Vasile Vechi și frecvent în toate regiunile românești, Vasile continuă la noi numele personal gr. Basíleios, necunoscut în epoca clasică și cu semnificație clară pentru greci, care foloseau și adj. basileios „regal”, un derivat de la basileus „rege, conducător”: în antichitate basileul era conducătorul ginții sau al tribului, apoi cuvîntul era folosit pentru a-l desemna pe „suveran”, iar în Imperiul bizantin, pe împărat. Prin originea și semnificația sa inițială, Vasile este strîns înrudit cu cuvîntul biserică; cuvîntul gr. basiliké (lat. basílica), la origine un adjectiv care însemna „regal”, era folosit în arhitectura greco-romană pentru a desemna un edificiu public ridicat pe cheltuiala imperială (loc de judecată, bursă comercială sau loc de adunare), construit după un anumit plan, păstrat și în primele secole ale creștinismului pentru unele lăcașuri de cult (biserică continuă lat. basilica; este interesant de amintit că grecii foloseau un alt cuvînt pentru „casa domnului”, kyriakon, de la kyrios, „domn, stăpîn”, → Chiriac, păstrat în limbile slave – rus. țerkovi, scr. țrkva, bg. țărkva etc. „biserică” – sau în cele germanice – germ. kirche, oland. kerk, engl. church). Basíleios (de aici lat. Basílius, cognomen sau supranume bine atestat în epigrafia romană și continuat în Occident (pronunțat Vasilios), se răspîndește odată cu noua religie. Deși în apusul Europei, Basílius, fem. Basília au atestări foarte vechi, numele nu s-au bucurat de prea mare popularitate, astăzi fiind destul de puțin folosit. Cu totul alta a fost situația în răsărit, unde mai ales datorită personalității episcopului Vasile cel Mare (330-379), este unul dintre cele mai frecvente nume situație menținută chiar și în zilele noastre și explicabilă acum prin îndelungata tradiție onomastică care îl susține. Au fost emise unele ipoteze potrivit cărora unele forme ale lui Vasile ar fi moștenite direct din latină (de ex. Sînvăsii); continuitatea nu este posibilă atît din motive de ordin lingvistic (B – inițial din Basilius trebuia să se păstreze la fel ca în biserică, din basilica etc.), cît și cultural (formele vechi, care probabil au existat în trecutul îndepărtat, au fost înlocuite odată cu pătrunderea ritului bizantin în formă slavonă; mai mult decît atît, însuși cultul sf. Vasile este mai nou decît cel al lui → Ion, de la care ne-a rămas forma sînziene). La slavi numele este foarte vechi și a fost preluat odată cu trecerea la creștinism (în răsărit, de ex., Vasilii este atestat în Galicia încă de la jumătatea sec. 11, iar în sec. 12 – 13, Vasilko a fost purtat de mai mulți cneji; probabil chiar mai vechi este numele la slavii de sud). Prin intermediul acestora Vasile ajunge și la români, fie pe cale cultă, fie pe cale orală; intrate în circulație, formele împrumutate se diversifică adaptîndu-se sistemului graiurilor, apar numeroase derivate create pe terenul limbii române, de la acestea, prin abreviere, se obțin alte forme și astfel se ajunge la o bogată familie onomastică aparținînd numelui de bază Vasile. Dacă apariția numelui în onomastica românilor este legată de cultul sfîntului amintit celebrat de biserică, acesta nu poate justifica în întregime popularitatea și frecvența lui Vasile (după o statistică pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, într-o zonă restrînsă, acesta apare pe locul al treilea). Ca și în alte cazuri (→ Ion, Gheorghe, Dumitru etc.) trebuie luate în considerație și alte elemente cu o vechime mult mai mare decît creștinismul și păstrate pînă în zilele noastre. Iată numai cîteva dintre cunoscutele manifestări din acest moment crucial al venirii noului an: colindatul și mai ales Plugușorul (vechi obicei care simbolizează îndeletnicirile agricole ale românilor), Vasilca, vergelul (datină legată de profețirea norocului și cunoașterea ursiților), călindariul, diferite vrăjitorii, farmece și descîntece etc. la care se adaugă, în ziua următoare, semănatul și sorcova. Practicate din timpuri foarte vechi și neîntrerupt, datinile amintite au contribuit, fără îndoială, la creșterea faimei numelui care a ajuns să capete o deosebită importanță în conștiința populară. Iată o parte dintre formele sub care a circulat și circulă încă și astăzi numele Vasile (atestările documentare urcă pînă în sec. 15): Vasilie, forma calendaristică cultă, Silie, Vasălie, Vaselie, Vasîlie, Văsălie, Vasile, forma cea mai frecventă specific românească, Vasil, Sile, Vasilaș, Vasilică, Vasilicu, Vasilcea, Vasilin, Vasiliță, Sînvăsii(u), Văsiiu, Văsîi, Vasea, Văsel, Văsui(u), Vasilache, Vasilca, Vasca, Vascan etc., fem. Vasila, Vasilia, Vasilica, Vasilena, Vasilina, Vasilisa (nume calendaristic separat care reproduce, prin același intermediar, gr. Basilissa – la origine cuvînt comun cu sensul „regină”) etc. Sub influența occidentală s-a folosit într-o vreme și Bazil, foarte rar astăzi. ☐ Fr. Basile, it. Basilio, sp. Basil, magh. Vazul, Baszo, Vaszoly, fem. Vaszilia, bg. Vasil(ii), Vasilia etc., rus. Vasilii (hipoc. frecvent Vasea), Vasilisa etc. ☐ Vasile Lupu, domn al Moldovei, ctitor al bisericii Trei Ierarhi din Iași și întemeietor al Academiei Vasiliene, Vasile (din Scheii Brașovului), primul cronicar de limbă română din Transilvania; filozoful Vasile Conta, istoricul Vasile Pârvan, scriitorii Vasile Aaron, Vasile Cîrlova, Vasile Alecsandri, Vasile Voiculescu etc. Din istoria Imperiului bizantin, doi împărați cu numele Vasile (al doilea, zis Bulgaroctonul, cucerește Bulgaria apuseană și desființează primul țarat bulgar). ☐ Don Basilio, personajul lui Beaumarchais din Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro (și operele omonime ale lui Rossini și Mozart).