FIREȘ adj. 1. (Mold.) Natural, firesc. Toiagul fusese uscat, neavînd nici o vlagă hireșe. DOSOFTEI, VS. Hireșea sau fireasca a omului alcătuire și hireșea și fireasca a minții plinire. CD 1698, 33^r; cf. DM 9^r; CD 1698, 40^r; CI, 95; CANTEMIR, HR. ♦ Fizic, material. Sfîntul lui trup . . . iaste ferit de rîsipitura cea fireșe. DOSOFTEI, VS. ♦ (Țr; despre copii) Natural, nelegitim. Copil hireș. ÎNDREPTAREA LEGII. 2. (Mold., Criș.) Real. A: Lupul, cu moartea minciunoasâ, hirișă și adevărată prostului armăsariu moarte acmu gătiia. CI, 100. ◊ (Adverbial) Pricinile era fireș și pre scurt aceaste. VP, 53^v; cf. CI, 172; CANTEMIR HR. C: Căutînd propoveduitorul spre înseși cuvîntul cel hereș. M 1704, 87^r. 3. (Mold., Trans. SE) De (la) origine. A: Dumitrașco-Vodă Cantacuzino, hireși din grecii cei de frunte a Țarigradului. PSEUDO-COSTIN, 17^r. C: Un pâmînt al nostru hiriș l-am dat acestui om să-l lucreze. S, 83^v. // B: (Adverbial) Nu știm care mai fireș limba-și vor ținea. C. CANTACUZINO, apud TDRG. Variante: hereș (M 1704, 87^r). Etimologie: fire + suf. -eș. Vezi și hireșie. Cf. adevăr (2), prisne (2).