REALITATE, realități, s. f. Existență efectivă, obiectivă; lucru real, fapt concret, situație, stare de fapt; p. ext. adevăr. Noțiunea de libertate a democrației romantice trebuia revizuită și adusă la realități precise și necesare. SADOVEANU, E. 55. Cu atît mai dureros cu cît se apropia momentul cînd va trebui să descopere realitatea. REBREANU, R. II 223. Fusese vis, visul lui cel atît de aievea, sau fusese realitate. EMINESCU, N. 71. ◊ Loc. adv. În realitate = de fapt, efectiv, în adevăr. [Veniseră] la Leopole sub cuvînt de a onora prezința regelui, dar în realitate... mai ales pentru a asista pre Potcoavă. HASDEU, I. V. 201. ◊ Expr. A aduce (sau a readuce) la realitate v. aduce (4). ♦ (Fil.; numai la sg., uneori determinat prin «obiectivă») Natura, universul, materia care există în afara conștiinței omenești și independent de ea.

VIU², VIE, vii, adj. 1. (În opoziție cu mort) Care e în viață, care (mai) trăiește. Mediul pune la dispoziția ființei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuiește și excitanții care o pun în mișcare. MARINESCU, P. A. 44. Să nu mai știu De sînt mort sau de sînt viu. ALECSANDRI, P. 102. Cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții ii mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (În opoziție cu limbă moartă) Limbă vie = limbă care se vorbește și care evoluează; limbă în circulație. Limba vie nu poate fi stăvilită; încercările artificiale n-au avut nici un sorț de a se statornici. SADOVEANU, E. 35. Amintirile și povestirile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului, ridicată la un înalt potențial artistic. id. ib. 97. ◊ Loc. adj. De viu = fiind încă în viață, trăind încă. Chinul ăsta cum se cheamă, Cînd de viu ești în mormînt? COȘBUC, P. II 10. Amîndoi se pierd de vii În codri merei pustii. ALECSANDRI, P. II 90. Cine face orz din grîu, Să-l mînce viermii de viu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. Îl mănîncă viermii de viu, se spune despre cineva extrem de leneș sau de neîngrijit, de murdar. ◊ Expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu î a supune pe cineva la chinuri, jupuindu-l; fig. a jefui, a jecmăni pe cineva; a fi fără milă față de cineva. V. jupui. A îngropa (pe cineva) de viu sau a băga (pe cineva) de viu în mormînt (sau în groapă, în pămînt) v. băga (I 2). A mînca (pe cineva) de viu v. mînca (1). Viu-viuț (sau -viuleț)= chiar viu, într-adevăr viu; nevătămat. Porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia vie-viuliță, cerboaica. ISPIRESCU, U. 37. Căprioara ce-o împușcase fugea vie-viuliță. ȘEZ. VII 50. Viu sau mort = în viață sau mort, în orice stare s-ar afla, oricum ar fi. Mai mult mort decît viu v. mort (1). ◊ (Substantivat) Cu viii nu mai am de-a face de mult. MACEDONSKI, O. I 32. Părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luînd și de pe viu și de pe mort... el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere. CREANGĂ, A. 138. (Expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune celor care se consolează greu de pierderea unei persoane dragi, neglijîndu-și interesele. Morți cu morți și vii cu vii, Și pînă ne-om învoi, Amîndoi că vom cinsti. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. ♦ (În opoziție cu inert, neînsuflețit) Care este dotat cu viață, p. ext. cu simțire, cu mișcare; însuflețit. Noi sîntem adevărata uzină, sîntem uzina vie. SAHIA, N. 36. Harabagia... e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos. CREANGĂ, P. 107. Eu sînt vie, tu ești mort Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. Inventar viu v. inventar. Gard viu v. gard (1) Carne vie v. carne (1). Rană vie = rană deschisă, care sîngerează. Îl legă în pat, și-l bătu, și-l crestă cu iataganul de i-a făcut trupul ca o rană vie. SADOVEANU, O. VIII 236. Argint viu v. argint (3). 2. (În concepția creștină, despre dumnezeu) Care trăiește în veci; etern, nemuritor. Mă jur pe viul dumnezeu și pe stema mea de împărat că... îi voi da pe fata mea. ISPIRESCU, L. 378. 3. Plin de viață, de neastîmpăr, cu mișcări, iuți, vioaie. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor. CAMIL PETRESCU, U. N. 383. ♦ Cu reacțiuni viguroase, prompte, firești; plin de vitalitate, dinamic. Duduie, să știi că de dala asta te admir eu, pentru că urăști, iubești, disprețuiești, ești vie și limpede. IBRĂILEANU, A. 751 ♦ Expresiv, animat. Mesenii încîntați Rămas-au – Atît era de vie și de atrăgătoare Vorbirea lui. ALECSANDRI, T. II 100. 4. (Despre plante) Viguros, sănătos; verde. Unde-s tufele mai vii, Tot mormînturi de copii. ALECSANDRI, P. P. 35. ♦ (Despre ape) Care curge vioi, repede. Iată punțile de bîrne... Morile, izvorul viu. MACEDONSKI, O. I 8. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Rar, despre aer) Curat, proaspăt, răcoros. Stătură toți trei în picioare în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat. DUMITRIU, N. 21. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron. SADOVEANU, O. VIII 214. 5. (Despre zgomote și despre sursele zgomotelor) Răsunător, puternic. A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Adverbial) Un sunet de argint răsună viu. DUNĂREANU, CH. 122. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. Tunetul prin bubuire viu răspunde la urare. BELDICEANU, P. 65. ♦ (Despre lumină, p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. O lumină vie se deschisese într-o clipă cătră sale în ceață, cătră apele împrăștiate ale Moldovei. SADOVEANU, O. IV 486. Era un soare viu ca de cristal apos. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. Se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. EMINESCU, N. 55. ◊ (Adverbial) Și cît de viu s-aprinde el [luceafărul] în orișicare sară. EMINESCU, O. I 168. ♦ (Despre culori, p. ext. despre obiecte colorate) Aprins, strălucitor. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins și de culorile vii și minunate pe care le-am șters, în glumă, de pe aripile lor. STANCU, D. 24. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii. EMINESCU, O. IV 165. ◊ (Adverbial) Raze de soare scînteiau în mătăsuri și dantele viu colorate, răspîndite în neorînduială pe mese. SADOVEANU, O. VIII 39. Sînt păduri de portocale Ce s-acoper viu cu flori. ALECSANDRI, P. III 130. ♦ (Despre ochi, priviri) Care strălucește de vioiciune, de inteligență; ager, vioi. Privea țintă numai cu ochii lui vii și zîmbea cu zîmbetul lui misterios. SADOVEANU, O. VII 77. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de diamant negru a ochilor, a trecut un surîs. CAMIL PETRESCU, O. I 283. 6. (Despre abstracte) Intens, puternic. În oglinda închipuirii se păstrează vii și neșterse unele amintiri ale trecutului. HOGAȘ, M. N. 107. Aici amintirile istorice sînt vii. VLAHUȚĂ, R. P. 63. Aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. El aleargă plaiul fără să-o-ntîlnească, Via lui durere crește nencetat. BOLINTINEANU, O. 87. ◊ (Adverbial) E Ileana Cosînzeana!... la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit. ALECSANDRI, P. III 20.

NOSTRU, NOASTRĂ, noștri, noastre, adj. pos. (Precedat de art. al, a, ai, ale cînd are valoare pronominală propriu-zisă, cînd precede substantivul sau cînd cuvîntul precedat nu are articol enclitic). 1. (Arată posesia; la singular indică posesorul multiplu și obiectul posedat unic, la plural indică atît posesorul cît și obiectul posedat multiplu) Care aparține vorbitorului și unui grup din care face parte vorbitorul, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și grupul din care face parte acesta. O carte a noastră. ▭ Și pe-nserat, la casa noastră... Coboară storul la fereastră. CAZIMIR, L. U. 52. ◊ (Pronominal) O casă... mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8. ◊ (Ideea de proprietate este atenuată, obiectul fiind o regiune, o țară etc.) În frumoasa noastră țară, luna florilor sosește. BELDICEANU, P. 53. Dacia noastră mai mult de opt secoli îi văzu trecînd. BĂLCESCU, O. II 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, M. 21. 2. (Arată apartenența la un grup) Din care face parte vorbitorul, la care aparține vorbitorul. Hai la arie, că azi începe ceata noastră să treiere, îmi spune nevasta. PREDA, Î. 21. Stați și nu vă tulburați. Oamenii noștri nu se întorc încă. SADOVEANU, M. C. 129. Dar breasla noastră avea nevoie de vreme lină, ca să putem arunca undițile cu folos. id. N. F. 101. ◊ (Pronominal) Avem noi, la Iași, un scriitor dintre ai noștri, de locul lui din Ardeal. SADOVEANU, N. F. 109. Doamne! bine-ți mai șede, jupîneșică; parcă ești una de-ale noastre. CREANGĂ, P. 129. N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. ♦ (Pronominal; familiar, în trecut, numai la pl. m.) Ai noștri = a) partizani politici. Trăiască ai noștri, d-le Iancule! CARAGIALE, O. II 76; b) persoane care împărtășesc aceleași idei sau principii. E dintre ai noștri. 3. (Arată relații în general reciproce, de rudenie, prietenie, ospitalitate etc.) Care se află cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte în relații de rudenie, prietenie etc. Eu tocmai mă întorceam de la Iași, unde mă dusesem să văd pe un prietin al nostru. SADOVEANU, N. F. 107. ◊ (Pronominal) D-apoi cînd or veni ai noștri? CREANGĂ, P. 13. 4. Care ține de vorbitor și de grupul din care face parte; al vorbitorului și al grupului din care face parte. Cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Înălțimile albastre Pleacă zarea lor pe dealuri, Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 5. (Cu valoare afectivă) Despre care este vorba; cunoscut; apropiat sufletește de vorbitor și de grupul din care face parte. Iaca și Corniță al nostru cel viteaz! s-a fudulit răzășița. Ce-i, dragul mamei? SADOVEANU, N. P. 56. Atunci lupul nostru începe a mînca hîlpov. CREANGĂ, P. 32. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri... Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi. EMINESCU, O. I 101. 6. (În stilul oficial și solemn, cu valoare de sg.) Meu. Ordinul nostru. Părerea noastră. 7. (După prepozițiile și locuțiunile prepoziționale care cer genitivul substantivului) Venea într-adevăr, la acel ceas, asupra noastră, nenorocirea vîntului și a nourilor. SADOVEANU, N. F. 101. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. – Variantă: (Transilv.) nost, noastă, noști, noaste (GOGA, P. 11, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55), adj. pos.

ȘTAB, (1) ștaburi, s. n., și (2) ștabi, s. m. 1. (Germanism învechit) Stat-major. Rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac. RUSSO, O. 49. ◊ Fig. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte; Cerbii cu coarne lungi, urșii cu coade scurte Alcătuiau un ștab vrednic a fi privit. ALEXANDRESCU, P. 128. ♦ (Cu sens colectiv) Ofițerii care alcătuiesc statul-major; p. ext. grup de ofițeri superiori. Nu e de loc bucuros acum, cînd vede venind pe poteca de pietricele dinspre cancelarie, ștabul. CAMIL PETRESCU, O. I 245. Ștab-ofițer = ofițer de stat-major. Această comisie a venit în adevăr, compusă fiind de un aghiotant domnesc german... și de un ștab-ofițer austriac. I. IONESCU, M. 29. 2. (Astăzi familiar) Șef, conducător.

In vino veritas! (lat. „În vin e adevărul”)- Expresie veche de peste două mii de ani, dar cu cît mai veche, cu atît mai vestită, ca și vinul la care se referă. Paternitatea ei e atribuită lui Alceu, poet grec care a trăit cu șase veacuri înaintea erei noastre. Pe vremea lui, celor bănuiți de fapte infamante li se turnau vinuri tari în amfore mari de lut, spre a-i îmbăta și a scoate de la ei adevărul. Din acest fapt a scos și Alceu un adevăr pe care l-a turnat în cupa mică a unei maxime, extrem de des aflată pe buzele oamenilor. Omul, la băutură, devine expansiv, vorbăreț. El dezvăluie atunci taine, intimități, adevăruri pe care le ascunde cînd e treaz. Expresia se utilizează și în zeflemea. Germanii folosesc citatul propriu: Die Wahrheit ist im Wein, căruia i-a dat o semnificație mai satirică decît înaintașul său Alceu, creatorul expresiei. Versiunea latină recunoaște că omul, la băutură, spune adevărul. Varianta germană actualizează ideea: „Die Wahrheit ist im Wein; Das heißt: In unsern Tagen, Muß einer betrunken sein, Um Lust zu haben, die Wahrheit zu sagen”. (Adevărul e în vin;/ Asta înseamnă că în zilele noastre/ Trebuie cineva să fie beat/ Ca să aibă chef să spună adevărul). Deosebirea de nuanțe se cuvine reținută, spre a cunoaște sensul adevărat în care trebuie folosită expresia care se silește să afle și ea adevărul! LIT.

IN VINO VERITAS (lat.) adevărul este în vin – Pliniu cel Bătrân, „Naturalis historia”, 14, 141. După câteva pahare de vin, omul, devenit expansiv, este mai puțin discret ca de obicei, și-și dezvăluie gânduri (adevăruri) pe care nu are curajul să le spună când este treaz.

EXPUNE, expun, vb. III. Tranz. 1. A arăta, a prezenta prin cuvinte, a face cunoscut, a explica, a povesti. Obișnuia să lase pe catedră pe studentul care expunea lucrarea. CAMIL PETRESCU, U. N. 74. D. Bogdan expunea greșit pe Taine. GHEREA, ST. CR. II 10. 2. A așeza la vedere, a arăta diferite obiecte pentru ca ele să fie cunoscute sau cumpărate. În vitrine sînt expuse ultimele noutăți. Multe lucruri din cele expuse nu-s cunoscute de Moș Gheorghe, dar nici nu dorește să le cunoască pentru că-s prea multe. SP. POPESCU, M. G. 93. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza un obiect, un material etc. în așa fel încît să se poată exercita asupra lui o acțiune, o influență etc. Își expune hainele la aer. A expune corpul la soare. ▭ Abia expus la dogoreala jăraticului... [granguru ] se preface într-o sărmăluță de grăsime. ODOBESCU, S. III 32. 3. A pune într-o situație periculoasă. Și credeți că n-aș fi nebun să vă expun la primejdii, pentru o petrecere care se poate amîna. CARAGIALE, O. VII 34. Dacă în adevăr simți compătimire pentru mine, nu-ți expune zilele în zadar. ALECSANDRI, T. I 436. 4. (Cu privire la materiale fotosensibile) A supune acțiunii luminii pentru a obține un clișeu, o fotografie etc. – Variantă: (învechit) espune (NEGRUZZI, S. I 211) vb. III.

SCĂLDAT², -Ă, scăldați, -te, adj. Udat, muiat; acoperit cu..., plin de... Se topea de dor... după părinții ei și după țara în care se născuse. Cînd o căutai, era cu ochii scăldați în lacrimi. ISPIRESCU, L. 126. ◊ Fig. Pe negre vițele-i de păr Coroana-i arde pare, Venea plutind în adevăr, Scăldat în foc de soare. EMINESCU, O. I 171. Inima, dulce privighitoare, Scăldată-n soare, Cîntă, iubind! ALECSANDRI, P. A. 90.

IN VINO VERITAS (lat.) (Alceu) = Adevărul (e) în vin. Firea omului la beție se cunoaște.

PARADOX ~uri n. 1) Opinie sau lucru care vine în contradicție cu adevărul general acceptat. 2) Raționament aparent just care duce la concluzii contradictorii, ce nu pot fi considerate nici adevărate, nici false; antinomie. /<fr. paradoxe

cinematograf-adevăr s. n. (cinem.) ◊ „De curând, cei mai de seamă reprezentanți ai cinematografului-adevăr s-au întâlnit la Lyon, pentru a dezbate problemele acestei atât de interesante și rodnice tendințe apărute în mișcarea cinematografică în ultimii ani, cinematografie ce caută să împărtășească adevărul.” Cont. 12 V 63 p. 5. ◊ „Filmul «Cazul S» [...] dezvoltă cu mijloacele «cinematografului-adevăr» firul unei anchete sociale.” Sc. 16 VII 66 p. 4 (din cinematograf + adevăr, după fr. ciné-vérité)

văr, vară s., pl. verĭ, vere (lat. vêrus, vêra, adevărat, adevărată, subînț. consobrinus, văr, consobrina, vară. D. rom. vine ung. vér. V. adevăr). Fiu saŭ fiĭca unchĭuluĭ saŭ mătușiĭ, copiiĭ fraților între eĭ (numițĭ și verĭ primarĭ. Aĭ verilor îs verĭ de al doilea). Vest. Epitet de dragoste (une-orĭ și ironic), ca și frate: ĭa stăĭ, vere! V. verișor și veric.

*veritábil, -ă adj. (fr. véritable, d. lat. veritas, adevăr). Adevărat, nu falsificat: vin, aur veritabil.

URCIOR¹, urcioare, s. n. 1. (Și în forma ulcior) Vas de lut, de obicei smălțuit, cu gîtul strîmt, cu una sau cu două torți, folosit pentru a păstra unele lichide. Aduceți urciorul cu apă-ncropită. BENIUC, V. 75. Negustorul aduse într-adevăr alt ulcior cu vin. SADOVEANU, O. VII 79. (Poetic) Pe cîmpia-nrourată Dintr-al zilei revărsat Aduna frumoasa fată Roua-n galbene ulcioare. COȘBUC, P. II 82. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= nu poți umbla multă vreme cu înșelăciuni fără să ți se înfunde). ◊ Fig. (Simbolizînd prefacerea trupului în țărînă după moarte) Mă stîng. Și nu rămîne decît urciorul de lut, în care a ars lumina unei vieți bogate. EMINESCU, N. 128. ◊ Expr. A fi urcior (sau oale și urcioare) = a fi mort de mult. Eu pe maica ta am cunoscut-o cînd era pe lume, iar acuma îi ulcior. SADOVEANU, N. F. 82. 2. Loc mai adînc în albia unei ape curgătoare, unde se formează vîrtejuri; bulboană. Cleanul și mreana, cari pe apa Motrului se țin la «urcioare» – adică la locuri adînci cu vîrtej – se sperie de foc și fug la vale spre gard. ANTIPA, P. 134. – Variantă: (1) ulcior s. n.

DE⁴ prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Țară de democrație populară. Spirit de inițiativă. Articol de fond. Cîntec de dragoste. ▭ Unei copile ca jupînița Marușca, îi trebuie un bărbat cu strălucire de soare. SADOVEANU, F. J. 397. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cales-ales crai. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Atributul are și sens partitiv fiind uneori un substantiv în genitiv) Da eu, drept să-ți spun, mai degrabă aș bea un rachiu de celălalt mai prost, de-al nostru. SADOVEANU, O. A. I 93. Călătorul, după chip și port, e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de care umblă pîn sate după daraveri. CARAGIALE, P. 44. Se vede că și lui dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri. CREANGĂ, P. 31. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării id. ib. 9. ◊ (Atributul califică prin modul de acțiune a obiectului respectiv) Moară de vînt. Ceasornic de precizie. ◊ (Atributul exprimă natura prin specificul preocupărilor unui colectiv sau ale unei persoane) Academia de științe. Ministerul de Finanțe. Conferință de presă. Unitate de artilerie. Ansamblu de cîntece și dansuri. ◊ (Atributul arată calitatea obiectului prin consecințele însușirilor neexprimate) Un tînăr de nădejde. O noapte de pomină. ◊ (Atributul este exprimat printr-un abstract verbal derivat dintr-un adjectiv care arată calitatea) Fumurile satelor, aburul acoperișurilor, pîclele uriașe ale pădurilor suiau într-un văzduh de limpezimea lacrimilor. CAMILAR, TEM. 7. În grădina bordeiului lor crescuse... un măr de toată frumusețea. VISSARION, B. 10. Curtozzi însă era un om de o veselie proverbială. HOGAȘ, DR. II 196. ◊ (Atributul exprimă originea obiectului respectiv, în ce privește locul, timpul sau cauza) Brînză de Brăila. Salam de Sibiu. Vin de Cotnar. Apă de Borsec. Miere de mai. Rană de schijă. ◊ (În titlurile de noblețe) Ducele de Parma. ◊ (Atributul exprimă natura prin aprecierea cantității, valorii, greutpții, dimensiunii sau vîrstei) O bancnotă de 100 de lei. Laminate de grosimea unei foițe. Cale de două zile. Un copil de 2 ani. ▭ L-au bătut copiii de sama lui, căci era cel mai slab. CAMILAR, N. I 19. Doamna Ionescu, femeie ca de patruzeci de ani. CAMIL PETRESCU, T. II 7. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din. Stofă de lînă. Haine de pînză. O masă de lemn. Un inel de aur. Vapori de apă. Straturi de cărbune. ▭ Prin întuneric tremurau vîrtejuri de nea. SADOVEANU, O. A. I 99. Pe coastă, la urcuș, Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș. TOPÎRCEANU, B. 54. Pe fața mesei, albă cu dungi de borangic, se grămădea toată îmbelșugarea casei. MACEDONSKI, O. III 8. ◊ (În comparații eliptice, exprimînd natura obiectului determinat) Braț de fier. Inimă de piatră. ▭ Și nici n-auzea În crîng cum pășea... Mînz de aramă, Cu vîntul în coamă. BANUȘ, B. 34. Acest rîu... șerpuiește printre pajiștile și arăturile acoperite, primăvara, cu talazurile de smarald și de aur ale grîului. MACEDONSKI, O. III 3. ◊ (Determinînd substantive care arată o măsură, o parte, atributul arată obiectul din care se ia cantitatea sau bucata respectivă) Un metru de pînză. Un hectar de pămînt. O baniță de grîu. O felie de pîine. Un bob de grîu. ▭ Izbuti să strîngă bani pentru un petec de grădină. CAMILAR, N. I 22. Acu, ia acolo, oleacă de pospai! aista se cheamă omăt? SADOVEANU, O. A. I 94. Să fi mers o bucată bună de drum. CARAGIALE, P. 37. ◊ a) (Determinînd substantive care denumesc unități de timp) O lună de zile. b) (Determinînd un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din. Consiliul de miniștri. Colectivul de electricieni. ▭ Pădurea de brad de pe Măgură clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de băiețandri ieși la iveală cît ai clipi din ochi. MACEDONSKI, O. III 14. Roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un car de lemne. Un pahar de apă. O pungă de bani. O carte de basme. ▭ Curg doniți de lapte. TULBURE, V. R. 39. Cinsteam bucuros cu moșneagul un păhărel de rachiu. SADOVEANU, O. A. I 93. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. 4. (Atributul corespunde unui complement direct) Proprietar de căruță. 5. (Atributul exprimă raportul de filiație) Fiu de muncitor. Tată de erou. Un pui de rîndunică. 6. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. Tăiș de coasă. O rază de soare. Magazin de stat. ▭ La mijloc de codru des Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. ALECSANDRI, P. A. 120. ◊ (Cu un pronume posesiv sau cu un genitiv, atributul are sens partitiv) Și tot tavanul era scris Cu versuri d-a lui Dionis. COȘBUC, P. I 86. 7. (Atributul arată autorul) Poezii de Eminescu. Un tablou de Grigorescu. O simfonie de Beethoven. ◊ (Atributul indică producătorul unui lucru și natura lucrului) Pînză de păianjen. Ou de găină. 8. (Atributul, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, indică subiectul acțiunii) Început de toamnă. La o bătaie de pușcă. ▭ Ascultă, ascultă bătăi de ciocane. BANUȘ, B. 79. Niște șănțulețe ca pentru scurgere de apă... erau botezate de noi tranșee. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. Urlete, mugete, șuierături, bubuituri de tun, dangăte de clopot se amestecau într-un concert sinistru, formidabil. BART, E. 389. 9. (Atributul – substantiv sau verb la infinitiv -, determinînd substantive care au origine verbală, sens verbal sau fac parte dintr-o locuțiune verbală, arată obiectul acțiunii) a) (Cu funcțiune de complement direct) Schimb de experiență. Constructor de vagoane. ▭ Să fii de viață nouă și bună făurar. DEȘLIU, G. 7. Știi tu, mîndră, ce ți-am spus La sapă de cucuruz? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 245. ◊ Loc. adv. Cu băgare de seamă v. băgare. ◊ Expr. Dare de seamă v. dare. b) (Cu funcțiune de complement indirect) Setea de cultură. Frica de moarte. ▭ Cine are aripi bune nu știe ce e teama de pămînt. BASSARABESCU, V. 50. Această îndoială de sine... îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată. VLAHUȚĂ, N. 19. Pînă cînd să creadă lumea... C-orice dor de libertate a pierit? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ (Atributul obiectiv arată și cauza) Onoarea pe care o am de a mă număra oarecum printre prietenii d-voastră. CAMIL PETRESCU, T. I 21. Humuleștenii... au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74. 10. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Tovarăș de drum. ▭ Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. 11. (Atributul arată locul) a) (Locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... V. de la, din. Moș Gheorghe mă ispiti o vreme despre școală, despre cei de-acasă. SADOVEANU, O. A. I 94. ◊ (În nume topice compuse) Baia de Arieș. Roșiorii de Vede. Vălenii de Munte. ◊ Loc. adj. De față v. față. b) (Punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă. ▭ Se rîdica domol, deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zile. HOGAȘ, DR. II 109. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aer de munte. ▭ Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. ◊ Loc. adj. De jos v. jos. 12. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul (ziua sau perioada): care datează din. Plănuiau amîndoi viața lor de mîne. CAMILAR, N. I 227. Te rog să ierți scena de adineaori. SEBASTIAN, T. 95. ◊ (Atributul este precedat de articolul adjectival «cel, cea, cei, cele») Vezi un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac, Cînd la ziua cea de mîne abia cuget-un sărac. EMINESCU, O. I 130. ◊ (Atributul arată și natura obiectului determinat) Satul risipit pe rîpi... pîrăul Tarcăului... erau căzute într-o negură de noapte. SADOVEANU, B. 9. Sură-i sara cea de toamnă. EMINESCU, O. I 83. Ce să vă spun vouă, oameni de ieri, eu omul veacului. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 13. (Atributul arată proveniența; se construiește cu un substantiv sau cu un verb la supin) Cal de dar. Cizme de împrumut. ♦ (Atributul exprimă și natura obiectului determinat) Aburul de borș acru stăruia multă vreme pe cerul gurii soldaților. CAMILAR, N. I 9. Tu nu simțești mirosul de ogor. ISAC, O. 20. 14. (Atributul arată destinația obiectului determinat cu privire la folosire, loc, mod, timp, cauză, scop etc.) Lupta de eliberare națională. Cîntece de masă. Concediu de odihnă. Sală de spectacol. Tren de persoane. Miting de protest. Măsuri de protecție. Lamă de ras. Mașină de cusut. Lampă de masă. Ceas de perete. Servietă de avocat. ▭ În pădurile lumii, Lîngă vetrele omului, Cîteva posturi de veghe. BANUȘ, B. 92. De la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Căruța... sosește la locul de întîlnire al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 16. Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 15. (Atributul gramatical este în realitate substantivul determinat) Ziua de 23 August. În noaptea de marți spre miercuri. Meseria de miner. ◊ Ziua de azi (sau astăzi) v. azi. În ziua de azi v. azi. 16. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent, acesta din urmă fiind determinat numai formal; din punct de vedere logic «un drag de copilaș» înseamnă «un copilaș drag») Hoțul de păgubaș. Gloaba de cal. O bunătate de fată. O grozăvie de vreme. ▭ Mamele, privind-o-n horă, Se cotesc: «Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră!». COȘBUC, P. I 97. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. Cea dintăi școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o zgîtie de copilă. CREANGĂ, A. 2. Sărăcuțul de mine! id. P. 22. ◊ Loc. adj. Fel de fel de... = feluriți. [Căprița] face sărituri de necrezut și mehăie, și face fel de fel de nebunii. CARAGIALE, P. 39. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ, construit ca un atribut pe lîngă substantivul subiect care nu se mai repetă, exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină? ▭ În după-amiaza acelei zile, de mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșise logofătul Drăghici. SADOVEANU, F. J. 398. ◊ Expr. A fi de... = a avea... A fi de aceeași vîrstă. A fi de competența cuiva. ▭ Abramovici a foat de părere să rămînem în picioare. SAHIA, N. 79. Amîndoi sîntem de-o mamă, De-o făptură și de-o samă. ALECSANDRI, P. A. 104. Să-ți fie (să vă fie etc..) de bine! formulă de urare folosită în diferite împrejurări (după masă, după strănutat etc.). Cumătrul a strănutat... Atunci iedul de sub chersin să nu tacă!... -Să-ți fie de bine, nînașule! CREANGĂ, P. 24. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din. Masa e, firește, de brad. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența, avînd sens partitiv) Tatu-său era de-ai noștri, om de omenie. SADOVEANU, O. A. I 97. 2. (Predicatul nominal alcătuit din verbul «a fi» și un supin exprimă necesitatea: «ce e de făcut?» = ce trebuie (sau ce urmează) să facem?) Ar mai fi de strîns, la un loc, Toate inimile tinere. DEȘLIU, G. 10. E de văzut cum vor rîndui locurile la masa cea mare. SADOVEANU, F. J. 388. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată punctul de plecare al acțiunii) Din locul (sau dintr-un loc). A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de-acolo o ladă. CREANGĂ, P. 289. [Luna] pe deal mi se oprea Și cu drag, de sus, privea. ALECSANDRI, P. I 101. ◊ (Complementul circumstanțial de loc e însoțit de alt complement circumstanțial de loc, care arată punctul final al acțiunii) De aici ăînă acasă. ▭ Începe el a o măsura cu ochii de sus pănă jos și de jos pănă sus. CREANGĂ, P. 163. ◊ Loc. adv. De colo (pînă) colo v. colo. De unde pînă unde v. unde. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. O lua cu binișorul s-o ducă de partea ulmilor. MACEDONSKI, O. III 6. Ograda lui de toate părțile era îngrădită. DRĂGHICI, R. 100. Ne-a ales pe noi, Doi sau trei voinici, Cu doi-trei cai murgi, În grajd bine odihniți, De patru picioare potcoviți. TEODORESCU, P. P. 179. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată punctul de plecare în timp, momentul inițial al acțiunii) Începînd cu (ziua, data, momentul de...). De acum înainte. ▭ De azi ești cineva în vale. DAVIDOGLU, M. 77. Doar nu samîn eu grîu de ieri, de-alaltăieri, să nu fi mai avut a face cu secerători. CREANGĂ, P. 160. De-un veac al șede astfel. EMINESCU, O. I. 93. Rămîi, puică, sănătoasă, Că mo duc de mîni la coasă. ȘEZ. I 141. ◊ Loc. prep. De cu v. cu. ◊ (Complementul este exprimat prin substantive sau adjective care sînt la origine nume predicative; «de mic» înseamnă «de cînd era mic») Noi de copii ne știm. COȘBUC, P. I 77. Încă de mic Te cunoșteam. EMINESCU, O. I 175. De copil încă, el admira ochii cei frumoși ai portretului. id. N. 40. ◊ (Complementul circumstanțial de timp e însoțit de un alt complement circumstanțial de timp care arată punctul final al acțiunii) De dimineața pînă seara. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... Mii de noapte aici. CARAGIALE, M. 6. Așteptase de mult ca Huțu să vină de crăciun acasă. SLAVICI, O. I 89. ◊ Loc. adv. De astă dată sau de data aceasta (sau asta) v. dată¹. ♦ (Cu un substantiv adverbial; popular) Crescut-au, Născut-au, Doi meri d-alunei, De toamna sădiți, De veara-nfloriți. TEODORESCU, P. P. 78. 3. (Prepoziția «de» leagă elemente de același fel care se succed în timp) După, cu. a) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de timp cu sens iterativ, adesea cu nuanță modală; numai în loc. adv.) Zi de zi v. zi. Noapte de noapte v. noapte. An de an v. an. b) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de mod) Fir de fir v. fir. Bob de bob v. bob. c) (În construcții cu funcțiune de circumstanțial de loc) Casă de casă = în toate casele (la r’nd), pretutindeni. A umblat casă de casă. d) (În construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om = pe toți oamenii (la rînd), o mulțime de oameni. A întrebat om de om. e) (În construcții cu funcțiune de subiect) N-ați plîns văzînd cum trece-n zbor Spre miazănoapte nor de nor? COȘBUC, P. I 90. 4. (Complementul, exprimat printr-un numeral adverbial sau prin construcții asemănătoare, are sens iterativ) De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. SAHIA, N. 81. Calul se și scutură de treo ori. CREANGĂ, P. 195. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Rodește spornic holda de muncă și strădanii!. DEȘLIU, G. 6. Țiuie de bucurie Că-i vremea culesului. BANUȘ, B. 87. Crăpau lemnele și pietrele de ger. MACEDONSKI, O. III 33. Și ea, mergînd spre Viorel, Roșind, s-a zăpăcit de drag. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. De aceea v. acela². Nu de alta = nu din alt motiv. ◊ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Fata... știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui. CREANGĂ, P. 287. ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sînt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plîngeam de supărată, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I 51. De străin și de sărac, Nu știu seara und’ să trag. TEODORESCU, P. P. 326. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Ce au azi soldații de mîncare? CAMILAR, N. I 154. Acu n-am vreme de jucării! CARAGIALE, P. 45. Nu-i gîscă, ci-i gînsac; l-am cumpărat de semînță. CREANGĂ, P. 43. Au prins voinicul să zică de joc. SBIERA, P. 36. Toderică... porunci de masă. NEGRUZZI, S. I 82. ◊ Loc. adv. De exemplu v. exemplu. De pildă v. pildă. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Neobișnuit; complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Îmi rămăsăsă numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuințat de a-mi cumpăra o canape. KOGĂLNICEANU, S. 79. VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (Complementul exprimă modul propriu-zis, numai în loc. adv.) De comun acord v. acord. De altfel v. altfel. De fapt v. fapt. De asemenea v. asemenea. De bună seamă v. seamă. De fel v. fel. De loc v. loc. De obicei v. obicei. De zor v. zor. ◊ (Complementul, exprimat eliptic, are și valoarea unui circumstanțial de timp, în loc. adv.) De viu v. viu. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. (Despre soare) A fi de o suliță (sau de două sulițe etc.). Cînd era soarele de două sulițe pe ceri, a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vînzare) Cu, pentru, în schimbul a..., în valoare de... Am cumpărat de 10 lei. ▭ N-află fier de trei parale. TEODORESCU, P. P. 150. Mă-ntîlnii c-o copiliță, Cerui gură de-o groșiță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 404. 3. (Complementul are și sens consecutiv; în expr.) De moarte = îngrozitor, groaznic, teribil (încît îți dă impresia morții). De minune = admirabil (încît te minunezi). Planul lui Cassian izbuti de minune. VLAHUȚĂ, O. A. 159. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt (încît îți dă impresia de ceva neobișnuit). Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. 4. (Complementul, exprimat printr-un adverb sau o locuțiune adverbială care arată cantitatea, gradul sau intensitatea însușirii ori acțiunii respective, determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv, rar și un substantiv dintr-o expresie verbală de tipul «mi-e silă») Cît de puternic cînta sirena! VINTILĂ, O. 8. Așa de bine mi se dezleagă limba, încît s-ar mira părintele Amfilohie auzindu-mă ce fel mă bucur. SADOVEANU, F. J. 263. Eu cînt tot un cîntec... Și-așa mi-e silă să-l cînt. COȘBUC, P. I 64. Acum văz cît se poate de bine. CARAGIALE, P. 38. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Determinînd un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Prefer să spun în proză ce gîndesc, Și mai presus de toate îmi place să tac. BENIUC, V. 29. ◊ Loc. adv. Mai bine de... v. bine. Mai puțin de... v. puțin. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cît despre, privitor la. a) (Complementul determină un adjectiv) Bun de gură. ▭ Se vorbește prin sate despre măria-sa că-i om nu prea mare de stat. SADOVEANU, F. J. 9. [Intră] Tulpină-Voinic, sigur de el. CAMIL PETRESCU, T. II 11. Cănuță a rămas sărman de părinți. CARAGIALE, P. 12. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Bătrînețele m-au făcut olog de picioare. ALECSANDRI, T. I 430. ◊ (Adjectivul determinat în calitate de nume predicativ este același cu cel prin care se exprimă complementul) De cuminte, vedea că-i cuminte. SBIERA, P. 218. De frumoasă, ești frumoasă, Dar iia nu ți-o știi coasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. b) (Complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De bună, e ca o bucată de pîne albă. RETEGANUL, P. II 43. De bărbată, e bărbată ca focul. id. ib. 46. c) (Complementul determină un verb) De foame ar fi ce-ar fi, Dar n-am cu ce mî-nveli; De-nvelit aș mai lăsa, Dar n.am cu ce mă-ncălța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 464. ◊ (Complementul este exprimat prin supinul verbului determinat sau printr-un substantiv din familia acestuia) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, N. 6. Ai gonit ori te-au gonit, Ai gonit ori ai fugit?... – Nici de goană m-au gonit, Nici de fugă n-am fugit. TEODORESCU, P. P. 69. IX. (Introduce un complement de agent) Povestea Sindipii... scrisă de mine, cuviosul Chesarie. SADOVEANU, D. P. 6. Pe vremile acele, mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci. EMINESCU, O. I 95. Aceste adunări se convocau de domn. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Franțuzism neobișnuit și învechit; după locuțiuni verbale ca «a fi alcătuit», exprimînd elementele componente) Din. Parcul meu se compune de doi plopi plutași, trei paltini, cîțiva tei. NEGRUZZI, S. I 96. Au agiuns numai pănă la lăcașul spu cel de vară, care închipuie un chioșc alcătuit de frunză. DRĂGHICI, R. 160. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe ca «a vorbi», «a spune», «a afla» și după locuțiuni verbale ca «a-și face o idee» etc.) Despre. I... ra! moș Nichifor, nu mai spune de lup, că tare mă tem. CREANGĂ, P. 120. Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saț Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97. Nu cînt de-mpăratul tău, Ci cînt pentru dorul meu. TEODORESCU, P. P. 83. ◊ (După verbe ca «a uita», «a-și aminti» și locuțiuni verbale ca «a-și aduce aminte» etc.) Ș-ai uitat de soarta mîndrei, iubitoarei tale fete! EMINESCU, O. I 83. ◊ (După verbe ca «a rîde», «a se plînge») O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. ◊ (După verbe ca «a se îndrăgosti», «a se molipsi», «a se îmbolnăvi») Îndrăgostiți de scripeți și motor, Îi tălmăcim pe scripcă și poemă. DEȘLIU, G. 17. Și fata s-a-ndrăgit de el. COȘBUC, P. I 54. Curînd n-a lipsit a se molipsi de aerul acestui oraș. NEGRUZZI, S. I 20. ◊ (După verbe și locuțiuni verbale ca «a se bucura», «a avea parte», «a da dovadă», «a dispune», «a se folosi», «a avea nevoie») Jupîn Niculăieș Albu... se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvîrșea. SADOVEANU, F. J. 394. A avut parte cine știe ce alt drumeț... de patul cel curat. CARAGIALE, P. 41. D-a omului mărire nimic nu dă dovadă. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ (După verbe ca «a se ocupa», «a se interesa», «a se îngriji», «a se convinge», «a-i păsa» și după locuțiuni verbale ca «a avea grijă», «a-și da seama» etc.) De ce nu mă lasă să-mi văd liniștit de ocupațiile mele? SEBASTIAN, T. 30. Îngrijise de un foc ce ardea. MACEDONSKI, O. III 11. Nu de mine, Mi-e de dînsa, ce-a făcut! COȘBUC, P. I 202. ◊ (După verbe ca «a se feri», «a se teme», «a se adăposti», «a apăra» și după locuțiuni verbale asemănătoare sau înrudite ca sens) Răsună Sirenele de care zadarnic te ferești. DEȘLIU, G. 6. Hotărîndu-se dintr-o dată să se puie cu desăvîrșire la adăpost de orice răutate și viclenie a acelui dușman, își luă în poală ulcelele și se duse. SADOVEANU, F. J. 422. Și cu crengi îl apăr pagii de muscuțe și zăduf. EMINESCU, O. I 85. ◊ (După verbe ca «a asculta», «a înțelege») Înțelege de glumă. ▭ Și toată lumea în ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. 2. (După verbe ca «a se apropia», «a se atinge», «a se lipi», «a se freca», «a se rezema», «a se sprijini») M-am atins de zid. ▭ Un mutilat cu obrazul ars, ciopîrțit se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. Obrazul și-l lipește strîns De piatra cea din veac cioplită. COȘBUC, P. II 261. Căprița s-a apropiat de mîna mea. CARAGIALE, P. 39. ◊ (După verbe ca «a se ciocni», «a se izbi», «a se lovi») Ilona, revenind din stînga, caută găleata, n-o găsește și dă cu ochii de Maria. DAVIDOGLU, M. 16. Fumul acru urca în susul obrajilor, se lovea de marginile căștilor și cobora furișîndu-se pe lîngă gulerele mantalelor. CAMILAR, N. I 11. După ce deșertau oalele, le spărgeau îndată de pămînt. SADOVEANU, F. J. 397. Dete poarta de perete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. ◊ (După verbe ca «a se atîrna», «a se lega», «a se prinde», «a țineooBB, «a trage», uneori cu verbul subînțeles, sau după interjecții cu valoare verbală asemănătoare) Voiam să mă înțeleg cu el, să-l fac să se ție de tocmeală. SADOVEANU, O. A. I 91. Omul... plecă deznădăjduit, trăgînd de funie văcșoara. SANDU-ALDEA, D. N. 245. Pune omului merinde-n traistă și-i dă iapa de căpăstru. SBIERA, P. 58. Nici una nici două, haț! pe ied de gît. CREANGĂ, P. 23. Care-a fost voinic mai mare Acum e legat mai tare, Și de mîni, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. Sta Codreanul frățior Cu butucul de picior. ALECSANDRI, P. P. 90. ◊ (După verbe și locuțiuni ca «a fugi», «a se îndepărta», «a se lepăda», «a se curăța», «a scuti», «a scăpa», «a se lăsa păgubaș», «a se sătura», «a trece», «a se despărți», «a se deosebi») Tînărul... se șterge de sudoare. CARAGIALE, P. 45. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă CREANGĂ, P. 9. Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare! EMINESCU, O. I 136. Hai, copii, cu voinicie, Să scăpăm biata moșie De păgîni și de robie! ALECSANDRI, P. A. 36. 3. (După verbe ca «a umple», «a încărca», «a îmbelșuga») După delușoare, automatele porniră cu deznădejde... și noaptea se umplu de spaime. CAMILAR, N. I 100. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. 4. (După expresii verbale ca «e bine», «e rău», uneori fără verbul «a fi» și după interjecții ca «vai!») Pentru. Ferice de el! ▭ Pe urmă am fugit, am umblat prin lume, vai de capul meu! SADOVEANU, O. A. I 195. ◊ (După interjecții complementul poate fi repetat) Vai de ea și de ea! S-o fi îmbolnăvit, s-o fi întîmplat ceva. MACEDONSKI, O. III 7. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva sau de capul (cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una), a fi de oarecare însemnătate. E ceva de capul lui. ▭ Trebuie să fie ceva de ciobanul acela. ISPIRESCU, la TDRG. ◊ (După verbe ca «a se alege», «a fi») Praful s-a ales de ea. ◊ (Eliptic) Era o învălmășeală acolo: lucruri stricate, bastoane rupte, umbrele vechi – mai mult scheletul de ele – și mai ales praf și hîrtii. BASSARABESCU, V. 42. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. 5. (După verbe ca «a lua», «a lăsa», «a da», «a trece») Știu eu tare bine că boierul m-a luat de nebun. CREANGĂ, P. 157. Murise vecinul și lasase de moștenire fiilor și nepoților ura și vrajba. EMINESCU, N. 3. Dincoace-ndemnul firii trece de taină mare. ALEXANDRESCU, P. 44. Dă-mi pe Vidra ta de vamă. ALECSANDRI, P. P. 99. 6. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit cîte 3 cărți de om. Ne-a dat 10 lei de cap. ▭ De tot carul șese boi, Înjugați doi cîte doi. ALECSANDRI, P. A. 93. Porcii ți-oi plăti...: De tot mascurul Ți-oi da galbenul. TEODORESCU, P. P. 461. 7. (După adjective ca «vrednic», «demn», «capabil», «independent», «plin», «bucuros» etc.) Bucuros de oaspeți. ▭ Revăd măceșii plini de foare. GALACTION, O. I 17. ◊ (După adjective verbale, complementul indirect este echivalentul complementului direct al verbului corespunzător) Om știutor de carte. Popoare iubitoare de pace. 8. (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. Ferește-te de a munci superficial. 9. (Franțuzism; verbul «a schimba» este greșit construit cu un complement indirect în locul complementului direct) Am schimbat de steaguri și ne-am răzlețit. ANGHEL, PR. 159. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, cîte ceva din, o parte din. Avem de toate. Învățăm de toate. ▭ [Copilul] văzu că nu mai are de nici unele. ISPIRESCU, L. 287. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) Cu, în ce privește. Am terminat de scris. Am isprăvit de treierat. ▭ Nu s-a lăsat pînă n-a gătat de văzut toate minunile orașului. VINTILĂ, O. 42. După ce sfîrșea de dus apă la case, stropea ulița mare. CAMILAR, N. I 26. ◊ Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a avea obligația de a..., a voi să... Am de vorbit ceva cu tine. Am ceva de scris. ▭ Am de lăsat o vorbă pentru Lumea cea nouă! DEȘLIU, G. 42. Parcă era pe patul morții și spunea tot ce avea de spus, o dată pentru veșnicie. SADOVEANU, O. A. I 97. ◊ (Complementul are sens final, exprimînd destinația) Ne-a adus ceva de mîncat. Le-a dat de scris. ◊ (Complementul este exprimat printr-un substantiv abstract cu sens verbal) Ne-ai adus de mîncare? Am mult de lucru. ◊ Expr. A-și face de lucru (cu ceva sau cu cineva) v. lucru. 3. (Popular, înaintea unui verb la infinitiv) N-oi mai înceta d-a plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159. 4. (În imprecații, introduce complementul direct substantival care urmează după complementul direct exprimat prin forma neaccentuată a pronumelui personal) Mînca-i-ar ciuma și holera de hoți! La TDRG. Bat-o dumnezeu de babă, s-o bată! CREANGĂ, P. 125. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Popular; construcția prepozițională are sens partitiv) N-o scrie [scrisoarea] cu cerneală, Că de-aceea-i multă-n țară, O scrie cu argințel, Că de-acela-i putințel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin, avînd ca predicat o expresie verbală) E ușor de văzut. E greu de citit. ▭ E greu de aflat adevărul... zise și inginerul turnînd vin în pahare. SADOVEANU, O. VIII 286. 3. (Incorect, calc după limba franceză la unii scriitori, precedă infinitivul cu rol de subiect) E groaznic de a vedea cum aceste jivine se răped la stîrvuri. ODOBESCU, S. III 16. XIII. 1. (Face legătura între numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (După numeralele cardinale de la 20 în sus, afară de compusele sutelor și miilor cu numeralele 1-19, ca: 101-119, 201-219, 5901-5919 etc.) 20 de oameni. 365 de zile. ▭ O mie de țechini primești? COȘBUC, P. I 109. b) (După numerale cu valoare nehotărîtă ca «zeci», «sute», «mii») Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare. EMINESCU, O. I 85. c) (După numerale fracționare) Cuconu Ioniță scoase două sferturi de irmilic și le dădu lui Gîrneață. HOGAȘ, DR. II 99. d) (În structura numeralelor cardinale de la 20000 în sus, înaintea pluralului «mii») O sută de mii. 2. (Face legătura între articolul adjectival «cel, cea» și numeralul ordinal de la «al doilea», «a doua» în sus) Cel de-al doilea plan cincinal. XIV. Element de compunere, formînd cuvinte care se scriu împreună (v. cuvintele respective: deasupra, despre, deoarece etc.), locuțiuni care se scriu în două cuvinte (v. al doilea cuvînt: de către v. către, de cum v. cum, de la v. la etc.) sau care se scriu în mai multe cuvinte (v. cuvîntul caracteristic: de îndată ce v. îndată, de vreme ce v. vreme etc.). 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale ca: deasupra, dedesubt, degeaba, deocamdată, deodată, deoparte, deopotrivă, deseară, devreme etc., dimpotrivă, dinainte, dinapoi, dindărăt etc., de aceea, de cu seară etc., nicidecît, nicidecum etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: despre, de către, de la, de lîngă, de pe, de peste, de sub etc., din, dintre, dinspre, dinaintea, dindărătul etc., de dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale ca: de cum, de cînd, de îndată ce, deoarece, de vreme ce etc. 4. Rar, în substantive și adjective ca: demîncare, deplin.

REGIMENT, regimente, s. n. Unitate militară compusă din mai multe batalioane sau divizioane, mai mică decît brigada. Compania nouă constituie avantgarda regimentului. CAMIL PETRESCU, U. N. 250. Și-auzi acum! De-or întreba În sat de-a mea venire, Tu-n loc de adevăr să spui Că n-ai de mine știre, Că n-am fost la un regiment. COȘBUC, P. I 78. Opt tunuri, cîteva sute de cazaci și un regiment de pedestrime tăbărîră pe cîmpul Copoului. NEGRUZZI, S. I 292. ◊ Regiment de linie v. linie. ♦ (Cu sens colectiv) Oamenii care fac parte dintr-o astfel de unitate militară. Tot regimentul, ca un rîu negru, curgea domol prin albia șoselei. SADOVEANU, O. VI 188. Pe loc tot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor Romînul care pleacă trăgînd al lui picior. ALECSANDRI, P. A. 211. De-ar fi pușca de hămei, Regimentu de femei... Bucuros aș cătăni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299. – Pl. și: (învechit) regimenturi (RUSSO, S. 29). – Variantă:(învechit) reghiment (GOLESCU, Î. 151) s. n.

PRIMAR¹, primari, s. m. (În vechea organizare administrativă) Șeful unei administrații comunale. Era primar unu Jipa ș-apoi mi-a luat biru de două ori. SADOVEANU, O. V 533. Primarul... caută să-și păstreze demnitatea. REBREANU, I. 13. Primaru, în pragul ușii, li spuse în adevăr că boieru o să vie azi de la Galați. BUJOR, S. 113. – Variantă: (popular) primare (DUMITRIU, B. F. 19, GALAN, B. I 49, SADOVEANU, M. C. 137) s. m.

VENIRE, veniri, s. f. Acțiunea de a veni și rezultatul ei; sosire, apariție, prezentare, întoarcere. Se întrerupse o clipă la venirea celor trei. DUMITRIU, N. 21. De-or întreba In sat de-a mea venire, Tu-n loc de adevăr, să spui Că n-ai de mine știre. COȘBUC, P. I 78. Unul din ei vestește împăratului despre venirea noilor pețitori. CREANGĂ, P. 83. De la venirea mea cu a doua domnie... am arătat asprime către mulți. NEGRUZZI, S. I 149. ♦ (Învechit) Năvălire. Mihai... porni o mie de călăreți... să împiedice astfel de veniri ale turcilor și să apere țara. BĂLCESCU, O. II 264.

ȘTIRE, știri, s. f. 1. Veste, informație; noutate. Acum un ceas am primit știrea. DUMITRIU, N. 112. Radiojurnalul de duminică transmite știrile cele mai importante ale săptămînii. BARANGA, I. 167. De-or întreba în sat de-a mea venire, Tu-n loc de adevăr să spui Că n-ai de mine știre. COȘBUC, P. I 78. ◊ Expr. A da de știre v. d a³ (I 11). (Învechit) A (se) face (de) știre = a (se) comunica, a (se) înștiința. De cu sară se făcuse de știre tuturor boierilor să se adune a doua zi. NEGRUZZI, S. I 148. Ieremia-vodă... făcu știre cardinalului că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A ști de știrea cuiva sau a-i ști cuiva de știre (sau, rar, a-i ști cuiva știre) = a avea vești (despre cineva), a ști unde se află, ce face; a-i păsa de cineva. Udrea are poruncă să o ducă într-un loc ascuns, unde nimeni să nu-i știe de știre. GANE, N. II 75. El a-ntrebat pe toți d-a rîndul, Dar nimeni știre nu-i știa. COȘBUC, P. I 100. Nimeni nu-i știe de știre, Nimeni soarta-i n-o-mblînzește, nimeni fruntea nu-i mîngîie. EMINESCU, O. I 52. ♦ (Concretizat) Act, document, izvor care servește ca sursă de informație. Despre frații și surorile lui Eminescu avem știri puține și nesigure. CĂLINESCU, E. 31. 2. Cunoaștere, cunoștință (despre ceva). N-are de unde să fie documentul! Noi n-avem nici o știre, striga moș Șărban. BUJOR, S. 125. ◊ Expr. Cu (sau fără) știrea cuiva = cu (sau fără) știința cuiva; p. ext. cu (sau fără) învoirea sau încuviințarea cuiva. Nu-i dă voie să facă o singură mișcare fără știrea ei. C. PETRESCU, C. V. 217. Au luat de la crîșmar cîte trei lei pe cîte trei băniți de fasole, fără știrea bărbaților. SP. POPESCU, M. G. 23. Stați!... încotro vă duceți, boieri, fără-a mea știre? ALECSANDRI, T. II 94. (Învechit) A avea în (sau de) știre = a lua cunoștință de ceva, a ști sau a afla ceva. Fiicele mele, s-aveți în știre c-am găsit să vă căsătoresc pe-amîndouă. ODOBESCU, la TDRG. Ia, am venit și eu cu cumătră oaie să mai vorbim cîte ceva de-ale noastre, de care d-voastră bărbații, nu trebuie să aveți de știre. ȘEZ. III 112. În știrea cuiva = în grija, în paza cuiva sau la cheremul cuiva. Fără voie luai steagul din mînile lui, și mă aruncai pe scară, în știrea lui dumnezeu. GANE, N. II 110. Se suie cu toții și pornesc în știrea mării, în voia întîmplării. SEVASTOS, la TDRG.

FOARTE 1 adv. de cantitate care se pune înnaintea sau în urma verbului spre a arăta că acțiunea exprimată de acesta se săvîrșește într’un grad peste măsură de mare sau în gradul cel mai înalt: împăratul s’a întristat ~ ISP.; ~ vă mulțumesc; mai adesea în cazurile acestea, se întrebuințează ~ mult ¶ 2 Se pune înaintea unui adj., unui part., unui adv., sau unei loc. adv. spre a exprima superlativul absolut: e ~ bogat; sîntem ~ amărîți; îmi vine ~ greu să-i spun adevărul; le-am scris ~ pe scurt; e ~ cu putință ¶ 3 abs.: nici pre pre, nici ~ ~, nici prea mult, nici prea puțin, nici prea bun, nici prea rău, etc., între cele două extreme [lat. forte].

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

FĂCLIE, făclii, s. f. 1. Lumînare mare de ceară. Era împodobită numai cu aur, cu petre nestemate și cu făclii de jur împrejur, ce ardeau în niște sfeșnice de aur. ISPIRESCU, L. 237. Ne așteaptă omul împăratului cu masa întinsă, făcliile aprinse și cu brațele deschise. CREANGĂ, P. 251. O făclie e înfiptă într-un stîlp de piatră sură. EMINESCU, O. I 50. Nu mă poci apropia... De para făcliilor, De fumul tămîilor, De mirosul florilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ Fig. Se afundă iar în întunericul pădurii și printre făcliile pe care soarele le turna, întoarse cu flăcările în jos. GALACTION, O. I 46. Brazi și păltinași I-am avut nuntași, Preoți, munții mari, Paseri, lăutari, Păserele mii, Și stele făclii. ALECSANDRI, P. P. 2. ♦ Fig. Flacără, văpaie, căldură. Vin’ s-aprinzi a ta simțire La a dragostei făclie. ALECSANDRI, P. I 191. 2. Fig. Forță aducătoare de libertate, de adevăr, de cultură. V. far. Mai viu ca oricînd strălucește astăzi măreața făclie a socialismului internațional, făclia lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563.

FURTUNĂ, furtuni, s. f. 1. Vînt puternic, de obicei însoțit de ploaie, grindină și descărcări electrice. V. vijelie. Departe, pe munți, tuna, o furtună neagră se învîrteja la înălțimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, țesînd fulgi mari și moi. SADOVEANU, B. 138. O luă pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. Furtună de... = mulțime (mare) de... Furtună de aplauze. 2. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui. GHEREA, ST. CR. II 330. Al ei suflet e furtună, noaptea e gîndirea ei. COȘBUC, P. I 120. 3. Fig. Revoltă, răscoală. Sirenele buciumă cu noi împreună... Cîntecul lor de chemare. De împăcare ori de furtună. DEȘLIU, G. 19. – Pl. și: furtune (EMINESCU, O. I 31). – Variantă: (învechit) fortună (SBIERA, P. 223) s. f.

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea însușirilor morale și intelectuale ale omului; psihic, conștiință. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. Am învins cu bărbăția și cu sufletu-mi cinstit. EFTIMIU, Î. 100. Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ◊ Loc. adv. Din suflet (sau din tot sufletul, din adîncul sufletului) = cu toată sinceritatea, cu tot devotamentul, cu toată dragostea; p. ext. foarte mult. Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele măgulitoare ce-mi adresezi. ALECSANDRI, T. II 56. Jurămînt îți fac din suflet că și ceriul și pămîntul De s-ar strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul. CONACHI, P. 102. Noi, părinții... vă iubim din suflet. DRĂGHICI, R. 35. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ (Urmat de determinări) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva; caracter. Suferințele, copile, ți-au făcut un suflet bun. EFTIMIU, Î. 93. Nu e cum ție ți se pare, Ea are suflet mîndru și de iubire plin. BOLINTINEANU, O. 202. ♦ (Urmat de determinări) Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor de caracter. Nu era o ființă de rînd, era un suflet mare care înțelegea lumea și viața. VLAHUȚĂ, O. AL. II 74. Suflet bun și nobil ca scumpa ta soție Eu n-am văzut, mă crede. ALECSANDRI, T. II 67. A fost un suflet mare și nobil, o inimă curată. GHICA, S. 672. ♦ Omenie, bunătate, milă. La unul fără suflet trebuie unul fără de lege. CREANGĂ, O. A. 250. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, O. I 150. Mă cunoști!... privește, Eu sînt, și de ai suflet, privește-mă, roșește! ALECSANDRI, T. II 182. ♦ Curaj. A prinde suflet. 2. Element, factor esențial care determină o acțiune, o concepție. Sufletul viu al leninismului este lupta înverșunată, plină de pasiune arzătoare, împotriva tuturor dușmanilor clasei muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2362. Bălcescu a fost sufletul revoluției de la 1848. SADOVEANU, E. 53. Despotismul, dar, este sufletul concuistei. BĂLCESCU, O. I 135. 3. Persoană, ins, individ, om; p. ext. orice ființă. Avea încă un suflet la care ținea: cîinele lui. PAS, Z. I 57. Într-o căsuță din marginea cătunului, trăiau cinci suflete: mama, tata și trei copilași. BUJOR, S. 55. Suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții. RUSSO, O. 100. ♦ Locuitor. Oamenii au rămas îndărăt în sat două mii de suflete. DUMITRIU, N. 11. Orașul de un milion de suflete. C. PETRESCU, C. V. 275. Scrie-mi, mă rog, cîte suflete... are acum Moldova. KOGĂLNICEANU, S. 101. ♦ (De obicei însoțit de un adjectiv posesiv) Termen cu care cineva se adresează persoanei iubite. De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I 54. Bade, bădișorul meu, Dragul meu, sufletul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Marie, sufletul meu, De-i muri, să mor și eu, Cu capul pe brațul tău. ȘEZ. II 8. 4. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață, socotită de origine divină și cu existență veșnică, opusă trupului și supraviețuind acestuia. Nu mai țin minte... care școală filozofică din vechime... discuta dacă femeia are sau nu un suflet. GALACTION, O. I 96. Mă rugam pentru sufletele celor morți. ALECSANDRI, T. II 24. Sufletele lor – pentru păcate pesemne – le-a osîndit domnul dumnezeu să intre în copacii pădurilor. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea care apasă asupra conștiinței. Făt-Frumos, decît să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa. ISPIRESCU, L. 43. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, apăsat, chinuit de ceva. De ce nu vrea să-i spună ei, ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Aibă pe suflet cel ce te-a scos din minte. CONTEMPORANUL, IV 391. (Familiar) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva). A-i scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa în pace (pe cineva), a plictisi, a chinui cu prea multe insistențe. Îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. Lele cu sprîncene-n jos, Sufletul badei l-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. A se băga în sufletul cuiva v. băga (I 3). A-i ieși cuiva sufletul = a muri; fig. a munci din greu, a se chinui. A-și da sufletul v. d a³ (I 16). Cu sufletul la gură v. gură (I 1). Cu sufletul pe buze = în agonie, aproape de moarte; fig. abia mai respirînd (din cauza oboselii sau a emoției). A-și stupi sufletul = a se chinui mult. Dimineața pînă-l scoli îți stupești sufletul. CREANGĂ, O. A. 39. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a trăi conform normelor bisericești (cu posturi, cu rugăciuni). A căuta de sufletul cuiva = a face pomeni pentru cei morți. Mititeii s-au dus cătră domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. CREANGĂ, O. A. 144. A da ceva de sufletul cuiva = a da ceva de pomană (în amintirea unui mort). (Să) fie de sufletul (cuiva)! = fie ca dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi (sau a se face) prieten cu cineva pînă la sacrificiu, a fi extrem de devotat cuiva. Printre aceștia unul, pe nume Silenu, era trup și suflet cu dînsul. ISPIRESCU, U. 104. Se cunoscu cu Pan... și se făcu trup și suflet cu dînsul. id. ib. 107. A-și vinde sufletul = a călca principiile moralei, a păcătui foarte tare, a se închina diavolului. Pentru bani, își vinde sufletul. PANN, la CADE. 5. Viață. El are nouă suflete, Oană... Olecuță de odihnă și să întremează zmeul bătrîn. DELAVRANCEA, A. 57. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș-împărat dacă vrea... să rămîie cu sufletul în oase. ISPIRESCU, L. 43. Au rămas încremeniți ca niște morți fără suflet, neputînd cineva să scoată cît de mic cuvînt din gura lor. DRĂGHICI, R. 21. ◊ Expr. A (mai) prinde sau a căpăta (la) suflet = a se îndrepta, a se întrema (după o boală grea). A lua (cuiva) sufletul = a omorî, a ucide. (Fig.) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. (Familiar) A avea ceva la sufletul său = a poseda, a stăpîni. Are numai două carboave la sufletul său. CREANGĂ, O. A. 204. 6. Inimă (considerată ca sediu al sentimentelor, al afectivității). Și pînă ce-n pieptu-i un suflet va bate De-un dor ce abate Va fi dominat. MACEDONSKI, O. I 15. Acei, al căror suflet pentru țară nu mai bate. BOLINTINEANU, O. 124. Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate! ALECSANDRI, P. A. 105. ◊ Expr. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. Cînd doinea în zori de ziuă... știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I 139. A i se rupe cuiva sufletul (de mila cuiva) = a-i părea cuiva foarte rău de nenorocirea cuiva. 7. Suflare, suflu, respirație. Nările calului se văd uneori de prin valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic, care preface apa în stropi. GANE, N. I 9. Cînd sufla zmăul din sine, izbea cu sufletul său pe Titirez cît colea înainte. SBIERA, P. 184. Nu mai avea alt semn de viață, fără numai că... răsufla prea puțintel suflet. GORJAN, H. I 72. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) Într-un suflet = foarte repede, abia mai putînd respira, gîfîind. Urcă într-un suflet scările redacției. C. PETRESCU, C. V. 331. Auzind că mulțimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat și plîngător. REBREANU, R. II 176. Zmeoaica se duse într-un suflet la fiul său. ISPIRESCU, L. 20. ◊ Expr. A-și trage sufletul = a respira. N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere, simțindu-se cu totul liniștită. CONTEMPORANUL, IV 83. A-și lua suflet = a respira adînc; a-și potoli respirația. Cînd ridică capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era mînjită pînă la urechi. HOGAȘ, M. N. 18. După unele fraze mai lungi, se odihnește, își ia suflet, și atunci pieptul i se ridică puternic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. A-i veni (cuiva) sufletul la loc = a-și potoli respirația, bătăile inimii; a se liniști. Am stat puțin așa pînă să-mi vie sufletul la loc; m-am sculat și am plecat. CARAGIALE, P. 27. ♦ Gîfîit, gîfîială. Ana fuge glonț... Apoi, potolindu-și sufletul, spune... REBREANU, I. 17. ◊ Expr. (Rar) A se umple de suflet = a gîfîi. Am alergat de m-am umplut de suflet. ALECSANDRI, la CADE. 8. (În expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. Luîndu-și rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă și adormi somnul cel lung. ISPIRESCU, L. 147. M-am luat după capul tău cel sec, și m-am dus pe coclauri să-ți aduc... copiii de suflet. CREANGĂ, O. A. 168. (Fig.) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii, Vin de-ntunecă pămîntul La Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. A lua de suflet = a adopta un copil. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. Eu am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. CREANGĂ, O. A. 261. A da de suflet = a ceda copilul propriu unei persoane, care îl adoptă. Mă-sa-l dăduse de suflet, cînd era numai de-o șchioapă. V. ROM. noiembrie 1953, 92. Fata am dat-o de suflet. Era prea mică. STANCU, D. 19.

NEAUZIT, -Ă adj. 1. Negativ al lui auzit; (despre sunete, zgomote sau surse de zgomot) care nu se aude; p. ext. (învechit) care nu se înțelege (bine), confuz, nedeslușit. Și așe, cîți mai de nainte era ascultători, atîția atunce se făcură învățători, dintr-a cărora cuvinte și sfaturi alta ceva nu se înțelege fără numai chiote netocmite și huete neauzite. cantemir, ist. 32, cf. drlu, valian, v., bacovia, o. 249. ♦ (Substantivat, n. pl.; în expr.) Auzite și neauzite = lucruri, fapte de tot felul, cunoscute și necunoscute de cineva. cf. zanne, p. ii, 483. 2. Care sau cum nu s-a mai auzit, care sau cum nu s-a mai pomenit, care întrece tot ce se știa de mai înainte, care n-are precedent; p. ext. extraordinar; nemaiauzit, nemaipomenit. Și tot într-acela an, [au venit] lăcusteale neauzite vacurilor. m. costin, ap. gcr i, 201/2. Nespusă mulțime de unguri au tăiat, făcînd ucidere neauzită, carea nu s-au mai făcut într-o bătaie din veac. șincai, hr. i, 266/23. Că întru adevăr, neauzită este... ciuma (a. 1819). uricariul, vii, 77. Au cutezat a săvîrși în Teheran o faptă neauzită. ar (1829), 77²/12. După ce polonii au plinit cruziile neauzite în curs de douăzeci de zile, se înturnară încărcați de prăzi. asachi, s. l. ii, 103. În casa mea, Afrodita? Ce lucru neauzit! La mine ea niciodată nu știu să fi găzduit. conachi, p. 65. Împăratul Roș vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. creangă, p. 250. Meșterii ăi bătrîni s-au hlizit la început De asemenea lucru nemaivăzut. Și-nțelepții cu scufă au chicotit de cîntecul ăsta neauzit. deșliu, g. 26. – pl.: neauziți, -te. – pref. ne- + auzit.

ANTECEDENT 1. În raport cu un substitut* (sau anaforic*), desemnează constituentul sau secvența de constituenți exprimat(ă) adesea anterior, de la care substitutul, lipsit de referință proprie, împrumută referința. Extensiunea, natura morfologică sau poziția sintactică a unui antecedent diferă de la o construcție la alta, depinzând și de natura substitutului. Pot funcționa ca antecedente: substantive (ex. profesorul a dat studenților lui o carte, unde substitutul pronominal lui are ca antecedent un substantiv); grupuri prepoziționale (ex. Am fost la facultate și de acolo, la concert, unde substitutul adverbial acolo are ca antecedent un grup prepozițional circumstanțial); un adjectiv sau adjective coordonate (ex. Criza este profundă și generală; o asemenea criză. . ., unde substitutul adjectival asemenea are ca antecedent două adjective coordonate); o propoziție sau o frază (ex. Că el a făcut erori, o știm cu toții, unde substitutul pronominal o reia o întreagă propoziție). 2. În raport cu o propoziție atributivă*, desemnează nominalul din regentă față de care se stabilește subordonarea (ex. Elevul căruia i-am dat nota zece este eminent, unde nominalul elevul funcționează ca antecedent al atributivei). 3. În GB*, unde se formulează o teorie specială a legării*, component referențial, obligatoriu realizat fonetic, care, în cadrul lanțurilor* coreferențiale la distanță, procură referința elementelor non-referențiale sau cu realizare vidă*. Antecedentul apare în relație de coreferință: a) cu anaforele* reflexive sau reciproce, legate de un antecedent subiect (ex. Ion_i se_i spală; Copiii_i își_i trimit cărți); b) cu pronominalele*, atât în ipostaza lor de realizare fonetică plină (ex. Profesorul_i are grijă de elevii lui_i), cât și sub forma categoriei vide PRO* (ex. Ion_i n-apucase [să plece PRO_i); c) cu urmele*, în cazul unor antecedente constituite din componente deplasate (vezi DEPLASARE *α), iar, în limbile care cunosc dublare* clitică, cum este româna, și cu cliticele (ex. Pe Ion_i îl_i știu [t_i] de mult) (vezi LEGARE). 4. În logică, în judecata ipotetică, formată din două propoziții, acea propoziție care exprimă condiția sau ipoteza de care depinde adevărul celeilalte, numite consecvent (ex. Dacă vii. . .; în eventualitatea că vii. . .). G.P.D.

CHIAR¹ adv. 1. Tocmai, întocmai, exact. Acum hora era chiar în șosea (REBREANU). ♦ Însuși, singur, nu altcineva sau altceva. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui (EMINESCU). 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn... își urmărea gîndul hotărît (C. PETRESCU). ♦ (Precedat de „ba”) Ba încă, ce e mai mult. ♦ (Precedat de „nici”) Nici măcar. ♦ (Urmat de propoziție concesivă introdusă prin „dacă” sau „de”) Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni (SADOVEANU). 3. Încă (de pe vremea aceea). Chiar de-acum un an. 4. În realitate, de fapt, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine (CREANGĂ). – Lat. clarus.

ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. (În opoziție cu eroare) Concordanță desăvîrșită, confirmată de practică, între percepțiile noastre și natura obiectivă a lucrurilor percepute; cunoștință autentică despre realitatea obiectivă, reprezentînd o reflectare justă a acesteia. Antitezele dintre adevăr și eroare, bine și rău, identitate și diversitate, necesitate și întîmplare, pe care vechea metafizică, încă răspîndită, nu le-a învins, nu mai impresionează pe nimeni, căci acum se știe că aceste antiteze nu au decît o valabilitate relativă, că ceea ce a fost recunoscut acum ca adevărat are latura sa greșită, azi ascunsă, dar care se va ivi mai tîrziu, întocmai cum ceea ce a fost recunoscut acum ca greșit are și latura sa adevărată, în virtutea căreia a putut să treacă pînă acum drept adevăr. MARX-ENGELS, O. A. II 353. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective și este independent de conștiința omului. Afirmația științelor naturii că pămîntul a existat înaintea omenirii este un adevăr obiectiv. LENIN, MAT. EMP. 131. Adevăr relativ = adevăr admis de știință într-o anumită etapă istorică, care urmează a fi dezvoltat, verificat și precizat și care constituie o treaptă în cucerirea adevărului absolut. Pentru materialismul dialectic nu există o linie de demarcație de netrecut între adevărul relativ și cel absolut. LENIN, MAT. EMP. 145. Adevăr absolut = adevăr alcătuit din suma adevărurilor relative, care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă, sub toate aspectele, a lumii obiective și de care omenirea se apropie din ce în ce mai mult. Prin natura ei, gîndirea omenească e, prin urmare, în stare să ne dea și ne dă adevărul absolut, care se alcătuiește din suma adevărurilor relative. Fiecare treaptă a dezvoltării științei adaugă noi grăunțe Ia această sumă a adevărului absolut, limitele fiecărui postulat științific fiind totodată relative, și anume cînd lărgite, cînd îngustate de ulterioara sporire a cunoștințelor. LENIN, MAT. EMP. 144. 2. (De obicei în opoziție cu minciună) Ceea ce corespunde realității, ceea ce în fapt este adevărat. În toate adevărurile vieții, în tot ce e freamăt puternic și nou, Răzbate, străbate mărețul ecou Al zilei mărețe, ce-n veci nu va trece: Noiembrie șapte din șaptesprezece! DEȘLIU, G. 46. Adevărul... nu-i decît unul, dar dumneata nu-l pricepi. SADOVEANU, N. F. 46. Ne-am jucat de-a «adevărul și minciuna» și, cînd mi-a venit mie rîndul, i-am spus că-i urîtă și frumoasă; treaba ei dac-o luat pe «urîtă» drept adevăr și pe «frumoasă» drept minciună. HOGAȘ, H. 86. Se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. ◊ (întărit prin «adevărat») Nu umblau cu vicleșuguri... Rosteau adevărul adevărat. PAS, L. I 111. Adevărul adevărat e că are două mari slăbiciuni. CAMIL PETRESCU, T. II 74. ♦ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. Într-adevăr, bunicule... acuma mi-am adus aminte care-i lucrul cel mai bun pe lume. SADOVEANU, N. F. 30. Mă uit... în adevăr, la cîțiva pași înaintea calului, zăresc o mogîldeață mică, sărind și țopăind. CARAGIALE, O. I 334. (Învechit) Cu adevăr = cu adevărat. Iănache Văcărescu fu cu adevăr un om în veci memorabil. ODOBESCU, S. I 327. 3. (În opoziție cu inexactitate) Justețe, exactitate. Fenomenele... să confirmeze adevărul calculelor sale. BĂLCESCU, O. II 10.

CHIAR¹ adv. 1. (Întărește sensul cuvîntului sau al ideii care urmează) Tocmai, întocmai, exact. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 257. Și privind uimită-n lături, Vede-un tînăr chiar alături. EMINESCU, O. I 103. Mergi în valea cu sulcină, Că-i găsi o cofă plină, Scoasă chiar cu mîna mea; Descalecă și o bea. ALECSANDRI, P. P. 5. Națiunile... produc, chiar prin diversitatea lor, armonia totului, unitatea. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ (Uneori așezat între prepoziție și substantiv) Multe-s, frate, și mai multe Corturi mari, corturi mărunte! Iar în chiar mijlocul lor Nalță-se-un cort de covor. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ (Așezat în urma cuvîntului pe care îl întărește) Astă-noapte chiar, frate- meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Întărit prin «așa») Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu. CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. Ba că chiar v. b a. ◊ (În comparații, urmat de «ca», «cum» sau «decît») Bahlui! locaș de broaște! Rîu tainic, fără maluri, Ce dormi chiar ca un pașă pe patul tău de glod. ALECSANDRI, P. A. 72. Un șoiman de armăsar Care zboară... Și încungiură pămîntul Mai ușor chiar decît vîntul! ALECSANDRI, P. II 177. Am picat în negru loc, Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (Arată că ceea ce se întîmplă este neașteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca și cînd i-ar fi alungat cineva din urmă. REBREANU, R. I 16. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb, ori vindea cîte o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALECSANDRI, P. II 180. ◊ (Înaintea unui substantiv sau pronume) Însuși, singur. Chiar dumneata te vei duce la judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un dușman de lup – și-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Dar ce sînt acele stele? Sînt chiar lacrimile mele, Ce din ochii-mi au zburat Și pe cer s-au aninat. ALECSANDRI, P. A. 85. 2. Pînă și, încă și. Chiar prin somn, chiar prin vis, își urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jertfi dacă aceasta va. putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12. Voioși ca șoimul cel ușor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Și-aveam și pene-n frunte. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ (întărit prin «și») Jură-mi-te pe ascuțișul paloșului tău că mi-i da ascultare și supunere întru toate, chiar și-n foc de ți-aș zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. Însă tot. ai știut, chiar și în materie de vînătorie, să urmezi pămînteștile lui povețe. ODOBESCU, S. III 11. Și de dragul dumtale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Precedat de «ba») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaș, hărțăgos și de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. ◊ (Precedat de «nici») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului. Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă introdusă prin «dacă» sau «de») Și dacă. În casa unui prietin eu am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndra, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (În legătură cu noțiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat în materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dat mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. În realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scut] se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Și Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioșa Ș-un pic o mai aștepta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495.

NEVASTĂ, neveste, s. f. (Popular) 1. Femeie măritată; p. ext. femeie. Nevasta stătu pe gînduri, cumpănind în sine adevărurile. SADOVEANU, B. 52. Cu cofița, pe-ndelete, Vin neveste de la rîu. COȘBUC, P. I 47. Pe un pat de scînduri goale doarme tînăra nevastă. EMINESCU, O. I 84. Multe fete și neveste Fură inimi făr’de veste! ALECSANDRI, P. I 90. 2. (Urmat de obicei de o determinare) Soție. Nevasta învățătorului... sări în picioare de pe patul pe care ședea. DUMITRIU, N. 125. Grigore vorbea despre nevastă-sa pe un ton glumeț în care totuși se simțea amărăciunea. REBREANU, R. I 58. Așa cum e săracă ea, Aș vrea s-o știu nevasta mea. COȘBUC, P. I 118. Că bine zici tu, nevastă, răspunse barbatu-său. CREANGĂ, P. 15. ◊ Expr. A lua de nevastă = a lua în căsătorie. – Pl. și: (învechit) nevesti (ALECSANDRI, T. II 185).

vină s.f. 1 Faptă ale cărei consecințe pot fi imputate cuiva; abatere de la normele morale, juridice etc. care este susceptibilă de a fi sancționată; răspundere morală implicată de săvîrșirea unei asemenea fapte; faptă reprobabilă; greșeală, vinovăție; păcat; delict; culpabilitate. Ce greu e de stabilit adevărul și vina (PAPAD.). ◊ Loc.adj. De vină = vinovat, responsabil. ◊ Fără vină = a) Loc.adj. nevinovat. Pîrjoleau o țară întreagă, înspăimîntau atîta omenie fără vină (SADOV.); b) Loc.adj. (despre lucruri, acțiuni) fără cusur, ireproșabil, perfect; c) Loc.adv. fară vreun temei care să justifice o acuzație. Adormea trudit și oftînd ca un prunc bătut fără vină (POPA). ◊ Expr. Din vina (cuiva sau a ceva) = din greșeala (cuiva); ext. din cauza, din pricina cuiva sau a ceva. Golul în ștofa principiilor se făcuse din vina judecătorilor mei (ARGH.). A avea (vreo) vină = (adesea în constr. neg.) a purta o (anumită) răspundere pentru crearea unei situații nedorite, pentru un act condamnabil etc. Dacă-i așa, n-ai nici o vină (ARGH.). A fi vina (cuiva) = a-i reveni cuiva (în mod exclusiv) responsabilitatea unei situații sau a unui fapt. Toată vina-i a lui Sander (VLAH.). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. Îi fac unuia vină că a ars mîna care l-a ajutat și a înșelat pe cel ce s-a încrezut în el (PAPAD.). A cădea (sau a pica) în vină = a se face vinovat de ceva. Neagoe Voievod ne arată că ostașii cari picau în vină se pedepseau (BĂLC.). (pop.) Bată-l vina!, exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. Ei, bată-te vina să te bată! (CAR.). ♦ (jur.) Faptă susceptibilă de a fi pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. 2 Acuzație; imputare. ◊ Expr. A aduce (toată) vina (pe cineva sau pe ceva ori asupra cuiva) = a indica pe cineva sau ceva drept (singurul) răspunzător, făptaș (cu scopul de a se sustrage unei acuzații); a învinovăți. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine (CR.). A cădea (toată) vina pe... (sau asupra...) = a deveni victima unei acuzații; a fi făcut răspunzător pentru ceva. Vina cade totdeauna pe acela care apare mai inofensiv (RALEA). A arunca vina asupra cuiva (sau pe cineva) v. arunca. A băga (cuiva) vină v. băga. 3 (înv.) Cauză, motiv. Vina scufundării spaniole nu stă... în anarhia... de care se vorbește curent mai ales la noi (SADOV.). • pl. -i, -e. /<sl. veche вниа.

cap Dicționarele noastre, la cuvîntul cap, introduc expresia pe cap de (de exemplu venitul repartizat pe cap de locuitor, douăzeci de litri de lapte pe cap de vacăT etc.), fără să amintească în nici un fel că această expresie e cunoscută și în alte limbi : bg. доход на глава от населението, rus. пого ловъе скота, gr. ἑϰατò ϰεφάλια πρόβατα, magh. före eső rész, germ. je. Kopf, fr. un dîner à tant par têtes, un troupeau de cent têtes, it. per testa etc. Se pune întrebarea dacă expresia romînească nu e împrumutată dintr-una sau din mai multe dintre aceste limbi. Evident că această ipoteză este imposibil de eliminat, dacă ținem seamă de faptul că avem adesea de-a face cu traduceri. Cred că nici cealaltă ipoteză, adică nașterea în mod independent în romînește, nu poate fi eliminată. Folosim expresia, sau cel puțin am folosit-o la început, numai acolo unde se face o numărătoare și este clar că în această situație partea corpului care se impune în primul rînd vederii este capul, atît la oameni, cît și la animalele pe care le crește omul. Contribuția romînească devine evidentă cînd ajungem la formula în care cap este reprezentat prin căciulă : cît vine de căciulă ? Se poate spune, într-adevăr, că mai mult încă decît capul, atrage atenția căciula. De observat însă că dicționarele noastre nu inserează acest înțeles, foarte răspîndit al cuvîntului căciulă.

VIITOR² n. 1) Timpul care vine; perioadă care succede prezentului. ~ul va demonstra adevărul. ◊ Pe (sau în) ~ de acum înainte. 2) Situație care urmează să existe. ◊ (Plin) de ~ (sau cu ~) care are perspective mari într-un anumit domeniu de activitate. A avea ~ a avea șanse sigure de supraviețuire în timp. /a veni + suf. ~tor

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

SINCERITATE. Subst. Sinceritate, franchețe; loialitate, lealitate. Cinste, onestitate, corectitudine, probitate (livr.), integritate. Credință, fidelitate, devotament, devoțiune (livr., rar). Naturalețe, simplitate, spontaneitate, dezinvoltură (livr.). Nevinovăție, puritate, inocență, candoare; naivitate, credulitate. Confidență, destăinuire, divulgare, mărturisire, spovedanie, confesiune. Obiectivitate, obiectivism (ieșit din uz), imparțialitate, nepărtinire. Adevăr, veridicitate, veracitate (livr.), veritate (rar). Verosimilitate (rar), verosimilitudine (rar). Adj. Sincer, franc, deschis (fig.), deschis la vorbă, cu sufletul deschis, cu inima deschisă, fățiș; loial, leal. Cinstit, onest, corect, prob (livr.), integru. Credincios, de bună credință, fidel, devotat. Firesc, natural, simplu, spontan, dezinvolt (livr.), neprefăcut, nefățărit (înv.). Nevinovat, pur, inocent, candid, naiv, credul. Obiectiv, obiectivist (ieșit din uz), imparțial, nepărtinitor, drept. Adevărat, veridic, autentic, veritabil. Verosimil. Vb. A fi sincer, a fi deschis, a avea inimă deschisă, a fi cinstit, a umbla (a veni) pe drum nu pe potecă. A spune adevărul, a mărturisi, a (se) destăinui, a se spovedi, a se confesa, a se confia (rar), a-și deschide inima (sufletul). A spune pe față, a da în vileag, a da pe față, a vorbi (a spune) pe șleau, a spune de-a dreptul, a spune cuiva verde în față, a-i spune cuiva oarzăn (în față); a da cărțile pe față; a spune de la (din) inimă. Adv. (În mod) sincer, sinceramente (rar), cu toată sinceritatea, din toată inima, deschis, franc, fără ascunzișuri, cu mîna pe conștiință, cu mîna pe inimă; fățiș; pe față, pe șleau, fără ocol, fără înconjur, fără menajamente. Cu nevinovăție, cu candoare. V. adevăr, certitudine, cinste, comportare, destăinuire, inocență, principialitate.

vedea¹ vb. II. I 1 intr. A avea simțul văzului; a avea capacitatea sau posibilitatea de a-și crea imagini vizuale pentru, obiecte și fenomene. După tratament a început să vadă. ◊ zic. Lesne este a băga în urechile acului cînd vezi. ◊ (cu determ. modale) Omul de rînd vede cenușiu, pictorul vede colorat (CĂL.). Δ expr. A vedea negru înaintea ochilor = a i se face negru înaintea ochilor (de supărare, de mînie etc.). A vedea binișor în pungă = a fi. bogat, a avea avere. A vedea ca prin ciur v. ciur. A vedea roșu (înaintea ochilor) v. roșu. ◊ (cu determ. locale) S-a stîmit un vifor... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi (CR.). ◊ (întărit prin „cu ochii”) Nu vedeai cu ochii de viscol. ◊ expr. Cît vezi (sau văd, vedeți etc.) cu ochii sau cît poți (ori poate etc.) vedea cu ochii, sinec., cît vede ochiul, (refl impers.) cît se vede cu ochii = pe o distanță foarte mare (de jur-împrejur); peste tot. De cînd nu vedea cu ochii = de cînd era foarte mic. ◊ (în forma neg.; în corelație cu „a auzi”) Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge (ALECS.). Δ exager. (exprimă insensibilitatea față de lumea înconjurătoare) Își vedea de drum și se făcea că nici aude, nici vede (REBR.). ◊ expr. A nu vedea mai departe decît lungul nasului v. nas. A nu vedea de nas v. nas. ◊ sinec. (despre ochi) Ochiul văzînd va cerceta aceea ce avea de trebuință (D. GOL.). ◊ fig. Tu, jale, pare că vezi, De mereu la mine șezi (POP.). ♦ (refl. impers.) A exista condiții exterioare pentru percepția vizuală. Nu se vedea la doi pași din cauza întunericului. ◊ expr. A se vedea de ziuă = a se lumina de ziuă. ♦ (intr.) A avea proprietatea de reflectare a unei imagini. O oglindă care vede bine. ♦ (impr.; intr.; despre surse de lumină) A lumina. Lampa vede bine. ♦ (impr.; intr.; despre ochelari) A permite ochilor să recepteze în condiții optime imaginile vizuale. **(impr.; intr.; despre clădiri sau despre părți ale lor) A da spre..., a avea vizibilitate către... Fereastra vede spre lac. 2 tr. (compl. indică ființe obiecte, fenomene, acțiuni etc. din realitatea înconjurătoare) A percepe cu ajutorul văzului; a avea reprezentarea (clară sau vagă) a ceva; a remarca, a observa, a analiza cu privirea. Multă lume se adună să vadă alaiul (IORGA). ◊ (absol.) Din tronul lui de piatră bătrînul preot vede (EMIN.). Δ expr. Văzînd și făcînd v. face. ◊ (refl. pas.) S-a văzut o cometă care a mers cîtva timp pe cer (CAR.). ◊ (refl.) Numai pe sine nu se vede cît e de frumușel (CR.). ◊ (refl. recipr.) Cum ne-am văzut, ne-am iubit (ISANOS). ◊ (cu determ. locale, adesea introduse prin prep. sau loc.prep.) Cum vedea umbre la geamuri, venea gîfîind la mine (E. LOV.). Δ (în imprec.) Vedea-te-aș la Babeș, jigăraie îndrăcită! (CAR.). ◊ (cu determ. modale) Toți se sileau să-l vadă pe furiș (SADOV.). Δ expr. A vedea bucuros pe cineva = a fi mulțumit, a se bucura de cineva. A vedea (totul sau toate) în negru v. negru. A vedea (ceva) pieziș v. pieziș. A vedea pe cineva cu picioarele înainte v. picior. A vedea (ceva) în roz v. roz. ◊ (cu determ. temporale) Vedeai iarna oamenii îmbrăcați cu șube. ◊ (în raport cu obiectul perceput, considerat în starea sau în acțiunea sa, este urmat de elem.pred. supl.) Nu căuta că mă vezi gîrbovă (CR.). ◊ (constr. cu pron. în dat) Își văzu portretul în catedrală (ALECS.). Δ expr. A nu-și (mai) vedea capul de... v. cap. Cînd mi-oi (sau ți-oi etc.) vedea ceafa v. ceafa. A nu-și vedea lungul nasului v. nas. ◊ (constr. cu dat. etic) Acum să mi te văd ce poți. ◊ (întărit prin „cu ochii”) Nu pot să cred ceea ce văd cu ochii. Δ expr. A vedea moartea cu ochii v. moarte. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor v. ochi. A vedea cu ochii altuia v. ochi. A nu vedea pe cineva cu ochi buni (sau răi) v. ochi. Încotro vede cu ochii v. ochi. ◊ Loc.adv. Pe (sau, înv., prin) văzute = a) în fața tuturor, pe față, în mod vizibil; b) avînd în fața ochilor (obiectul în cauză). Pe (sau, înv., pre) nevăzute = a) fără a ști sau a observa; în mod ascuns, tainic; b) (la jocul de cărți; informa prescurtată „neve”) fără a-și cunoaște cărțile. Vezi bine = (adesea în dialog, întărind o afirmație) bineînțeles, desigur, firește. Mergi cu noi? Vezi bine! Vezi Doamne = vorba vine, cică, chipurile. Vezi că = probabil; da, într-adevăr. ◊ expr. A vedea lumina (zilei) = a) a fi înzestrat cu simțul văzului; b) (și a vedea soarele, a vedea viață, a vedea lumina lumii sau a vieții) a se naște; c) (despre publicații) a apărea prin intermediul tiparului sau al altor mijloace tehnice de multiplicare. A (nu) mai vedea soarele (sau lumina) (cu ochii) ori a (nu) mai ajunge să vadă ziua de mîine = a (nu) mai trăi. A vedea (pe cineva sau ceva) ca prin (sau ca într-un) vis = a întrezări sau a-și aminti vag imaginea unor obiecte, acțiuni etc. Parcă (sau pare că) văd (sau vezi etc.) (pe cineva sau ceva), se spune pentru a exprima impresia că cineva sau ceva este reprezentat ca și cînd ar fi aievea în fața ochilor. Ce să vezi (sau să vedeți etc.) ori ce văd (ori văzui etc.), sinec., ce-mi (sau ce-ți etc.) văd (ori văzură etc.) ochii, ce să-i vadă ochii, formulă prin care se exprimă surpriza, uimirea, mirarea față de ceva neașteptat. Cum te văd și (cum) mă vezi sau precum te văd (și mă vezi) = evident, clar, categoric, sigur. Parcă te văd (cu ochii) (că... sau cum...) = a) exprimă scepticismul față de asigurările date de interlocutor sau față de aparențe; b) exprimă un avertisment sau o amenințare. Să fi văzut (pe cineva sau ceva), se spune pentru a exprima uimirea, surprinderea, admirația. (Ia) (acuma) să te văd (sau să te vedem, să-i văd etc.), se spune pentru a îndemna pe cineva să arate ce poate, de ce este capabil. Cît (sau pînă) te văd! = (cu val. imper.) imediat, în grabă! Ce n-a văzut Parisul = care este ieșit din comun, excepțional; care nu are egal. De nu te văd sau nu te văd de..., se spune pentru a exprima intensitatea maximă a unei senzații, a unei dureri etc. Ei, vezi! (cu val. exclam.), se spune pentru a exprima mirarea, surprinderea față de o anumită atitudine, faptă a cuiva. A vedea moartea sau a nu mai vedea lumina, a nu mai ajunge să vadă ziua de mîine = a muri. Abia îl văd (sau îl vede, te vede etc.) sau nu-l vede bine de drag, se spune pentru a exprima o afecțiune puternică față de cineva. A nu-i vedea (cuiva) picioarele sau (refl. pas.) a nu i se vedea (cuiva) picioarele = a fugi foarte repede. A nu putea vedea (sau să vadă) pe cineva = a nu simpatiza, a nu putea suferi, a fi mînios pe cineva. A vedea alb în căpistere v. căpistere. A vedea pe dracul v. drac. A vedea stele verzi v. stea. Δ (refl.) Slab că te vezi (sau se vede) printr-însul (ori printr-însa etc.), se spune despre o persoană foarte slabă pentru a accentua valoarea de superlativ. De nu te vezi sau să nu te vezi, se spune pentru a întări o amenințare. A vedea lumina tiparului v. tipar. ◊ sinec. Ochiul meu nu te vede (CANT.). ♦ (compl. indică filme, spectacole) A urmări, a privi în calitate de spectator, a viziona. ♦ (refl.) A se oglindi, a se răsfrînge. Se vedea în apa curată a lacului. ♦ (compl. indică persoane, obiecte sau fenomene percepute anterior) A readuce, a evoca în conștiință imaginea cuiva sau a ceva; a-și aminti. Mă uit la acest fecioraș și-l văd pe părintele său (SADOV.). ♦ A visa sau a avea o viziune; a avea impresia că percepe imaginea cuiva sau a ceva. Văd casa săracului în mijlocul raiului (POP.). ◊ (cu compl. „vis”) Bătrînii noștri vor vedea visuri (VARL.). ◊ (cu determ. ca „în vis”, „prin vis”, „în somn”) Toate au înfățișarea fantastică a lucrurilor văzute în vis (VLAH.). 3 tr. (compl. indică fapte, întîmplări, evenimente etc.) A fi de față, a asista, a fi martor la... A văzut cum s-au bătut cei doi. ◊ (pop.; cu compl. introdus prin prep. „de”) Să prindă și alții la minte văzînd de patima dracilor (CR.). ◊ (întărit prin „cu ochii') Trebuie să văd cu ochii mei ce se întîmplă. ◊ expr. (Nici) nu știu, (nici) n-am văzut (nici pe-acolo n-am trecut sau nici în seamă n-am băgat) v. ști. ◊ fig. Cîmpia-nfloritoare... Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut (EMIN.). ♦ A trăi atît încît să apuce să cunoască pe cineva sau să fie martor la ceva; a trăi în timpul unui eveniment sau într-o anumită perioadă; a fi contemporan cu... Fericiți cei ce l-au văzut și carii trăiră în dulceața ocîrmuirei sale (POT.). ◊ fig. Viața omului nu poate să vază mai multe perioade de veacuri (HEL.). ♦ (bis.; despre Dumnezeu; compl. indică oameni sau fapte, acțiuni, manifestări ale lor) A lua cunoștință, a observa (pedepsind sau arătîndu-se milostiv, binevoitor, îndurător). Doamne, Multe vezi și cum le rabzi (POP.). ♦ A pedepsi. Vedea-voi pre voi cu cutremur (DOC.). 4 tr., refl. recipr. A (se) întîlni undeva. Verișorii nu se văzuseră niciodată. ◊ expr. (refl. recipr.) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine, cu sănătate), formulă de salut la despărțire. ♦ (de obicei cu determ. modale ca ”mai„, ”iar) A se întîlni din nou (după mai multă vreme). Dumnezeu știe de te-oi mai videa (ALECS.). ♦ A (se) cunoaște (cu...), (a avea prilejul de) a face (personal) cunoștință (cu...); a întreține relații (cu...); a avea legături de prietenie (cu...). Intrară doi oameni în chilia lui pe cari Dan nu-i mai văzuse (EMIN.). ♦ (reg.; refl. recipr.) A se întîlni în vederea contractării unei căsătorii. ♦ (tr.; mai ales cu determ. ca „mai”, „mai mult”; în constr. neg. adesea întărite prin „niciodată”) A nu mai avea de a face cu..., a întrerupe relațiile cu...; a se despărți (pentru totdeauna). În ultimul timp nu ne mai vedem; avem multe lucruri care ne separă. ♦ A(-și) face vizite; a (se) frecventa, a (se) vizita. S-a dus la țară să-și vadă părinții. ♦ (tr.) A primi pe cineva (la el); a acorda o audiență (cuiva). Patronul a acceptat să-i vadă pe greviști. ♦ (tr.) A avea o întrevedere (cu cineva). Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat (EMIN.). ♦ (tr.; compl. indică o persoană autorizată) A cere sfatul (cuiva); a consulta (pe cineva) într-o problemă de specialitate. S-a dus să-și vadă avocatul. ♦ (tr.; despre medici; compl. indică bolnavi) A consulta pentru a stabili diagnosticul și pentru a indica tratamentul necesar. L-a trimis să-l vadă medicul oftalmolog. ♦ (tr.; compl. indică țări, așezări, obiective turistice etc.) A merge la fața locului pentru a se informa, pentru a se relaxa etc.; a parcurge examinînd, cercetînd; a vizita. Vara aceasta a văzut insulele Greciei. ♦ (tr.) A (avea prilejul de a) întîlni în realitate, a observa (pe cineva sau ceva) sau a lua cunoștință de ceva cu ajutorul văzului. Chiar l-ai văzut pe George Călinescu cînd erai student? ◊ sinec. Ochi de om n-au văzut... ce-au gătit Dumnezeu (COR.). ♦ (refl. unipers., impers.) A fi, a se afla, a se găsi (în realitate), a se pomeni; a dura, a dăinui în timp. O mănăstire frumoasă cum nu s-a mai văzut. 5 tr. (compl. indică texte, cărți etc.) A parcurge cu ochii pentru a lua cunoștință de cele scrise, a citi; a cerceta, a examina (cu privirea) pentru a se informa sau a se documenta. A văzut scrisoarea în întregime. ◊ expr. (După sau așa) cum (sau precum) vom vedea (mai la vale sau mai jos) sau (refl. impers.) precum (sau după cum) se va vedea (mai jos sau mai pe urmă, mai departe, mai tîrziu, înainte, aici etc.), se spune pentru a preciza că cele afirmate vor fi prezentate, explicate, demonstrate (în cuprinsul lucrării respective). După cum vom vedea,... vornicii din unele orașe moldovene au continuat să existe (STOIC.). (absol.) (După) cum (sau precum) am văzut (mai sus) sau (refl. impers.) după cum (sau precum) s-a văzut, se spune pentru a preciza că cele afirmate au fost prezentate, explicate, demonstrate (în cuprinsul lucrării respective). După cum am văzut, dreptul roman cuprinde... mai toate formele de stat (MAIOR.). Vezi sau, abr., v., (refl. impers.) a se vedea (mai sus sau mai jos), formulă de trimitere care invită cititorul să consulte un pasaj aflat în cuprinsul aceleiași lucrări. Vezi, sau, abr., v., (refl. impers.) a se vedea, fomulă de trimitere care invită cititorul să consulte o anumită lucrare sau un anumit autor. ♦ A interpreta indicațiile topografice ale unei hărți (și a afla după ele configurația terenului). ♦ (refl. pas.; despre semne grafice) A se putea descifra cu privirea. Am privit bucățele de lemn pe care se vedea săpată... cîte o literă (ANG.). 6 refl. (cu determ. elem. pred. supl.) A fi, a se găsi sau a ajunge (pe neașteptate) într-o anumită situație; a avea temeiuri să se considere (ca... sau drept...). E un șef care se vede înlocuit de un cirac bun și scump inimii lui (CA. PETR.). 7 intr. (pop.; constr. cu prep. „de”) A îngriji, a supraveghea (pe cineva); a se ocupa de cineva sau de ceva. Le las pe babe a păzi casa și să vază de copii (PANN). ◊ (constr. cu pron. în dat.) I-au adus aspre mustrări că nu-și vedea de datorie (CAR.). ◊ expr. A-și vedea de... = a) a continua o acțiune (întreruptă, neglijată); b) (adesea la imper.) a se preocupa numai de propriile treburi (fără a se interesa de ale altora). Vezi(-ți) (sau vedeți-vă) de treabă! = nu-ți face griji, liniștește-te! Ia vezi!, se spune pentru a exprima un avertisment sau o amenințare. Vezi să nu, se spune pentru a exprima neîncrederea, scepticismul față de afirmațiile interlocutorului. ♦ (tr.; compl. indică proprietăți, bunuri etc.) A inspecta, a controla (deplasîndu-se la fața locului). Am fost de mi-am văzut prisăcile (SADOV.). ♦ A se interesa de... Au intrat... să vadă de maică-sa, cumu-i mai este (POP.). ♦ (bis.; tr.; despre Dumnezeu sau despre sfinți) A ajuta, a apăra, a ocroti; a avea în grijă. Milostivul Dumnezeu să vă vază din ceriu (POP.). ◊ expr. A-l vedea (pe cineva) Dumnezeu = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l vedea (pe cineva) sfîntul v. sfînt. 8 tr. (înv., pop.; compl. indică bunuri materiale care aparțin sau i se cuvin cuiva) A intra în posesia sau în folosința a...; a lua (în stăpînire, în folosință); spec. (compl. indică bani) a încasa. Cu dumneata nici nu vorbesc pînă nu văz toată chiria (CAR.). ♦ A avea, a dispune de..., a fi în posesia... Bani n-am mai văzut de-un secol (EMIN.). ◊ ext. El va vedea atuncea sporiul celui de pe urmă (PETROV.). ♦ A beneficia de ceva de la cineva; a se alege cu ceva. Văzuse mult bine de la Nicolai Vodă (AX.) ♦ A suporta efectele negative ale unei acțiuni, circumstanțe etc. Ca să nu vază război, se înduplecă la cererile lor (AAR.). II tr. (adesea urmat de prop. complet.) 1 A constata, a percepe (ceva) cu ajutorul altui organ de simț decît cel al văzului. Vezi, jupăneșică, cum pîrîie de frumos gîtejele? (CR.). 2 (cu determ. care indică stări fiziologice, senzații, manifestări etc. ale vorbitorului sau ale interlocutorului ori însușiri ale mediului înconjurător) A avea percepția sau senzația a ceva, a fi conștient de..., a simți. Văzînd că ni se apropie vremea, ne-am învățat feciorii la treburile domnești (SADOV.). III tr. 1 A stabili situația sau starea unui lucru, existența unui fapt, valabilitatea unei acțiuni etc.; a ajunge la o anumită concluzie în legătură cu...; a băga de seamă, a observa, a remarca, a constata. Tătarii, văzînd primejdia în care se aflau, se strîng în grămadă (BĂLC.).* (refl. impers.) Vîrtutea... se vede prin hotărîte întîmplări (POT.). Δ (urmat de o prop. sub., de obicei introdusă prin prep. „că”) Te joci cu mine, cum se vede că n-ai iubit niciodată (D. ZAMF.). ◊ (de obicei în constr. cu „cum”, „că”, se spune pentru a solicita atenția interlocutorului asupra unei fapte, a unei situații etc.) Vezi, mă, cum știu eu... să-mi tratez prietenii (STANCU). ◊ (la viit., se spune pentru a exprima o asigurare conciliantă, un angajament, un apel la răbdare, la chibzuință) Mai întîi să binevoiți a-mi spune cine sînteți și voi vedea (FIL.). ◊ (la viit. sau la conjunct., cu sub.pron.purtînd accentul în frază, exprimă o amenințare, o avertizare) Lască ajungem noi la Pireu și-o să vedeți voi (TUD.). ◊ (cu sens atenuat; ca termen incident prin care se atrage atenția interlocutorului asupra celor ce urmează să fie comunicate) Vezi? tot de noroc să se plîngă omul (CR.). ◊ expr. (refl. impers.) Precum (sau cum, după cum, după cît,precît,pe cît) (bine) se vede sau (tr. absol.) după (sau pe) cît (ori cîte) văd (eu) (ori vezi etc.), se spune cu referire la ceva care se constată, se observă clar, cu ușurință. Precum se vede treaba, rîzi de mine (GORJ.). Văd și eu sau văd eu ce văd = cunosc bine situația (și nu pot fi indus în eroare). Vezi cum ești?, se spune ca reproș față de o vorbă, o atitudine sau o faptă a interlocutorului. Vom vedea sau, pop., o să vedem, se spune pentru a exprima rezerva, dezaprobarea sau ca amenințare. A șoptit cu zîmbetul său diplomatici Om vedea! (CAR.). Vezi așa, exprimă mulțumirea de a constata realizarea unei dorințe, a unei previziuni. Vezi tu (sau dumneata) ori vedeți voi (sau dumnevoastră), se spune pentru a întări o afirmație sau pentru a invita la reflecție. Criza, vezi dumneata, drăguță, este... ca o boală (CAR.). (Ei sau uite, apoi) vezi (sau vedeți) (că...), se spune, cu ton de reproș, pentru a îndemna pe cineva să-și recunoască greșeala, să admită justețea opiniei altcuiva ori să constate consecințele neplăcute ale unor vorbe, fapte, atitudini (considerate greșite de către vorbitor). Vezi că mă cunoști prost?... De ce să ucid? (CA. PETR.). (Stai) să vezi sau să vedeți, se spune ca introducere, pentru a atenționa interlocutorul asupra unei relatări, a unei explicații, a unei scuze. (Ia) să văd sau să vedem, se spune ca îndemn pentru examinarea, cercetarea unui fapt, a unei situații etc. Ca să vezi, arată, cu valoare concluzivă, nedumerirea, uimirea, surprinderea față de fapte, întîmplări petrecute anterior. A luat premiul cel mare. Ca să vezi! A vedea cum vine vorba cuiva (sau vorba asta) v. veni. ♦ A se convinge. Ei, domnule, ai văzut că nu sîntem pungași (CAR.). 2 A izbuti să cunoască, să afle, să înțeleagă, a-și da seama, a-și face o idee; a lua cunoștință despre ceva; a căpăta informații, vești, noutăți despre ceva, a prinde de veste. Văzînd proiectele sale descoperite, se simți în nevoia d-a înșela pe dușmanul său (BĂLC.). ◊ (constr. cu pron. „o” cu val. neutră) Te iubesc!... o văd prea bine (EMIN.). ♦ (compl. indică persoane, popoare, țări etc.; adesea cu determ. elem. pred. supl.) A fi informat (că există, că se află într-o anumită situație, într-un anumit loc). Sub Traian... și mai pe urmă sub alții, vedem creștinii persecutați (MAIOR.). ◊ expr. (refl. impers.) (După) cum (sau precum, după cît) se vede sau (tr. absol.) după cum (sau precum) vedem, se spune cu referire la ceva considerat notoriu. ♦ (compl. indică oameni; cu determ. elem. pred. supl. care indică stări, situații etc.) A avea indicii care permit să considere, să aprecieze pe cineva ca... Abia acum te văd om serios, demn de încredere. ♦ (intr.) A pătrunde, a discerne, a izbuti să afle, să știe (ceea ce este ascuns, secret). Vedea clar în mintea ei. ◊ (fam.; mai ales constr. cu pron. f. pl. „le” cu val. neutră; cu determ. care indică un domeniu al cunoașterii, o artă, un meșteșug etc., introduse prin prep. „la”) Le vede la geografie. 3 A considera, a aprecia (drept... sau într-un anumit fel); a da un anumit înțeles, o anumită semnificație (cuiva sau la ceva); a pătrunde în esența problemelor, a fenomenelor etc. E poate că o datorie să vezi prezentul în colori mai negre decît e de fapt (BLA.). ◊ (cu determ. introduse prin prep. „în”, „întru”) În fiecare însărcinare el vedea un semn de încredere (BAC.). ♦ A prețui. Nu știu ce vede la el. expr. (A fi) bine văzut = a fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale), pentru importanța socială etc.; a întruni aprecieri pozitive din partea cuiva. (A fi) rău văzut = (a fi) desconsiderat. 4 (compl. indică manifestări, creații etc. ale oamenilor sau realități din mediul înconjurător aflate în sfera de interes a oamenilor) A analiza, a cerceta cu mintea, a examina pentru a ajunge la o cunoaștere justă a ceva; a verifica pentru a stabili măsura în care ceva corespunde adevărului, calității, cerințelor sau anumitor date; a hotărî ceva în urma analizei prealabile. Ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani trebuia văzut cu atenție. ♦ (compl. indică evenimente, procese, fapte ce urmează a avea loc în viitor) A deduce evoluția, producerea, realizarea lor (din analiza unor fapte, a unor situații prezente); a prevedea, a intui. Unii cred că văd mai bine decît alții încotro se va îndrepta societatea. ♦ A-și închipui, a-și imagina (pe cineva) într-o anumită situație, în postura de... Ea-l vedea mișcînd poporul Cu idei reci, îndrăznețe (EMIN.). ◊ (refl.) Și-n mintea ta înfierbîntată, Te vezi deodată orator (TOPÎR.). IV refl. (cu val. de semiauxil. de modalitate și constr. mai ales cu un adj. ori cu un vb. la inf., la conj. sau la indic.) A părea, a se arăta, a da impresia, a avea aerul. Se vedea a fi un bărbat de seamă (CAR.). ◊ expr. (refl. impers.) Se vede (treaba sau lucrul) că... = (e) probabil că....; se pare că... Se vede că și lui Dumnezeu îi plac tot puișori de cei mai tineri (CR.). Se vede (treaba) = probabil. Asta, se vede, l-a supărat foarte adînc (CAR.). • prez.ind. văd, (înv., reg.) văz; imperf. pers. 3 vedea; perf. s. văzui, pers. 4 și (înv., reg.) văzum; conjunct, pers. 3, 6 să vadă, (înv., reg.) să vază; și (reg.) vede vb. III. /lat. vidēre.

ASERTIV, -Ă 1. Act ~ Tip de act ilocuționar* prin care se exprimă idei, observații și opinii, se furnizează argumente în favoarea acestora sau se clarifică uzuri și semnificații. Vezi enunțuri ca: Vremea este frumoasă; A cumpărat cartea pentru că i-a plăcut; Am vrut să spun că nu ești bine informat etc. Caracteristică pentru actul asertiv este posibilitatea evaluării lui pe dimensiunea adevărat-fals (valoarea de adevăr). Performativele* specifice acestui tip de acte sunt din clasa verbelor declarandi: spun, zic, afirm etc., dar există și performative care marchează trăsături suplimentare ale forței* ilocuționare (mă plâng de, mă laud cu: aserțiunea se referă la un aspect legat de interesele emițătorului*; admit că, deduc că: aserțiunea este raportată la restul discursului etc.). Deși actele asertive se realizează, de obicei, prin propoziții enunțiative, afirmative (vezi exemplele de mai sus) sau negative (Nu sunt de aceeași părere; Nu era supărat), există și posibilitatea realizării lor ca acte indirecte*, prin propoziții interogative (retorice: Există ceva mai frumos decât muzica ? = „Nu există nimic mai frumos decât muzica”). Și propozițiile exclamative pot exprima uneori acte asertive (Ce frumos tablou! – „Tabloul este foarte frumos”). • În terminologia lui J. Austin: acte expozitive; la J. Searle: acte reprezentative (incluzând nu numai expozitivele, ci și unele verdictive din clasificarea lui Austin): Consider / Socotesc că are dreptate; Din ceea ce spui, înțeleg că n-a putut să vină etc. 2. Propoziție ~ Propoziție care ia valoare de adevăr, devenind, prin raportare la o stare de fapt, adevărată sau falsă; sin. cu declarativă*, enunțiativă*. Se opune propozițiilor interogative* și imperative*, care nu au valoare de adevăr. Din punct de vedere sintactic, propozițiile asertive pot apărea ca principale independente*, ca regente* sau ca subordonate*. Calitatea asertiv / non-asertiv a subordonatei depinde de natura regentului (vezi FACTIV): există regente în vecinătatea cărora se înregistrează calitatea adevărat / fals a subordonatei și regente care nu dau informații asupra valorii de adevăr a subordonatei. în română, unde s-au creat doi conectori* subordonatori: că și să, există o marcare sintactică a distincției asertiv / non-asertiv pentru subordonată: să este semnul sintactic indubitabil al unei subordonate non-asertive, iar că, deși acoperă situații diferite, apare obligatoriu în cazul subordonatelor asertive. Astfel, în fraza Ea este bucuroasă că m-a întâlnit, sunt enunțate două propoziții, ambele fiind de tip asertiv: „ea este bucuroasă” și „ea m-a întâlnit”, spre deosebire de Ea este bucuroasă să mă întâlnească, unde este enunțat un singur fapt „bucuria ei în legătură cu o întâlnire posibilă”, numai propoziția regentă având natură asertivă. L.I.R.(l); G.P.D.(2).

fapt n., pl. e (lat. factum, it. fatto, fr. fait, sp. hecho, pg. feito. V. fac). Lucru făcut (făptuit), acțiune: așa s’a petrecut faptu. Eveniment: un fapt singular. Pl. urĭ. Farmece, fărmăcătoriĭ, făcătură, vrajă. Lucrurĭ care conțin farmece. Faptu e că, adevăru e că. Fapt e că, e adevărat că. A veni la fapt, a veni la esența lucruluĭ. Cale de fapt, acte de violență. A prinde pe cineva asupra faptuluĭ, a-l prinde în flagrant delict. De fapt, în fapt, în realitate (în opoz. cu de drept): Ludovic XIII era rege de drept, dar de fapt era Richelieu. În faptu zileĭ, sereĭ, cînd se luminează de ziŭă, cînd se înserează. V. făcut 1.

Psyche, tînără vestită pentru frumusețea ei și care, datorită acestui fapt, și-a atras asupră-și gelozia Aphroditei. Pentru a împlini porunca unui oracol, părinții lui Psyche au părăsit-o pe un munte înalt, de unde – spunea oracolul – avea să vină s-o ia de nevastă un mostru înspăimîntător. Într-adevăr, Psyche a fost luată de vînt și dusă într-un palat îndepărtat. Acolo un necunoscut, care n-o întîlnea decît noaptea și al cărui chip în felul acesta Psyche nu putea să-l vadă – a făcut-o soția sa și stăpîna unor bogății nemăsurate. Psyche a trăit astfel o vreme, fericită. Condiția acestei fericiri era însă ca ea să nu caute să vadă, niciodată, chipul soțului iubit. Împinsă de curiozitate, Psyche a încălcat însă jurămîntul. O dată, noaptea, ea a aprins în taină un opaiț și la lumina lui a văzut, în locul unui monstru îngrozitor cum bănuia, un tînăr nespus de frumos care dormea alături de ea. Zeul Eros – căci acesta era frumosul tînăr – mînios pe faptul că Psyche i-a încălcat porunca, a părăsit-o în acel moment, dispărînd în văzduh. Cuprinsă de desperare, Psyche a pornit atunci să cutreiere lumea pe urmele lui. După multe căutări zadarnice, ea a poposit în palatul Aphroditei. Acolo zeița cea geloasă a pus-o la multe încercări și trude pînă în ziua cînd, făcîndu-i-se milă de nenorocirea ei, zeul Eros, care o iubea totuși, a luat-o cu sine pe Psyche în ceruri unde, cu voia lui Zeus, a făcut-o nemuritoare, trăind veșnic alături de ea.

PRELUNG, -Ă, prelungi, -e, adj. 1. Lunguieț, lung, alungit. Capul era tineresc, cu ochii mari, negri, îngropați sub sprîncenele arctute, prelungi și sub fruntea pătrată și netedă. DUMITRIU, N. 257. E prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii. DELAVRANCEA, S. 42. Duțu... cu fața cam prelungă și cu ochii căprui, rămase nemișcat. SLAVICI, O. I 314. Acu spune-mi, frățioare, Nu văzuși o fată mare, Una prelungă-n obraji Și la mers măruntă-n pași? ȘEZ. VII 22. ♦ (Despre mîini) Subțire și cu degete lungi. Păreau într-adevăr mult mai vîrstnici... cu ochii lor uzați, cu mîinile lor prelungi și uscate. C. PETRESCU, C. V. ♦ (Despre corpul unor animale) Lung și subțire. Nevăstuicile cu trup prelung și mlădios... ba chiar șerpii, gușterii și șopîrlele, toate i se arătau lui în cale. ODOBESCU, S. III 185. 2. Care ține mult, care durează; prelungit. Urmă un răstimp de tăcere. Apoi, prin văzduhul neguros veni chemarea prelungă, jalnică a unui corn. SADOVEANU, O. I 452. Din patul alb și imobil... răspunse o exclamație prelungă, dureroasă. GALACTION, O. I 201. Și gemet infioară firea Prelung și greu ca o furtună. GOGA, P. 25. ◊ Loc, adv. (Rar) În prelung = prelungit, îndelung. O flacără roșcată, un trosnet, la care răspunde în prelung deal după deal. CARAGIALE, O. I 320. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În prelungul... = în lungul, de-a lungul. [Movilele] stau semănate în prelungul cîmpiei, ca sentinele mute. ODOBESCU, la TDRG. ◊ (Adverbial) Mazurii chiuiră deodată prelung și le răspunseră răcnete cumplite la marginea satului. SADOVEANU, O. VII 170. Un clopoțel suna prelung și cu răstimpuri, ANGHEL-IOSIF, C. L. 75.

mucenic În afară de înțelesul de „martir”, mucenic mai are și pe acela de „,colăcel cu nuci” (modul de preparare diferă în diversele regiuni ale țării). La 9 martie este sărbătoarea mucenicilor și cu această ocazie oamenii religioși mănîncă mucenici. Există și varianta măcinic, folosită, după cât; se pare, numai în Muntenia pentru ambele înțelesuri. Această variantă ne îndreaptă, evident, spre bulgară. Dar în dicționarele bulgare apare numai мъченик „martir”. Acad. VI. Georgiev îmi sugerează ideea că, în sensul de „colăcel”, cuvîntul ar putea veni de la мѫка „făină”, nu de la мѫка „chin”. Într-adevăr Dahl inserează în dicționarul său rusesc un derivat de la мука „făină”, мучник, care printre alte înțelesuri, are și pe acela de „plăcintă de secară, sau lipie de grîu în formă de brînzoaică, umplută cu aluat de orz, garnisită cu mazăre sau pur și simplu sărată”. Existența acestui cuvînt dovedește că derivatul mucenic a putut fi format de la мѫка „făină”. Dacă lucrul e adevărat, ar însemna că numai ulterior și din cauza asemănării formale mîncarea a ajuns să fie pusă în legătură cu sărbătoarea. Ar fi deci un exemplu în plus de influență a limbii asupra realității (vezi holeră și trimiterile făcute acolo). Faptul că numele mîncării apare și sub forma măcinic, deși el nu e cunoscut în Bulgaria, nu este o piedică pentru această explicație : fie că a existat în bulgărește și s-a pierdut, fie că a intervenit celălalt cuvînt mucenic, care avea și forma măcinic.

IMPARȚIAL, -Ă, imparțiali, -e, adj. (Despre oameni) Capabil să facă o apreciere justă, obiectivă; nepărtinitor, obiectiv. E de prisos a spune că vom fi imparțiali, căci avem pe public judecător. MACEDONSKI, O. IV 45. Iată, mi-am zis, un critic în adevăr modern, pe cît de luminat pe atîta de imparțial. CARAGIALE, O. VII 36. – Pronunțat: -ți-al.

zău interj. 1 (întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea, jur că... Zău, nu știu ce se poate întîmpla (C. NEGR.). ◊ (întărit prin „așa”, „că da”, „că nu”, „aceea” etc.) Am să-ți dăruiesc ceva să nu mă mai uiți... Zău așa! (DELAVR.). ◊ Expr. (pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău! sau nu zău! = a) (iron.) să fim serioși!; b) să fim drepți!; c) chiar așa este! 2 (cu sens atenuat) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Eu, zău, nu înțeleg de ce mai vii. 3 (mai ales în formule fixe ca „nu știu, zău”, „da zău” exprimă o nedumerire, o îndoială, o uimire) Mă mir; mă întreb (dacă...). Nu știu, zău, cum a sta și asta (CR.). ◊ Expr. Așa zău! sau zău așa! v. așa. 4 (însoțește și întărește o rugăminte, un îndemn) Te rog. Hai, zău, cu mine la oraș (VLAS.). • și zeu interj. /lat. deus.

HORȚIȘ, -Ă, horțiși, -e, adj. (Mold.) Pieziș. (Fig.) Sîntem fiii oamenilor de la 1821, știm ce e dar duhul acelor concesii și înțălegem logica horțișă ce șovăiește între mărturisirea dreaptă a adevărului și a cugetului și între sofisme. RUSSO, S. 116. ◊ (Adverbial) Titirezului... nu-i veni la socoteală că o namilă așa de mare, de înaltă și de groasă ca zmeul, se uită horțiș la dînsul. SBIERA, P. 177.

vedea³ [At: COD. VOR². 15^r/12 / V: (reg) vede / Pzi: văd, (îrg) văz, 3 vede, (înv) veade / Im: 3 vedea, (reg) veda / Ps: văzui, 3 și (reg) vezu, 4 și (îrg) văzum, 5 și (reg) văzut / Mp: 1 văzusem, 3 și (înv) vezusă / Cj: 3, 6 să vadă, (îrg) să vază, (reg) să vează, să veaze / Par: văzut, (reg) văzt, vezut, vizut, vuzut / E: ml videre] 1 vi A avea simțul văzului. 2 vi A avea capacitatea sau posibilitatea de a-și crea imagini vizuale pentru obiecte și fenomene. 3 vi (Îe) A ~ negru înaintea ochilor A i se face negru înaintea ochilor. 4 vi (Îe) A ~ binișor în pungă A fi bogat. 5-6 viim (Îlav) Cât vezi (sau văd etc.) cu ochii sau cât poți (ori pot etc.) ~ cu ochii, (reg) cât (îți) vezi cu doi ochi, cât vede ochiul, cât se ~ cu ochii Pe o distanță foarte mare (de jur împrejur) Si: pretutindeni. 7 vi (Îe) De când nu ~ cu ochii De când era foarte mic. 8 vrim A exista condiții exterioare pentru percepția vizuală. 9 vrim (Reg; îe) A se ~ ziua (sau de ziuă) A se lumina de ziuă. 10 vi A avea proprietatea de reflectare a unei imagini. 11 vi (Imp; d. surse de lumină) A lumina. 12 vi (Imp; d. ochelari) A permite ochilor să recepteze în condiții optime imaginile vizuale. 13 vi (Îdt; d. clădiri sau d. părți ale lor) A fi orientat către ... 14 vt A percepe cu ajutorul văzului. 15 vt A avea reprezentarea (clară sau vagă) a ceva. 16 vt A analiza ceva (cu privirea). 17 vt (Înv; îe) A ~ bucuros (pe cineva sau ceva) A se bucura (de cineva sau ceva). 18 vt (Îe) A nu-și ~ lungul nasului A nu-și cunoaște lungul nasului. 19 vt (Îlav) Când mi-oi (sau ți-oi etc.) ~ ceafa Niciodată. 20 vt (Reg; îlav) Când mi-oi ~ palma (sau mâinile) Foarte des. 21 vt (Reg; îal) Întotdeauna. 22 vt (Îlav) Pe (sau, îvr, prin) văzute În fața tuturor. 23 vt (Îal) În mod deschis. 24 vt (Îal) Având în fața ochilor (obiectul în cauză). 25 vt (Îlav) Pe (sau, înv, pre) nevăzute Fără a se ști sau a se observa. 26 vt (Îal) În mod ascuns. 27 vt (În limbajul jucătorilor de cărți; îal; îf prescurtată pe nevé) Fără a-și cunoaște cărțile. 28 vt (Adesea în dialog pentru a întări o afirmație; îe) Vezi bine Bineînțeles. 29 vt (Pfm; îe) Vezi Doamne După cum (în mod fals) pretinde … Si: chipurile (112), cică⁵ (5), vorba vine. 30 vt (Îe) Vezi că (sau, reg, îf aglutinată vețcă) Probabil. 31 vt (Îae) Într-adevăr. 32 vt (Îe) A ~ lumina (zilei) ( sau a ~ soarele, a ~ viață, a ~ lumina lumii ori a vieții, reg, a ~ lumea în ochi, a ~ nașterea) A se naște. 33 vt (D. publicații; îe) A ~ lumina tiparului sau, asr, a vedea lumina (zilei) A apărea prin intermediul tiparului sau al altor mijloace tehnice de multiplicare. 34-35 vt (Îe) A (nu) mai ~ soarele (sau lumina) (cu ochii) sau a (nu) mai ajunge să vadă ziua de mâine A (nu) mai trăi. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) ca prin (sau ca în, ca într-un) vis A întrezări. 37 vt (Îae) A-și aminti vag imaginea unor obiecte, acțiuni etc. 38 vt (Îe) Parcă (sau, înv, pare că) văd (sau vezi etc.) (pe cineva sau ceva) Exprimă impresia că cineva sau ceva este reprezentat ca și cînd ar fi aievea în fața ochilor. 39 vt (Îe) Ce să vezi (sau să vedeți, să vadă etc.) sau ce văd (ori văzui, vedea etc.), (prin sinecdocă) ce-mi (ori ce-ți, ce-i etc.) văd (ori văzură etc.) ochii, ce să-i (sau să le etc.) vadă ochii Formulă prin care se exprimă surpriza, uimirea față de ceva neașteptat. 40 vt (Fam; îlav) Cum te văd și (cum) mă vezi sau precum te văd (și mă vezi), cum mă vezi În mod evident (1). 41 vt (Fam; îal) Sigur. 42 vt (Îe) Parcă (te) văd (cu ochii) (că ... sau cum ...) Exprimă scepticismul față de asigurările date de interlocutor sau față de aparențe. 43 vt (Îae) Exprimă un avertisment. 44 vt (Îae) Exprimă o amenințare. 45 vt (Îe) Să fi văzut (pe cineva sau ceva) Exprimă surprinderea. 46 vt (Îae) Exprimă admirația. 47 vt (Îe) (Ia) (acuma) să te văd (sau să te vedem, să-i văd etc.) Exprimă un îndemn adresat cuiva pentru a demonstra de ce este capabil. 48 vt (Fam; cu valoare imperativă; îe) Cât (sau până) te văd! Imediat. 49 vt (Fam; îla) Ce n-a văzut Parisul Care este ieșit din comun Si: excepțional (6). 50 vt (Fam; îal) Care nu are egal. 51 vt (Pop; îe) De nu te văd sau nu te văd de ..., (reg) nu văd în lături de ... Exprimă intensitatea maximă a unei senzații, a unei dureri etc. 52 vr (Fam; îe) (A fi atât sau așa de) slab că se vede (sau te vezi etc.) printr-însul (ori printr-însa etc.) sau se vede (te vezi etc.) printr-însul (sau printr-însa etc.) de slab (ce e) (A fi) exagerat de slab. 53 vr (Fam; îe) De nu te vezi sau să nu te vezi Formulă prin care se întărește o amenințare. 54 vt (Fam; îe) Ei, vezi! Exclamație care exprimă surprinderea față de o anumită atitudine, faptă a cuiva. 55 vt (Îrg; îe) A ~ moartea (sau moarte, înv, pieire) sau (reg) a nu mai ~ lumina, a nu mai ajunge să vadă ziua de mâine A muri. 56 vt (Reg; îe) Abia a-l ~ (sau a nu-l ~ bine) de drag A-i fi foarte drag. 57-58 vtr (Reg; îe) A ~ alb (sau albul, albe) în căpistere (ori în strachină) sau a ~ adunând alb în căpistere, a se ~ alb (sau cu alba) în căpistere A-și atinge scopul (obținând un profit). 59-60 vtrp (Îe) A nu-i ~ (cuiva) picioarele sau a nu i se ~ (cuiva) picioarele A fugi foarte repede. 61 vt (Îe) A nu putea ~ (sau să vadă) (pe cineva) A antipatiza (pe cineva). 62 vt (Îae) A fi mânios (pe cineva). 63 vt (C. i. filme, spectacole) A viziona (2). 64-65 vtr (Pop) A se reflecta pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă Si: a (se) oglindi. 66 vt A evoca în conștiință imaginea cuiva sau a ceva Si: a-și aminti. 67 vt A visa (1). 68 vt A avea o viziune. 69 vt A avea impresia că percepe imaginea cuiva sau a ceva. 70 vt(a) A fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 71 vt A trăi atât încât să apuce să cunoască pe cineva sau să fie martor la ceva. 72 vt A trăi în timpul unui eveniment sau într-o anumită perioadă. 73 vt (D. divinitate) A observa oamenii și faptele, manifestările lor (pedepsindu-i sau arătându-se binevoitor, îndurător). 74 vt (Îvp; d. divinitate) A pedepsi. 75-76 vtrr A (se) întâlni undeva. 77 vrr (Îe) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine, rar, cu sănătate) ori, înv, să ne mai vedem! Formulă de salut la despărțire. 78-79 vtrr (De obicei cu determinări modale de felul „mai”, „iar”) A (se) întâlni din nou (după mai multă vreme) Si: a (se) revedea. 80-81 vtrr A (se) cunoaște (cu ...). 82-83 vtrr (A avea prilejul de) a face (personal) cunoștință (cu ...). 84-85 vtrr A avea relații (de prietenie) (cu ...). 86 vrr (Reg) A se întâlni în vederea căsătoriei. 87 vt (Mai ales cu determinări ca „mai”, pop, „mai mult”; în construcții negative adesea întărite prin av „niciodată”) A nu mai avea de a face cu ... 88 vt A rupe (pentru totdeauna) relațiile cu … 89-90 vtrr A (se) vizita (1-2). 91 vt A primi pe cineva (la el). 92 vt A acorda o audiență (cuiva). 93 vt A avea o întrevedere (cu cineva). 94 vt A cere sfatul unei persoane autorizate Si: a consulta (2). 95 vt (D. medici) A consulta un pacient (pentru a stabili diagnosticul și pentru a indica tratamentul bolii). 96 vt A vizita o țară, o așezare, un obiectiv turistic etc. 97 vt (Adesea în forma negativă sau interogativă) A lua cunoștință de ceva prin percepție vizuală. 98 vt (În proverbe și zicători; îe) Cine (dracu) (sau naiba) a mai văzut Exprimă convingerea în imposibilitatea existenței unui lucru, a unui fapt etc. 99 vru A se găsi (în realitate). 100 vru A dăinui (1). 101 vrim A exista în realitate. 102 si (Reg; euf; îc) Să-nu-se-mai-vadă Șarpe. 103 vt A parcurge cu ochii un text pentru a lua cunoștință de cele scrise Si: a citi (2). 104 vt A examina un text pentru a se informa sau a se documenta. 105-106 vtrm (Îe) (După sau așa, înv, pe) cum (sau precum) vom vedea (sau, rar, vei ~) (mai la vale sau mai jos) sau precum (sau după cum) se va ~ (sau, înv, se vede) (mai jos sau, înv, mai pe urmă, mai deoparte, mai târziu, înainte, aici etc.) Formulă utilizată în discursul argumentativ sau cel narativ pentru a anticipa o demonstrație detaliată a unor afirmații sau prezentarea pe larg a unor fapte (în cuprinsul lucrării respective). 107-108 vta, vrim (Îe) (După sau așa, înv, pe) cum (sau precum) am văzut (mai sus) sau, înv, precum văzurăm, după cum (sau precum) s-a văzut Formulă utilizată în discursul argumentativ sau cel narativ pentru a preciza că afirmațiile au fost deja demonstrate sau că faptele amintite au fost prezentate în detaliu (în cuprinsul lucrării respective). 109-110 vtrm (Îe) Vezi (sau, prescurtat, v.) sau a se ~ (mai sus sau mai jos) Formulă de trimitere utilizată în discursul științific care invită cititorul să consulte un pasaj aflat în cuprinsul aceleiași lucrări. 111-112 vtrm (Îe) Vezi (sau, prescurtat, v.) sau a se ~ Formulă de trimitere utilizată în discursul științific care invită cititorul să consulte o anumită lucrare sau un anumit autor. 113 vt A interpreta indicațiile topografice ale unei hărți (și a afla după ele conformația terenului). 114 vrp (D. semne grafice, litere etc.) A descifra cu privirea. 115 vr (Cu determinări elemente predicative suplimentare sau introduse prin pp „la”, „cu”, „în”) A se afla (pe neașteptate) într-o anumită situație. 116 vr (Cu determinări elemente predicative suplimentare sau introduse prin pp „la”, „cu”, „în”) A avea motive să se considere (ca ... sau drept ...). 117 vi (Pop; construit cu pp „de”) A supraveghea (pe cineva). 118 vi (Pop; construit cu pp „de”) A se ocupa de cineva sau de ceva. 119 vi (Pop; îe) A-și ~ de … A continua o acțiune (întreruptă, neglijată). 120 vi (Pop; îae; adesea la imperativ) A se preocupa numai de propriile probleme (fără a se interesa de ale altora). 121 vi (Pfm; îe) Vezi(-ți) (sau vedeți-vă) de treabă! Nu-ți face griji! 122 vi (Pfm; îae) Nu te amesteca, nu te privește! 123 vi (Pfm; îe) Ia vezi! Exprimă un avertisment. 124 vi (Pfm; îae) Exprimă o amenințare. 125 vi (Pfm; îe) Vezi să nu! Exprima neîncrederea față de afirmațiile interlocutorului. 126 vi (La imperativ) A avea grijă (să) … Vezi ce faci! Vezi să nu uiți ce te-am rugat! 127 vt A inspecta o proprietate, un bun (deplasându-se la fața locului). 128 vi (Pop; construit cu pp „de”) A se interesa de ... 129 vt (D. Dumnezeu sau d. sfinți) A ajuta pe cineva. 130 vt (D. Dumnezeu sau d. sfinți) A fi îndurător cu cineva Si: a milui. 131 vt (D. Dumnezeu sau d. sfinți) A avea în grijă pe cineva. 132 vt (Pop; îe) A-l ~ (pe cineva) Dumnezeu sau Sfântul A o păți. 133 vt (Pop; îae) A da peste un noroc neașteptat. 134 vt (Îvp) A intra în posesia unui bun material care îi aparține sau care i se cuvine. 135 vt (Îvp; spc) A încasa o sumă de bani. 136 vt (Pfm) A dispune de bani. 137 vt (Arg; îe) A ~ ceva A avea bani. 138 vt (Pop) A avea un beneficiu de pe urma cuiva. 139 vt (Îvp) A suporta efectele negative ale unei acțiuni, circumstanțe etc. 140 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) cu ceva A ajuta pe cineva (oferindu-i în dar ceva). 141 vt (Adesea urmat de propoziții completive) A percepe ceva cu ajutorul altui organ de simț decât cel al văzului. 142 vt (Cu determinări care indică stări fiziologice, senzații, manifestări etc. ale vorbitorului sau ale interlocutorului ori însușiri ale mediului înconjurător) A avea percepția sau senzația a ceva Si: a simți. 143 vt A stabili situația sau starea unui lucru, existența unui fapt, valabilitatea unui adevăr etc. Si: a constata (1), a observa, a remarca. 144-145 vrim, vta (Îe) Precum (sau cum, după cum, după cât, precât, pe cât, înv, pe cum) (bine) se vede sau după (sau pe) cât (ori câte) văd (eu) (ori vezi etc.), cum (sau precum, după cum) văd (eu) (ori vezi etc.) Formulă prin care se face referire la ceva care se constată cu ușurință. 146 vt (Pfm; îe) Văd și eu sau văd eu (ce văd) ori, reg, văzui ce văzui Cunosc bine situația (și nu pot fi indus în eroare). 147 vt (Pfm; îe) Vezi cum ești? Exprimă un reproș adresat interlocutorului. 148 vt (Îe) Vom ~ (sau, pop, o să vedem) Exprimă rezerva față de cele spuse de interlocutor. 149 vt (Îae) Exprimă dezaprobarea. 150 vt (Îae) Exprimă o amenințare. 151 vt (Îe) Vezi așa, Exprimă mulțumirea de a constata realizarea unei dorințe sau a unei prevederi. 152 vt (Îe) Vezi tu (sau dumneata) ori vedeți voi (sau dumneavoastră) (reg; îf aglutinată vestu) Formulă utilizată pentru a întări o afirmație. 153 vt (Îae) Formulă utilizată pentru a invita interlocutorul la reflecție. 154 vt (Îe) (Ei sau uite, apoi) vezi (sau vedeți) (că ...) Exprimă, pe un ton de reproș, îndemnul adresat cuiva de a-și recunoaște greșeala, de a admite justețea opiniei altcuiva ori de a constata consecințele neplăcute ale unor vorbe, fapte, atitudini (considerate greșite de către vorbitor). 155 vt (Îe) (Stai) să vezi sau să vedeți Formulă de introducere utilizată pentru a atenționa interlocutorul asupra unei relatări, a unei explicații, a unei scuze. 156 vt (Îe) (Ia) să văd sau să vedem Formulă utilizată ca îndemn pentru examinarea unui fapt, a unei situații etc. 157 vt (Îe) Ca să vezi Exprimă, cu valoare concluzivă, nedumerirea, surprinderea față de evenimente petrecute anterior. 158 vt(a) A se convinge (3). 159 vt A reuși să înțeleagă ceva Si: a-și da seama, a pricepe, a sesiza. 160 vt A lua cunoștință despre ceva Si: a afla (1), a prinde de veste. 161 vt A căpăta informații, vești despre ceva Si: a afla (2), a auzi (10). 162 vt (Adesea cu determinări elemente predicative suplimentare sau urmat de propoziții predicative suplimentare) A fi informat despre existența într-un anumit loc, despre situația la un moment dat a unor persoane, popoare, țări. 163-164 vrim, vta (Îe) (După) cum (sau precum, după cât) se vede sau după cum (sau precum) vedem Formulă prin care se face referire la ceva considerat notoriu. 165 vt (Cu determinări elemente predicative suplimentare care indică stări, situații etc.) A avea indicii care permit să considere pe cineva drept ... 166 vi A descoperi prin reflecție profundă Si: a discerne (2), a pătrunde. 167 vi A intui. 168 vt (Fam; mai ales construit cu pronumele personal feminin cu valoare neutră „le”) A excela într-un domeniu Le vede la matematică. 169 vt A considera (drept ... sau într-un anumit fel). 170 vt A interpreta realitatea într-un anumit fel Si: a concepe (3), a judeca. 171 vt A prețui. 172 vt (Îe) A fi bine văzut A fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale). 173 vt (Îe) A fi rău văzut A fi desconsiderat. 174 vt A crede capabil pe cineva să devină ... 175 vt A analiza mental pentru a ajunge la o cunoaștere justă a ceva. 176 vt A verifica pentru a stabili măsura în care ceva corespunde adevărului, calității, cerințelor sau anumitor date. 177 vt A hotărî ceva în urma analizei prealabile. 178 vt A deduce producerea, evoluția unor evenimente, procese viitoare etc. (din analiza unor premise) Si: a intui, a prevedea. 179-180 vtr A-și reprezenta mental propria persoană sau pe cineva într-o anumită situație, postură Si: a-și imagina, a-și închipui Nu-l văd avocat. 181 vt (În superstiții) A prevesti¹. 182 vr (Îvp; cu valoare de semiauxiliar de modalitate și construit mai ales cu un adjectiv ori cu un verb la infinitiv, la conjunctiv sau la indicativ) A lăsa o anumită impresie Si: a se arăta, a părea¹ Nu e așa de prost cum se vede. 183 vrim (Pfm; îe) Se vede (treaba sau lucrul) că ... (E) probabil că ... 184 vrim (Pfm; îae) Se pare că … 185 vrim (Îe) Se vede (treaba) Probabil.

RECUNOSCUT, -Ă, recunoscuți, -te, adj. 1. Identificat, cunoscut. Răufăcătorul recunoscut și-a mărturisit fapta. 2. Admis, acceptat (ca bun, ca valabil, ca existent, ca adevărat). Adevăr recunoscut. ♦ (Despre persoane) Consacrat ca autoritate în materie. Talent poetic unanim recunoscut. ♦ Mărturisit, declarat. Vină recunoscută. ♦ (Jur.; despre un copil natural) Declarat ca legitim. ♦ (Despre un guvern, un stat etc.) Acceptat ca îndreptățit să-și exercite puterea și să întrețină relații diplomatice cu alte state. 3. (Despre o poziție, o formație militară etc.) Cercetat îndeaproape, cunoscut; care a făcut obiectul unei recunoașteri (3).

că c [At: COD. VOR. 112/1 / E: ml quod] Introduce propoziții subordonate: 1 Completive Zice că nu știe. 2 Subiective E bine că ai încredere în tine. 3 Atributive Îl obseda ideea că l-ar fi putut ajuta. 4 Cauzale Si: căci, fiindcă. De ce-ai întârziat? C-am fost bolnav. 5 Consecutive Si: de, încât. E așa de mic, că-l paște vaca. 6 Concesive Si: deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, nu poate să înțeleagă. 7 Temporale Si: după ce, când. Acum, că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc. 8 Condiționale Si: dacă. Ce folos că trag acasă, Că n-am nevasta frumoasă. 9 (Pop) Și Să care bărbatul cu sacul și femeia să împrăștie cu poala (că) tot se termină. 10 (Îlav) Nici ~ Nu. 11 (Îlav) Numai ~ Dar, însă. 12 Într-adevăr, așa e Că bine zici dumneata. 13 De ce (nu)!, cum (nu)! Că nu mai vine odată. 14 Doar Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! 15 (Îlav) Cum ~, după ce ~, măcar ~ etc... Pe lângă faptul că După ce că ai întârziat, ești și obraznic. 16 (Îlav) Măcar ~ Chiar dacă.

MINCIUNĂ s. f. I. 1. (Adesea în legătură cu verbe de declarație, alcătuind locuțiuni verbale) Afirmație care falsifică, denaturează adevărul în mod deliberat, avînd de obicei ca scop înșelarea cuiva; neadevăr. Den pîntece buiguiră de zgău și grăiră menciură. PSALT. HUR. 48^r/22, cf. 2^v/23. Și cu usnele sale se nu grăiască menciuri. COD. VOR. 154/16, cf. 150/16. Uriși toți făcătorii fără-leage, pierdzi toți grăitorii menciuri. PSALT. 6, cf. 5, 110, 113. Piiarde Dumnezeu toți cărei grăiesc minciuni. CORESI, EV. 164, cf. 49, 235, 429. Sau doară ai grăit menciună sau n-ai iubit pre toți oamenii. COD. TOD. 214, cf. 226, 227. O știți că și toată menciuna dintru adevăr nu iaste (a. 1 618). GCR I, 48/12. Fiecare păcat. . . să nu le facem, ce sînt aceastea: menciunile, clevetele, zavistiia, lăcomiia. VARLAAM, C. 112. Nu iaste dereptate întru el cînd grăiaște minciuni. N. TEST. (1648), 117^r/32, cf. 103^r/12. Macar de-are fi dzis și minciuni cel lovit. . . cela ce l-au suduit să va certa pentru ce l-au lovit. PRAV. 241, cf. EUSTRATiE, PRAV. 16/6. Fac sfade între oameni cu minciunele lor. CHEIA ÎN. 97^v/31. Rușinea cea mai mare ce petreace omul iaste cînd ceaia ce au grăit să cunoaște aiavea că iaste minciună. ANTIM, ap. GCR II, 8/12. Voi îmi sînteți marturi cum că nici o minciună nu voi grăi. AETHiOPiCA, 71^r/18. Acestea auzind Constantin postelnicul tăgăduia a putea fi și zicea că sînt numai minciuni. ȘINCAI, ap. GCR II, 206/36. Te luptă cu ananga, cu aspra neavere, Cu limbele de șarpe cu ochii de vasiliști (Calumnia, minciuna, invidia, trădarea). HELIADE, O. I, 184. Minciuni nu știu să spun. ALECSANDRI, T. I, 180, cf. 59, 170. Ajunge în sat la frate-său și pe loc cîrpește o minciună. CREANGĂ, P. 47. Se căi că s-a Iuțit și îi spuse o minciună. ISPIRESCU, L. 261, cf. 178. Dezbracă-te de grabă de-orice deșertăciuni. . . Mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. O minciună îi fulgeră prin minte. VLAHUȚĂ O. A. III, 41. Spui minciuni, bădie, soarele te bate în spate. HOGAȘ, M. N. 19, cf. id. H. 86. Unul striga ascuțit că s-au săturat de vorbe, altul adăogă că . . . boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II, 92. Spui tu drept, mamă, nu mă îmbrobodești cu vreo minciună? GALACTION, O. 73. Eu cred că numai dacă spui minciuni înseamnă că îl vorbești de rău. PREDA, I. 110. Ceea ce declară ea este fals, este o minciună. V. ROM. februarie 1955, 239. Nu rostesc nici o minciună. STANCU, R. A. IV, 284, cf. III, 111. Spune, bade, spune verde, Că minciună eu n-oi crede. JARNIK-BÎRSEANU, D. 237. Minciuna, muma înșelăciunii. ZANNE, P. VIII, 335, cf. 334, 336, II, 174, 621, VII, 675. ◊ (Personificat) Minciuna stă cu regele la masă . . . Doar asta-i cam de multișor poveste. VLAHUȚĂ, O. A. I, 36. ◊ (Cu determinări hiperbolice) Aceasta poveaste este căriia noi, moldoveanii, îi zicem minciună cu coarne. CANTEMIR, ap. GCR I, 361/18. De cîte ori nu l-am făcut de zi întîi april să alerge după cai verzi pe pereți, spunîndu-i minciuni care umblau în picioare. GANE, N. III, 157. O așa minciună cu coadă nici ei nu o putură trece cu vederea. ISPIRESCU U. 124. S-a scufundat într-un ocean de minciuni. BARANGA, V. A. 27. ◊ Să nu spun minciuni, formulă familiară de anticipare asupra adevărului celor ce urmează. Să nu spun minciuni, dar Ipate se îmbogățise însutit și înmiit. CREANGĂ, P. 153. ◊ E x p r. A da (sau a face) (pe cineva) de minciună sau (învechit) a lăsa (pe cineva) în minciună sau a prinde cu minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr, a da la iveală un neadevăr afirmat de cineva. El spuse adevăr, iară împăratul vru să-l lase în menciună și zise să-l arză de viu. MOXA, 360/18. Mihai îl dete de minciună scoțînd carte a împăratului cu totul dimpotrivă. BĂLCESCU, M. V. 360. Lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună. ISPIRESCU, L. 40. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr. . . și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II, 25. A i se prinde (cuiva) minciuna (sau minciunile) de bună (sau de bune) = (despre cel care a spus o minciună) a fi crezut, a izbuti să înșele. Spînul văzînd că i s-au prins minciunele de bune, cheamă la sine pe Harap Alb. CREANGĂ, P. 208. A purta (sau a duce, a ține) (pe cineva) cu minciuni = a promite mereu (ceva cuiva) fără a se ține de cuvînt; a duce cu vorba. Turcii și tătarii tot cu menciuni l-au purtat pe Cifed și nu i-au mai dat agiutor. NECULCE, L R. 186. Boierii numai cu minciuni i-au ținut. REBREANU, R. II, 92. (Rar) Strunga minciunilor și vama rachiului, se spune în glumă despre un om mincinos și bețiv. Îi om de nădejde: strunga minciunilor și vama rachiului. DAVIDOGLU, C. 20. Putină de minciuni, se spune despre cineva foarte mincinos. La dracu cu poveștile tale!. . . putină de minciuni ce ești l GANE, N. I, 149. ♦ (La sg. art.) Obiceiul, deprinderea de a minți; (în opoziție cu adevărul) ceea ce nu corespunde realității, n e a d e v ă r u l. Minciuna amu de la vrăjmașul iaste. CORESI, EV. 164. Să vă părăsiți minciuna Să nu o cercați deauna. DOSOFTEI, PS. 18/13. Stroici este un copil. . . nu știe ce este îmbunarea și minciuna. NEGRUZZI, S. I, 141. Cu minciuna n-o duci departe. CADE. ♦ (Regional) Borta minciunilor = adîncitură din ceafa omului. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI.Credință neîntemeiată, falsă, afirmație, teorie inexactă, eroare; (Bis.; învechit) erezie. Cînd va mărturisi neștine minciuni sau va fi eretic. . . într-un chip să vor certa și boiarii și cei mai proști. PRAV. 289. Au scris . . . unii dăscăli . . . împotriva minciunii pîngăritului aceluia. BIBLIA (1 688), [prefață] 7/12. Se vădeaște minciună fabula lui Sulțer. MAIOR, IST. 194/27. 3. Înșelăciune, vicleșug, șiretlic. De va lua vreun plugar pămînt strein să samene și să vor tocmi să împarță în doo cu stâpînul pămîntului și daca . . . nu va lucra pămîntul bine . . . să nu ia nemică den roada ce va face. . . pentru căci cu menciunile lui au amăgit pre stâpînul pămîntului. PRAV. 7. [Zeus] trimise pre Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri. . . cîte o măsură plină (a. 1 812). GCR II, 211/20. Peste capete și glasuri a predominat un strigăt spart. – Minciuni ! Scamatorul ne minte. SAHIA, N. 67. ♦ S p e c. Urme duble, de ducere și de întoarcere, făcute de vînat, pentru a înșela pe vînător. Cînd a ajuns în siliștea tîrgului, iepuroiul a prins a face minciuni: a cîrnit la vale, apoi a pornit-o în lungul iazului și a ocolit moara. SADOVEANU, O. XIII, 829, cf. STOICA, VÎN. 17. ◊ E x p r. A face minciuna iepurelui = a înșela. ZANNE, P. VII, 677. 4. Născocire, plăsmuire, invenție, amăgire. V. p o v e s t e, b a s n ă. Iar fabula anticâ d-a lui Narcis fîntînă Și de înamorarea a lui cu sine însuși E palidă minciună, contrarie naturei. HELIADE, O. I, 369. Și mi-i spune-atunci povești Și minciuni cu-a ta guriță. EMINESCU, o. i, 55. C-o minciună moldovenească treci în țara- Ungurească. PAMFILE, J. II, 154. Lîngă prispă s-a strîns un pilc de bărbați împrejurul lui Simion Butunoi, care povestea minciuni din bătrîni. REBREANU, I. 483. D-auzit-am o minciună Că Mureșu-i apă bună, Cîți beau, toți se împreună ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 62, cf. ALR II 3 025/235, 3155/386, 4 393/812, ALR II /1 h 29. Ce-i în mînă nu-i minciună (= folosește-te de ceea ce ai în mod sigur și nu te lăsa ademenit de avantaje nesigure). Ce-i în mînă, nu-i minciună și e mai bine acum un ou, decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I, 248. Cu toate aceste . . . știi una? Ce-i în mînă nu-i minciună. . . Hai să fugim împreună. ALECSANDRI, T. I, 204, cf. CREANGĂ, A. 100, ZANNE, P. II, 245. II. (Mai ales la pl.) 1. Minciunică (2). Tocmai atunci aducea baba Maria și punea pe masă două farfurii rotunde și mari, pline cu „minciuni”. HOGAȘ, DR. II, 106. Cînd veniră sarailia și minciunile, cheful era în toi. STĂNOIU, I. 99, cf. ALR II/551. 2. (Popular) Figură complicată a unui dans, mișcare spectaculoasă, greu de executat. Vor face cu toții joc fără bețe: vor bate în palme jucînd, vor juca pe vine, va mai face vătaful cîteva minciuni la luarea bețelor. PAMFILE, S. V. 72. Am făcut-o la horă, cîteva minciuni și i-am dat gata! CIAUȘANU, GL. 3. (Regional) Un fel de ciucuri făcuți din șiret. Com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. III. (Bot.) 1. Pătlagină (Plantago major). Cf. COTEANU, PL. 15, BUJOREAN, B. L. 384, ALR SN III h 650. 2. Compus: (prin Maram.) minciună-lungă (sau -lată) = numele unei specii de lobodă nedefinită mai de aproape. H XVIIIi 16. - Pl.: minciuni și (învechit și regional) minciune. - Și: (învechit) menciúnă s. f. – Lat. mentio, -onis.

Pielea ursului din pădure – expresie (completată de obicei cu verbul „a vinde”) luată din fabula lui La Fontaine: Ursul și cei doi tovarăși. Cei doi s-au apucat să vîndă unui blănar pielea unui urs încă viu, pe care se angajau să-l ucidă pînă în două zile. Se întîlnesc într-adevăr cu ursul, dar, cuprinși de frică, unul se urcă în copac, celălalt face pe mortul. Ursul se apropie de acesta din urmă, îl miroase la urechi, îl crede mort și pleacă. Tovarășul din pom coboară și-l întreabă: „dar ce ți-a spus la ureche?” „Să nu vinzi niciodată pielea mea, mi-a zis Pînă mai întîi nu mă vei fi ucis”. Morala: nu zice hop înainte de a sări, deoarece numai ce-i în mînă nu-i minciună. LIT.

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.

CĂ conj. 1. Introduce propoziții subordonate: a) completive; Am spus că nu pot veni; b) subiective: Așa-i c-a venit și rândul meu?; c) atributive: Gândul că nu pot pleca mă chinuie; d) (cauzale) căci, fiindcă. Hai acasă că-i târziu; e) (consecutive) încât, de. E atât de slab, că-l bate vântul; f) (concesive) deși, cu toate că, măcar că. Și omul, că-i om, și nu poate să înțeleagă; g) (temporale) după ce, când. Acum că ne-am odihnit, pot să-ți povestesc întâmplarea. 2. (Pop.) Și. Să care bărbatul cu carul și femeia să împrăștie cu poala, că tot se isprăvește. 3. (În expr.) Nici că = nu. (Adversativ) Numai că = dar, însă. 4. Într-adevăr, așa e. Că bine zici d-ta. 5. De ce (nu)! cum (nu)! Că nu mai vine odată. 6. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feșteli eu obrazul! ◊ (Cu sens restrictiv) Nu că mă laud, dar așa este. 7. (În formarea unor loc.) Cum că, după ce că, măcar că etc. – Lat. quod.^[1]

DESPICA, despic, vb. I. 1. Tranz. (Uneori determinat prin «în două»; cu privire la un obiect, mai ales un lemn, o parte a corpului etc.) A crăpa, a tăia, a sparge de-a lungul, desfăcînd în două sau în mai multe bucăți. V. spinteca. Parcă i-a despicat cineva țeasta în două. CAMIL PETRESCU, U. N. 429. Mîinile subțiri și aspre despicau anevoios așchiile. C. PETRESCU, S. 31. Iară Dragoș s-aținea, Și cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica! ALECSANDRI, P. II 94. ◊ Fig. Cuvintele, lame albe, despică aerul. Prin glasul unuia vorbesc toți, Cei de ieri, de azi, de totdeauna. DRAGOMIR, P. 9. Vezi cel pîrîu care o despică [valea] în lung? NEGRUZZI, S. I 195. ◊ Expr. A despica părul (firul sau firul de păr) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, a împinge prea departe analiza unei probleme (adesea fără rezultat pozitiv). ◊ Absol. Strigătul nostru adînc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt. Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant, Și să unească. BANUȘ, B. 110. ♦ Fig. A frînge, a sfîșia (sufletul, inima). Vioara lui despica inima. GALACTION, O. I 74. ◊ Refl. Inima-i în două n-a vrut să se despice. MACEDONSKI, O. I 261. Frageda inimioară se despică de durere. CONACHI, P. 109. Paler despicase surcelele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul cînd s-o scula, în zori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 229. 2. Tranz. A produce o crăpătură (lungă și îngustă) în ceva; a deschide. Stanuri negre și trunchiete despicau pe ici pe colo negurile. EMINESCU, N. 49. Stoian... făcea el ce făcea Pe Păun că-l aducea Și-n pămînt că mi-l izbea. Cît pămîntul despica, Pîn’în brîu că mi-l băga. ALECSANDRI, P. P. 100. ◊ Fig. Aruncă în sus [buzduganul] de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ♦ Refl. A se crăpa. Și se făcea că porți de-aramă, Bătrîne, gem și se despică. BANUȘ, B. 112. Un vînt subțire se ridică, Albastra mare se despică. MACEDONSKI, O. I 59. Pe cînd ei beau și se veseleau... o dată se despică zidul și se ivi o umbră. ISPIRESCU, L. 143. (Fig.) Despică-te, apus și răsărit, miazănoapte și miazăzi, și trimite adevărul mărturie! DAVIDOGLU, O. 120. ♦ Refl. (Popular, despre frunze) A crăpa, a se rupe. Frunzuță, despică-te, Vino, mîndră-mpacă-te! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. Și de doru-i și de jale Să despică frunza-n vale. ALECSANDRI, P. P. 378. ♦ (Despre plug) A brăzda. Plugul despică ogorul. ▭ Uite, mergem să arăm, Țelina să despicăm, Că avem să semănăm. Voi aveți să ne urmați Și-nsutit să secerați. ANT. LIT. POP. I 552. ♦ (Neobișnuit) A despărți, a separa, a desface. Își regăsi puterea să despice în lături inelele cosiței și sări afară la lumină. GALACTION, O. I 191. 3. Tranz. A străbate (văzduhul, o mulțime compactă etc.). Se urca pe parapet... făcea un salt în sus și cădea în apă – toată un arc, despicînd văzduhul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. Comăneșteanu zări de departe statura lui Milescu ce despica ceața, cu sabia în mînă. D. ZAMFIRESCU, R. 261. ◊ Fig. Multă vreme glasul limpede despică sara plină de miresme. SADOVEANU, O. I 107. Numai Prutul despica liniștea cu mersul lui grăbit. DUNĂREANU, CH. 182. 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. Ascultam, mic la picioarele Fanei, strîns în mine cu un sentiment nelămurit de spaimă și de apărare zadarnică, incapabil cîteva momente să despic cuvintele și să le lămuresc. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 323. Dezmeticindu-se parcă, începură să-și despice pățaniile și să le cîntărească. REBREANU, R. I 273. 5. Refl. A se desface în bucăți, a se fărîmița, a se destrăma. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și, plutind de-asupra luncii, printre ramuri se despică. ALECSANDRI, O. 187. Dai de piatră, Nu se strică; Dai de apă, Se despică (Hîrtia). GOROVEI, C. 185. ◊ (Poetic) Bolțile [cerului] se rupeau, jumalțul lor albastru se despica. EMINESCU, N. 70. 6. Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. Mugurul liliacului se despică și-nverzește subt aburoasele sărutări ale soarelui. ODOBESCU, S. III 77.

TRENĂ², trene, s. f. Partea dinapoi, care se tîrăște pe jos, a rochiilor lungi; coadă (4). Treci fredonînd prin sala de cristal Și faci un semn suitei ca să vină Să-ți poarte trena-n sălile de bal. D. BOTEZ, P. O. 99. Se gătise într-adevăr ca o mireasă. Rochie albă cu trenă, voal, beteală. ARDELEANU, D. 160. ◊ Fig. Și pornești departe-n sus După iarna ce s-a dus, După trena-i de ninsori Așternută pe colini. TOPÎRCEANU, B. 6.

VERIDIC, -Ă, veridici, -e, adj. Care este conform cu adevărul; care înfățișează realitatea; adevărat, real. Să-ți povestesc o mică întîmplare absolut veridică. CARAGIALE, O. VII 295. ◊ (Adverbial) Manolachi spune veridic lucruri pe care le-a văzut cu ochii săi. IORGA, L. II 102.

ȘI¹ adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr. Primi cu toată mulțumirea, ca imul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Pe înserate și vine la dînsa. CREANGĂ, P. 173. Așadar, curînd se și însură. NEGRUZZI, S. I 72. De aș ști că mă vei și omorî nu pot să tac. id. ib. 147. Dar de va și muri cineva. scapă de dișărtăciunile lumii. DRĂGHICI, R. 72. ♦ (De obicei în legătură cu «așa») întocmai, exact.Cum zicea el, așa se și făcea. ISPIRESCU, L. 183; Precum au zis, așa au și făcut. EMINESCU, N. 10. 2. Pe deasupra, în plus, încă. Ai voit, amice... să citesc eu, în manuscript, cartea... după citire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. De-i și păți ceva, numai tu să știi. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ (Întărit prin «mai» sau «încă») Încheagă brînză... mănîncă toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Mircea este silit a primi încă și suzeranitatea Porții. BĂLCESCU, O. II 13. Ba încă și dai dreptate părerilor felurite. CONACHI, P. 281. 3. (Înaintea unui membru al propoziției care trebuie scos în relief) Chiar, încă, de asemenea. Parfumul trecutului, forța suvenirilor dau parcă un suflet și locurilor unde ai trăit. BART, E. 394. Că și eu nădăjduiesc să mă întorc. ISPIRESCU, L. 9. Bar și sărac așa ca în anul acesta... niciodată n-am fost. CREANGĂ, A. 71. Printre tomuri brăcuite așezat și el un brac. EMINESCU, O. I 134. Vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. Se găsesc ș-acum pe rîpe bucăți de armuri zdrobite. ALEXANDRESCU, M. 22. ♦ (Purtînd accentul în frază, pe lîngă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) Harap-Alb vede altă drăcărie și mai mare. CREANGĂ, P. 241. Se pregătesc ca într-o «școală», pentru alte lupte mai mari, ce îi așteaptă, cu o nație și mai barbară, și mai puternică. BĂLCESCU, O. I 12. ◊ Loc. adj. și adv. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic, mai mult. Din spătoși, vătafii au devenit și mai și... Crapă de sănătate. PAS, L. II 256. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Numai iată ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie și mai și. CREANGĂ, P. 244. Și pe urmă gropile pentru lupi, pe care făgăduise să le arate, erau și mai și. CONTEMPORANUL, VII_II 98. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. ISPIRESCU, L. 8. Vor veni cu oști străine... și poate și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. I 139. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată că acțiunea verbului înaintea căruia se află se desfășoară sau s-a desfășurat în termenul cel mai scurt posibil față de o acțiune anterioară) Imediat, îndată, pe loc. O mătușă sihastră, Cum îl văzu, îi și zise. ISPIRESCU, L. 357. Să-mi dai bani de cheltuială... ca să și pornesc, fără zăbavă. CREANGĂ, P. 185. Cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să și dai de grădina ursului. id. ib. 215. Iată-n zori c-au și plecat pe-un cal alb ne-ncălecat. ALECSANDRI, P. I 28. 2. (Așezat înaintea unui verb arată că acțiunea lui s-a realizat mai repede decît era de așteptat) Deja. Masa se și punea în grădină sub o alee lungă de aluni. HOGAȘ, DR. II 104. Craiul, pe de altă parte, și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186.

INCONTESTABIL, -Ă, incontestabili, -e, adj. Care nu este contestabil, care nu se poate contesta; de netăgăduit, sigur. Adevăr incontestabil. ▭ Mă măgulesc dar că am putut obține sufrajele unei așa de incontestabile autorități. CARAGIALE, O. VII 36. ♦ (Adverbial) Fără îndoială, fără discuție. Această obștească recunoaștere e incontestabil bine meritată. GHEREA, ST. CR. I 246.

TULBURA, tulbur, vb. I. (Și în forma turbura) 1. Tranz. (Cu privire la apă și la alte lichide) A face să fie tulbure (agitînd, amestecînd cu alte substanțe, îndeosebi cu impurități). Un mistreț odată tulburase rîul unde calul... Merse de bău. BOLINTINEANU, O. 194. Cerui apă de izvor, Ea mi-o tulbură cu dor. ALECSANDRI, P. P. 237. Unde vede apă rece, Ea o tulbură și trece. id. ib. 264. 2. Refl. (Despre ape) A deveni tulbure, a se agita, a se răscoli, a se învolbura. Livezi verzi să vestejea, Ape reci să tulbura. Văi adînci că răsuna. ȘEZ. II 78. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare. SADOVEANU, O. VII 55. Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. VLAHUȚĂ, R. P. 25. ◊ Tranz. Izvoarele își tulburau adîncul, ca să-și azvîrle afară undele lor. EMINESCU, N. 5. ♦ (Despre cer) A se acoperi de nori, a se înnora; (despre vreme) a se posomorî, a se întuneca. Într-adevăr, să tulbură vremea, grăi gospodina grăbit. Trebuie să ne mutăm în casă. SADOVEANU, B. 25. Paparudă rudă, Vino de mă udă, Cu urcioru cioru Să se turbure ceru. POP. 3. Tranz. A face ca cineva să-și piardă liniștea, cumpătul; a neliniști, a emoționa, a îngrijora. Nu cinstea și inima lui Badea îl tulburau pe Constantin, ci prietenia cu Mușat. GALACTION, O. I 141. O nouă problemă gravă i se ivi acum și îl tulbura adînc. CAMIL PETRESCU, N. 29. Apropierea ei îl tulbura. REBREANU, R. I 244. ◊ Refl. Simțea că se turbură din ce în ce mai tare. DUMITRIU, N. 179. Simt însă că mă turbur. Că altcineva vorbește, înaintea mea, la o altă groapă. SAHIA, N. 121. Cătă asupra domniței cu ochi galeși, dar tot pe furiș, și o văzu că se turburase. ISPIRESCU, L. 240. ♦ (Cu privire la facultățile sau simțurile omului) A zăpăci, a întuneca. Nu mai pălăvrăgi. Nu mai turbura mintea băiatului. STANCU, D. 252. Zvonul nu-mi tulburase auzul. SADOVEANU, Î. A. 85. Lacrimi de ciudată fericire îmi tulburau vederea. GALACTION, O. I 102. De-mi turburi gîndul cu-ale tale gînduri mici, te gonesc de lîngă mine. EFTIMIU, Î. 22. ◊ Refl. Lui Harap-Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată. CREANGĂ, P. 275. ♦ Refl. (Rar) A se enerva, a se agita. Cum mă vor vedea [nebunii], toți să vor turbura atît, încît spitalul să va amesteca. GOLESCU, Î. 56. 4. Tranz. A scoate din fire; a supăra foarte tare; a mînia. Ana... învinsă și oareșicum umilită de-atîta răbdare și bunătate pe care nu izbutise s-o tulbure, sfîrși prin a înțelege ș-a se căi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37. Simt că mînia mă turbură!... Pot să te omor lîngă acest corp. BOLINTINEANU, O. 466. ◊ Refl. Văzînd așa mare obrăznicie, pe de o parte i-a venit a rîde, iară pe de alta se turbură grozav. CREANGĂ, P. 83. Cum să nu mă tulbur... dacă m-o lăsat în mijlocul drumului. ALECSANDRI, T. I 119. ♦ A chinui. Tare m-a mai turburat cu răutatea și nebunia ei. DUMITRIU, N. 121. 5. Tranz. A deranja, a stingheri, a incomoda; a strica. Petrecea o viață liniștită între tîrgoveții de acolo; nu-l tulbura nimeni și nu stîrnea nici o tulburare nimănui. SADOVEANU, N. P. 317. De ce însă să turbure această ultimă seară. C. PETRESCU, Î. I 11. Nu i-a prea plăcut... că i-au turburat tabietul. CARAGIALE, O. III 45. – Variantă: turbura vb. I.

INDISCUTABIL adj., adv. 1. adj. categoric, cert, evident, incontestabil, necontestabil, necontestat, nediscutabil, neîndoielnic, neîndoios, netăgăduit, sigur, vădit, (livr.) indubitabil, peremptoriu. (A manifestat o superioritate ~.) 2. adj. efectiv, incontestabil, real. (A adus servicii ~.) 3. adj. categoric, evident, flagrant, izbitor, vădit. (Un adevăr ~.) 4. adv. absolut, bineînțeles, cert, desigur, firește, garantat, natural, negreșit, neîndoielnic, neîndoios, normal, precis, sigur. (Crezi că vine? – ~!) 5. adv. neapărat, negreșit, neîndoielnic, neîndoios, precis, sigur, (pop.) nesmintit. (~ voi fi acolo la ora anunțată.)

APOFTEGMĂ (< fr. apophtegme < gr. apophtegma, sentință) Adevăr exprimat într-o formă concisă și atribuit unor oameni de seamă. După T. Vianu (Dicționar de maxime comentat) – prin valoarea generalizării lor, apoftegmele acoperă și întunecă amintirea autorului și a momentului cînd au fost pronunțate. Sinonim cu maximă, sentință. Ex. Mi-e prieten Platon, dar mai prieten adevărul. (Maximă atribuită lui Aristotel) A nu fi de folos nimănui înseamnă a fi mort pentru cei vii. (GOETHE)

Grupul celor cinci, denumire generică sub care sunt cunoscuți compozitorii reuniți în jurul anului 1860, pentru a da un impuls nou muzicii ruse. Nucleul g. l-au constituit Balkirev și primul său discipol Cui. După scurt timp li s-au alăturat Musorgski, Rimski-Korsakov și Borodin. Înainte de a impune prin operele lor, de valoare inegală, compozitorii din g. s-au afirmat prin programul lor estetic proclamat de criticul de artă V. Stasov, principalul purtător de cuvânt al grupării, pe care el o numea „mănunchiul puternic”. „Manifestul” celor cinci poate fi rezumat în câteva idei principale: valorificarea folc. rus și al popoarelor orientale ca principală sursă de inspirație; prioritate a formelor* muzicale libere asupra marilor structuri clasice; căutarea unei fuziuni intime dintre cuvânt și sunet, considerată ca expresie a „adevărului vieții” (Musorgski: „În afară de adevăr, nimic nu este frumos; aș vrea ca personajele mele să vorbească pe scenă așa cum vorbesc oamenii vii, adevărați”); importanța precumpănitoare acordată operei* și cântecului; reflectarea artistică – prin opere și „drame muzicale populare” (Musorgski) – a unor mari momente ale istoriei naționale. După aproximativ un deceniu de activitate comună, coeziunea g. se destramă, fără însă ca membrii săi să-și schimbe crezul. Acțiunea lor devine mai mai degrabă personală. De fapt, abia de atunci înainte (după 1870) încep să apară marile creații ale lui Musorgski, Borodin și Rimski-Korsakov, relevante pentru realizarea artistică a programului ideologic al g. Meritul istoric al „celor cinci” este de a fi proclamat necesitatea unei întoarceri a muzicienilor către izvoarele creației pop. și ale istoriei naționale. Prin răsunetul ei europ., acțiunea g. a depășit zona culturii ruse, deschizând drumul pentru dezvoltarea și afirmarea altor școli muzicale naționale.

PREVEDEA, prevăd, vb. II. 1. Tranz. A deduce mersul evenimentelor viitoare din unele fapte prezente sau trecute care au legătură cauzală cu acele evenimente; a avea intuiția celor ce urmează să se întîmple, plecînd de la unele date cunoscute în prezent, a vedea înainte. Cine poate să prevadă totul? CAMIL PETRESCU, U. N. 60. Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare. BOLINTINEANU, O. 37. ◊ Refl. pas. Nu se putea prevedea cine va fi salvatorul din suferințele seculare. SADOVEANU, E. 240. Împărăteasa avea să sufere destul, atît durerile de naștere, care să prevedeau a fi după cum făgăduise, cît și clevetelile ce auzea că merg în urechile împăratului. RETEGANUL, P. II 28. 2. Tranz. (Despre legi, condiții sau dispoziții legale) A stabili,a fixa, a specifica, a prescrie, a indica, a menționa. Planul prevedea controlul tehnic și repararea tuturor tractoarelor. MIHALE, O. 499. La noi pînă acum nici legea nu prevede nimic, dar nici înalta oblăduire nu simte trebuința de a se amesteca în traiul, mai mult sau mai puțin turburat, al lighioanelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 38. 3. Tranz. A echipa, a înzestra cu... Uzină prevăzută cu instalații moderne. 4. Refl. A se vedea (prin sau printre); a se întrezări. A doua năvală de fum acoperi o parte din oștile dușmane și, în adevăr, în curînd începu a se prevedea prin el, ca printr-o pînză rară, îmbulzeala căzăcimii. SADOVEANU, O. VII 11. Soarele rotund și palid se prevede pintre nori Ca un vis de tinerețe printre anii trecători. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Fig. S-a măritat cu un tînăr subțire și uscat de te prevezi printr-însul. GANE, N. II 211. ◊ Intranz. Fig. [Victor Hugo] simte și prevede în imagini colorate și mărețe, SADOVEANU, E. 228. ♦ (Rar) A se oglindi. Cerul se prevede în valea înflorită. BOLINTINEANU, O. 203. Spre sară, vîntul contenește, marea se liniștește, și cînd stelele răsar, ele se prevăd pe fața apei ca într-o oglindă. ALECSANDRI, C. 177.

pe pp [At: PSALT. HUR. 114^r/3 / V: (îvp) pă, pre, (îrg) pi, (înv) pri, (reg) pa, pî, pră, prî / E: ml super, per] 1 Exprimă situarea în contact direct a două elemente, dintre care unul este suprapus celuilalt Stă pe masă. 2 Exprimă localizarea într-o parte definită a unei suprafețe S-a rupt pe mijloc. 3 Arată sprijinul pe o parte a corpului Se ține pe picioare. 4 Situarea este între limitele unei suprafețe Stă pe pat. 5 Suprapunerea este realizată fără contact Era ceață pe oraș. 6 Exprimă trecerea printr-o suprafață prin care se realizează accesul într-un spațiu delimitat Intră pe ușă. 7 Deplasarea în spațiu se face printr-o mișcare longitudinală Merge pe drum. 8 Ceea ce trece dintr-un spațiu în altul poate fi privirea Se uita pe fereastră. 9 Privirea poate cuprinde un spațiu delimitat Privi pe câmpie. 10 Exprimă orientarea verticală a unui obiect spre o suprafață cu care va intra în contact Sămânța a căzut pe piatră. 11 Exprimă orientarea, fără contact direct Fereastra dădea pe bulevard. 12 Exprimă ideea de destinație spațială spre care se orientează o acțiune Au năvălit pe el. 13 (Îc) ~ la Exprimă un reper spațial accidental sau provizoriu Poftiți pe la noi. 14 Reperul spațial este în apropiere, nu în contact direct Satul era pe apa Tisei. 15 Exprimă contactul dintre un element și un punct de sprijin spațial Purtat pe umăr: 16 (Îvp) Exprimă transmiterea a ceva prin intermediar Trimite bani pe poștă. 17 Cu sens distributiv, exprimă încadrarea elementelor în grupuri Mergeau pe trei șiruri. 18 (Îlpp) ~ lângă, ~-aproape, ~ deasupra, ~ alături etc. Exprimă orientarea unei mișcări față de un reper spațial. 19 Arată situarea precisă în dreptul unui reper Haine strâmte pe talie. 20 Exprimă raportarea exactă la un reper temporal Pe 19 aprilie. 21 Orientarea temporală poate fi imprecisă Plecăm pe toamnă. 22 Exprimă încadrarea în niște limite temporale Pe vremea lui Duca Vodă. 23 (Îlav) ~ atunci, ~ vremuri (Exprimă depărtarea nedeterminată a momentului vorbirii față de reperul temporal trecut) Cândva. 24 (Îlav) ~ drum, ~ cale (Referirea se face la un moment nedeterminat din timpul deplasării) Undeva. 25 Exprimă încadrarea în tot cursul unei perioade Salariu pe luna mai. 26 (Fig) Exprimă spațiul parcurs într-o unitate de timp Kilometri pe oră. 27 (Îlav) ~ viitor (Exprimă un reper temporal neprecizat situat după momentul vorbirii) De acum înainte. 28 Exprimă un reper temporal viitor față de care este programată o acțiune Plecăm pe duminică. 29 Exprimă depășirea de curând a unui reper temporal Nu mâncase de două zile pe a treia. 30 (Îc) ~ la Exprimă un reper temporal aproximativ Pe la 1840. 31 Exprimă raportul dintre timpul activității și recompensa primită Șaizeci de mii de lei pe zi. 32 Exprimă încadrarea în unități temporale repetabile Cinci pâini pe zi. 33 (Îlav) ~ urmă, ~ urma (Exprimă încadrarea ulterioară față de un eveniment) În cele din urmă. 34 Exprimă coincidența a două repere temporale A căzut 1 mai pe o duminică. 35 (Îlpp) ~ când Exprimă concomitența a două circumstanțe. 36 Exprimă raportul cauzal a două circumstanțe Bând apă pe osteneală, s-a îmbolnăvit. 37 (Îlav) ~ dată, ~ loc (Exprimă o circumstanță care reprezintă o reacție la o altă circumstanță) Imediat. 38 (Înv) Arată asupra cui se exercită o autoritate Domn pe o țară bogată. 39 (Îlpp) ~ seama, pe socoteala Exprimă asumarea unei răspunderi de către cineva. 40 Exprimă un element dominant care este o circumstanță favorabilă sau nu, suportată de cel dominat Necaz pe capul meu. 41 Exprimă o stare sufletească apăsătoare Stă pe gânduri. 42 (Îlav) ~ cât... ~ atât (Exprimă un raport de proporționalitate între efectele a două fenomene) În mod egal. 43 Circumstanța este definită printr-un reper temporal de întindere nelimitată Nu adunași bogății pe acest pământ. 44 Exprimă o colectivitate asupra căreia acționează o circumstanță Ședință pe sector. 45 Exprimă o raportare cantitativă la un întreg Pe jumătate adormit. 46 (Îlpp) ~ lângă, ~ deasupra Exprimă anexarea cumulativă la un tot. 47 Exprimă aglomerarea excesivă a elementelor Veneau scrisori pe scrisori. 48 Exprimă intensificarea unei acțiuni Se pune pe citit. 49 Exprimă intensificarea maximă și scopul acțiunii Bătaie pe omor. 50 Restrânge săvârșirea unei acțiuni la un singur domeniu de aplicare A pus sechestru pe avere. 51 (Îlpp) ~ socoteala, ~ seama Restrânge domeniul de aplicare al unui comentariu, de obicei critic, ironic. 52 Restrânge sfera de cuprindere a unei tematici Poezii pe subiecte triste. 53 (Înv) Exprimă scopul acțiunii Să-l chemăm pre ajutor. 54 (Înv) Introduce beneficiarul sau destinatarul unei acțiuni Are milă pre țara noastră. 55 Însoțește un nume de ființă care reprezintă destinatarul pasiv al acțiunii, reluat printr-un pronume substitut, considerat gramatical complement direct cu prepoziția pe Îi gonea pe ei. 56 (Înv) Exprimă iminența unei acțiuni sau unui proces Bolnavul era pre vindecare. 57 Introduce un determinant cu sens modal Povesti pe scurt. 58 Introduce termenul care exprimă mijlocul de garantare a adevărului unei afirmații Pe cuvânt de onoare. 59 Exprimă garantarea mijlocului de finanțare Pe socoteala lui. 60 Exprimă limba țintă în care se face sau traduce o comunicare Spune asta pe sârbește. 61 Exprimă un mijloc de identificare Îl cunosc pe grai că e învățat. 62 Exprimă o modalitate de obținere a unui bun, serviciu Pe credit. 63 Exprimă un criteriu de clasificare Așezate pe culori. 64 (Îlav) (Rând) ~ rând (Exprimă ordinea de eșalonare a unor elemente) Unul după altul. 65 (Înv) Exprimă raportul de conformare la ceea ce indică termenul de după prepoziție Trăiesc pre învățăturile sfinte. 66 (Înv) Exprimă motivarea săvârșirii unei acțiuni Pedepsit pre vină. 67 Exprimă compensarea cantitativă sau calitativă în cadrul unui schimb Vinde un litru pe zece lei. 68 (Înv) Exprimă adevărul unei afirmații Pre adevăr este că... 69 Exprimă nonechivalența între rolul unei persoane și esența ei Face pe mironosița. 70 (Îcs) ~ motiv că Exprimă argumentul explicativ al unei acțiuni. 71 Exprimă compatibilitatea sau nu a două alternative Schimbă obiceiurile cele bune pe cele rele. 72 (Îcs) Tot atât... pe cât (de)... Exprimă echivalența între proporțiile a două calități.