ARTICOL Clasă închisă de forme care apar obligatoriu în vecinătatea unui substantiv și a căror funcție este de actualizare a acestuia în comunicare și de individualizare* (sau determinare*; vezi DETERMINARE₂), adică de restrângere a nedeterminării numelui, prin specificarea unui obiect sau a unor obiecte identificabil(e) de către vorbitori; aparține clasei mai largi a determinanților* (vezi DETERMINANT₂). Spre deosebire de adjectivele demonstrative* și de cele posesive*, îndeplinind și ele rolul de determinare, articolul, la origine un cuvânt autonom, a suferit un proces de gramaticalizare*, parcurgând, de la o limbă la alta, de la o formă la alta, stadii diferite ale acestui proces. • Articolul a constituit, în numeroase gramatici, inclusiv în cea românească, un subiect de dezbatere teoretică, fiind interpretat diferit de la un autor la altul, fie drept cuvânt autonom (cum a funcționat la origine), fie ca afix* flexionar, mobil* sau fix, devenit marcă a categoriei* gramaticale a determinării. Răspunsul corect la această chestiune nu poate fi dat în mod global, existând diferențe de la o limbă la alta în privința gradului de pierdere a autonomiei* și, chiar în cadrul aceleiași limbi, de la un tip de articol la altul, uneori, de la o utilizare la alta (apar, de ex., în română, diferențe de grad de gramaticalizare între articolul hotărât propriu-zis și cel adjectival, precum și între diferitele utilizări ale articolului adjectival) (vezi DINAMIC). • Ca parametru tipologic, articolul separă limbile în două tipuri: cele fără articol, precum latina, finlandeza sau rusa, și cele cu articol, dintre care fac parte și limbile romanice. În limbile cu articol, determinarea cunoaște opoziția determinat (articulat) / nederteminat (nearticulat), iar pentru limbi care disting mai multe articole, cunoaște și opoziția (determinat) hotărât (puternic individualizat) / nehotărât (slab individualizat). Cum în multe limbi substantivul nu apare nearticulat (este, cu mici excepții, dacă avem în vedere folosirea substantivului la singular, și cazul limbii române), determinarea funcționează real cu o singură opoziție: (determinat) nehotărât / hotărât (ex. Citesc o carte / ~ cartea). Ca parametru tipologic, articolul hotărât permite deosebirea limbilor cu articol în procliză (vezi, de ex., fr. la table, le livre) de cele cu articol în encliză (vezi, de ex., elevul, cartea). S-a stabilit o relație directă între encliza articolului și caracteristica tipologică de limbă „head first”, adică limbă în care capul* de grup sintactic se află pe prima poziție. Româna aparține tipului „head first” și, implicit, limbilor cu articol în encliză. • Articolul permite distingerea, în cadrul limbilor în care apare, a acelora care manifestă o sensibilitate specială față de articulare, implicit față de individualizare, româna fiind considerată ca având această caracteristică. Includerea românei în acest tip structural se poate susține prin: crearea pe teren românesc a noi tipuri de articole, specifice acestei limbi (adjectival* și genitival*), româna repetând aproape identic un proces anterior, petrecut în trecerea de la latină la română; crearea unor mărci suplimentare, sintactice, de individualizare (vezi construcția cu pe, caracterizând obiectul direct personal și individualizat, precum și dublarea* clitică a obiectului direct individualizat); marcarea redundantă a individualizării, fiind posibilă folosirea, cu același rol, a patru mărci co-ocurente (ex.: pe elevul cel nou al profesorului). • Funcțiile articolului sunt, în numeroase limbi, eterogene, articolul îndeplinind, în afara funcției de individualizare, ea însăși cu manifestări diferite, și numeroase alte roluri. În română, de ex., funcționează, de la o apariție la alta, ca determinant anaforic*, specificând referentul prin raportare la un antecedent* (Am citit „Răscoala”. Cartea m-a interesat mult), sau ca determinant deictic* (Dă-mi cartea!), specificând referentul prin raportare la situația* de comunicare. în română, dar și în alte limbi, articolul îndeplinește și alte funcții: a) funcție morfologică, participând, fie singur, fie în co-ocurență cu o desinență, la marcarea categoriilor de număr și caz ale substantivului (ex.: cartea elevului și a elevei) și, mai rar, a categoriilor de gen, număr și caz ale adjectivului (cartea tinerei profesoare); b) funcție sintactică, de conectiv* în cadrul unui G(rup) N(ominal), asigurând, mai ales prin articolul adjectival și prin cel genitival, legarea adjuncților* de centru și explicitarea relațiilor sintactice (vezi cartea nouă și extrem de costisitoare de drept penal a profesorului); c) funcție de clasificator*, permițând identificarea clasei de lexeme compatibile cu articularea, funcție extrem de importantă în situațiile de conversiune* (ex. binele, aproapele, eul, sinea, oful, doiul, plecarea, mersul). • Utilizarea și ocurențele sunt proprii fiecărei limbi, fiind dirijate, de la o apariție la alta, fie succesiv, fie simultan, de următoarele tipuri de reguli: a) reguli semantice, care impun folosirea articolului în funcție de rolul său de individualizare; b) reguli sintactice, care, fără o motivație semantică, impun apariția obligatorie a articolului în anumite contexte și, dimpotrivă, exclud apariția lui din altele (este, de ex., tipul de regulă care impune, în română, absența articolului în contextul unui nominal prepozițional: în casă, la facultate; vezi și regulile de utilizare a articolului genitival: elevul profesorului, fără articol genitival, dar acest elev al profesorului sau elevul preferat al profesorului, unde apariția articolului genitival este obligatorie); c) reguli flexionare, care, în absența unei motivații semantice, impun folosirea articolului ca marcă a anumitor forme flexionare (în română, de ex., formele de genitiv-dativ nu pot apărea în afara articulării). Vezi ADJECTIVAL₄; DETERMINANT², DETERMINARE_{1, 2}; GENITIVAL; HOTĂRÂT; NEHOTĂRÂT. G.P.D.