră: „graba strică treaba”. Gala Galaction, în Profir și Policarp, a utilizat expresia ca un corectiv la Carpe diem. Policarp: Atunci grăbește-te, Profire. Carpe diem, cum a zis meșterul ăla de Orațiu. Profir: Da, mă, a mai venit unul după el, mai încoace, și a spus: Hâtez-vous lentement. IST.

SEMN ~e n. 1) Ceea ce servește pentru a indica sau exprima ceva; indicator. ~ de ploaie. ◊ ~ de hotar obiect (piatră, stâlp, copac etc.) care indică o linie de demarcație. ~ de carte fâșie de carton sau de alt material pusă într-o carte pentru a indica pagina, unde a fost întreruptă lectura. A face ~ (sau ~e) a face o mișcare care sugerează ceva. ~e grafice totalitate a semnelor folosite în scriere. ~e de punctuație semne grafice (virgulă, punct, punct și virgulă etc.), care indică în scris intonația și structura sintactică a vorbirii. ~ diacritic semn pus deasupra sau dedesubtul unei litere pentru a-i indica o valoare fonetică suplimentară. ~e matematice semne care indică anumite operații matematice. ~e convenționale figuri simbolice menite să reprezinte ceva în mod convențional. ~ monetar a) tot ceea ce este imprimat pe o monedă; b) însăși moneda. ~ verbal (sau lingvistic) unitate semnificativă a limbii. 2) Marcă specială făcută pentru a recunoaște un lucru sau o ființă. 3) Pată naturală proprie unui obiect sau unei ființe. 4) Urmă lăsată de un obiect în rezultatul acțiunii unui factor extern. 5) Particularitate după care poate fi recunoscut un lucru sau un fenomen; indiciu. ~e de boală grea. ◊ ~ bun (sau rău) semn care ar prevesti ceva plăcut (sau ceva neplăcut). A da ~ (sau ~e) de viață a da de știre despre sine. În (sau ca) ~ ca dovadă. Sub ~ul având ca simbol. /<lat. signum

PAISIE (numele laic Petru Velicicovski) (1722-1794), călugăr rus. Stabilit în Moldova; stareț al Mănăstirii Neamț (din 1779). Arhimandrit (din 1790). Îndrumător al vieții monahale din Moldova. Studii la Poltava și Kiev. Între 1746 și 1763 a trăit la Muntele Athos, unde a pus bazele schitului „Sf. Ilie”. A inițiat numeroase traduceri din literatura patristică, postpatristică și ascetică greacă în limba română sau slavă și rusă, realizând el însuși c. 40 („Filocalia”). Creatorul unei importante școli de călugări ucenici, care i-au propovăduit în Moldova, Țara Românească și Rusia învățăturile („mișcarea spirituală paisiană”) și rânduielile. Canonizat (1988).

LATINIST, -Ă, latiniști, -ste, s. m. și f. 1. Persoană care cunoaște bine limba și literatura latină, precum și antichitatea romană; specialist în filologia latină. Mulți dintre cronicarii romîni au fost buni latiniști. 2. Adept al latinismului (2). [Russo, Alecsandri, Negruzzi, Alexandrescu și Bălcescu] au stăvilit prin însăși opera lor încercările latiniștilor de a fereca limba în tipare nefirești, neviabile. L. ROM. 1953, nr. 2, 39. ◊ (Adjectival) Bălcescu, care ascultase zîmbind, cu ochii aiurea toată discuția, îl tachină și el pe dascălul latinist. CAMIL PETRESCU, O. II 55. (Expr.) Curent latinist (sau școală latinistă) = curent reprezentat de adepții latinismului. În sec. al XVIII-lea mai mulți istorici romîni din Transilvania au creat așa-numita școală latinistă. IST. R.P.R. 3.

ADINS I. numai în legătură cu prep. în, într', de, din, cu care formează loc. adv. 1 În ~, într'~, a) anume, cu scopul hotărît: a pus înadins pe feciorii boierești să-mi caute pricină (CRG.); b) Mold. fără glumă, serios: vorbești în ~ ori vrei să șuguești? (CRG.) ¶ 2 Din ~, nu în glumă sau din întîmplare, ci cu hotărîrea luată dinainte: din ~ mi-a răsturnat cerneala pe scrisoare ¶ 3 Cu dinadinsul, anume, cu scopul hotărît; cu sîrguință; cu ori-ce preț: a treia zi cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la același copaciu (ISP.) ; ‡mai cu dinadinsul, ❍ cu tot adinsul, fără nici o glumă, foarte serios; cu toată stăruința: s’a apucat cu tot dinadinsul să numere fiecare greșeală de tipar; cîrșmariul nu-i lasă, ci le cere plata cu tot adinsul (SB.) ¶ 4 ‡Mai de ~, cu mai multă stăruință, mai vîrtos ¶ 5 ‡În de ~, anume, cu intențiune, cu premeditare: mulți din boierii ieșești socoteau că face în de ~ să piară oastea toată (GR.-UR.) ¶ 6 Cu de ~, cu stăruință; mai cu de ~, mai cu seamă, în deosebi ¶ 7 ‡Cu de ~ul, cu luare aminte, cu îngrijire, cu multă băgare de seamă, foarte serios: să caute cu de ~ul să îndemne în tot chipul pre ereticii de acolo să se întoarcă cătră pravoslavie (PRV.-MB.); mai cu de ~ul, în deosebi, mai cu seamă, mai ales: cu toții sfătuindu-se, mai cu de ~ul Tomșa Hatmanul (GR.-UR.) ¶ 8 ‡Cu tot de ~ul, foarte serios. II. Înadins, într'~ adj. Anume: a fost din parte-i și-o înadinsă cercare de a constrînge slăbiciunile limbii romîne (ODOB.). III. ‡pron. 1 Adins-eluși, el însuși, adins-mineși, pe mine însumi; adins-tineși, pe tine ¶ 2 ‡Adins-voi(și), adins-eiși, voi între voi, ei între ei, unii cu alții [lat. ad-de-ipso].

ASIMILA vb. I. 1. A transforma în propria sa substanță materiile hrănitoare absorbite de organism. 2. A face asemănător, a se prezenta ca asemănător. ♦ A face asemănător cu sine (o naționalitate, un popor) prin ștergerea trăsăturilor caracteristice (limbă, obiceiuri etc.). 3. A dobîndi, a învăța, a-și însuși (idei, cunoștințe etc.). 4. (Fon.) A transforma un sunet prin influența unui alt sunet din apropiere. [< fr. assimiler, cf. it., lat. assimilare < lat. ad – la, similis – asemănător].

SINTAGMĂ, sintagme, s. f. Unitate sintactică stabilă, alcătuită dintr-unul sau mai multe cuvinte sau dintr-o locuțiune și constituind o parte a unei propoziții sau a unei fraze. «A trage nădejde» este un exemplu de sintagmă. ▭ Prin însăși existența lor, sintagmele sînt un element de stabilitate în limbă. GRAUR, F. L. 179.

SPECIFIC adj., s. 1. adj. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. s. v. însușire. 3. s. specificitate, (rar) tipicitate, tipism. (~ul artei.) 4. s. spirit. (~ul limbii noastre.) 5. adj. caracteristic, clasic, reprezentativ, tipic. (Un exemplu ~.) 6. adj. aparte, deosebit, particular, special, sui-generis. (Un gust ~.) 7. adj. caracteristic, obișnuit. (L-a primit cu amabilitatea ~.)

ASIMILA, asimilez, vb. I. Tranz. 1. A transforma în propria sa substanță materiile nutritive introduse în organism. Organismul asimilează alimentele. ▭ Asimilînd o oarecare cantitate de substanțe, celulele primesc o dată cu ele, rezerve care se închid în ele, ca o energie înmagazinată (potențială). ANATOMIA 224. 2. (Subiectul și complementul indică un grup social sau național) A absorbi, a face asemănător cu sine prin suprimarea trăsăturilor caracteristice (limbă, obiceiuri etc.). 3. (Cu privire la cunoștințe, idei etc.) A-și însuși, a-și apropria, a dobîndi. La matematici... învățasem... fără să asimilez nimic. GALACTION, O. I 15. 4. (Cu privire la persoane) A considera la fel, asemănător, egal (în drepturi) cu altă persoană. 5. (Fon.; despre sunete) A face asemănător sau identic cu sine însuși alt sunet aflat în apropiere. Cuvîntul «cunună» provine din «curună»; sunetul «n» din silaba a treia a asimilat sunetul «r» din a doua silabă. ◊ Refl. pas. «R» s-a asimilat cu «n».

Andrei Răspîndit și frecvent, de veche tradiție la români, Andréi reproduce numele pers. gr. Andréas, bine atestat în epoca greco-romană. În mod obișnuit explicat prin subst. andreia „bărbăție, curaj” (adj. andreios „curajos”), Andréas pare mai degrabă un hipocoristic în -as- (la origine, probabil sufix cu valoare hipocoristică) a unui nume pers. compus cu anér, gen. andrós „bărbat” (în vechea onomastică greacă asemenea compuse, atestate încă de la Homer, erau foarte numeroase și frecvente: Androgénes, Androdámas, Androklés, Androkrátes, Andrólaos, Andrómahos și Andromáhe „Andrómaca”, Androméda, Andrónikos -> Andrónic etc.). Numele grecesc, pătruns în latină (Andréas sau Andréa) și chiar în ebraică, se răspîndește rapid în lumea creștină datorită faimei unuia dintre cei 12 apostoli ai lui lisus. Probe lingvistice incotestabile dovedesc vechimea și popularitatea cultului lui Andrei și la români, bulgari, sîrbi, croați, albanezi. La noi, cultul creștin s-a grefat pe o serie de elemente păgîne vechi, credințe și rituri magice cunoscute și altor popoare europene. Cum 30 noiembrie este „cap de iarnă”, Andrei este considerat la noi mai mare peste lupi și alte fiare sălbatice (credințele și practicile legate de lupi, cei mai temuți dușmani ai turmelor, ocupă un loc deosebit în cadrul sărbătoririlor populare românești sau străine; de aici și numele de „lună a lupilor” pentru decembrie, ca în ceh. vlčenec mesic, lit. vilka menesis, germ. dialectal wolfmonat etc.). Noaptea de 30 noiembrie, un fel de jubileu al lupilor și strigoilor, este prilejul multor vrăjitorii și farmece dintre care interesant ni se pare, prin legătura cu semnificația inițială a numelui Andrei, obiceiul „făcutului de ursit” (tinerele fete încearcă să-și afle „ursitul” sau viitorul soț ori să-l determine, prin mijloace magice, pe flăcăul dorit să le ia de soție). Andréas a intrat în română în mai multe rînduri în perioade istorice diferite, astfel explicîndu-se diversele forme sub care este cunoscut la noi. Înainte de venirea slavilor, populația romanizată din Dacia a preluat numele din latina balcanică, unde circula cu siguranță printre creștini; din acea epocă ne-au rămas pînă astăzi, formele Îndréa și Undreá, ca denumiri populare ale lunii decembrie (interesant de amintit că nume asemănătoare apar și în multe alte limbi: în dialectele sarde Santandria și în unele regiuni din Spania Sanandrés, ambele pentru luna noiembrie, în albaneza de sud Shëndre sau Shënëndré, în slavonă Andreisciak, în dialectele germ. Andreismaint etc.). În general se consideră că onomastica românească nu a păstrat nimic din latină, în acest caz însă Îndréa și Undreá infirmă regula. Corespondente românești perfecte ale lat. Andréa, formele amintite au circulat cu siguranță și la noi ca nume de persoană o bună bucată de vreme, argumentul hotărîtor fiind însuși existența cuv. îndreá – decembrie „luna lui Andrei”, lucru clar în conștiința populară. Cum se explică atunci absența acestor nume în vechile noastre documente? Răspunsul ni se pare simplu: prin însăși natura acestor documente. Scrise în slavonă, de buni cunoscători ai acestei limbi, primele noastre acte nu puteau să includă o formă Îndreá din cel puțin două motive: numele personale românești erau redate în forma bisericească oficială, adică cea slavonă, iar pe de altă parte, numele oamenilor din păturile de jos ale poporului apar ceva mai tîrziu în documente (reamintim că *Îndreá a putut circula numai ca nume al onomasticii populare). Totuși urme au rămas în antroponimia noastră documentară; Îndreiu și Îndriiu erau probabil în sec. 17 forme populare hibride, în care prima parte corespunde formei vechi, iar finalul, celei slavone oficiale. Necunoscînd poziția accentului, nu putem lua în discuție formele ardelenești Indrea (din 1469), Indre etc. Pentru a doua oară, numele grecesc intră la noi prin influența slavă (slavona bisericească sau contactul direct cu popoarele slave vecine, bulgari, sîrbi, croați, ucraineni), întîi amestecîndu-se cu formele vechi, apoi înlocuindu-le definitiv. Luînd în considerație și influența maghiară manifestată în Transilvania sau creațiile românești, ajungem la un număr destul de mare de nume care aparțin „familiei” lui Andrei: Andrii, Andriaș, Andrieș, Andreiaș, Draia, Andrica, Andricu (și nume de familie), Andriță, Andriuță, Andru(1), Andruțu, Druțul, Andrișor, Andreucă, Andraș, Andreș, Ondraș, Andora, Andreica, Andreicuță, Andreca, Anderca, Andrușca etc.; influența occidentală modernă a adus formele fem. Andreina și Andreea. ☐ Engl. Andrew, fr. André, Andrée, germ. Andreas, Endres, fem. Andréa, it. Andréa (masc.), sp. Andres, Andrea, magh. András, Andor, Endre, fem. Andrea, bg., rus. Andréi, scr. Andriia etc. Hipoc. engl. Dandy [dendi] a devenit cuvînt comun (era la modă în vremea lui Byron), a ajuns și în română, unde este folosit cu sensul „tînăr elegant, de o eleganță uneori exagerată”. ☐ Revoluționarul Andrei Șaguna, poetul Andrei Mureșanu, scriitorii André Chénier, André Gide, André Maurois, Ády Endre, pictorii Andrei Rubliov, Andrea del Sartro (sub alt nume devenit eroul unei drame de A. de Musset), Andrea di Cione sau Verrocchio, fizicianul André Marie Ampère etc. ☐ Poemul eminescian Andrei Mureșanu; Andrei Bolkonski, unul dintre eroii celebrului roman Război și pace de Lev Tolstoi, Andrea Chénier din opera cu același nume de Umberto Giordano (eroul este poetul francez amintit), Andrew din romanul lui W. Scott, Rob Roy, Andrée din ciclul proustian În căutarea timpului pierdut.

*UZ (pl. uzuri) sn. 1 Întrebuințare, folosire: a pierdut de mult un ochiu și ~ul comod al mîinii drepte (CAR.) ¶ 2 În spec. Întrebuințarea obicinuită sau excepțională a unui cuvînt, a unei expresiuni, de către marea mulțime a populațiunii, cu toate că e uneori împotriva spiritului limbii ¶ 3 Datină, obiceiu; ~urile poporului la naștere ¶ 4 ⚖️ Dreptul de a se folosi însuși de un lucru care este și rămîne proprietatea altuia ¶ 5 Experiența în societate, obicinuința de a trăi între oameni, știința de a se purta în lume și deprinderea de a cunoaște obiceiurile oamenilor [lat. usus, cu înțelesurile fr. usage].

simplitate sfs [At: MUMULEANU, C. 6 / V: (înv) sem~ / E: simplu + -itate] 1 Stare a ceea ce este compus din elemente esențiale, comportând puține adaosuri Si: simplicitate (1), sobrietate (9), (înv) simpleță (1). 2 Lipsă de ornamente Si: simplicitate (2), sobrietate (10), (înv) simpleță (2). 3 (Pex) Lipsă de strălucire Si: modestie, simplicitate (3), (înv) simpleță (3). 4 Caracterul a ceea ce este alcătuit din puține feluri de mâncare (și din mâncare puțină) Si: frugalitate, (înv) simpleță (4). 5 Caracterul a ceea ce este pe înțelesul tuturor, semănând sau confundându-se cu aspectul vorbit (sau scris) obișnuit al limbii Si: simplicitate (4), (înv) simpleță (5). 6 Lipsă de artificialitate, de afectare etc. Si: modestie, (înv) simpleță (6). 7 Însușire de a comporta o calitate inferioară Si: (înv) simpleță (7). 8 Caracterul a ceea ce are un preț relativ mic Si: (rar) ieftinătate, (înv) simpleță (8). 9 Caracterul a ceea ce este fără prea mare valoare sau fără pretenție Si: modestie, (înv) simpleță (9). 10 Caracterul a ceea ce se bazează pe mijloace materiale și spirituale reduse Si: modestie, simplicitate (5), sobrietate (3), (înv) simpleță (10). 11 Caracterul a ceea ce are o structură cu puține elemente Si: simplicitate (6). 12 Trăsătură a ceea ce este necomplicat și lesne de înțeles, de rezolvat, de făcut, de manevrat etc. Si: facilitate, simplicitate (7), (rar) lesniciune, ușurință, ușurătate Vz accesibilitate. 13 Însușire (a cuiva sau a ceva) de a fi sincer, lipsit de afectare etc. Si: cinste, sinceritate, simplicitate (8), (liv) franchețe, lealitate, loialitate, (înv) prostie, prostime, sadacat, simpleță (11). 14 Însușire (a cuiva sau a ceva) de a fi natural Si: degajare, dezinvoltură, naturalețe, (liv) nonșalanță, spontaneitate, simplicitate (9), simpleță (12). 15 Naivitate. 16 Însușirea unei persoane de a fi fără prea multă știință de carte, fără cultură Si: ignoranță, incultură, (înv) simpleță (14). 17 Lipsă de rafinament Si: simplicitate (10), (înv) simpleță (15). 18 Stare a ceea ce este format dintr-un singur element sau din elemente de același fel. 19 Caracterul a ceva nedivizibil în elemente de natură diferită.

LIMBAJ, limbajuri, s. n. 1. Procesul de exprimare a ideilor și sentimentelor prin mijlocirea limbii (II 1); vorbire. Limbajul este instrumentul necesar al gîndirii. Dar de aici nu rezultă că procesul gîndirii se reduce la limbaj, că a gîndi înseamnă a vorbi tare sau în gînd. Deosebirea dintre gîndirea însăși și expresia ei verbală se vede din faptul că aceeași idee poate fi exprimată în diferite limbi. PSIHOLOGIA 135. 2. Limbă (II 1). O carte povestește, în limbaj simplu, despre istoria Armatei Sovietice. STANCU, U.R.S.S. 34. Vorbele lui atinseră inima acelei femei; ea auzea vorbindu-se un limbaj care îi era cunoscut. BOLINTINEANU, O. 421. ♦ Fel de a se exprima, mod specific sau caracteristic de exprimare a sentimentelor și gîndurilor, în cadrul limbii comune sau naționale. În genul dramatic, limbajul are tot rolul: prin el se zugrăvește personajul. IBRĂILEANU, SP. CR. 237. ◊ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretențios, limbă obișnuită; b) fig. mijloc, bază de înțelegere. Putința delegaților care reprezintă diferite țări, de a se înțelege, de a găsi un limbaj comun, provine din unitatea intereselor vitale ale tineretului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2740. ♦ Fig. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. O iubire foarte eterică, alcătuită... din declarații timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. REBREANU, I. 63. Arta a fost limbajul unei anumite clase. IONESCU-RION, C. 39. ♦ (Impropriu) Ramificație a limbii naționale unice. Caragiale dă dovadă... de perfecta lui cunoaștere a limbajului de mahala. IBRĂILEANU, S. 61. – Variantă: (învechit) limbagiu (ODOBESCU, S. III 89, GHICA, S. 150, NEGRUZZI, S. I 278) s. n.

verb s.n. 1 (gram.) Parte de vorbire care exprimă o acțiune, o stare sau o transformare (progresivă) a subiectului și care se caracterizează prin flexiune proprie, numită conjugare. ◊ Verb absolut v. absolut. Verb activ v. activ. Verb ajutător v. ajutător. Verb auxiliar v. auxiliar. Verb cauzativ v. cauzativ. Verb copulativ v. copulativ. Verb de declarație v. declarație. Verb denominativ v. denominativ. Verb reflexiv dinamic v. dinamic. Verb reflexiv eventiv v. eventiv. Verb neregulat v. neregulat. Verb predicativ v. predicativ. Verb reflexiv v. reflexiv. Verb regulat v. regulat. Verb semiauxiliar v. semiauxiliar. Verb semideponent v. semideponent. 2 (la sg.) Fel, mijloc de exprimare; cuvînt, limbaj. Să-mi fie verbul limbă De flăcări ce distrug (ARGH.). 3 (teol.) Iisus Hristos; Cuvîntul. Verbul care însuflețește întreaga creațiune... este Cristos însuși (VIANU). 4 (inform.) Parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui computer. • pl. -e, (înv.) -uri, m. -i. și (înv.) verbum s.n. /<fr. verbe, it. verbo, lat. verbum, -i „cuvînt”.

Limbile lui Esop – Această expresie s-a născut dintr-o întîmplare al cărei erou ar fi fost însuși vestitul fabulist grec (vezi Esopia, ed. ESPLA, 1956, pag. 65-67, „Biblioteca pentru toți”). Se știe că la început Esop a fost sclav. Într-o zi, Xantos, stăpînul său, i-a poruncit să-i cumpere din piață ceea ce este mai bun. Esop a adus numai limbi, le-a gătit în toate felurile și a explicat: – Ce poate fi mai bun decît limba? Este legătura cu viața, cheia științelor, organul adevărului și rațiunii. Cu ajutorul limbii construim, învățăm, conducem, lăudăm… Atunci, stăpînul Xantos, care voia să-l pună în încurcătură, i-a cerut să-i cumpere ceea ce este mai rău. A doua zi, Esop a servit la masă tot numai limbi, spunînd: – Limba este mama gîlcevilor, doica proceselor, izvorul războaielor, organul greșelilor și al calomniei. Cu ajutorul ei bîrfim, blestemăm, pîngărim, distrugem… De atunci expresia „limbile lui Esop” desemnează posibilitatea de a înfățișa același lucru sub două aspecte contrare: de alb și negru, de bine și rău, de laudă și critică. LIT.

SPIRIT ~e n. 1) Factor ideal al existenței, principiu imaterial interpretat ca fiind produs superior al activității creierului omenesc; conștiință; gândire; duh. 2) Rezultat al activității creierului omenesc; minte; rațiune; intelect. 3) Capacitate intelectuală; aptitudine de imaginare; istețime a minții; deșteptăciune; talent; inteligență. * ~ inventiv ingeniozitate. (Om) cu (sau de) ~ a) (om) cu mintea ageră; b) (om) spiritual, cu umor. 4) Factură psihică și morală; fire; caracter; natură. ~ progresist. ~ critic. ◊ ~ universal (sau enciclopedic) persoană care posedă cunoștințe multiple în diverse domenii. Prezență de ~ însușire de a se orienta imediat într-o situație neașteptată. În ~ul vremii așa cum dictează actualitatea. ~ul limbii specific prin care se caracterizează o limbă. În ~ul legii respectând legea. 5) Persoană considerată sub raportul activității sale intelectuale. ~e mari. 6) Modalitate de gândire sau de comportare care constituie esența unei persoane. 7) Opinie publică; părere a colectivității. 8) Factor imaterial, identificat cu divinitatea și opus materiei; duh. 9) rel. Ființă imaginară, creată de fantezie, care provoacă spaimă; stafie; vedenie; nălucă; fantomă. 10) (în superstiții) Suflet al unui mort; duh; strigoi; stafie. 11) la pl. Vorbă de duh; banc; anecdotă. * A face ~e a spune glume; a glumi. /<lat. spiritus, fr. esprit, germ. Spiritus

SPIRIT, (2, 3, 5, 10, 11) spirite, s. n. 1. Minte, rațiune, intelect. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului. SADOVEANU, E. 62. Știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, experiență, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Expr. (A avea) prezență de spirit v. prezență. 2. (Urmat de diverse determinări calificative) Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punct de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. Fiind un spirit tiranic, ținea să facă după cum voia el. ANGHEL, PR. 82. Această dezvoltare intelectuală a dat naștere unor spirite alese, unor talente mari. GHEREA, ST. CR. II 218. Lucrul nou, neuzitat, deșteaptă totdeauna răutatea spiritelor mici. ALECSANDRI, S. 38. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii ale cunoașterii. Pe atunci era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare, în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. Spiritele erau ațîțate. SADOVEANU, O. I 419. În Moldova... apăsarea spiritelor fu mai blîndă. KOGĂLNICEANU, la IBRĂILEANU, SP. CR. 17. 4. Inteligență, deșteptăciune, agerime intelectuală; istețime; capacitate de imaginație, fantezie. M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o discuție. CAMIL PETRESCU, U. N. 17. Nimeni, după dînsa, ca dînsa nu a avut frumusețe, spirit, talente. BOLINTINEANU, O. 271. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, deștept, inteligent; (om) spiritual, cu humor, cu haz. N-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit. CAMIL PETRESCU, U. N. 148. Egumenul era un om cu spirit. BOLINTINEANU, O. 434. Era un tînăr de spirit, avînd toate calitățile și toate defectele juneții. NEGRUZZI, S. I 110. 5. Glumă, anecdotă; ironie. Vai ce tip afectat și cum ține să facă spirite cu orice preț. VLAHUȚĂ, la CADE. 6. Mod, fel de a gîndi, de a se manifesta, de a acționa; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. Greșeli care nu au nimic comun cu spiritul dialectic de critică. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 11/6. Spiritul milităresc i-a pătruns atît de adînc în fire, încît dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată. REBREANU, P. S. 84. În orașele mari... spiritul public e veșnic pus în mișcare de o noutate emoționantă. VLAHUȚĂ, O. A. 245. Grecii și latinii... prefac [civilizația egipteană] după spiritul lor. RUSSO, O. 66. ◊ Spirit de partid (sau partinic) = conștiința apartenenței politice la partidul clasei muncitoare, conformitate cu linia, cu teoria, cu ideologia partidului; disciplină de partid. Spirit de partid... înseamnă luarea unei atitudini clare, hotărîte, fără echivoc, de partea proletariatului, de partea cauzei sale. LUPTA DE CLASĂ, 1949, nr. 4, 53. Spiritul de partid în arta realismului socialist ne ajută să alegem și să redăm acel material luat din viață care duce la dezvăluirea tipicului. V. ROM. mai 1953, 200. Spirit de clasă = conștiința apartenenței la o anumită clasă socială. Spirit de grup (sau de castă, de cerc, de gașcă etc.) = tendință de a acționa pe ascuns, în grup restrîns, în afara intereselor colectivității (și împotriva lor), pentru realizarea unor interese strict personale sau de grup. ◊ Loc. adv. În spiritul... = în concordanță cu..., conform cu... Nu numai masa membrilor de partid, dar întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă. REZ. HOT. I 23. În spiritul vremii = în conformitate cu modul de a gîndi, cu concepția unei colectivități sociale într-un moment istoric dat. În spirit critic și autocritic = ținînd seama de critică și de autocritică. 7. Caracter particular, specific, trăsătură caracteristică a ceva. Spiritul unei limbi. ♦ Conținutul, sensul real a ceva. Spiritul legilor. ▭ A te adăpa din izvorul artei populare înseamnă a-ți însuși spiritul însuși al creației populare. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 2/4. 8. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gîndi, de a se manifesta al cuiva. Spiritul de omenie și de dreptate. SADOVEANU, E. 24. Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător. C. PETRESCU, Î. II 67. Spiritul lui de observație... îl făcu să înțeleagă cît e de greu să răzbați și să ajungi a însemna ceva între ai tăi cînd ești atît de sărac. VLAHUȚĂ, O. A. 101. A fi un bun ministru... se cere... S-ai spiritul de cîrmă: prin mare socotire Să-ntîmpini orice rele, orice nemulțumire. BOLINTINEANU, O. 135. 9. (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase; adesea urmat de determinarea «absolut») Element considerat ca factor de bază al universului (opus materiei), identificat cu divinitatea. [După Platon] în afară de lumea noastră există o lume ideală, transcendentă, lumea esențelor pure și ideale ale lucrurilor. Omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. Din această lume ideală a spiritului pur, omul cade pe pămînt. GHEREA, ST. CR. II 19. 10. (În concepțiile mistico-religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, arătare, fantomă. Nu pot să-mi închipui că a venit un spirit, o fantomă, a intrat noaptea în casa de fier a laboratorului. BARANGA, I. 207. 11. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației.

STUDIA, studiez, vb. I. Tranz. 1. A depune o muncă intelectuală susținută, pentru însușire de cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu; a învăța. Cum? știi latinește, domnule? Ai studiat desigur această limbă la colegiu? GHICA, S. 163. 2. A observa cu atenție, a examina din toate punctele de vedere; a analiza, a cerceta. Te înțeleg eu de cînd te studiez și te sfătuiesc să fii serios. SADOVEANU, P. M. 118. Se apucă să studieze harta frontului cu o atenție înfrigurată. REBREANU, P. S. 101. A doua zi după teatru... Titu imita gesturile acestuia, văzute și studiate din stal. BASSARABESCU, S. N. 49. I-am studiat la masă pe toți și i-am găsit... destul de buni de pus pe scenă. ALECSANDRI, T. I 293.

cătun (cătune), s. n. – Grup de așezări țărănești, sat. – Mr. cătună, megl. cătun. Unul din cuvintele cele mai discutate din vocabularul rom. Este cuvînt comun tuturor limbilor balcanice: katunt (var. katund(i), kotun) „sat; casă de țară”; ngr. ϰατοῦνα „cort; tabără de corturi”; sl. katunĭ „tabără”; sb. katun „cătun de ciobani; stînă”; bg. katun „colibă”; katunar „cătun”; katunište „tabără de țigani nomazi”; țig. katuna „cort”. Totuși, termenul nu se explică prin nici una din aceste limbi; astfel încît este nevoie să i se caute originea în alte fonduri lingvistice. Opiniile sînt foarte variate, și însăși varietatea lor indică inconsistența criteriilor posibile și lipsa de documentare cu care trebuie luptat. Miklosich a epuizat el singur posibilitățile cercetării, afirmînd că este vorba de un cuvînt de origine albaneză (Fremdw., 97), romînă (Wander., 8), turcă (Türk. El., I, 329), italiană (Alb. Forsch., II, 10) sau autohtonă (Slaw. El., 10). În general se consideră că este cuvînt autentic alb., adică al v. ilire (Meyer 183; Vasmer, Studien zur alb. Wortforschung, 28; Jokl, IF, XXXIII, 420; Philippide, II, 703; Skok, ZRPh., L, 519; DAR; cf. observațiile împotriva acestor opinii ale lui Rosetti, II, 113), și bazată pe o rădăcină indoeurop. *ka-ton. Treimer, Slavia, III, 450, presupunea o der. din avară; iar Densusianu, GS, VII, 90 propunea un iranian *katun „locuință subterană”. Mai prudent Berneker 494 se limitează să o califice drept „Balkanwort”. În sfîrșit, Rohlfs, EWUG 949 se gîndește la tc. osmanli katan „țarc”, ipoteză în care coincide cu Șeineanu, II, 96. Numai Jirecek, Geschichte der Serben, I, 156 (bazîndu-se fără îndoială pe una din multele opinii ale lui Miklosich) a propus etimonul it. cantone, pe care cercetătorii nu par a-l accepta, și care totuși se poate să fi intrat de foarte timpuriu în gr. (pentru pierderea lui n, cf. it. confetto › ngr. ϰουψίτον), și de acolo în celelalte limbi balcanice.

MINORITATE, minorități, s. f. 1. Partea (cea) mai mică sau numărul (cel) mai mic de ființe sau de lucruri dintr-o colectivitate împărțită în două; cei mai puțini, cele mai puține. ♦ (Mai ales determinat de «națională») Populație de naționalitate diferită și în număr mai mic față de națiunea de bază a unui stat. Limba romînă devine un mijloc de comunicare nu numai între romîni și celelalte minorități naționale, ci și între ele înseși, de la una la alta. IORDAN, L. R. 19. ◊ Loc. adv. (Construit cu verbele «a fi», «a se afla», «a cădea» etc.) În minoritate = în număr (mai) mic; în inferioritate numerică. 2. (Franțuzism învechit) Minorat. Salutînd pre doamna Ruxanda de regentă în vremea minorității fiului ei, proclamară pre Bogdan de domn. NEGRUZZI, S. I 160.

corăbiele Ca subtitlu, s-ar putea adăuga : sau cum se strică o etimologie. ȘIO explică, simplu și convingător, pluralul corabiele, prin tc. korabiye, bg. корабйя), (în РСБКЕ se notează курабйя), s.-cr. gurábija (vezi și Scriban). La CADE, situația se schimbă, cuvîntul devine corăbia. Ce e drept, am auzit în București pronunțarea corăbiele. Dar citatul (din Alecsandri) pe care se bazează CADE apare la ȘIO sub forma corabiele. Definiția la CADE este : „un fel de zaharica, numită și corăbioară”, din cauza formei asemănătoare cu o corabie. Aceasta nu-l împiedică pe CADE să accepte etimologia din turcește ! DA preia ambele citate din ȘIO (totuși pentru unul dintre ele trimite la CADE, iar pentru celălalt direct la Alecsandri) și acceptă etimologia turcească, presupunînd o influență a rom. corabie numai pentru varianta corăbioară. Lucrul cel mai bizar este că însuși Șăineanu, în DU, deși de astă dată prezintă ca formă romînească nu corabia, ci corabea, abandonează explicația prin limba turcă și scrie în loc de etimologie : „Lit. prăjitură în formă de corabie (v. corăbioară)”. În sfârșit, deși între timp explicația justă a fost reluată și precizată de Bogrea, DR, IV (1927 ), p. 801-802, totuși DLRM, făcînd, ca în multe alte cazuri, un pas mare înapoi, nu mai știe nimic de originea balcanică a cuvîntului și consideră că e vorba pur și simplu de un derivat de la corabie. Dar cuvintele rominești de felul lui corabie nu au diminutive, în -ea, ci în -ioară, -iuță etc. Avînd în vedere că în nici una din limbile balcanice nu se poate pune în legătură cuvîntul nostru cu „corabie” (în turcește pentru că numele corăbiei, gemi, nu seamănă de loc cu numele prăjiturii, în bulgară și în sîrbă pentru că numele prăjiturii este menținut distinct de al corăbiei), și în plus ținînd seamă că originalul este arab (cum arată Ronzevalle, p 122), se înțelege că asocierea cu corabie nu s-a putut face decât în romînește. Aceasta înseamnă că, dacă într-adevăr prăjitura a căpătat forma de corabie (Bogrea, loc. cit., admite faptul), avem aici un nou exemplu de influență a limbii asupra realității pe care o îmbracă (vezi mai jos holeră).

ASIMILA, asimilez, vb. I. 1. Tranz. A transforma în propria substanță materiile nutritive introduse în organism. 2. Refl. și tranz. A se integra sau a face să se integreze în alt grup social sau național prin pierderea trăsăturilor caracteristice proprii (limbă, obiceiuri etc.) 3. Tranz. a considera egal, asemănător cu altă ființă, cu alt obiect, cu alt fenomen. 4. Tranz. A-și însuși cunoștințe, idei etc. 5. Tranz. și refl. (Fon.) A (se) transforma sub influența altui sunet, aflat în apropiere. 6. Tranz. A introduce în procesul de fabricație produse noi, o tehnologie nouă etc. – Din fr. assimiler, lat. assimilare.

ASIMILA, asimilez, vb. I. 1. Tranz. (Fiziol.) A transforma materiile nutritive introduse în organism în substanțe proprii organismului. 2. Refl. și tranz. A se integra sau a face să se integreze în alt grup social sau național prin pierderea trăsăturilor caracteristice proprii (limbă, obiceiuri etc.). 3. Tranz. A considera egal, asemănător cu altă ființă, cu alt obiect, cu alt fenomen. 4. Tranz. A-și însuși cunoștințe, idei etc. 5. Tranz. și refl. (Fon.) A (se) transforma sub influența altui sunet, aflat în apropiere. 6. Tranz. A introduce în procesul de fabricație produse noi, o tehnologie nouă etc. 7. Tranz. și refl. (Psih.) A (se) integra într-un set de stimuli cunoscuți anterior. – Din fr. assimiler, lat. assimilare.

baci (baci), s. m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s. m. (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).

HOLOFRAZĂ s. f. (cf. fr. holophrase, gr. holos – întreg, phrasis – frază): cuvânt care exprimă el însuși sensul unei întregi propoziții sau fraze; frază alcătuită dintr-un singur cuvânt. Apare într-un anumit stadiu de dezvoltare a limbii (în copilărie). Copiii mici vorbesc în h., adică în enunțuri de un cuvânt.

MĂRGINI vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un lucru, o suprafață etc.) A forma marginile, limitele ; a contura, a încadra. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU O. I, 148, cf. id. N. 37. Îndată cucoana Cristina ridică bărbia și scoate din cutele capotului ochelari mărginiți cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Iepuri roșcați se strecurau țupăind. . ., apoi se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. id. O. I, 64. Curgea șanțul șoselei pe dreapta și pe stînga, mărginind drumul ca două linii groase de cărbune. ARDELEANU, U. D. 171. Cum treci linia ferată de cealaltă parte a gării. . ., printre aleele mărginite de arbori și flori, apare clădirea gospodăriei agricole de stat. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 758. ♦ A stabili anumite limite ; a limita. Lungimea coșeriului nu este hotărîtă. . . ., însă moldovenii o mărginesc făcînd coșerile după puterea gospodariului. I. IONESCU, C. 167/4. ♦ Refl. A se învecina. Rîpa răsăriteană a lacului se mărginea cu codrii Tigheciului. ASACHI, S. L. II, 113. Și au ieșit și din țeara Împâratului-Verde, care să mărginea cu împărăția zînelor. RETEGANUL, P. II, 11. 2. (Prin Transilv.) A tăia marginile unei scînduri; (regional) a feti, a dungălui. Cf. ALR II 6 461/192, 228, 346, 353, 365. 3. (Învechit) A defini, a preciza, a fixa. Slovenii, . . . cînd vreau să mărginească vrun lucru, se întrăbuințeazâ cu pronumele arătătoriu. MAIOR, IST. 244/26. Numirea leului mărginit în curs dă 40 parale este o legiuire sprijinită pe cursul monedilor dă aur și argint (a. 1 836). doc. ec. 640. ◊ R e f l. p a s. La români mai tare se hotărește sau mărginește lucrul punînd articulu după nume, decît întru alte limbi, în care articulu se pune înainte de nume. MAIOR, IST. 243/34. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se hotărî. Imperatul Domițian se mărgini ca însuși cu capul său să meargă asupra dachilor. MAIOR, IST. 3/3. 4. A reduce, a restrînge, a limita. Fu mărginit numai în posesiunea unei părți din Podolia. ASACHI, S. L. II, 34. Iar oștile moldovene. . . le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I, 143, cf. 61. Și. . . nu a luat el. . . obligațiunea de a-și mărgini libertatea sa acolo unde ea începe a lovi libertatea celorlalți? GHICA, S. 202. Acei care profesează alungarea cercetării cauzelor din speculațiunile cugetării mărginesc ei singuri știința și o reduc la o simplă nomenclatură. MACEDONSKI, O. IV, 130. Activitatea politică și ideologică a lui N. Bălcescu, deși mărginită de condițiile istorice în care a trăit, s-a sprijinit pe un adînc sentiment patriptic. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1, 108. ◊ Refl. pas. Numărul școlarilor însă a trebuit să se mărginească din pricina strîmtorării încăperilor. CR (1 834), 91¹/32. ♦ R e f l. A se limita, a se rezuma. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164, cf. 414. Omul care se mărginește numai în sfera cugetărilor sale, rămîne în veci în mîndra sa sărăcie. MARCOVICI, C. 38/3, cf. id. D. 10/7. Nevoia silindu-l iarăși l-au îmbărbătat de a nu să mărgini într-atîta. DRĂGHICI, R. 42/15. Îngrijirea de livezile încheiete în luna lui februarie se mărginește întru a curăți pomii de crengile cele uscate. I. IONESCU, C. 15/25. Ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342, cf. IV, 418/13. Nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi. . ., a mai adus și tarafuri de lăutări. CARAGIALE, O. II, 254, cf. IV, 145. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III, 22. Am avea multe de zis, dar le lăsăm pentru altă dată, acum ne mărginim la cîteva cuvinte. GHEREA, ST. CR. II, 73. În autobiografia sa nu se mărginește numai la înșirarea datelor care-l priveau personal, bul. com. ist. ii, 156. Legătura între organele de conducere și membrii cooperativei nu se poate mărgini numai la discutarea problemelor în adunările generale. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 697. Se mărgini să-l privească țintă în ochi. . ., apoi întoarse spatele. C. PETRESCU, A. R. 19. Mă voi mărgini la un singur punct. LL I, 7. Mă mărginesc a spune. . . CONTEMP. 1 957, nr. 566, 5/3. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică momente sau perioade de timp) O vedeți colo, colo în vale. . ., Unde păstorul zilele sale în paza turmei le mărginește, ALEXANDRESCU, O. I, 163. Mi-am mărginit toți anii copilăriei la țară. SAHIA, U.R.S.S. 18. ♦ R e f l. (Rar) A se stăpîni, a se înfrîna. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 5. (Neobișnuit) A fixa (cuiva) domiciliu forțat. Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă. . ., îl mărginea în casă sau la moșie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. GHICA, S. X. 6. (Regional) A urmări. PAMFILE, J. II, 153. Te mărginesc din urmă. id. ib. 7. (Regional; complementul indică vite) A paște pe marginea unui ogor sau a unui drum. Com. din CUZDRIOARA-DEJ. – Prez. ind.: mărginesc. – Și: (neobișnuit) mărginá vb. I. LB. – V. margine.

GREC¹, GREACĂ, greci, grece, adj. Originar din Grecia, propriu Greciei sau grecilor, al grecilor. Poporul grec. Cultura greacă. Limba greacă. ▭ Negustorii greci au pătruns adînc în Dacia, pe apele Dunării sau pe drumurile naturale de pe malurile rîurilor. IST. R.P.R. 27. Poarta însăși era cuprinsă între casa cu pridvor a egumenului grec al mînăstirii și curtea unui slujbaș. CAMIL PETRESCU, O. I 190. ♦ (Substantivat, f.) Limba greacă.

singur În unele părți din nordul țării, singur apare cu înțelesul de „dumneata”, vezi de exemplu S. Dumistrăcel, „Limba romînă”, 1961, p. 239-240 : sîngur nu vii cu noi ? (din raionul Dorohoi). Este fără îndoială un calc după magh. maga, care înseamnă și „însuși”, „singur”, și „dumneavoastră”. Vezi de altfel și gr. αὐτός, lat. ipse, care înseamnă și „însuși” și „stăpîn” (în graiul sclavilor).

Nevasta lui Cezar (sau „Ca nevasta lui Cezar”) începutul unui adagiu latin, care astăzi nu se mai citează nicăieri în limba de origine. Adagiul, în forma lui completă, este: „Nevasta lui Cezar trebuie să fie deasupra oricăror bănuieli!” Autorul acestei faimoase fraze este însuși Caius Iulius Caesar, după cum povestesc istoricii Plutarh (în Viața lui Cezar, X) și Suetoniu ( în Iuliu Cezar, 74): Generalul roman își repudiase soția, Pompeia, pe motivul că într-o zi (era atunci un fel de sărbătoare rezervată numai femeilor), Clodius a pătruns în apartamentele ei, deghizat, purtînd costumul unei cîntărețe din harpă. Chemat ca martor, Cezar – contrar așteptărilor – nu i-a adus acuzații lui Clodius. Surprins, magistratul l-a întrebat atunci pe Cezar de ce și-a părăsit soția. La care el a răspuns: „Fiindcă nevasta lui Cezar nici bănuită nu trebuie să fie!” Fraza aceasta și-a extins dreptul de folosință peste granițele căsătoriei, putînd fi utilizată cu privire la o persoană asupra căreia nu trebuie să planeze nici cea mai mică bănuială, datorită funcției sau poziției ei în societate. IST.

SPECIFIC adj., s. 1. adj. caracteristic, definitoriu, distinct, distinctiv, dominant, particular, propriu, tipic, (înv.) însușit. (Notă, trăsătură ~.) 2. s. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (~ acestui proces este...) 3. s. specificitate, (rar) tipicitate, tipism. (~ artei.) 4. s. spirit. (~ limbii noastre.) 5. adj. caracteristic, clasic, reprezentativ, tipic. (Un exemplu ~.) 6. adj. caracteristic, obișnuit. (L-a primit cu amabilitatea ~.) 7. adj. aparte, deosebit, particular, special, sui-generis. (Un gust ~.)

COMPARATIV, -Ă adj. Bazat pe comparație; care face, stabilește o comparație. ◊ Grad comparativ (și s.n.) = formă a adjectivului și a adverbului care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea între mai multe obiecte sau acțiuni care au aceeași însușire sau între însușirile aceluiași obiect sau ale aceleiași acțiuni în momente diferite. ◊ Metodă comparativă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, constînd în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nescrise, prin compararea metodică a unor fapte corespunzătoare de mai tîrziu din diferite limbi existente. [Cf. lat. comparativus, fr. comparatif].

batjocură (batjocuri), s. f. – Luare în rîs, bătaie de joc. De la a bate joc (cf. a bate 36). În vechime se folosea în acest sens cu pl. jocuri, cf. le este lor a batere jocuri pre creștini, Miron Costin; pe baza acestui pl. batjocuri (< bate jocuri) s-a format din nou un sing. batjocură. În privința asocierii ambilor termeni a bate și joc, explicația pare dificilă; există și în mai multe limbi sl. (cf. DAR). Explicația sugerată anterior de către Pușcariu 176, în legătură cu o combinație de tipul it. baiocco sau bazzecola, este lipsită de fundament, și însuși autorul a renunțat la ea, în DAR. Menționăm că Cihac, II, 638, se referă la ngr. βαγορίζω „a insulta”. Din rom. provine săs. „bažokurin” „a-și bate joc”.

GERMAN¹, -Ă, germani, -e, adj. Care este propriu germanilor, a(l) germanilor; originar din Germania. Limba și literatura germană. Poporul german. ▭ Delegația sovietică propune să se pornească de la premisa că problema germană este în primul rînd o chestiune a poporului german însuși, a germanilor înșiși. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2886.

COMPARATIV, -Ă, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparație, pe stabilirea de raporturi între diferite fenomene; care stabilește sau servește pentru comparație. ◊ Grad comparativ (și substantivat, n.) = unul dintre gradele de comparație ale adjectivelor și ale adverbelor, care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau acțiuni) cu aceeași însușire sau caracteristică ori a aceluiași obiect (sau a aceleiași acțiuni) în momente diferite. Metodă comparativă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, care constă în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nefixate în scris, prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu, din două sau mai multe limbi existente. – Din fr. comparatif, lat. comparativus.

COMPARATIV, -Ă, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparație, pe stabilirea de raporturi între diferite fenomene; care stabilește sau servește pentru comparație. ◊ Grad comparativ (și substantivat, n.) = unul dintre gradele de comparație ale adjectivelor și ale adverbelor, care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau acțiuni) cu aceeași însușire sau caracteristică ori a aceluiași obiect (sau a aceleiași acțiuni) în momente diferite. Metodă comparativă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, care constă în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nescrise, prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu, din diferite limbi existente. – Din fr. comparatif, lat. comparativus.

ÎMPILARE, împilări, s. f. Acțiunea de a împila; oprimare, asuprire. În curgerea timpurilor, acest popor... față de împilările unor domnii vitrege, față de asuprirea îndestulaților vieții și-a păstrat ființa cu limba și datinile. SADOVEANU, E. 24. Întrebuința creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, S. I 150. A face istoricul chestiunii rurale în țările romîne este a scrie însăși istoria a trei secole de împilări făcute poporului romîn. KOGĂLNICEANU, S. A. 209.

comparativ, ~ă [At: HASDEU, I. C. 98 / Pl: ~i, ~e / E: fr comparatif, lat comparativus] 1 a Care este bazat pe comparație (1). 2 a Care stabilește o comparație (1). 3 a Care servește unei comparații (1). 4-5 sn, a (Gnu; îs) Grad ~ Unul dintre gradele de comparație ale adjectivelor și ale adverbelor, care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau acțiuni) cu aceeași însușire sau caracteristică ori a aceluiași obiect (sau a aceleiași acțiuni) în momente diferite. 6 (Îs) Metodă ~ Metodă de cercetare în lingvistica istorică, care constă în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nefixate în scris, prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu, din două sau mai multe limbi existente.

LITOTĂ (< fr. litote < gr. litotis, micime) Exprimarea unei idei prin negarea contrariului, procedeu ce duce la o atenuare. Ex. Nu-mi displace pentru îmi place ; Nu-i greu pentru e ușor etc. „Măriunca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă.” (I. CREANGĂ, Amintiri din copilărie) Litota mai servește adesea și pentru a ascunde o modestie adevărată sau prefăcută. Ex. Nu sunt chiar așa de urît. (Corydon al lui Vergilius) în sensul că e frumos. Exagerînd micimea, ea apare uneori ca inversul hiperbolei. Între hiperbolă și litotă este o diferențiere cantitativă (hiperbola, mai mult, litota, mai puțin). Ex. Arde-n candelă-o lumină cît un sîmbure de mac, (M. EMINESCU, Călin) METAFORĂ (< fr. métaphore < gr. metaphora, deplasare) Figură de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvînt (expresie), la o altă semnificație, pe care cuvîntul sau expresia nu o poate avea decît în virtutea unei comparații. Socotită ca un element al limbajului estetic, prin excelență, al celui poetic, metafora, considerată de teoreticieni ca un transfer brusc între doi termeni, implică o comparație nedezvoltată, numai sugerată, din care termenul comparat lipsește. Termenul impropriu s-a substituit termenului propriu, de unde rezultă că într-o expresie metaforică există un înțeles ușor de intuit și un înțeles mai greu de intuit, sugerat. Ex. Sus pe deal Tăcutul crai Al nopții reci, Umbrind poteci, Se-nalță-n zori. (ȘT.O. IOSIF, Doina) S-a ivit pe culme Toamna, Zîna melopeelor Spaima florilor și doamna Cucurbitaceelor. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) Asupra metaforei s-au oprit teoreticienii încă din antichitatea greco-latină (Aristotel, Retorica ; Cicero, De oratore, Quintilian, Instituim oratoria). Ea a stîrnit interes și în teoria literaturii contemporane, care studiază, din diverse puncte de vedere, originea, categoriile și funcțiile metaforei. După retorii antici, metafora e o comparație prescurtată (similitudo brevior) concepție menținută și azi. Ea este un procedeu al limbii literaturii, ce imprimă stilului mai multă culoare, vioiciune, procedeu folosit îndeosebi de romantici și de simboliști. Socotită ca elementul de bază al exprimării poetice, dacă nu poezia însăși, metafora este mai interesantă, mai sugestivă atunci cînd substituirea e nouă și originală. Exprimarea metaforică este succintă și provoacă un proces imaginativ, în care stă tocmai efectul artistic al metaforei. Ex. Vin la geamul meu închis, Ca din basme și din vis, Toată noaptea cît veghez, Pînă-n miez și după miez, Valuri, ploi, ninsori de fluturi Purtînd chivăre și scuturi. (T. ARGHEZI, Parada) sau: În grădina-n care scriu, Cerne aur argintiu, O tipsie ca de jar, Spînzurată-ntr-un arțar. (T. ARGHEZI, Creion) Metaforic, Eminescu, în poemul Epigonii, îl numește pe Cichindeal, gură de aur, pe Al. Sihleanu, liră de argint, pe Donici, cuib de înțelepciune, iar pe Anton Pann, finul Pepelei.

MĂRI¹ vb. IV. (De obicei în opoziție cu a (se) micșora) I. R e f l. și t r a n z. (Cu sens dimensional, uneori cumulînd și ideea de cantitate) A deveni sau a face (mai) mare¹ (I). S-au apucat a tocmi cetatea ș-a o mări ș-a o lărgi. Neculce, L. 158. Este o apă mică curgătoare, pe care cu meșteșug prin închidere de porți, ca cu o stavilă, o măresc și o micșoresc. GOLESCU, Î. 96. Părule,. . . te-ai înălțat, te-ai mărit Mai presus de-ai tăi tovarăși. CONACHI, R. 204. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește. EMINESCU, O. I, 152, cf. id. N. 25. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă. . ., de ce merge se mărește. ISPIRESCU, L. 34. Își mărea ochii, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine. ARDELEANU, U. D. 75. Apele i se vor mări prin simpla lor depărtare de la locul de origine, înmulțindu-se parcă din ele însele. BOGZA, C. O. 89. Dar dealul se tot mărește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. Groapă în pămînt care se tot măre. ALR II 4 381/362. ◊ Refl. F i g. Cînta-voi ție în limbi, că se mări pînră la ceriu domniia ta. PSALT. HUR. 48^r/9. Mări-se pără în ceriu meserearea ta. PSALT. 109. II. R e f l. (Despre ființe) A se face (mai) mare¹ (II); a crește. Fetele s-au mărit. LM. Iară dacă se mai mări copilul, pustnicul se apucă și-l învăță să citească. ISPIRESCU, L. 147, cf. 122, id. M,. V. 4. Bietele fete mai nu ieșeau din casă singure, după ce se mai măreau. MOROIANU, S. 37. De cînd, maică, m-am mărit, Nimica nu ți-a lipsit. TEODORESCU, P. P. 576, cf. 418. S-a mărit măgarul, s-a micșorat samarul, se spune despre un copil care a crescut și i-au rămas hainele mici. Cf. ZANNE, P. I, 536. III. R e f l. și t r a n z. (Cu sens durativ) A (se) prelungi, a crește sau a face să crească (în timp). Durata zilei este mărită prin fenomenul crepusculei. DRĂGHICEANU, C. 91. Du-mâ, Doamne, de pe-aici, Unde sînt zilele mici, Că pe-aicea s-au mărit. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213. 1V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens cantitativ) A (se) face (mai) mare¹ (IV), a crește, a spori; s p e c. a crește ca număr, ca plafon, a (se) înmulți. Omul ce se însoară numai pentru ca să-și mărească starea niciodată nu ia soție bună. FILIMON, O. I, 97. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Aideți, mîndro, să fugim. . ., Că satul ni s-a mărit Și nu mai e de trăit. ALECSANDRI, P. P. 269. ♦ T r a n z. (în opoziție cu a scădea) A ridica. A mărit prețul. DDRF. V. T r a n z. și r e f l. (Cu sens intensiv) A (se) intensifica, a spori, a (se) dezvolta. Den întrebarea lui încredințară-se că, să iaste o credință, ea se și măreaște și micșureazâ, den vedeare și den nevedeare. CORESI, EV. 252. Pre orice meșteșug și pre orice știință vreamea le creaște și le măreaște, cînd necurmat să pun în lucrare (a. 1826). GCR II, 253/5, cf. ASACHI, S. L. I, 131. P-atuncea înflorea Vitejiile, știința și virtutea să mărea. PANN, E. I, 1/12, cf. HOGAȘ, DR. II, 16, CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/1. Aceasta va da posibilitatea să se mărească productivitatea muncii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 393. [Vîntul] s-a mărit. ALR SN III h 793/414. VI. (Cu sens calitativ) 1. T r a n z. A da cinstea, considerația cuvenită ; a stima, a prețui, a preamări, a glorifica, a proslăvi (pe cineva sau ceva). Atunce în limbi mărit-au Domnul. PSALT. HUR. 111^v/17. Laudu numele Dzeului mieu cu cîntare, mârescu elu în laudă. PSALT. 134, cf. 64, 136, 213, CORESI, EV. 24, 63, 87, 150, 180, CUV. D. BĂTR. II, 356/18. Tot ce suflă și toată lumea cu frică te măreaște (cca 1 633). GCR I, 80/18, cf. 83/30, 86/31. Te vor cinsti arhanghelii, te vor mări oamenii. VARLAAM, C. 384. Atuncea, zise Maria, măreaște sufletul mieu pre Domnul. N. TEST. (1 648), 66^v/19, cf. GCR I, 164/25, 165/4. Tu l-ai măritu-l pre-mpăratul. DOSOFTEI, PS. 56/11. Zise Saul: greșit-am, ce măreaște-mă dară înaintea bâtrînilor lui Israil. BIBLIA (1 688), 206²/27. Să mărești pre Dumnezău pururea. FL. D. (1693), 48^v/ll, cf. GCR II, 15/19, 17/9, 56/1. Eretici spurcați. . . îl măriia pre Cain de patriiarh lor. N. COSTIN, L. 54. Pre prea curata de D[u]mnezeu născătoarea,. . . o mărim. MINEIUL (1776), 188^r1/5. Rumânce, fiți mărite voi în bărbații voștri. I. VĂCĂRESCUL, P. 141/4. Azi te poartă pă sus, te mărește, mîine. . . te-ncarcă dă Doamne ajută. JIPESCU, O. 97. Te-nalță, te mărește, Pănă ce te chicuiește. CONTEMPORANUL, I, 235. Mărită fie dimineața Ce-a săvîrșit a noastră nuntă. GOGA, P. 15. Pre alt Dumnezeu nu știm, Pre tine toți te mărim. POP., ap. GCR II, 324, cf. 342. Așteptăm pe Dumnezeu Să-l mărim, să-l ospătăm. BUD, P. P. 72, cf. ZANNE, P. I, 671. ◊ A b s o l. Să slăvim și să mărim și să ne închinăm voiei lui ceaia sfînta. CORESI, EV. 19. ◊ R e f l. p a s. Mâriia-se numele D[om]nului Ii]sus]. COD. VOR. 6/21. El nu lipsea a ridica și un monument în care să se mărească Dumnezeul războaielor. NEGRUZZI, S. I, 196. 2. R e f l. (Învechit și popular) A se îngîmfa, a se făli, a se mîndri. Lepădatu-i-ai, căndu măriră-se. PSALT. 145. Să nu vă măriți și întru voi să nu fie sfadă. CORESI, L. 385/1. Să nu ne mărim în deșert cu strînsura de avuție. id. EV. 52, cf. 14, 63, 94, 146. Acest craiu. . . s-au fost mărit și s-au fost sumețit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 183/14. Să nu se adaugă dup-aceea omului a se mări pre pămînt (a. 1 710). GCR I, 365/17. Vlădicul acesta atîta s-au mărit după acestea de, de la boierii cu moșii încă poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/35, cf. I, 37/13, II, 61/9. Asinul mârindu-se întru sine, au întrebat pre leu. ȚICHINDEAL, F. 16/12, cf. BUD, P. P. 27, 56, BÎRLEA, C. P. 73, ALR II 3 702/353, 3 723/250, 353, 362, 928. – Prez. ind.: măresc. – V. mare¹.

IDENTITATE s. f. 1. Faptul de a fi în fiecare moment dat un lucru determinat, identic cu sine însuși, ceea ce nu exclude existența contradicțiilor interne care determină starea de continuă schimbare și dezvoltare a lucrului respectiv. ♦ (În vorbirea curentă) Asemănare foarte mare, pînă la confuzie. Identitatea de limbă și de factură psihică manifestată în cultură a existat și înainte de 1918 sau de 1859 la romîni. IORDAN, L. R. 11. 2. Ansamblu de date prin care se stabilește că o persoană este aceea drept care se dă, și nu alta. Ajungînd seara acasă... am strigat din poartă: Mă rog vouă să nu-mi cereți hîrtii de identitate. CARAGIALE, S. N. 187. ◊ Buletin de identitate v. buletin (1). 3. (Mat.) Egalitate valabilă pentru orice valori ale mărimilor variabile care intervin în ea.

COMPARATIV, -Ă, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparație, pe stabilirea de raporturi între diferite fenomene; care stabilește sau servește pentru o comparație. ♦ Grad comparativ (și substantivat, n.) = unul dintre gradele de comparație ale adjectivelor și ale adverbelor care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau acțiuni) cu aceeași însușire sau caracteristică, ori superioritatea, inferioritatea sau egalitatea aceluiași obiect (sau a aceleași acțiuni) în momente diferite. Metodă comparativă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, care constă în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nefixate în scris, prin compararea metodică a unor fapte corespunzătoare de mai târziu, din două sau mai multe limbi existente. – Fr. comparatif (lat. lit. comparativus).

FLEXIBILITATE s. f. Însușire a tot ceea ce este flexibil. Flexibilitatea unei sîrme. ◊ Fig. Să nu se amăgească cutezătorul luptător, să nu-și piarză curagiul. În mii de cazuri, chiar acea nestatornicită flexibilitate a elementului (= limba) plăpînd de care el dispune, îi va veni întru ajutor. ODOBESCU, S. II 366.

MUNCĂ s. f. 1. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Tortură, caznă, chin (la care erau supuși osîndiții); s p e c. (de obicei determinat prin „veșnic”, „de vecie”, „vecilor” etc.) chinurile iadului. Se nu adaugâ-se ție scaunul fără-legiei, ce face munci (f ă u r e ș t e a s u p r i r e a B 1938). PSALT. 197. Să scape de gheenă și de munca de vecie. CORESI, EV. 29. Vor mearge aceia în munca veacilor (a. 1579). GCR I, 19/8. 7 coconi. . . ascunși. . . de frica muncilor. MOXA, 367/26, cf. GCR I, 138/12, HERODOT (1645), 196. Și în iad rădică ochii lui, fiind în muncă. N. TEST. (1648), 91^v/6. Nu vă temeți. . . de muncile aceste trecătoare (a. 1674). IORGA, S. D. XXI, 28. Și-i va turbura-n urgie, în munca cea cu vecie. DOSOFTEI, PS. 14/12. Toți muriia și mergea în muncă. FL. D. (1680), 16^r/7. Al tău hainlîc de mai înainte nu poate fărnumai să ne ducă la munca de veci (a. 1750). GCR II, 49/20. O strînseră cu vîrteaje de munci. MINEIUL (1776), 179^v1/32. Ca să ia munci, în iad va să se ducă. MAIOR, P. 107/25. Această incviziție. . . întinse lucrările sale cu munci și arderi. . . și asupra creștinilor. AR (1829), 237¹/18. A hotărît să te omoare cu muncile ce ț-a făcut vezirul. GORJAN, II, 163/13. Hojma le spunea de focul Gheenii și de muncile ce-i așteaptă. NEGRUZZI, S. I, 225. Și-n temniță să-i bagi Și la muncă să-i ții Pîn-or peri de vii ! TEODORESCU, P. P. 106. Se ruga. . . pentru sufletul lui, care-l scapa din ghearele diavolului și a muncilor celor vecinice. ȘEZ. V, 36. Plînge-va Adam atunci, Văzînd păcătoșii-n munci. ib. XII, 102. ◊ (Determinat prin „mare”, „greu”, „cumplit” etc.) Cine va face rău, rea muncă i se va găti în vecie. CORESI, EV. 68, cf. 18, 82. Să vedemu muncile cele marile (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13, cf. 312/9. I-au fost certînd cu o muncă mare. PRAV. 208, cf. 96, 109. Pre nepoții lui Vasilie Vodă cu mari munci i-au omorît. M. COSTIN, ap. GÎDEI, 316. I-au dat gre muncă păgînească 5, 6 dzile păn-au spus toat-averea ce-au avut. NECULCE, L. 350. Feliuri de ispitiri, munci cumplite, bătăi. . . au răbdat. IACOV, SYN. 8^v/15. ◊ (Învechit) Muncă de cap = pedeapsă cu moartea. Și care nu va vrea să se leapede de Hristos, să i să dea muncă de cap. MINEIUL (1776), 104^r2/30. La muncă de cap să fie Syndipa (a. 1802). GCR II, 189/13. ♦ (La pl.) Mijloace, instrumente de tortură. Cu teslă și cu bardă și cu svredel. . . cu toate muncele și cu toate-l muncește, de-l giunghe și-l taie. COD. TOD. 214. Unul dintre dînșii, după ce au căzut în prepus, s-au prins și trăgîndu-se la munci, au descoperit vicleșugul. ȘINCAI, HR. I, 5/29. ♦ P. e x t. Durere, suferință (fizică sau morală). Și plecă-se întru munci înrema lor. PSALT. 229. Este slobod și de muncile lăcomiei și priiaten șie îș face. N. COSTIN, ap. GCR II, 14/9. Socoti ce lucru de iute și de muncă iaste dragostea muierească. VARLAAM-IOASAF, 141^r/15. Dragostea ce se naște în muncele robirei. HELIADE, O. I, 169. Să nu faci arătare Ce inimă e în muncă De să arde așa tare. PANN, E. I, 23/6. Ah! prieteșugul . . . Pentru mine este muncă, dojană și chinuire. CONACHI, P. 84. Voi fi supus duioasei, nemaisimțitei munci, C-o oaste de imagini să te iubesc ș-atunci ? EMINESCU, O. IV, 437. Rugă pe toți oamenii săi ca să-i puie foc [rugului], spre a scăpa de muncile cele groaznice ale usturimei ce-l chinuiau. ISPIRESCU, U. 78. De ce-i iubirea dulce? Căci are neajunsul Acelui chin ce-ți place: să-și facă însuși munci ! COȘBUC, S. 42. ♦ S p e c. (Sens curent; la pl.) Durerile facerii. Cf. COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. 2. Efort, trudă, osteneală, strădanie (depuse într-un anumit scop). Cu mare muncă scoasem, den limbă jidovească . . . pre limbă românească. PALIA (1581), 11/24. Nefiindu putință să să hrănească fără de muncă și fără de lucru (a. 1675). GCR I, 219/32. Dar cît sînt ei de voinici, Geaba, că nu-s dați la munci. PR. DRAM. 307. Fără muncă l-am biruit. DDRF.. Toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151. Astăzi rodul muncii mele, fătul ce-am crescut din fașă într-o clipă să-l răpuie Vlaicu, inimă pizmașă ? DAViLA, V. V. 116. În manuscrisele poeziilor lui se vede munca de a da strofelor ordinea cea mai firească. IBRĂILEANU, S. L. 228. Stilul artistic al lui Eminescu este rezultatul unei munci îndelungate. ROSETTI, S. L. 37. ◊ E x p r. (Regional) A fi muncă de . . . = a fi greu să . . . Lesne-i măi, de a-l aduŝe, Numa-i muncă d-a-l cunoaște. ALEXICI, L. P. 6. (Regional) A-i fi muncă (de cineva) = a se sfii, a se jena (de cineva). Com. LIUBA, cf. NOVACOVICIU, C. B. II, 4. 3. Desfășurare a unei activități (fizice sau intelectuale); activitate a omului îndreptată spre un scop, în procesul căreia omul modifică și adaptează lucrurile din natură pentru satisfacerea trebuințelor sale; lucru, treabă. Pune temeiu. . . pe munca ta. MARCOVICI, D. 11/1. [Omul] este oare pentru muncă născut și zidit în lume ? CONACHI, P. 274. Munca e bogăție vecinică. RUSSO, S. 31. Munca e blagoslovită, Cînd te ții de ea, ai pită. PANN, ap. TDRG. Sfîntă muncă de la țară, izvor sacru de rodire. ALECSANDRI, P. III, 42. Cu munca m-am trezit. CREANGĂ, P. 200, cf. 329. Sfîntă muncă e aceea Ce răsplată-n ea-și găsește. VLAHUȚĂ, O. A. I, 25. Mărturiile trecutului nostru. . . ne vorbesc de pămîntul de muncă. PAMFILE, A. R. 1. Un cîntec, Un cîntec ce-l tot aud: La muncă. BACOVIA, O. 188. La arhondaric – muncă la cataramă, încă din răsăritul soarelui. STĂNOIU, C. I. 87. Să întrerupem munca pentru cîteva ore. SAHIA, N. 40. Munca e pulsul de viață al omenirii, e biruința veacurilor viitoare. SADOVEANU, O. VI, 177. Au dreptul la sporuri de salariu salariații care lucrează în condițiuni de muncă neobișnuită. LEG. EC. PL. 284, cf. 275. În Republica Populară Română, munca este o datorie și o chestiune de onoare pentru fiecare cetățean capabil de muncă. CONST. R.P.R. 13. Știm cu toții ce rol important joacă munca și, mai mult, ce rol urmează ea să joace în societatea socialistă. V. ROM. iunie 1957, 161. Batoza se aude duduind, Răzbate pîn-aici cîntecul muncii. BENIUC, M. 128. Rodește spornic holda de muncă și strădanii. DEȘLIU, G. 6. Munca este fîntîna cea nesecată din care se poate îndestula omul. POPESCU, B. II, 47. Iubirea de muncă avere-ți bagă-n pungă. ZANNE, P. VIII, 373. Cu munca, frate, și din piatră scoți lapte. id. ib. 374. ◊ (Personificat) Flămînzi venim ta poarta-ți, sfîntă muncă. NECULUȚĂ, Ț. D. 11. ◊ (Jur.) Muncă silnică = pedeapsă privativă de libertate (și cu obligația de a munci), prevăzută pentru infracțiuni grave. Sectarii religioși, trimiși la munca silnică pentru credințele lor religioase. GHEREA, ST. CR. II, 227, cf. I, 366. L-au osîndit la muncă silnică, zece ani. SADOVEANU, O. III, 446, cf. DM, DER. Muncă abstractă v. a b s t r a c t. Muncă concretă v. c o n c r e t. Muncă simplă v. s i m p l u. Muncă complexă v. c o m p l e x. Muncă vie v. v i u. Muncă salariată v. s a l a r i a t. Muncă necesară v. n e c e s a r. Om al muncii = persoană care își cîștigă existența muncind, fără a exploata pe alții. Diviziunea muncii = procesul desprinderii diferitelor categorii de muncă (3) din ansamblul muncii sociale și al fixării lor ca activități de sine stătătoare; totalitatea diferitelor categorii de activitate existente simultan. DER. Protecția muncii = ansamblu de măsuri luate în scopul de a asigura muncitorilor cele mai bune condiții de activitate. Cf. DL, DM. Forță de muncă v. f o r ț ă. Mijloace de muncă v. m i j l o c. Productivitatea muncii v. p r o d u c t i v i t a t e. Cîmpul muncii v. c î m p. Zi de muncă v. z i. Zi-muncă v. z i. ◊ L o c. a d j. De muncă = arabil. Mărturiile trecutului nostru. . . ne vorbesc de pămîntul de muncă. PAMFILE, A. R. 1. ◊ E x p r. A cuprinde munca = a-și îndeplini sarcinile. A scoate din muncă = a îndepărta pe cineva dintr-un anumit post. ♦ S p e c. (La pl.) Lucrări agricole. O să vii să ne rogi să sărim să-ți facem muncile-n primăvară. SANDU-ALDEA, D. N. 209. Ca mîine se desprimăvărează și vin muncile. REBREANU, R. I, 236, cf. 255. Văzui oameni. . . Cu plugurile la munci. ALECSANDRI, P. P. 285. 4. (Concretizat) Lucru realizat pe baza unui efort, ca rezultat al unei activități; cîștig material obținut prin muncă (3), f o l o s, p r o f i t. Și deade rugiriei rodul lor și muncile (a g o n i s i t a H). PSALT. 160. Se atîta osîndesc ceia ce nu miluiesc . . ., cu cît mai vîrtos osîndiți fi-vor care-i răpesc munca striinilor. CORESI, EV. 42. Să-și piiardză muncă și să nu ia nemică den roada viei. PRAV. 8. Judecă. . . de se cuvine să fiu lipsit. . . de munca și osteneala tinerețelor mele. ANTIM, P. XXVII. Dupe ce le-au dat munca înapoi, le-au măritat. FILIMON, O. Î, 429. Cînd își aducea ea aminte. . . de răsipa ce s-a făcut cu munca ei. . . , crepa de ciudă. CREANGĂ, P. 12. O cîrpă din gunoi este o muncă de om, peste care te faci stăpîn, dacă o pui d-o parte. DERLAVRANCEA, ap. TDRG. Dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca, puteau să treacă cirezi de vite prin munca oamenilor. SADOVEANU, O. III, 110. ♦ Spec. (Neobișnuit) Operă scrisă; lucrare, carte. Începutul și pricina unirei acesteia le-am scris în munca mea cea lătinească. ȘINCAI, HR. III, 176/21. – Pl.: munci și (învechit, rar) munce. – Din v. sl. мѧка.

Rîs homeric – Dacă ne-am lua după „rîs mefistofelic”, s-ar putea crede că rîsul cu hohote puternice, zguduitor și nesfîrșit de lung, denumit rîs homeric ar fi rîsul caracteristic lui Homer. Dar expresia vine de la finalul primului cînt din Iliada, unde Homer descrie petrecerile și rîsul zeilor care făceau să răsune văile și munții: „Zeii în hohote lungi la rîs se porniră cu toții… Astfel ei veseli din zorii zilei și pînă spre seară Benchetuiau…” (versurile 599 ș.u., în trad. G. Murnu). În textul grec: φωλιάζοντας σίκαλη – rîs de nestins (v. 599). Acesta e „rîsul homeric”! Expresia a apărut pentru prima oară în Memoriile baroanei Henriette-Luise d’Oberkirch, de unde a trecut în alte limbi. „Și ce hohot de rîs homeric nu se ridica în cancelaria profesorilor cînd Grigoriu intra foarte grav, cu spatele plin de ”zero„ – spune C. Hogaș în articolul său ”Gh. Panu„; iar Gh. Panu însuși, în Amintiri de la Junimea (vol. I, pag. 248), povestește: ”…un rîs omeric ne-a apucat pe toți, de vreme ce d. Pogor, măcar că era primar, nu știa că listele electorale le face el…"

PĂSĂRESC, -EASCĂ, păsărești, adj. (Rar) 1. De pasăre. Însuși să privească cu ce chip îl slăvește, nația păsărească. ALEXANDRESCU, la CADE. ◊ Compus: mei-păsăresc v. mei. 2. (Despre un anumit fel de a vorbi) Argotic; greu de înțeles. Vorbea foarte mult și într-o limbă proprie: limba păsărească. GHEREA, ST. CR. II 54.

CONSTRUCȚIE construcții, s. f. 1. Faptul de a construi; construire. Baza dezvoltării întregii economii industria grea, și îndeosebi industria construcției de mașini, creată în anii regimului de democrație populară este în continuă creștere și produce mașini și utilaj necesar dezvoltării celorlalte ramuri ale industriei și mecanizării agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. Peste un sfert de ceas Crîngașu telefona la județeană, arătînd că lemnul pentru construcție a fost adus. CAMILAR, TEM. 281. ◊ (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism și de la socialism la comunism) Una din principalele probleme ale construcției de partid și de stat este problema alegerii, repartizării și educării cadrelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Cauza internaționalismului proletar, cauza Uniunii Sovietice sînt strîns legate de cauza construcției socialismului în fiecare țară. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 110, 1/1. ◊ Loc. adj. și adv. În construcție = (aflat) în cursul procesului de construire. Case în construcție. ♦ Alcătuire, compunere. Dar puterea adevărat uimitoare în mînuirea limbii romînești o arată Coșbuc în construcția strofei. GHEREA, ST. CR. III 378. 2. (Concretizat) Lucru construit (ca întreg sau ca parte constitutivă a unui întreg); (în special) clădire, casă, edificiu. Marile construcții au devenit adevărate școli de însușire a tehnicii celei mai noi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. Podul de la Drăgășani... măsoară patru sute de metri și nenumărate picioare de piatră îi susțin lunga construcție metalică. BOGZA, C. O. 331. Ajungea lîngă uriașe construcții neisprăvite, înălțînd pereți de cărămizi roșii. C. PETRESCU, Î. II 158. 3. Alăturare a unor părți de vorbire sau de propoziție în conformitate cu regulile gramaticale. La baza limbii literare artistice stă alegerea construcțiilor gramaticale, a vocabularului, a expresiilor strîns legate de intenția, de planul și scopul lucrării artistice. L. ROM. 1953, nr. 1, 96. – Pronunțat: -ți-e. – Variantă: (învechit) construcțiune s. f.

SUBSTANȚĂ ~e f. 1) Materie din care sunt formate lucrurile. ~ lichidă. ~ gazoasă. ~ solidă. 2) Esență calitativă a materiei, care există prin sine însăși și constituie esența lucrurilor indiferent de varietatea și modificarea lor. 3) chim. fiz. Corp fizic omogen din punctul de vedere al structurii și al compoziției. ~ organică. ~ toxică. 4) Parte concretă sau materială a lucrurilor și a fenomenelor. ~ a limbii. 5) fig. Parte constitutivă a unui lucru; conținut principal; esență. [G.-D. substanței] /<lat. substantia, fr. substance

COMPARATIV, -Ă, comparativi, -e, adj. Care este bazat pe comparație, pe stabilirea de raporturi dintre fenomene; care stabilește (sau servește pentru) o comparație; comparat. Studiu comparativ. ◊ Grad comparativ (și substantivat, n.) = unul dintre gradele de comparație ale adjectivelor și ale adverbelor care exprimă superioritatea, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau acțiuni) cu aceeași însușire sau caracteristică, ori superioritatea, inferioritatea sau egalitatea aceluiași obiect sau a aceleiași acțiuni în momente diferite. «Mai frumos» este gradul comparativ al adjectivului «frumos». ▭ Metodă comparativă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, care constă în reconstituirea faptelor de limbă din trecut, nefixate în scris, prin compararea metodică, a unor fapte corespunzătoare de mai tîrziu, din două sau mai multe limbi existente.

baltă (bălți), s. f. – 1. Mlaștină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. engl. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; și de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci și alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Pușcariu, Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți dat fiind că au trăit în regiuni mlăștinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puțin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin și bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza bla › bal, puțin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulți specialiști încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puțin probabil; și este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 și Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan, Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilități. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s. n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s. f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s. m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s. f. (baltă, mlaștină); băltău, s. n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaștină); băltină, s. f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s. n. (teren mlăștinos); băltoacă, s. f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s. n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăștinos).

Scrieți, băieți, numai scrieți! – E apelul lui lon Heliade-Rădulescu adresat tinerilor scriitori. Fraza face parte din prefața editorului Asupra traducției lui Omer. E vorba de traducerea Iliadei, făcută de Aristia și tipărită în anul 1837 la București, în tipografia lui Heliade. Acesta recomanda în încheierea articolului: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris și scrieți cît veți putea și cum veți putea, dar fără răutate”... (vol. I, pag. 20). Înființînd această editură, Heliade traduce el însuși, organizează și îndeamnă la traduceri cît mai numeroase din operele scriitorilor mari ai literaturii universale, opere menite să servească drept model scriitorilor noștri. El încurajează, îndrumează și sprijină tinerii scriitori, cărora le cere să scrie cît mai mult, cerință explicabilă și necesară pentru dezvoltarea limbii și culturii naționale în acea epocă (vezi „Istoria literaturii române” de G. Călinescu, O. Crohmălniceanu și I. Vitner). Desigur, în condițiile noi de astăzi, se cere nu numai cantitate. De aceea vorbele lui Heliade sînt astăzi citate, tocmai ca un avertisment la adresa celor ce nu se preocupă îndeajuns de calitatea creației literare. LIT.

DOMNI, domnesc, vb. IV. Intranz. 1. A fi domn (3), a stăpîni ca domn. Spirit rătăcit este el însuși, Carol I, care de douăzeci și doi de ani, de cînd domnește în Țara Romînească, nu a gîndit decît să se îmbogățească, și pentru aceasta a dat mînă slobodă clasei stăpînitoare ca să sărăcească poporul. LIT. ANTIMONARHICĂ 138. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. [Domnul] zicînd că domnește din mila lui dumnezeu, se unea și el cu boierii de jefuia și tiraniza și robea pe bietul popor. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ Fig. (Despre fenomene, aspecte sufletești sau fizice, adesea despre noțiuni abstracte) A fi stăpînitor, a stăpîni. O mare pace domnește în mijlocul acestei lumi. BOGZA, C. O. 243. Anarhia domnea în toate, și lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la modă, astfel că, ucisul fiind totdeauna presupus că s-ar fi împușcat la vînătoare, ucigașul rămînea nepedepsit. GHICA, S. A. 67. Liniștea domnea pretutindeni. NEGRUZZI, S. I 57. 2. Fig. (Despre o înălțime, o clădire etc.) A avea o poziție dominantă, a domina (2). Castelul în ruine domnește peste vale. MACEDONSKI, O. I 23. Precum o sentinelă, pe dealul depărtat, Domnește mînăstirea. ALEXANDRESCU, P. 148.

COMPLEMENT s. n. (< fr. complément, lat. complementum): parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție predicativă. Astfel: „Cumpăraseră locuri de șosea, clădiseră case...” (Z. Stancu); „...piața ocârmuirii înfățișa un tablou vrednic de cele mai cumplite vremi ale barbariei” (V. Alecsandri); „Am auzit vorbind hărțile istorice sau câte o sabie păstrată pios” (Adrian Păunescu); „...piciorul lui e acum așa de aproape de ei” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât altădată” (P. Ispirescu); „...se uită așa, chiorâș, la păcurari” (I. Agârbiceanu); „Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub chersin” (Ion Creangă). Există deci în limba română un c. al verbului, un c. al adjectivului, un c. al adverbului și un c. al interjecției predicative. ◊ ~ circumstanțial: c. care exprimă împrejurarea în care se desfășoară o acțiune (atribuită de un verb sau de o locuțiune verbală unui autor), în care există o însușire (atribuită de un adjectiv sau de o locuțiune adjectivală unui obiect) sau o caracteristică (atribuită de un adverb sau de o locuțiune adverbială unei acțiuni). Împrejurarea este identificabilă în ideile de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de instrument, de asociere, de condiție, de concesie, de consecință, de opoziție, de cumul, de relație sau de excepție care privesc acțiunile exprimate de verbe și de locuțiunile verbale și, parțial (numai unele dintre ele), calitățile exprimate de adjective și de locuțiunile adjectivale sau caracteristicile exprimate de adverbe și de locuțiunile adverbiale (v. în acest sens circumstanțial). ◊ ~ necircumstanțial: c. care nu exprimă niciuna din nuanțele circumstanțiale amintite mai sus. C. necircumstanțiale sunt de trei feluri: directe, indirecte și de agent. ◊ ~ direct: c. care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb sau a unei locuțiuni verbale tranzitive, obiectul rezultat din acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale tranzitive precum și obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea sugerată de o interjecție predicativă. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?, stă numai în cazul Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, pronume, numeral, verb (la infinitiv, gerunziu și supin) sau interjecție. Astfel: „Când... văzu pe Florița... se făcu alb ca varul” (Titus Popovici); „Băieții mai mari agonisiseră ceva” (Z. Stancu); „Cele două femei o duceau de subțiori pe-a treia” (E. Camilar); „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (Ion Creangă); „...am auzit vorbindu-se din nou” (Geo Bogza); „Avea de terminat o lucrare”; „Eu auz hi, hăi, hi, hăi și nu văz nimic” (B. Șt. Delavrancea). C. direct poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de Ac. ale pronumelui personal: „L-am văzut pe Ion”; „Pe Ion l-am văzut ieri”. ◊ ~ indirect: c. care exprimă obiectul căruia i se atribuie o acțiune sau o însușire. Răspunde la întrebările cui?, contra cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine? etc., stă în cazurile G., D. sau Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, adjectiv precedat de prepoziție, numeral, pronume, verb (la infinitiv, gerunziu sau supin) sau interjecție. Astfel: „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Luptăm contra dușmanilor noștri”; „Din alb s-a făcut roșu”; „Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră” (G. Topârceanu); „Călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi” (Ion Creangă); „Suntem datori a ne ajuta” (idem); „Și nu ne mai săturam privindu-l” (I. Slavici); „Costea ajuta la țesălat” (I. Agârbiceanu). C. indirect poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de D. ale pronumelui personal: „I-am dat lui Ion o carte”; „Lui Ion i-am dat o carte”. ◊ ~ de agent: c. care exprimă autorul real al unei acțiuni redate cu ajutorul unui verb la diateza pasivă, al unui participiu cu sens pasiv sau al unui verb reflexiv cu sens pasiv. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?, stă numai în cazul Ac. precedat de prepozițiile de sau de către și poate fi exprimat numai prin substantiv, pronume sau numeral: „... fură îndată întâmpinați de către locuitorii țărani adunați” (N. Bălcescu); „Fusese ajutat de cei doi”;.... „le-am pus în ghetele așezate de ea pe fereastră” (I. AI. Brătescu-Voinești); „Problemele se rezolvă de către oameni.” ◊ ~ simplu: c. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Țuțuienii... sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi” (Ion Creangă); „După ce sfârși de arat câteva brazde..., flăcăul respiră adânc” (L. Rebreanu). ◊ ~ complex: c. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de restricție sau de aproximație. Astfel: „Chiar acolo s-a dus”; „Sosește tocmai vineri”; „L-a expediat și pe-al treilea”; „Este fabricat numai pentru consum”; „Înainta cam încet”. ◊ ~ multiplu: c. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică, aflate în raport de coordonare. Astfel: „...se bucură de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului” (P. Ispirescu). ◊ ~ dezvoltat: c. alcătuit din substantive proprii însoțite de prenume sau de apelative; din construcții înfinitivale (relative sau nominale), gerunziale (nominale) sau de supin (nominale) etc. Astfel: „S-a întâlnit cu Gicu Cismaru chiar în sat”; „Nu se despărțea de moș Florea”; „N-are ce mânca”; „Până a fi inginer, lucrase în altă parte”; „Devenind arhitect, se afla mereu pe șantier”; „De ajuns tehnician a ajuns el, dar nu prea e serios” etc. ◊ ~ prepozițional: c. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție (care cere G., D. sau Ac.). Astfel: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului...” (M. Eminescu); „A procedat conform legii”; „...dară baba pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra” (P. Ispirescu). ◊ ~ subînțeles: c. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară. Astfel: „Să-mi scoață calul! – Cine? (să-l scoață, să scoață calul). Argații s-au culcat” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – (Pe aici au trecut astăzi) Oameni, fel de fel” (I. Slavici). (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

ciung (ciungă), adj. – 1. Fără un braț. – 2. Fără un corn. – 3. Cu crengile (uscate) tăiate. – Mr. ciungu, megl. ciung. Formație expresivă, comună multor limbi; cf. alb. tšunk „invalid”, it. cionco (la speranza cionca, Dante, I, IX, 18), mag. csonka „ciung”. Pentru sensul principal al rom., cf. calabr. mani-ciuncu „ciung”. Pentru formarea sa, cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 106; Meyer 442; Densusianu, Hlr., 231; Philippide, II, 707. La rîndul nostru, credem că ciung nu este altceva decît însăși rădăcina expresivă cioc, cu infixul nazal, ca în it. ciocco › ciocno; ipoteză care pare a fi confirmată de existența lui cionc, adj. (tăiat, ciung, bont, tocit), pe care Cihac și DAR îl derivă din mag. csonka și a lui cioncă, s. f. (pipă), der. din cuvîntul anterior. Pe de altă parte, este greu de separat această rădăcină de cea a lui ciunt. Der. ciungi, vb. (a mutila, a tăia un braț; a tăia coarnele); ciungitură, s. f. (pădure cu copaci cu crengile tăiate); ciungări, vb. (a mutila); ciungar, s. m. (persoană care curăță copacii); ciungără, s. f. (oaie cu coarnele tăiate).

MONEM s. n. (< fr. monème): unitate semnificativă elementară; unitate minimală de expresie dotată cu sens (în terminologia lingvistului francez André Martinet). M. este un semn sau o unitate lingvistică minimală înzestrată cu un conținut semantic și cu expresie fonică, ce nu mai poate fi analizată într-o succesiune de semne și este dezvăluită de prima articulare (v.). El are două componente: înțeles sau valoare (semnificat) și aspect fonic sau expresie fonică (semnificant), alcătuit(ă) din unități ale celei de-a doua articulări (din foneme). M. sunt concretizate în lexeme sau semanteme (v.) – semne care figurează în dicționar (cuvinte) – și morfeme (v.) – semne care figurează în gramatică (radical, prefix, sufix, desinență). Există și m. care figurează atât în dicționar cât și în gramatică, dar ele fac parte mai mult din categoria morfemelor (prepozițiile, conjuncțiile, articolele). Lista m. unei limbi este o listă deschisă în sensul că este imposibil să determinăm exact câte m. distincte prezintă aceasta, datorită apariției permanente a noi și noi denumiri precum și trecerii curente a m. dintr-o categorie în alta. ◊ ~ autonom: m. care comportă sau implică în conținutul său semantic, în el însuși, alături de referirea la un fapt de experiență și indicarea funcției, figurând în orice poziție, ca de exemplu floare, merge, mame etc. („Floarea s-a ofilit în glastră”, „S-a ofilit floarea în glastră”, „În glastră s-a ofilit floarea”; „Merge pe stradă un om”, „Un om merge pe stradă”, „Pe stradă un om merge”; „Mâine ne întâlnim cu prietenii”, „Ne întâlnim mâine cu prietenii”, „Cu prietenii ne întâlnim mâine” etc.). ◊ ~ funcțional: m. care introduce în enunț un alt m. vecin care nu comportă (nu implică) în conținutul său semantic (în el însuși) și indicarea funcției, raportul său cu restul enunțului, ca de exemplu cu, după, în, la etc. („Mergi cu noi”, „S-au ascuns după tufe”, „Au rămas în șanțuri”, „L-am găsit la ei” etc.). ◊ ~ dependent: m. care nu comportă în el însuși indicarea funcției sale și nu are rolul de a arăta funcția unui alt monem vecin (marea majoritate a m.), ca de exemplu noi, tufe, șanțuri și ei în secvențele de mai sus: cu noi, după tufe, în șanțuri și la ei. ◊ ~ determinat: m. dependent care se leagă direct de enunț ca un tot, cu funcția indicată de un alt m. (funcțional), ca de exemplu tine din enunțul „Merg cu tine”. ◊ ~ determinant: m. dependent care se leagă indirect de enunț prin intermediul unui m. precedent, ca de exemplu le și i în verzile din secvența verzile câmpii. ◊ ~ actualizator: m. care completează un m. dependent, ca de exemplu articolul o în secvența o călătorie, adjectivul posesiv sa în secvența părerea sa etc. ◊ ~ predicativ: m. care nu poate fi scos din enunț fără distrugerea acestuia din urmă. În jurul lui se organizează întregul enunț și el singur poate reprezenta enunțul, ca de exemplu vorbim, aici! repede!, poftim!, extraordinar! etc.

FIREȘ adj. 1. (Mold.) Natural, firesc. Toiagul fusese uscat, neavînd nici o vlagă hireșe. DOSOFTEI, VS. Hireșea sau fireasca a omului alcătuire și hireșea și fireasca a minții plinire. CD 1698, 33^r; cf. DM 9^r; CD 1698, 40^r; CI, 95; CANTEMIR, HR. ♦ Fizic, material. Sfîntul lui trup . . . iaste ferit de rîsipitura cea fireșe. DOSOFTEI, VS. ♦ (Țr; despre copii) Natural, nelegitim. Copil hireș. ÎNDREPTAREA LEGII. 2. (Mold., Criș.) Real. A: Lupul, cu moartea minciunoasâ, hirișă și adevărată prostului armăsariu moarte acmu gătiia. CI, 100. ◊ (Adverbial) Pricinile era fireș și pre scurt aceaste. VP, 53^v; cf. CI, 172; CANTEMIR HR. C: Căutînd propoveduitorul spre înseși cuvîntul cel hereș. M 1704, 87^r. 3. (Mold., Trans. SE) De (la) origine. A: Dumitrașco-Vodă Cantacuzino, hireși din grecii cei de frunte a Țarigradului. PSEUDO-COSTIN, 17^r. C: Un pâmînt al nostru hiriș l-am dat acestui om să-l lucreze. S, 83^v. // B: (Adverbial) Nu știm care mai fireș limba-și vor ținea. C. CANTACUZINO, apud TDRG. Variante: hereș (M 1704, 87^r). Etimologie: fire + suf. -eș. Vezi și hireșie. Cf. adevăr (2), prisne (2).

biblie s. f. 1. (Art. sg.: Sfânta Scriptură) Denumire dată „sfintelor scripturi”, adică colecției de scrieri religioase ale Vechiului și Noului Testament, pe care Biserica le-a adunat și le-a declarat ca fiind scrise sub inspirația Duhului Sfânt. Vechiul Testament cuprinde revelația lui Dumnezeu, făcută prin Moise și profeți, iar Noul Testament revelația făcută prin însuși Fiul Său întrupat, Iisus Hristos, și transmisă prin apostoli. Vechiul Testament cuprinde 39 de cărți (după Septuaginta încă 14 cărți deuterocanonice), iar Noul Testament 27: cele 4 evanghelii, o carte istorică (Faptele apostolilor), cărțile cu conținut didactic (epistolele) și o carte profetică (Apocalipsa). ♦ Biblia de la București (1688) = prima traducere integrală a Bibliei apărută în limba română, datorată fraților Radu și Șerban Greceanu și tipărită din inițiativa lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești; reprezintă un monument al limbii române vechi și a avut un rol deosebit în dezvoltarea limbii române literare. ♦ Biblia de la Blaj (1795) = a doua traducere integrală a Bibliei în limba română, datorată lui Samuil Micu; marchează un progres în evoluția limbii române literare în raport cu versiunea fraților Greceanu. 2. Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe etc. – Din lat. biblia (< gr. biblia, pl lui biblion).

SIMȚI, simt, vb. IV. Tranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simț, efectul unei excitații. Bîrnoavă își simți brațul strîns ca-ntr-un clește de fier. SADOVEANU, O. VII 91. Numai cînd ajunse la poartă, simți cît era de ostenită. Într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. ◊ Fig. Acum gîndurile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 45. Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații, călătoare, împinse de a mea, Împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A simți (ceva) pe propria (sa) piele v. piele (1). A simți un gol la stomac v. gol². A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă v. ghimpe (I 1). ◊ Absol. Am simțit ca un cutremur, care m-a trezit. ALECSANDRI, T. I 453. ♦ Refl. A-și da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simțim? C. PETRESCU, Î. II 77. Cum te mai simți, frate Paisie? NEGRUZZI, S. I 160. ◊ (Urmat de determinări predicative) Împărăteasa s-a simțit însărcinată. ISPIRESCU, L. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecății; (despre animale) a adulmeca. Simțea de departe pașii și îi recunoștea. C. PETRESCU, Î. II 78. Am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. SEBASTIAN, T. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă. HOGAȘ, M. N. 105. Am eu un cățeluș de fier cu fălcile de oțăl, și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne-a da de știre. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Absol. [Fata] sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul... Călugărița simți, sări odată în sus și, văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. ◊ Refl. (adesea impers.) În glasul lui se simțea o turburare mare. DUNĂREANU, CH. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DELAVRANCEA, H. T. 134. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. ◊ Expr. A se simți ceva în aer v. aer¹ (2). 3. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege o acțiune, o situație bazîndu-se atît pe elemente logice cît și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu... Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu prima polițist... fiindcă eu simt omul de departe... DAVIDOGLU, M. 22. Eminescu simțea, ca poet adevărat, că nu e cu putință o literatură temeinică fără o limbă flexibilă și autentică. CĂLINESCU, E. 197. Simțea de ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COȘBUC, P. I 123. Ce adînc simte și pricepe omul acesta societatea în care trăiește. VLAHUȚĂ, O. A. 225. ♦ Refl. (Urmat de determinări modale) A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuț Păr-Negru se simți mic și-și înghiți lacrimile. SADOVEANU, F. J. 356. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Viața se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mîhnire, Căci mă țin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333. Simții o neliniște oarecare. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Metaforic) Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. Mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu. ISPIRESCU, L. 21. A simți nevoia să... = a dori să... Vecina deretică. Era mai voioasă, poate. Simțea, poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, Z. I 84. ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... Pînă a doua zi simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Totdeauna, oricîți bani am avut, oricîte rochii, oricîte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce. SEBASTIAN, T. 353. ◊ Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simțeam cu el așa de bine, ca și cu unul din vechii povestitori care mi-au încîntat copilăria. SADOVEANU, E. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu. EMINESCU, O. IV 20. Mă simțeam foarte trist. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. (Expr.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. E un om care la volanul unei mașini, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. SEBASTIAN, T. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în țara romînească. REBREANU, R. I 164. În această lipsă desăvîrșită de zgomot și de mișcare, Radu se simți în largul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 128. A se simți cu musca pe căciulă v. căciulă (1). ♦ Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimți de pe urma unei situații sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață fără să te simți. CREANGĂ, A. 18. – Prez. ind. și: simțesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. I 41), simț (DELAVRANCEA, O. II 35).

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi al unui lucru; felul cum se manifestă sau se efectuează ceva, chip, sistem de lucru al cuiva. Pornind de la modul de a crea al poporului, Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Pentru fiecare nemulțumire, durere sau bucurie... [poporul] are modul lui particular de a se exprima. HOGAȘ, DR. II 179. Gramatica este o învățătură ce ne arată modul de a vorbi și de a scrie bine într-o limbă. CREANGĂ, A. 87. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = felul în care oamenii obțin bunurile materiale, reprezentînd unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. Modul de producție al vieții materiale condiționează în genere procesul vieții sociale, politice și spirituale. MARX, CR. EC. POL. 9. ◊ (Precedat de prep. «în» și urmat de un adjectiv formează locuțiuni adverbiale al căror sens este dat de adjectiv) În mod cinstit. În mod fatal. În modul acesta. ▭ Membrul de partid... se leagă în mod organic de întreaga operă uriașă a statului proletar. SAHIA, U.R.S.S. 75. ♦ (Învechit) Exemplu, pildă. Ar lua loruși spre mod pre vulpoiul acesta. ȚICHINDEAL, F. 15. 2. (Gram.) Formă verbală prin care se arată felul cum consideră vorbitorul acțiunea exprimată de verb. Modul indicativ exprimă o acțiune considerată ca reală. ▭ Numai modurile așa-zise personale pot funcționa ca predicat. IORDAN, L. R. 581. Mod personal v. personal. Complement circumstanțial de mod = complement care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare o acțiune sau o calitate. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție subordonată care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă. 3. (Muz.) Structura unei scări de sunete, determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. Modul minor. Modul major.

BROASCĂ (pl. -ște) sf. 1 🐟 Animal amfibiu, fără coadă, din ordinul batracienilor, cu patru picioare din care două dinapoi mai lungi, cu gura largă și ochii bulbucați; trece pînă la starea adultă prin mai multe metamorfoze; în primele zile, cînd iese din ou, seamănă cu un peștișor, are coadă și respiră prin branhii; în această stare e numit „mormoloc” (Rana esculenta) (🖼 608); – proverb: lac să fie, (că) broaște sînt destule! numai belșug de-ar fi, că se găsește cine să-l folosească; nu bea apă, că faci broaște (în pîntece), se zice, în glumă, aceluia care bea apă multă; iron. vin călcat de broaște sau vin de unde cîntă broasca, apă; e isteț ca broasca, e prost de dă în gropi; e plin de noroc ca broasca de păr, se zice despre cineva care n’are noroc de fel; a se face ~ la (sau pe) pămînt, a se așterne pămîntului, spre a nu fi zărit, a se piti ¶ 2 familiar Copil mic, broscoiu ¶ 3 🐟 ~-RÎIOASĂ, ~-BUBOASĂ soiu de broască greoaie, urîcioasă cu pielea acoperită de negi (Bufo vulgaris) (🖼 609) ¶ 4 🐟 ~-ȚESTOASĂ, soiu de reptilă al cărei schelet e alcătuit dintr’o cutie osoasă numită „țeastă” sau „carapace” în care e așezat corpul animalului; țeasta însăși e acoperită de o scoarță din care se prepară bagaua: numită și ~-CU-TROACĂ (Testudo graeca) (🖼 610) ¶ 5 🔧Încuietoare de metal fixată la o ușă sau la un sertar (🖼 611): întorsei cheia de două ori în ~ și mă culcai (GN.) ¶ 6 🩺 pop. Umflătură ce se formează sub pielea de la pleoape sau de la obraji ¶ 7 🐕 Umflătură sub limba sau subt falca vitelor cornute: pentru ~ la vite albe să se împungă supt limbă (DRĂGH.) ¶ 8 🔧Un fel de rindea, numită și „gură de broască” (🖼 612) ¶ 9 🏚 Bucată de lemn sau de fier pe care se razimă capătul grindeiului de la roata morii ¶ 10 💒 Floarea crestată la căpătîiul stîlpilor unei case țărănești ¶ 11 🌿 Plantă cărnoasă cu ramificații mari, plane și groase, originară din America și cultivată prin florării și în case ca plantă de ornament (Opuntia ficus indica) (🖼 613) ¶ 12 🌿 BROASCA-APEI, plantă ierboasă care crește mai mult prin bălți cu frunzele cufundate în apă, iar florile, verzui, sînt așezate într’un spic la vîrful tulpinei (Potamogeton lucens) (🖼 614) ¶ 13 🌿 BURUIANA-BROAȘTEI (PĂC.) = IARBĂ-USTUROASĂ; – IARBA-BROAȘTELOR 👉 BROASCĂ [lat. vulg. *brosca].

NEGHINĂ s. f. (Bot.) 1. Plantă erbacee cu tulpina păroasă, cu flori roșii-purpurii, cu sămînța măruntă și de culoare neagră, răspîndită mai ales în culturile de grîu, zizanie, năgară (2), (popular) mălură (4), (regional) negreață (5) (Agrostemma githago); p. restr. sămînța acestei plante, care, măcinată împreună cu sămînța de grîu, dă făinii un gust neplăcut și proprietăți toxice. Și dormind oamenii, veni pizmașul lui și sămănă întru grîu neghini și să duse. biblia (1688), 760¹/35. Unele [nedreptăți] precum neghina din grîu curățindu-le (a. 1773). uricariul, iv, 22/4. Laptele-cînelui..., neghina, odosul, holbura... aceastea toate sînt păguboase holdelor. economia, 47/3. Ș-atuncea bine vei vedea Că tu ca grîul vei cădea, Iar cei ce au fost pricina, Ca praful și neghina. zilot, cron. 79. Sămînța... nu este curată de neghină, de măzăriche și de alte buruiene rele. i. ionescu, d. 288. Vrajba dintre noi să piară și neghina din ogoară. creangă, a. 60. Semințe toxice, cum sînt semințele de turtiță sau de neghină. agrotehnica, ii, 181, cf. h iv 84, x 534. Mă muncesc de vine-o lună Ca să-mi fac străina mumă, Și-mi făcui curată ciumă, Că-i străina Ca neghina: Nu-ți știe dorul și mila. teodorescu, p. p. 285. Maică, cînd m-ai legănat, Maică, rău m-ai blăstămat. În leagăn mi-ai pus neghină, Să nu am în veci hodină. marian, na. 313. Ochii-s negri ca neghina, Gura-i dulce ca smochina. hodoș, p. p. 48. Atîta mńi-s de streină, Ca on h’iruț de negină într-on mńijloc de țarină. arh. folk. vi, 237, cf. alr i 1 936/56, 305, 320, 954, 980, 990, alr ii 5173/27, 260, 574, 812, 5 312/520, 531, 821. Nu e grîu fără neghină (= nu e nici un lucru perfect, fără cusur). cf. zanne, p. i, 190. ◊ Expr. A alege neghina din grîu = a alege binele de rău, a despărți pe cei buni de cei răi. cf. lm. (Cu parafrazarea expresiei) Ah! mașteră haină, Însăși tu ales-ai pentru mine grîul de neghină. davila, v. v. 135, cf. zanne, p. i, 224. A semăna neghină (în urechile cuiva) = a produce discordie, ceartă. Vicleanul semănînd neghină în urechile împăratului. dosoftei, ap. tdrg. (Cu parafrazarea expresiei) S-au sîrguit a apuca mai nainte... înbrîncirea sămănătorilor de neghini (a. 1794). gcr ii, 153/23. ♦ Fig. Ceea ce este rău, vătămător, primejdios; ceea ce trebuie înlăturat. Dreaptele... porunci și pravile... le aleaseră dă neghină și de pleavă (a. 1652). gcr i, 163/7. Cu sabie ascuțită te-ai văzut tăind împreună toate neghinile, adecă învățăturile... ereticilor. mineiul(1776), 92^v2/11. Pe limba poporului nostru, la niște astfel de oameni le zicem mișei, ori mici la suflet, sau neghina omenirei. ispirescu, u. 63, cf. pamfile, j. iii, 91. Și ești dator ca iarăși să recazi Cu ploaie și cu ropot greu de grindeni, Fertilizînd semințele de azi, Zdrobind neghina lumii, pretutindeni. v. rom. ianuarie 1954, 216. Cum să-ngăduim neghina, nepăsarea, neștiința, Cînd pămîntul însuși cere mult visatele-i minuni? labiș, p. 59. 2. (Regional) Numele a două plante din familia gramineelor: a) obsigă (Bromus inermis). cf. barcianu; b) zizanie (Lolium perenne). cf. anon. car. 3. (Regional) Albăstriță (Centaurea cyanus). cf. PANȚU, PL., BULET. GRĂD. BOT. v, 55. 4. Compus: (regional) neghină-sălbatică = curcubeu (Lychnis coronaria). cf. PANȚU, PL. – pl.: (rar) neghini și neghine. – Și: (regional) nighină (ALR I 1936/750, 790, 896, 900, 940), neghiră (alr ii 5 312/95), negină, negrină (DOINE, 152) s. f. – Etimologia necunoscută.

însu, -a pron. personal de pers. III (lat. ĭpsus [îld. ĭpse], a, um, pop. isse, issu; it. esso, sard. isu și su, pv. eis, sp. [d. ĭpse] ese, vsp. eje, vpg. eiso. V. dînsu, adins, ins, însă). El, ĭa, dînsu, dînsa. Se întrebuințează numaĭ în unire cu prepozițiunile întru, dintru și pintru îld. în, din și pin, ca: într’însu, într’însa; dintr’însu, dintr’însa, pintr’însu, pintr’însa. Cele-lalte prepozițiunĭ se unesc cu dînsu orĭ cu el. (V. sprinsu). – Se maĭ întrebuințează în unire cu encliticele -mĭ, -țĭ, -șĭ, -ne, -vă, -ĭ saŭ -șĭ, ca: însumĭ, însamĭ; însuțĭ, însațĭ; însu, însa orĭ însușĭ, însașĭ; înșine, însene; înșivă, însevă; înșiĭ, însele orĭ înșișĭ, înseșĭ, înaintea saŭ în urma cărora se pune de ordinar eŭ, tu, el, ĭa, noĭ, voĭ, eĭ, ele. Aceste forme-s greoaĭe și învechite, ĭar cărturariĭ întrebuințează în scris, maĭ rar în vorbă, numaĭ pe însușĭ, dar precedat de toate pronumele personale, ca: eŭ însușĭ, voĭ însușĭ ș. a., ceĭa ce e urît și fals. În limba uzuală nu se maĭ zice de cît chear eŭ (tu, el ș. a.) saŭ eŭ (tu, el ș. a.) singur îld. eŭ (tu, el ș. a.) însumĭ orĭ însumĭ eŭ (tu, el ș. a.). De ex.: chear eŭ am zis, ĭa singură a zis, regele singur s’a mirat.

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

ALUZIE Figură* de gândire bazată pe analogie în care un cuvânt / (fragment de) enunț este folosit pentru a se evoca ori sugera, în variate forme, o realitate sau un eveniment cu semnificație generală ori abstractă; se evită astfel, în formularea enunțului, un eventual pericol, o exagerată precizie sau caracterul vulgar (chiar obscen, uneori) al exprimării; se realizează, în schimb, o legătură de ordin livresc, o concretizare a abstracțiunilor ori un paralelism situațional. în versurile lui Gr. Alexandrescu: Pamasul și Olimpul cu fală se priviră/ Când flotele barbare zdrobite le zăriră, se face o aluzie mitologică (la cei doi munți din Grecia, legendare lăcașuri ale muzelor și zeilor), în contextul în care este descrisă lupta Eteriei pentru eliberarea de sub Imperiul Otoman. • Apropiată uneori de perifraza* literară, având de regulă o funcție evocatoare și adesea eufemistică (vezi EUFEMISM), aluzia este de mai multe feluri și poate fi realizată în combinație cu alte figuri (în ex. de mai sus se combină cu antonomaza*). Aluzia mitologică: Apolo-i profesor de mandolină./ Pan lecții dă de limbile moderne (Arghezi), aluzie parodică; aluzia istorică:... mama, în slăbiciunea ei pentru mine, ajunsese a crede că am să ies un al doilea Cucuzel, podoaba creștinătății, care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său (Creangă) – aluzie la celebrul dascăl și compozitor de muzică religioasă bizantină; aluzia biblică/religioasă: însuși domnul naturei zisese altădată / Că pentru-un drept el iartă Gomora vinovată (Alexandrescu) – aluzie la distrugerea cetăților biblice Sodoma și Gomora; Pavel din Tars e-acum zaraf sărac/ Și Chrisostom băiat de prăvălie (Arghezi); aluzia literară: Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită../Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet (Eminescu) – aluzie la poezia lui Andrei Mureșanu Un răsunet, devenită imn național al României (Deșteaptă-te române...); „Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile”V Orchidee! nu ești însăși arta marelui Matei (Barbu) - versuri în care se parafrazează un fragment descriptiv și poetic din romanul lui M. Caragiale Craii de Curtea-Veche: Ne înturnam apoi spre tropice, trăiam cu săditorii visul galeș al Floridei și al ostroavelor Antile, pătrundeam, pe urma „vânătorilor de orhidee” în verdea întunecime a selbelor Amazonului scăpărând de zboruri de papagali; vezi și INTERTEXTUALITATE. Aluzia rezultată din reluarea perifrastică a unor locuțiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone ori clasice: Se luminează puțintel a ploaie/ Atunci se cheamă că e timp frumos.../Iar fumul de ogeac se lasă-n jos/ Și porcul umblă tot cu paiu-n gură. (Topîrceanu, apud Dragomirescu); Așteptăm să vedem prin columne de aur/ evul de foc cu steaguri pășind/ și fiicele noastre ieșind/ să pună pe frunțile porților laur (Blaga). Vezi și PARAFRAZĂ. M.M.

dialogism (fr. dialogisme „arta dialogului”), întrebuințarea dialogului în expunerea ideilor, sentimentelor etc.; este o figură care se realizează numai în planul compozițional, ca mod de expunere, cu două aplicații (P): a) în orice text narativ (schiță, nuvelă, roman etc.), unde dialogul este sub ordonat narațiunii propriu-zise, sau într-unul liric, în care este vorba de personificarea naturii (ex. Revedere de Eminescu), sau în textul dramatic, unde constituie schema compozițională exclusivă; b) în schițe sau expuneri dezvoltate non-narative care dezbat anumite teme abstracte și unde, de obicei, unul din personajele dialogului este însuși autorul, iar celălalt este unul nedeterminat, ce poate fi chiar cititorul (ex. Cronica optimistului, de G. Călinescu, unele articole ale lui Gr. Moisil; de asemenea, unele dezbateri în care narațiunea propriu-zisă nu are loc, iar personajele, indicate uneori chiar cu nume propriu, apar ca simpli parteneri ai convorbirii nu ca croi ai unei acțiuni epice; ex. Banchetul lui Platon și Dialog pentru începutul limbii române, între nepot și unchi de Petru Maior). Sin. sermocinație.

PRONUME s. n. (cf. lat. pronomen < pro „în loc de” + nomen „nume”; fr. pronom, după nume): parte de vorbire care înlocuiește numele. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, dar foarte abstract, prin flexiune după gen, număr și caz (parțial și după persoană), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, indirect, de agent și circumstanțial de toate categoriile, element predicativ suplimentar și apoziție și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai pronumele relativ). ◊ ~ moștenit: p. transmis în limba română din latină, ca de exemplu eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele (personal propriu-zis); (al) meu, (a) mea, (al) tău, (a) ta, (al) său, (a) sa, (al) nostru, (a) noastră, (al) vostru, (a) voastră etc. (posesiv); sie, și, sine, se (reflexiv); acesta, aceasta, aceștia, acestea, acela, aceea, aceia, acelea, ăsta, asta, ăștia, astea, ăl, a (demonstrativ); cine, care, ce, câți, câte (interogativ și relativ); unul, una, unii, unele, altul, alta, alții, altele, toți, toate, cutare, atâția, atâtea, mulți, multe, puțini, puține (nehotărât); nimeni, nimic (negativ). ◊ ~ format pe terenul limbii române prin compunere din elemente de origine latină: dânsul (< de + însu + l), dânsa (< de + însă + a), dânșii (< de + înși + i), dânsele (< de + înse + le) – pronume personal de persoana a III-a, sinonim și paralel cu el, ea, ei, ele; dumneata (< domnia + ta), dumneavoastră (< domnia + voastră), dumnealui (< domnia + lui), dumneaei (< domnia + ei), dumnealor (< domnia + lor) – pronume personal de politețe; însumi (< însu + mi), însămi (< însă + mi), însuți (< însu + ți), însăți (< însă + ți), însuși (< însu + și), însăși (< însă + și), înșine (< înși + ne), însene (< înse + ne), înșivă (< înși + vă), însevă (< înse + vă), înșiși (< înși + și), înseși (< înse + și), însele (< înse + le) – pronume de întărire; acestălalt (< acesta + ălalt), aceastălaltă (< aceasta + alaltă), aceștilalți (< aceștia + ăilalți), acestelalte (< acestea + alelalte), celălalt (< acela + ălalt), cealaltă (< aceea + alaltă), ceilalți (< aceia + ăilalți), celelalte (< acelea + alelalte), același (< acela + și), aceeași (< aceea + și), aceiași (< aceia + și), aceleași (< acelea + și) etc. – pronume demonstrative; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce – pronume relative; oricine (< ori + cine), oricare (< ori + care), orice (< ori + ce), oricâți (< ori + câți), oricâte (< ori + câte), oarecine (< oare + cine), oarecare (< oare + care), oarece (< oare + ce), fiecine (< fie + cine), fiecare (< fie + care), fiece (< fie + ce), altcineva (< alt + cine + va), altcareva (< alt + care + va), altceva (< alt + ce + va), cineva (< cine + va), careva (< care + va), ceva (< ce + va), câțiva (< câți + va), câteva (< câte + va), vreunul (< vre + unul), vreuna (< vre + una) etc. – pronume nehotărâte; nici unul, nici una – pronume negative. ◊ ~ simplu: p. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu toate p. moștenite (v. mai sus). ◊ ~ compus: p. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie sau dintr-un cuvânt și o particulă, ca de exemplu toate p. formate pe terenul limbii române prin compunere (v. mai sus). ◊ ~ personal: p. care se referă la persoane după cele trei aspecte ale raportului lor față de vorbire. În limba română există trei tipuri de forme ale p. personal: propriu-zis (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele), sinonime și paralele cu cele de persoana a III-a ale celui propriu-zis (dânsul, dânsa, dânșii, dânsele) și de politețe (de reverență): dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor. ◊ ~ reflexiv: p. care exprimă raportul gramatical dintre subiect, acțiune și obiect în cadrul formelor verbale pronominale. Dispune de forme proprii moștenite din latină (cele de persoana a III-a): sie, sieși, își, și-, -și, -și-; pe sine, se, -se-, -se, se-, s-, -s- și de forme împrumutate de la pronumele personal (cele de persoanele I și a II-a): îmi, îți, ne, vă; mă, te, ne, vă. ◊ ~ de întărire: p. care întărește ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul acțiunii (autor reprezentat, de obicei, printr-un p. personal propriu-zis, la orice persoană, cu care este echivalent din punct de vedere semantic, sau printr-un substantiv, simbol al persoanei a III-a). Astfel: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, înseși, înșine, însene, înșivă, însevă, înșiși, înseși – însele. ◊ ~ posesiv: p. care exprimă ideea de posesie sau de apartenență și care implică simultan o dublă referință pronominală (la obiectul posedat și la posesor). Dispune de forme care se grupează după cum este vorba de un posesor și un obiect posedat, de un posesor și mai multe obiecte posedate, de mai mulți posesori și un obiect posedat sau de mai mulți posesori și mai multe obiecte posedate: al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a sa; ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai săi, ale sale; al nostru, a noastră, al vostru, a voastră; ai noștri, ale noastre, ai voștri, ale voastre. P. posesiv nu are forme moștenite din latină pentru persoana a III-a plural; deseori se folosesc cu sens posesiv (datorat cazului genitiv în care se află) și cu valoare de nominativ sau de acuzativ (marcat cu prepoziția pe) formele de persoana a III-a – singular și plural – ale p. personal în genitiv: (al, a, ai, ale) lui, ei, lor (cu care nu trebuie confundate). ◊ ~ interogativ: p. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative directe, înlocuind în întrebare sau în propoziția interogativă cuvântul (cuvintele) așteptat(e) ca răspuns, ca de exemplu care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?. ◊ ~ relativ: p. care ajută la stabilirea unei relații de subordonare între o propoziție subordonată și regenta ei din cadrul frazei. Dispune de forme simple (identice cu acelea ale p. interogativ) și de forme compuse (proprii): care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce. ◊ ~ demonstrativ: p. care exprimă raportul spațial sau temporal dintre vorbitor și obiecte (diferențiind obiectele, situându-le în spațiu și în timp în raport cu apropierea sau cu depărtarea acestora față de vorbitor) sau care identifică un obiect cu el însuși (în faze diferite) sau cu un alt obiect. Dispune de trei feluri de forme: de apropiere, de depărtare, de identitate (simple și compuse, literare și neliterare): a) acesta, aceasta, aceștia, acestea, cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte, ăsta, asta, ăștia, astea, ăstălalt, astălaltă, ăștilalți, astelalte etc. b) acela, aceea, aceia, acelea, celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte, ăla, aia, ăia, alea (alea), ălălalt, ailaltă, ăilalți, alelalte etc. c) același, aceeași, aceiași, aceleași. ◊ ~ nehotărât (nedefinit): p. care ține locul unui substantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din p. interogativ-relative și particule proclitice, de origine conjuncțională – ori- sau verbală – vre-, oare-, fie-, fite-, fiște-, particula medială întăritoare -și- sau particula enclitică de origine verbală -va): unul, una, unii, unele; altul, alta, alții, altele: toți, toate; atâția, atâtea; mulți, multe; puțini, puține; oricare, oricine, orice; orișicare, orișicine, orișice: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; oarecare, oarecine, oarece; oareșicare, oareșicine, oareșice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiștecare, fiștecine, fiștece; careva, cineva, ceva; altcareva, altcineva, altceva etc. ◊ ~ negativ: p. care neagă substantivul și a cărui apariție într-un context presupune obligatoriu și prezența unui termen negativ. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din adverbul nici urmat de pronumele nehotărâte unul, una): nimeni, nimic, nici unul, nici una (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

ADJECTIV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominal: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbal: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbial: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concret a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominal: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variabil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariabil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulat: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulat; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. criteriu.).

MOȘTEN͹ vb. IV. 1. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) (Complementul indică un bun, p. e x t. un drept) A deveni proprietar, beneficiar, pe cale de succesiune; (învechit) a moșneni. Mulți adună și de multe ori nici feciorii lor nu moștenesc. CORESI, EV. 403. Cela ce va vrea să dobîndească și să moșnenească (moștenească MUNT.) avuțiia nescui după moarte. PRAV. 53, cf. 93. Monastirea nu moștenea decît datorii (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/13. Boierii. . . nu formau o clasă nobiliară ca în Europa, n-aveau . . . dreptul d-a fi singuri proprietari de pămînt, d-a moșteni titluri și slujbe. BĂLCESCU, M. V. 10, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Cine moștenește, plătește. ZANNE, P. V, 436. A moșteni crîșma, se spune despre un om bețiv. Cf. CHEST. VIII 111/9. ◊ F i g. Aveți o frumoasă campanie de făcut, aveți de apărat tezaurul cel mai scump ce ați moștenit de la strămoși, limba. ALECSANDRI, S. 50. În lupta pentru progres social și independență națională, comuniștii români au moștenit tradițiile lăsate in popor de lupta lui Doja și Horia, a lui Tudor Vladimirescu și Nicolaie Bălcescu. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 140. ♦ (Complementul indică oameni) A deveni succesorul, moștenitorul (1) cuiva (la posesiunea unor bunuri, a unor drepturi). (F i g.) Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește. ALEXANDRESCU, M. 4. ♦ P. e x t. (Complementul indică o însușire, o caracteristică etc.) A deține pe cale ereditară (de la cineva). Moștenind lîngă acestea și bubele lui Gheizi (a. 1818). URICARIUL, XV, 252. Firea lui aprigă și nedomolită, Pușkin o moștenea în parte de la mama sa. SADOVEANU, E. 209. 2. T r a n z. f a c t. (Învechit; complementul indică oameni) A pune în stăpînirea unui bun, a face să fie proprietar al unui bun; (învechit) a dărui. D[o]mnul îl moșteni pre el. BIBLIA (1688), 224²/14, cf. 371/19. ♦ T r a n z. A lua în stăpînire, a pune stăpînire pe ceva. Cercă să moștenească crăia. VĂCĂRESCUL, IST. 261. Din toată lumea romană nemărginită mulțime de oameni au dus acolo ca satele și orașele să le moștenească. MAIOR, IST. 11/4, cf. 182/8. Omenirea ce moșteni pămîntul, Ființe, lighioane ce-n urmă s-au ivit, întrec ele p-acelea ce ș-au găsit mormîntul. ALEXANDRESCU, O. I, 269. ♦ T r a n z. A obține, a dobîndi. Ce voiu face ca să moștinescu viiața veacilor ? N. TEST. (1648), 54^v/2, cf. 33^v/26. Pentru cei ce vor să moștenească mîntuire. DOSOFTEI, ap. TDRG. Fericit, măreț acela care sub un falnic soare, Pentru patria sa moare, Nemurire moștenind, ALECSANDRI, P. II, 8. Unii ca aceștia au să moștenească împărăția ceriurilor. CREANGĂ, P. 298, cf. 186. 3. I n t r a n z. (Regional) A fi originar, băștinaș (din. . . ) (Osica de Jos-Caracal). ALR I 444/878. A moștenit aicea. ib. – Prez. ind.: moștenesc. – Și: (învechit și regional) muștiní vb. IV. ALR II/I MN 90, 2 716/463, 646, 705, 769, 958. – V. moștean.

MATRAPAZLÎC s. n. 1. (Învechit) Comerț ilegal (prin mijlocitori). Deci țăranii. . . să vîndă fieștecare lucrurile acele de mîncare însuși ei; iar care va îndrăzni a face matrapazlîc, să se pedepsească (a. 1 776). URICARIUL, XIX, 329, cf. N. A. BOGDAN, C. M. 65. Oricine va strînge vite de negustorie, sau va face matrapazlîc... să aibă a plăti ierbârit după obicei (a. 1 791). ȘIO II_1; 252. 2. (Familiar) Faptă necinstită; șarlatanie, escrocherie, fraudă. Făcuse niște matrapazlîcuri, pentru care i s-a cerut demisia, ca să râmîie om nepătat. DUNĂREANU, N. 175. De la vechea denumire a matrapajilor, a rămas în limba noastră și azi cuvîntul• matrapazlîc, sinonim cu șărlătănie sau escrocherie, N. A. BOGDAN, C. M. 184. A vorbit un ceas încheiat, pomenind toate matrapazlîcurile ce le știa el. V. ROM. februarie 1 955, 254. În complicitate cu încă vreo doi, trei funcționari superiori a făcut niște matrapazlîcuri. ib. aprilie 1 957, 80 ◊ (Cu sens atenuat) „Otilia ... atrăgea ... fete ca Lili pentru Felix, cu care voia să pună la cale cine știe ce matrapazlîcuri”. CĂLINESCU, E. O. II, 152. - Pl.: matrapazlîcuri. – Din tc. matrabazlık.

CUNOAȘTE (-nosc) I. vb. tr. 1 A ști cine este sau ce este: îl cunosc din vedere: ce, nu mă mai cunoști? cunoști această carte? cunoaște ca în palmă toate cotiturile munților (ODOB.) ¶ 2 A avea o cunoștință exactă de felul de a fi, de apucăturile cuiva, a ști cum este: așa l-am cunoscut de cînd era copil; am cunoscut îndată ce poamă este ¶ 3 A înțelege, a pricepe, a ști să vorbească (o limbă) ¶ 4 A deosebi între mai mulți, a distinge: ai ajuns într’o vîrstă cînd să poți ~ și deosebi albul de negru (PANN) ¶ 5 † A recunoaște: eu însă-mi era să ți-o spui, dacă n’ai fi voit să cunoști (ISP.) ¶ 6 Ⓟ A fi recunoscător, a-și arăta recunoștința: scăpați-mă, și pe urmă, bun e Dumnezeu, oiu ști să cunosc și eu (R.-COD.). II. vb. refl. 1 A ști cine sau cum este el însuși: cunoaște-te pe tine însuți ¶ 2 A fi cunoscut, a pricepe cine sau cum este: prietenul bun la nevoie se cunoaște; omul se cunoaște după fapte ¶ 3 A face cunoștință: nu știa însă cum să facă ca să se cunoască cu fiul împăratului (ISP.) ¶ 4 A se vedea, a se observa, a se pricepe: se cunoaște cît de colo, că ești străin [lat. cognoscĕre].

Bulgari m. pl. popor barbar, venit de pe țărmul Voltei, se așeză către sec. VII în ținuturile coprinse între Nistru, Dunăre și Balcani, unde se contopi cu desăvârșire în mijlocul populațiunilor slave, adoptându-le traiul, limba, religiunea și supraviețuindu-le singur numele. Astfel contopiți, ei fundară pe ambele maluri ale Dunării un regat puternic, care dură aproape două secole (880-1018). Imperiul româno-bulgar, întemeiat de Asanești, dură până la 1393, când Bulgaria căzu sub stăpânirea Turcilor și rămase astfel până la 1878. Astăzi, în număr de peste 5 mil., Bulgarii formează o ramură a Slavilor meridionali, în Peninsula balcanică. După răsboiul balcanic din 1912-1913, la început victorios iar la urma dezastros pentru Bulgari, aceștia cedară României Cadrilaterul; ei înșiși obținură o însemnată augmentare teritorială în Macedonia și Tracia, populația lor sporind în acelaș timp cu aproape un milion locuitori. Aliații Germanilor în răsboiul mondial (1914-1918), Bulgarii au invadat Muntenia și Serbia. Siliți să capituleze, ei suferiră în 1919 consecințele Tractatului dela Versailles.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

STRANĂ, strane, s. f. 1. Fiecare din scaunele așezate în biserica ortodoxă, la dreapta și la stînga iconostasului, de-a lungul pereților naosului și pe care stau în timpul slujbei credincioșii. M-am uitat de jur împrejurul zidurilor vechi... Cîteva strane erau încă la locul lor. GALACTION, O. I 81. Te văd în colțul vechi de strană Cum stai supusă de răstriști Și-atîta jale pare scrisă În ochii tăi curați și triști. GOGA, C. P. 111. Virtuoșii, ctitori de așezăminte... Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri Și aplaudă frenetic schime, cîntece și jocuri. EMINESCU, O. I 150. Năsălia fu așezată jos, chiar lîngă strana domnească. ODOBESCU, S. I 109. 2. Parte destinată cîntăreților în biserică, unde de obicei se află și un pupitru pentru cărți; p. ext. (cu sens colectiv) cîntăreții înșiși. Era în sat și dascălul Iordache, fîrnîitul de la strana mare, dar ce ți-i bun?... clămpănea de bătrîn ș-apoi mai avea și darul suptului. CREANGĂ, A. 9. Să cînte strana prinde: «Este tare, este tare, Și cuminte și cuminte, Ș-arătos la arătare». EMINESCU, L. P. 147. De la ușă pînă lîngă stranele cîntărețelor, biserica era plină de călugărițe. ALECSANDRI, O. P. 116. La bisericile de întîiul rang slujba se făcea grecește; iar la celelalte se mai lăsă strana a doua pentru limba națională. NEGRUZZI, S. I 278.

MARCĂ¹, mărci, s. f. 1. Semn distinctiv (inscripție, cifră, desen) aplicat pe un obiect, pe un arbore, pe un animal, pe un produs industrial sau pe ambalajul lui, pentru a-i indica felul sau proveniența, pentru a-l deosebi de altele, pentru a constitui un punct de orientare etc. Muncitorii și tehnicienii din întreprinderile producătoare de bunuri de larg consum trebuie să muncească în așa fel, încît marca fabricii lor să se bucure de prestigiu în rîndurile consumatorilor, să constituie o garanție a produselor de calitate. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2862. ◊ Fig. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. L. 58. Pentru noi, zicerile vechi și locale dintr-un cîntic vor fi, în lipsa altor probe mai explicite, marca prin care vom determina, precît se va putea, la ce epocă și pe ce tărîm au născut deosebitele inspirațiuni poetice ale poporului romîn. ODOBESCU, S. I 218. ♦ Tip, model, produs al unei anumite fabrici. Închipuia capitala ca un fabulos garaj, de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. ♦ Fig. (Rar) Particularitate, însușire caracteristică. 2. (Învechit) Semn distinctiv al unei țări; stemă. Marca Moldovei era un zimbru. ◊ Semn distinctiv al unei familii nobile; blazon, emblemă. Fiindcă băietul este curățăl, a să-l îmbrace c-o livrea – pe bumbii căreia a să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I 298. ◊ Loc. adj. De marcă = de seamă, distins, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, la CADE. 3. (Adesea determinat prin «poștală») Mică bucățică de hîrtie pătrată sau dreptunghiulară, pe care este imprimată o efigie și care se aplică pe scrisori, drept plată a transportului poștal. V. timbru. 4. Fisă de metal cu număr de ordine, pe care lucrătorii o lasă în schimbul uneltelor primite sau cu care își dovedesc prezența la lucru în unele fabrici. Îmi dă o marcă. Are un număr pe ea: 1250. Mă dă în primire unuia de la poartă și-i zice să mă ducă la secția XVIII lăcătușerie. V. ROM. decembrie 1953, 169. 5. (Adesea determinat prin «de siguranță») Bucată de șină vopsită în alb așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie; ea indică vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

MANIFESTA vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un sentiment, o tendință etc.) A exprima, a arăta (prin comportare, atitudine etc.). Însăși ocîrmuirea. . . manifestă dorința ei de a introduce de la sine îmbunătățiri (a. 1848). URiCARIUL, X, 5. Amiciția și stima. . . nu ezitezi a nu le manifesta cu atîta prietinoasă generozitate. CARAGIALE, O. VII, 47. Domnul cu barbete avea de gînd să-și manifeste indignarea. VLAHUȚĂ, D. 11. Dragostea pentru elenism și-a manifestat-o botezîndu-și copiii cu nume eroice. REBREANU, R. I, 166, cf. IORGA, L. I, 105. Nu putea să manifesteze iubirea decît prin privirea ei atît de straniu fixă și fără gînduri. GALACTION, O.107. Manifestase dorința de a o cunoaște. BRĂESCU, A. 64. Limba actuală. . . manifestă o tendință foarte puternică de a înlocui pe „care” prin „ce”, indiferent de condițiile sintactice. IORDAN, L. R. 392, cf. CV 1949, nr. 6, 25. Manifesta dispreț pentru formă chiar și în viața lui de toate zilele. RALEA, S. T. III, 201. Oamenii muncii manifestă un interes fierbinte pentru cunoașterea temeinică a evenimentelor politice interne și internaționale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2708. Poetul își manifestă încrederea într-o nouă poezie. V. ROM. ianuarie 1954, 154, cf. iulie 1954, 293. Partidul și guvernul își manifestă grija zilnică pentru dezvoltarea unei culturi noi. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 66, cf. ARGHEZI, P. T. 59. ♦ Refl. A-și afirma prezența, existența; a se face simțit, cunoscut. Poezia stă latentă, fără a se manifesta nici prin daltă, nici prin penel. . . , nici prin vorbe sau versuri. HELIADE, O. II, 140. Dorințele se manifestă în noi abia ce zărim o jună femeie plăcută. FILIMON, O. I, 114, cf. 104. Așa sînt și popoarele. Pruncia lor se manifestă printr-o zgomotoasă dinamică. HASDEU, I. C. I, VII. Pesimismul lui Eminescu se manifestează mai ales și mai caracteristic în „Mortua est”. GHEREA, ST. CR. I, 114, cf. 123, III, 84. Expresivitatea. . . se manifestă printr-o influență de fiecare moment a afectului și fantaziei. IORDAN, STIL. 93. Inițiativa maselor se manifestă în mod deosebit în aplicarea în cadrul întrecerii socialiste a metodelor înaintate de lucru. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2731. Aici s-a manifestat. . . talentul de polemist al lui Ibrăileanu. V. ROM. septembrie 1954, 141. 2. Intranz. A organiza o manifestație (2), a participa la o manifestație; a demonstra. Studențimea era în fierbere și pusese de gînd să manifesteze. CARAGIALE, O. I, 249. Sute de mii de demonstranți au manifestat timp de cîteva ore. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2651, cf. nr. 2393. Să vie și să manifesteze pentru lupta unită a proletariatului. GALAN, Z. R. 14. – Prez. ind.: (1) manifést și (învechit) manifestez, (2) manifestez. – Din fr. manifester.

LITERATURĂ (< fr. littérature < lat. littera, literă, scriere) Într-o accepție mai largă, generalizată oarecum, literatura este o artă mediată prin cuvînt, ansamblul scrierilor cu caracter estetic scrise într-o limbă. În baza unor criterii diferite – estetice, lingvistice, bibliografice – s-a încercat a se fixa specificul termenului literatură, teoriile variind după diferitele orientări și accepții asupra funcției limbajului, căci, după R. Barthes (Rhétorique de l’image), ceea ce caracterizează literatura sînt procedeele de limbaj, ca fiind un sistem de semne. Orală în începuturile ei, apoi scrisă, literatura, privită din punctul de vedere al originii, se împarte în două ramuri: literatura populară, (v. folclor) și literatura cultă, în care se includ operele artistice ale scriitorilor, literatură fixă prin tipărire. Pe lîngă literatura populară orală (doine, balade, strigături, basme etc.), există și o literatură populară scrisă epică propriu-zisă (Alexandria, Genoveva de Brabant, Halima etc.), astrologică (Trepetnice, Rojdanice, Zodiacare etc.), etică (Esopia, Albinușa etc.) Pe baza unor criterii diferite, clasificarea literaturii include și alte ramuri: literatura națională, privită ca totalitate a producțiilor literare ale unui popor; literatura străină, prin opoziție cu cea națională, referitoare la producțiile literare ale altor popoare; literatura universală, în sens larg, cuprinzînd producțiile literare ale tuturor popoarelor, iar în sens restrîns numai acele opere literare, care, atît prin valoarea lor artistică în sine, cît și prin măsura în care sînt expresii ale sufletului națiunilor, au intrat definitiv în patrimoniul culturii umane. În cercetarea literaturii universale s-au introdus metode noi, ca, de exemplu, compararea literaturilor naționale, între care s-au produs interferențe, sub diferite aspecte: motive sau teme, modalități artistice etc. Astfel de studii au format un domeniu nou, cel al literaturii comparate. Literatura reflectă, în imagini artistice, priveliști din natură, întîmplări din viața și societatea omenească, năzuințe, sentimente, idei. Ea formează obiectul științei literaturii. Una din ramurile acesteia este teoria literaturii, care studiază creația literară (elementele ei constitutive, genurile și speciile, curentele literare, versificația etc.), și are strînse legături și cu celelalte ramuri ale științei literaturii, critica literară și istoria literaturii, cum și cu alte discipline ajutătoare: estetica, istoria artei, istoria culturii, lingvistica etc. Operele literare, indiferent de genul lor, ajută atît la cunoașterea, cît și la transformarea vieții și societății omenești, prin cele trei atribute sau caractere pe care le implică: caracterul partinic (partinitatea), caracterul național și caracterul popular. Prin partinitate se înțelege tendința fățișă a scriitorului de a oglindi realitatea potrivit concepției și intereselor uneia sau alteia dintre clasele sociale. Forma cea mai înaltă a partinității în literatura actuală este partinitatea comunistă, al cărei principiu a fost formulat de Lenin, în articolul: Organizația de partid și literatura de partid (1905), în care el cheamă pe scriitori să lupte pentru a opune literaturii fățarnic-libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat. Literatura însuflețită de principiul partinității comuniste este o literatură fundamental realistă, care nu se mărginește doar la constatarea și oglindirea realității, ci participă activ la schimbarea ei și contribuie din plin la procesul însuși de transformare revoluționară și de formare a conștiinței comuniste. De asemenea, este o literatură militantă, adică „un instrument de perfecționare continuă a societății, a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă.” (Nicolae Ceaușescu, Expunere cu privire la Programul P.C.R. pentru îmbunătățirea activității ideologice... 3 noiembrie 1971). Prin caracter național al unei opere literare se înțelege totalitatea trăsăturilor caracteristice națiunii căreia aparține scriitorul, așa cum se oglindesc ele în întîmplările, locurile, obiceiurile și oamenii din acea operă, precum și în limba folosită de autor. Caracterul popular al literaturii se referă la înfățișarea aspectelor de viață fundamentale, care interesează poporul, la idealul de viață al acestuia, la mentalitatea și filozofia lui, exprimate cu ajutorul unui limbaj artistic accesibil poporului.

MÉȘTER, -Ă subst. (Cea mai veche atestare ar data de la 1 404, cf. DR. VII, 210) I. 1. S. m. Persoană care are (și practică) o meserie (1) (v. m e s e r i a ș, m e ș t e ș u g a r, m a i s t r u); (azi în special) meseriaș cu calificare mai înaltă, care conduce de obicei o secție productivă într-o întreprindere sau într-un atelier (v. m a i s t r u, m a e s t r u²). Se-au prins nește meșter den Țarigrad cum vor treace aceale corăbii (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Făcea case de argintu Artemideei, și da meșterilorulu (lucrătorilor BIBLIA 1 688) lucrare nu puțină. COD. VOR. 8/20, cf. 12/30. Noi o deadem lu Coresi, diaconul, ce era meșter învățat într-acest lucru. . . de să tipărească această carte. CORESI, EV. 6, cf. GCR I, 33/21. Meșterii. . . vor învăța meșterșug și pre alții. VARLAAM, C. 246. Tîrgoveții și meșterii orașului și slujnicile. HERODOT (1 645), 40, cf. 134. Și măriia ta. . . ne-ai adus meșteri streini de ne-au făcut tipografie. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 125/5. Din sus de cetate. . . iaste baia Rodnii cea veache, unde au lucrat mai de mult cîte 40 de meșteri (a. 1 660-1 680). GCR I, 177/29. Un teasc de argintu al sf[î]ntului. . . s-au dus la meșteri de să-l strice (a. 1 675). id. ib. 222/36. Lucru de mîini de meșteri. BIBLIA (1 688), 145²/15, cf. 275¹/55. Au dat jupănul Gligorie jupănului Costă Șafarica tal. 13 ca să plătească măștârilor care au lucrat (a. 1 724). IORGA, S. D. XII, 23. La orașul celor bogați nu este nici un meșter, nici lemnariu, nici căldărariu, nici croitoriu (a. 1 746). ap. TDRG, cf. LET. III, 192/25, IST. AM. 70^r/14, KLEIN, D. 94, URICARIUL, I, 199. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Tată, și eu aș voi să învăț cum să împletesc panerii !. . . – Dar la aceasta trebuie să ne învețe vreun meșter. DRĂGHICI, R. 105/17, cf. 100/20. Spargeți pantofii în grabă, Că meșterii nu au treabă. PANN, E. V, 142/29. Stâpîne, te văd trist că nu poți să faci furca ce ți-a poruncit împăratul. . . lasă-mă pe mine să o fac. . . – Atîți meșteri mari n-au putut să o facă, și tocmai un trențeros ca tine să o facă? ISPIRESCU, L. 91, cf. 369. Obiecte de o întrebuințare mai ordinară, pentru meșteri, piepteni de coarne de bou, pînză groas., N. A. BOGDAN, C. M. 134. Meșterii lucrau fără întrerupere și nu mai aflau răgaz. SADOVEANU, O. VI, 220, cf. 351, id. O. XIV, 71. Am auzit c-ar fi acuma meșter la o fabrică. id. N. F. 84, cf. id. E. 90. Toate cele patru odăi ale acestei case dărăpănate au fost reparate pe dinăuntru chiar de meșterii din tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Lucrau la cojoace patru calfe și ucenici, sub supravegherea unui meșter cărunt. C. PETRESCU, A. R. 53, cf. 6. Am dat peste meșteri de la noi de pe Argeș. Mi-au făgăduit să mă ajute să prind meseria. STANCU, R. A. II, 406, cf. III, 157. Eram muncitor bâieș, Meșter tînăr fără greș. CORBEA, A. 9, cf. DEȘLIU, G. 26. Romanul evocă zbuciumul dureros al bătrînului meșter, om cinstit, devotat clasei sale. CONTEMP. 1 951, nr. 224, 2/1. Negru Vodă trece Cu tovarăși zece: Nouă meșteri mari. Calfe și zidari. ALECSANDRI, P. P. 186, cf. POMPILIU, B. 25. Ș-o făcut o săgeată, De nouă meșteri lucrată. ȘEZ. III, 241, cf. 243. Un meșter Manole. Meșter de zidit și de plănuit. PAMFILE, C. Ț. 19. Meșterii grăbea, Sforile-ntindea, Locu-l măsura. Șanțuri mari săpa. ANT. LIT. POP. I, 498. Pe cea vale nourată Vine-o fiară-ncornorată, De meșteri străini lucrată; Suflet n-are, suflet duce De pămînt nu se atinge (Corabia). GOROVEI, C. 100. În pădure m-am născut, În pădure am crescut. Acasă m-au adus, Meșterii doamnă m-au pus (Masa). id. ib. 219. ◊ De-a meșterii – numele unui joc de copii care se joacă la priveghiul mortului. Cf. PAMFILE, J. I, 18. ◊ E x p r. Meșterul strică sau meșter-strică (și drege de frică), se zice despre un meșteșugar prost sau, p. ext., despre un om neîndemînatic. Cf. BARONZI, L. 57. Și-o ales o doagă Oloagă Și-o dat-o unui meșter-strică . . . De-o făcut o buticică. MARIAN, NU. 770, cf. ZANNE, P. V, 415, 416, PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Urmat de determinări care indică gradul) Meșter prim. NOM. PROF. 8. Meșter șef. ib. ◊ (Urmat de determinări care indică profesiunea) Meșter mînașu, gîndu-i la pează în rătăcire îl depărtează. I. VĂCĂRESCUL, P. 331/3. Ce pilafuri ne gătea la masă meșterul bucătar. ODOBESCU, S. III, 22. Un meșter zidar se așeză pe banca dublă, în spatele meu. BRĂESCU, A. 200, cf. IORDAN, L. R. A. 233. Meșterul cizmar intră, aprinse cele două becuri. SADOVEANU, A. L. 26. Erau acum ca la douăzeci de inși. . . în odaia de la față a meșterului tăbăcar. CAMIL PETRESCU, O. II, 8. Meșterul fierar repară și verifică secerătorile. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 374. Meșter electrician. ib. 1 953, nr. 2 726. Meșter mecanic, ib. (În contexte figurate) Și albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meșter faur. EMINESCU, O. I, 87. Foamea, frate, e mare meșter bucătar. SADOVEANU, O. III, 165. ◊ (Învechit și popular, urmat de determinări, de care se leagă de obicei prin prep. „de” ori „la”, formează, împreună cu aceste determinări, nume de profesiuni) Eu Șerban diiacu, meșterul mare a tiparelor. PALIA (1 581), ap. GCR I, 38/6. Fiind de meșterșug meșteri la fier. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/25. Toval Cain s-au făcut meșter de fier. N. COSTIN, L. 54. Meșteri de doftorie. MINEIUL (1 776), 77^r1/35. S-o-ntîlnit cu meșter de lemn. ȘEZ. II, 144, cf. PAMFILE. S. T. 11. BUL. FIL. VII-VIII. 374. Eu acolo duce-m-oi, Meșter de moară face-m-oi. BÎRLEA, C. P. 268, cf. ALR II/I h 220, 221, ALR SN III h 571. ♦ Proprietar al unui atelier (în raport cu angajații săi); patron, stăpîn. Care ucenic va avea a se băga la meșter, să aibă a veni la starostile cu stăpînul seu, și să se tocmească (a. 1 766). URICARIUL, XIV, 2, cf. PONTBRIANT, D. 2. S. m. (Rar) Maestru² (2); p. ext. (neobișnuit) profesor, dascăl. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Ah, meștere Ruben . . . cartea ta într-adevăr minunată este ! EMINESCU, N. 49. 3. S. m. și f. (Adesea adjectival; de obicei cu determinări care indică domeniul, împrejurarea la care se aplică talentul, priceperea etc. cuiva) (Om) talentat, priceput, îndemînatic, dibaci, iscusit, abil; (persoană) care posedă multe cunoștințe. Cinre e preamîndru și meșteru (s c i u t o r i u N. TEST. 1648, BIBLIA 1 688) Întru voi, se arate. COD. VOR. 126/12, cf. GCR I, 10/16. Om meșter negoațelor și precupiei. CORESI, EV. 317, cf. 444. Păscarii. . . fiind meșteri de acela meșterșug, tot să ținea de meșterșug. VARLAAM, C. 258. Era și om meșter și isteț la fire. N. COSTIN, LET. II, 21/13. Auzîndu-o prea meșteră de cuvînt. . . mă înduplecaiu la cererea ei. GORJAN, H. iI 37/8, cf. IV, 183/1. Mihai Caraczoni, meșter căpitan de artilerie și mulți alții, vestiți prin meritul. . . lor. BĂLCESCU, M. V. 393. Auzisem că. . . ai un bucătar foarte meșter. ALECSANDRI, T. 187. Și dacă nu ești meșter la arma de vînat, Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat? BOLINTINEANU, O. 184. Chirurgi foarte meșteri. LM. La acea aspră școală . . . cetățenii învață a fi meșteri în războaie. ODOBESCU, S. III, 78. Dete peste un fermecător meșter. ISPIRESCU, L. 101 .N-am mai avut și nici n-oi mai avea un stogar mai meșter ca el. SANDU-ALDEA, M. 178. Hora s-a spart și Gavrilă țonțoroiu, cel mai meșter în chiuituri, ia cîrma unui brîu. HOGAȘ, DR. II, 185. Se simțea numaidecît că-i instruise un învățător care, el însuși, e un cîntăreț meșter. AGÎRBICEANU, A. 511. Urmă pregătirile de descîntec în care de altfel era mare meșteră. REBREANU, L. 403, cf. 128, N. A. BOGDAN, C. M. 11. Ca dumneata meșter de șagă, nu mai este altul. MIRONESCU, S. A. 91. Cîntă din fluier de lăcrămează florile și e meșter și cu noroc la oi. GALACTION, O. 65. Baba Maranda Cuțui, mare meșteră în descîntece de boală și de deochi. C. PETRESCU, R. DR. 138, cf. id. C. V. 143. De ce n-ai ținut dreapta, dacă ești așa de meșter? BRĂESCU, V. 60. Mai puțin meșter în cunoașterea limbilor decît tatăl său. C. GANE, TR. V. 305. Era un gealat meșter, cunoscut și la Țarigrad. SADOVEANU, O. X, 184, cf. 599, BENIUC, V. 51. Om fricos la vetejie, Dar meșter în viclenie. POP., ap. GCR II, 292. Un țigan covaci, care era cel mai meșter fierar din toată împărăția. POPESCU, B. II, 110. O fată voinică, frumoasă, meșteră și gospodină. ȘEZ. VI, 111, cf. ALR II 3 695/872, 876, 928. ◊ (Prin lărgirea sensului) Jgheabul clar și rece al albelor fîntîni Sculptate-n întuneric de meșterele mîini. PETICĂ, O. 62. Toți își ațintiră privirile spre bisturiul din mîna aceea meșteră. MIRONESCU, S. A. 34. Se-ntrec țesătorii cu degete meștere Și cîntă războaiele-n valuri de lapte. DEȘLIU, G. 47. ◊ (Calificativ dat altor ființe decît omul sau unor creații mitologice închipuite ca niște ființe) Prea înțelept și meșter iaste Dumnezeu. CORESI, EV. 59. Slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu. id. ib. 87. Gripsorul iaste o pasăre mare și mai meșter decît toate păsările (a. 1 654). GCR I, 167/36. Dracii tăi sînt meșteri în desprinsul umbrelor din părete. EMINESCU, N. 80. Să trăiți, Mîrșăvia voastră! Eu mă duc să îndeplinesc nelegiuita voastră poruncă. . . – Dacâ-i fi meșter și-i izbuti, să știi c-am să te fac mai mare. CREANGĂ, P. 58. Bun e Dumnezeu, meșter e dracu. BARONZI, L. 50, cf. ALECSANDRI, T. 258, CREANGĂ, P. 213, ZANNE, P. VI, 642. 4. S. m. Persoană care a adus contribuții (extrem de) valoroase într-un anumit domeniu de activitate; maestru² (1). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ideea acestui jurnal este . . . a face cunoscute faptele tululor artiștilor (meșterilor) din toate locurile. CR (1 830), 427²/16. Un pictor, vechi meșter, nu poate judeca lucrarea altuia, trecînd numai pe dinaintea ei, dintr-o aruncătură de ochi. CARAGIALE, O. III, 180, cf. VII, 166. Meșter priceput este Sadoveanu cînd este vorba să învie o figură sau o situație printr-o trăsătură unică. VIANU, A. P. 234. Doar diploma pe care o dă academia Te-ndreptățește meșter și face măiestria. ARGHEZI, S. P. 95, cf. 94, DEȘLIU, G. 27. ♦ (Adjectival; rar; despre manifestări sau creații ale oamenilor) Realizat cu artă, cu talent; măiestru (2). Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Multe vor zbura ca frunza-n vînt, Dar rămîne meștera-mi cîntare. BENIUC, M. 55. 5. S. f. (Adesea adjectival; popular, în practicile bazate pe superstiții) (Femeie) care se pricepe la farmece, la vrăji, la descîntece, care practică farmecele, vrăjile, descîntecele; (popular) fermecătoare, meșteriță, meștereasă, (regional) meșteritoare. E chinuită de duhuri, și nu-i pot da de leac. . . toate babele meștere. CARAGIALE, O. II, 236. Colindase pe furiș prin satele dimprejur după meștere și cărturărese. DELAVRANCEA, ap. CADE. Se așază bolnavul în pat și se trage (se freacă) pe pîntece, de o femeie meșteră. ȘEZ. IV, 25, cf. ALR I 1 397/215. ♦ (Adjectival; rar) Fermecat, vrăjit. Mintea i-a fost senină, parcă o mînă meșteră nevăzută i-ar fi șters din creieri toate amintirile. REBREANU, P. S. 118. II. S. m. (Regional) Epitet cu care o persoană (tînără) se adresează unui bărbat mai în vîrstă; „bade, nene” (PAMFILE, J. I, 127). III. S. m. (Regional) Meștergrindă (Vulcan). A III 12. – Pl.: meșteri, -e. – Și: (învechit și regional) méștire (DR. IV, 1 085), măștăr s. m. – Din magh. mester.