ANTITEZĂ (< fr. antithèse < gr. antithesis, opoziție) Procedeu stilistic, denumit și anlilogie, bazat pe opoziția dintre două cuvinte, fapte, personaje, idei, termenii puși în antiteză reliefîndu-se unul prin celălalt. Ex. „Ea bogată, eu sărac ; ea curtenită,euizgonitși disprețuit ; ea slabă, mică, palidă,euvoinic,mare și rumen.” (B. DELAVRANCEA, Liniște) Vreme trece, vreme vine Toate-s vechi și nouă toate... (M. EMINESCU, Glosa) La Bruyère caracterizează antiteza ca opoziția a două adevăruri care se luminează unul pe altul. Prețuită de romantici, antiteza apare uneori și ca mijloc de compoziție în unele opere literare, ca, de exemplu, Epigonii, Scrisoarea III de M. Eminescu, Pașa Hassan de G. Coșbuc. În opera lui Eminescu, antiteza apare și în formularea unor titluri de poeme: Împărat și proletar, Venere și Madonă, Înger și demon, titluri antitetice, care corespund înțelesului contrastant al conținutului. Antiteza este prezentă și în cuprinsul unui singur vers sau intre două versuri: Ex. Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem... în nimic... (M. EMINESCU, Epigonii) La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă; La noi atîția fluturi sînt Și-atîta jale-n casă. Privighetori din alte țări Vin doina să ne-asculte. La noi sînt cîntece și flori Și lacrimi multe, multe. (O. GOGA, Noi) De asemenea, unele poezii lirice sînt alcătuite din strofe care formează antiteze succesive, marcate prin conjuncțiile adversative: dar, însă, ci. Ex. Oglindă călătoare, cer mobil, Te-ai încadrat într-o ușoară spuma Și-ți porți acum cristalul tău steril Spre-a mărilor îndepărtată brumă. Dar murmurul, acord eternizat, Neîncetat mărirea ta o plînge: Și-ntregul tău trecut, pietrificat, În unda potolită se răsfrînge. (I. BARBU, Rîul) Frecvent în antiteze se întîlnesc și antonimele (< fr. antonyme < gr. prefixul -ant și onoma, nume), cuvinte cu sens opus altora corelative (ex. frumos – urît; bun – rău etc.), pentru a întări contrastul sugerat de antiteză. Ex. Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. (M. EMINESCU, Scrisoarea I)