cătunie, -i, s.f. – 1. Armată, stagiu militar. 2. Război: „Cătunie, jug de fier, / Trag feciorii până pier; / Cătunie, jug de-aramă, / Trag feciorii fără seamă. / Cine-o făcut cătunia / Mânânce-i casa pustia” (Bârlea 1924 II: 140). – Din cătună „soldat” + -ie.

vătraiu n. 1. lopățică de sgândărit focul; fig. traiu cu vătraiu, vieață cu certuri continue; 2. pl. lambele carului dintr’o singură bucată de fier. [Tras din vatră].

cătunie, cătunii, (cotunie), s.f. – (reg.) 1. Armată, stagiu militar. 2. Război: „Cătunie, jug de fier, / Trag feciorii până pier; / Cătunie, jug de-aramă, / Trag feciorii fără seamă. / Cine-o făcut cătunia / Mânânce-i casa pustia” (Bârlea, 1924, II: 140). – Din cătună „soldat” + suf. -ie.

cătunie, cătunii, (cotunie, cătănie), s.f. (reg.) Armată, stagiu militar: „Cătunie, jug de fier, / Trag feciorii până pier; / Cătunie, jug de-aramă, / Trag feciorii fără seamă. / Cine-o făcut cătunia / Mânânce-i casa pustia” (Bârlea, 1924, II: 140). – Din cătună „soldat” + suf. -ie.

DRUG, drugi, s. m., și druguri, s. n. 1. Bară de fier sau de lemn, rotundă sau în muchii, care se întrebuințează la construcții, la ferecatul porților, al ușilor, al obloanelor etc.; rangă. Vor încerca zadarnic să spargă ușa cu drug de fier pe dinăuntru. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 48. Își încercă sabia, dînd cu dînsa într-un drug de fier. ISPIRESCU, L. 139. Trase zăvorul [ușii] și drugul de lemn care o închidea. NEGRUZZI, S. I 157. ◊ Fig. Pescarii spun... Că drugii de-ntuneric s-au prăbușit deodată, Că marea a pornit spre țărmuri toată. D. BOTEZ, P. O. 53. ◊ Expr. (Rar) A o ține drug (înainte) = a nu se da bătut, a nu se lăsa, a ține morțiș (la ceva). A se ține drug (de ceva sau cineva) = a se ține scai, a nu se lăsa (de ceva sau cineva). Popa... se ține drug să-l cunune cu fata lui. SEVASTOS, la TDRG. ♦ (Învechit) Bucată mai lungă, cilindrică, dintr-un metal prețios; lingou. De ai o mumă bătrînă și să trebuiască să-i copăr masa cu drugi de aur, spune, voi face-o. NEGRUZZI, S. III 314. 2. (În industria casnică) Fiecare dintre cele două lemne groase, sprijinite pe cîte două picioare, care alcătuiesc patul sau trupul războiului de țesut. Cînd s-ar țese pînza-n drum, fără ițe, fără drug = niciodată. 3. Punct de broderie asemănător cu festonul prin care se obțin pe cusătură linii pline.

jug sn [At: CORESI, EV. 338/32 / Pl: ~uri / E: ml jugum] 1 Dispozitiv de lemn care se pune pe gâtul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. 2 (Prc) Parte a jugului care se pune pe ceafa animalelor. 3 (Pex) Parte a gâtului pe care se așază jugul (1). 4 Pereche de boi. 5 (Reg; îcs) Un ~ de paie Un car de paie. 6 (Reg; îcs) Un ~ de lemne Un car de lemne. 7 (Îrg) Suprafață de pământ care se poate ara într-o zi cu o pereche de boi. 8 (Fig) Robie. 9 (Fig) Umilință. 10 (Fig) Muncă grea. 11 (Îvp; îe) A pune cuiva ~ul după cap A stăpâni pe cineva cu totul. 12 (Îrg; îe) A trage în ~ de fier A se lupta din greu cu viața. 13 (Îae) A fi la ananghie. 14 (D. animale; îe) A trage la ~ A trage carul, căruța, plugul etc. 15 (Fig; d. oameni; îae) A munci din greu. 16 (Fig; d. oameni; îae) A munci peste puteri. 17 (Îvp; pan) Jujeu (1). 18 (Îrg) Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune la gâtul calului și prin care trec hamurile. 19 (Îvp; îe) Un ~ de cal (bătrân) Cal bătrân, slab și neputincios. 20 (Îrg) Fiecare din cele două sbanțuri de care e prinsă custura ferăstrăului sau a joagărului. 21 (Îvp; la casă) Fiecare dintre cele două bârne groase și lungi profilate în formă de ciubuc din care se compun pereții casei. 22 (Reg) Grinzi din care este făcută prispa sau pridvorul. 23 (Reg) Ramă de la fereastră. 24 (Îvp) Bucată de lemn de la sulul dinainte al războiului de țesut, prin care intră găurarul Si: (Ban) jugăriță. 25 (Mar) Purtător de vătale. 26 (Înv; la pescuit, mpl) Grinzi de stejar pe care se pune coșul de la gardul cu leasă pentru ca acesta să poată fî urcat și coborât. 27 (Îvp; la piuă) Rezemătoare de la spatele maielor. 28 (Îrg; la moară) Parte a morii care ține postava. 29 (Îrg) Grindă de lemn care susține piatra morii. 30 (Trs; înv) Broderie înflorată. 31 (Reg) Dig din tulpini suprapuse făcut pe țărmul unui râu. 32 (Reg) Suport de lemn pe care se așază vasul din care beau vitele. 33 Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. 34-35 Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 36 (Teh) Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. corectat(ă)

MAGNÉT s. m. (Uneori, învechit, în sintagma piatră magnet) Minereu de fier care are proprietatea de a atrage materialele feromagnetice (v. m a g n e t i t); corp metalic căruia i s-a transmis calitatea, permanentă sau temporară, de a atrage obiectele de fier și de oțel. Întoarce-se pururea magnitul câtră polus (a. 1703). BV I, 448, cf. II, 209. Nu știa. . . nici măsura cea adevărată a globului, nici apropierile magnetului. AMFILOHIE, G. VII/19. Pusula este un ac de magnet așăzat întru o cutioară mică. DRĂGHICI, R. 208/14, cf. BĂRAC, A. 22/11. ◊ (În legătură cu verbe, îndeosebi cu „a trage” și "a atrage¹¹) Pre toți trăgea ca magnitul fierul. DOSOFTEi, V. S. decembrie 235 ^r/31. Ca niște oameni blíndzi și fără de răutate au mers după dînsul, ca hierul dupe piatra magnetului. ANTIM, P. 3. Că toate acestea curgea... ca fierul la magnit. VĂCĂRESCUL, IST. 270. Au aflat chipul de a fabrica magneturi meșteșugite ce trag cu o putere preste fire și sînt mult mai puternice decît cele ce se găsesc astăzi. CR (1829), 220²/21, cf. AR (1829), 137²/21. [Trage] ca și magnitul pe fier. PISCUPESCU, O. 159/4. Întocmai și mai mult încă decît fierul la magnit Trag pe inimi cu plăcere și le supui la iubit. CONACHI, P. 67. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea ca un magnet. EMiNESCU, N. 36, cf. 70. Vezi că, măre, sîngele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. ISPIRESCU, l. 391. Ochii... fură atrași ca de un magnet în direcția acestuia. CĂLINESCU, E. O. I, 91. Atunci se produse un foșnet și, ca atrase de un magnet, toate privirile se întoarseră spre ușă. T. POPOVICI, S. 316. ◊ F i g. Stăpîna acei capele era. . . magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I, 38. Ajungînd în floarea juneței, ea devenise un magnet care trăgea spre sine toate privirile. FILIMON, O. I, 117. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru, cînd știam că era să cînte Cecilia. ALECSANDRI, O. P. 17, cf. MAIORESCU, D. I, 29. ♦ (Învechit) Magnet de trăsnet = paratrăsnet. Și cînd să va isprăvi [palatul], Spun că-l vor împodobi.. . Cu statui pă case, sus, Cu magnet de trăsnet pus. MUMULEANU, C. 143/16. - Pl.: magneți și (învechit, n.) magneturi. – Și: (învechit) magnit s. m. – Din m. gr. μαγνήτης [λίτος]. – Cf. germ. M a g n e t, rus. м а г н и т.

cioflânc, cioflâncuri, s.n. (reg.) pană de fier, cui de fier, belciug de fier, cârlig, lanț de tras poveri.

clasibocru s.m. (reg.) cârlig de fier, cu care se trag plutele; iapă, ciocârlie, ciocancă, hăuc, țăpoi, țăpușă, țapină.

BLEAU², bleauri, s. n. (Regional) Tablă de fier cu care se îmbracă osia carului, ca să nu se roadă de butucul sau. de căpățîna roții. ◊ (Adjectival, despre fier) De calitate proastă. Dacă plugul e de fier bleau... nu poți trage brazda nici îngustă, nici adîncă. STANCU, D. 152.

hrebincă, hrebinci, (hreabăn, hreabân), s.f. – (reg.) 1. Perie cu dinți de lemn, „ori cu piele de ariciu” și, mai târziu, cu dinți de fier prin care se trece fuiorul de lână (sau cânepă), după ce a fost zdrobit cu melița; razilă. „Hrebinca e alcătuită dintr-un fund de lemn în care sunt bătute foarte des cuie de fier, prin care se trage fuiorul de cânepă. Apoi, ca să fie și mai curățat, se periază cu o perie care este alcătuită din rășină și păr de porc. Forma ei este rotundă și perii de porc sunt țintuiți în rășină” (Bârlea, 1924, II: 470); „Cum s-o-nsărat, o început cu toți a melița cânepa, apoi o tras pân hreabăn...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 139). 2. Unealtă pentru culegerea afinelor, confecționată din scândurele subțiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită și deschisă, prevăzută cu dinți în formă de pieptene (Dăncuș 1986). 3. Piaptăn dublu (Maram. din dreapta Tisei). – Din ucr. hrebinka (MDA).

brăzdar sn [At: DA / Pl: ~e / E: brazdă + -ar] 1 Fier al plugului care trage brazdele în pământ. 2 Parte la mașinile de semănat care introduce semințele în pământ.

clasibocru sm [At: PAMFILE, I. C. 108 / Pl: ~ri / E: nct] (Mrn) Cârlig de fier cu care se trag plutele Si: ciocancă, ciocârlie, hăuc, iapă, țapină, țăpoi, țăpușă.

MÎNEÁ vb. II. Intranz. 1. (Învechit și popular; adesea determinat prin „de noapte”, „peste noapte”, „noaptea” etc.) A petrece undeva noaptea; a se adăposti, a rămíne, a dormi undeva peste noapte; (regional) a măsălui. Turnați-vă la casa slugiei voastre și măneți acolea. . . Și demăneață sculați-vă și meargeți pre calea voastră. PALIA (1581), 69/6. Au însărat și s-au plecat dzua, și întră să măie cu dînșii (a. 1650-1675). GCR I, 232/15. Descăleca la un om să ămîie, iară acela. . . să sculă noaptea asupra oaspelui și-l ucisă. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^r/31. Într-aceea noapte am căutat. . . a nu mînere supt cort. M. COSTIN, LET. I, 281/37. Pe urmă au sosit și însuși căpitanul Timoftei. . . și acolo în cîmpu au descălecat să mîie. . . Și i-au audzit acel capitan vorovind. . . : „Să ne mînecăm dimineață”. NECULCE, L. 214. Viind pe drum au mas pe drum la un loc și el visă noaptea și dimineața spusă boierilor săi visul. ALEXANDRIA (1784), 7^r/13. Va mearge și va benchetui cu alții mîind noaptea la casă streină. PRAVILA (1814), 103/23. Mîind în noaptea aceea pă țermurii mării, a doua zi dis-de-dimineațâ pornirăm prin ostrov. GORJAN, H. II, 43/5. Aici maserăm noaptea și a doua zi cercetarăm cetatea. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 22. Astă noapte . . . o mas peste deal, cu o ceată de slujitori de cei noi, de jandari. ALECSANDRI, T, 217. Mase o noapte într-un obscur ospel din suburbiu. F (1 877), 73. D-ta poți să mîi astă noapte și în pădure; nu cred că-i muri de urît. CREANGĂ, P. 127, cf. id. A. 23. Aseară m-am oprit să mîi în Bad-Elster. CARAGIALE, O. VII, 175, cf. ISPIRESCU, L. 104. Călătorii ajunseră în sat. . . și maserâ peste noapte acolo. MACEDONSKI, O. III, 15. Te rog să mă primești să mîn la dumneata pănă dimineața. HOGAȘ, M. N. 77. Păcurarul care rămîne ziua la stînă și se odihnește, noaptea trebuie să doarmă (să mîie) la sterpe, care mîn separat. PRECUP, P. 9. Ajungem pe cu sară la Costești. . . Am mas noi acolo; dimineața . . ., mînă, nene, spre Pitești. PREDA, Î. 81, cf. ALECSANDRI, P. P. 129, TEODORESCU, P. P. 462. Lelea cu cozile-ntoarse, Nu mai mîne-o noapte acasă. MARIAN, SA. 16. Am rătăcit și nu știu unde să merg peste noapte, fii bun, lasă-mă să mîn la d-ta. RETEGANUL, P. II, 65, cf. ȘEZ. I, 206, VASILIU, P. L. 17. Într-o sară o mînat la noi doi oamini. ALR I 308/333. Am o vacă bălaie, Mîne noaptea prin gunoaie (Luna). GOROVEI, C. 212. ◊ E x p r. (Regional) Mîie (sau mînea-o-ar) (pe) unde a înserat = a) de nu s-ar mai întoarce ! de nu I-aș mai vedea niciodată ! Nu era săracă văduva, că bărbatu-său, fie iertat și mîie pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic. RETEGANUL , P. V, 22, cf. IV, 53. Acela era . . . dracul în chip de domnișor învățat, mînea-o-ar acolo unde a înserat, PAMFILE, D. 68; b) (substantivat, eufemistic) dracul. I CR. III, 286, cf. CANDREA, F. 115. 2. (Învechit și regional) A rămîne, a se opri, a poposi o vreme undeva; a se așeza. Ori în ce cetate au sat veți întra, cercetați cine iaste într-însa harnic și acolo măneți pănă veți ieși (a. 1 650- 1675). GCR I, 194/28. Undea mănea [lăcustele], rămînea pămîntul negru, împuțit. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/35. Limbile [balauri]lor pune-le-oi în sîn, Ca să le vadă zîna mea bălaie, Cînd ziua va veni la ea să mîn. BENIUC, V. 72. Turcii mînea-n sat la rumâni, aldată plecau mai departe, se plimbau prin țara. GRAIUL, I, 105. ◊ E x p r. (Parcă) i-au mas șoarecii (sau o cireadă de boi) în pîntece, se spune despre un om care este mereu flămînd, căruia îi este mereu foame, care mănîncă mult, cu lăcomie. Ia mai îngăduiți oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas șoarecii în pîntece. CREANGĂ, P. 259. Ai flămînzit?. . . Mai așteaptă, doar n-a mas o cireadă de boi în pântecele tău. CONTEMPORANUL, VI_I, 99. ◊ F i g. Cine mi-a mînca de carne și va bea și de-al mieu sînge, Acela-n-tru mine mîne, și eu încî sînt într-însul (cca 1679-1680). GCR I, 242/14. 3. (Învechit) A rămîne într-o anumită stare, situație; a rămîne neschimbat, a se menține sub un anumit aspect. Mîsaiu în ticală (a. 1550-1600). GCR I, 9/10. O întinsără pre grătariu de o frigea pre foc. Șî masă nearsă, că nu o prinsă focul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20^r/16. Tu singur în putreziciunea viermilor șâzi mîind descoperit. BIBLIA (1688), 364¹/5. 4. (Regional) A mai rămîne (dintr-un tot). Eram o sută de oameni în atelier. Trăgeam șine încovoiate de fier. într-o zi am mas 99. VINTILĂ, O. 31. – Prez. ind.: mîn și (învechit și regional) mîi; perf. s. măsei; conjunct, și: să mîi; part. mas; ger. și: mîind. - Și: (rar) mîne (BL II, 101) vb. III, (regional) mîná vb. I. – Lat. manere.

hrebíncă, hrebinci, (hreabăn, hreabân), s.f. (reg.) 1. Perie (cu dinți de lemn, „ori cu piele de ariciu” și, mai târziu, cu dinți de fier), prin care se trece fuiorul de lână (sau cânepă), după ce a fost zdrobit cu melița; razilă: „Cum s-o-nsărat, o început cu toți a melița cânepa, apoi o tras pân hreabăn...” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 139). ■ „Hrebinca e alcătuită dintr-un fund de lemn în care sunt bătute foarte des cuie de fier, prin care se trage fuiorul de cânepă. Apoi, ca să fie și mai curățat, se periază cu o perie care este alcătuită din rășină și păr de porc. Forma ei este rotundă și perii de porc sunt țintuiți în rășină” (Bârlea, 1924, II: 470). 2. Unealtă pentru culegerea afinelor, confecționată din scândurele subțiri de brad sau stejar, de forma unei cutii cu partea inferioară prelungită și deschisă, prevăzută cu dinți în formă de pieptene. 3. Piaptăn dublu (Maram. din dreapta Tisei). – Din ucr. hrebinka (MDA).

ATRAGE, atrag, vb. III. Tranz. 1. A exercita o atracție (1); a trage spre sine. Magnetul atrage fierul. ◊ Refl. recipr. Electricitățile de sens contrar se atrag. ♦ A determina (adesea prin vicleșuguri) pe cineva să vină sau să se ducă undeva. ◊ Expr. A atrage atenția (cuiva) = a) a face ca atenția (cuiva) să se îndrepte într-o anumită direcție; b) a avertiza, a preveni. 2. A exercita sau a simți o atracție (2). ♦ Fig. A fermeca, a ademeni, a ispiti, a tenta. 3. A avea drept consecință; a determina. [Perf. s. atrăsei, part. atras] – A³ + trage (după fr. attirer).

RAGILĂ, ragile, s. f. (Și în forma raghilă) 1. Unealtă formată dintr-o scîndură în care sînt înfipți dinți de fier și prin care se trage cînepa sau inul melițat, ca să se aleagă partea cea mai fină. V. darac. Dădu îndărăt, spre cămara lui, rînjindu-și din nou mînia pe care o avea în gîtlej ca pe o ragilă. SADOVEANU, Z. C. 342. În Moldova... pun o pernă pe o raghilă ș-acolo o poftește pe soacra mare, și cînd dă să se așeze, îi smucește perna, rămînînd pe raghilă. SEVASTOS, N. 315. Veniți încoace și aduceți cu voi și blăstămurile părintești: ragila și pieptenii de pieptănat cîlți. CREANGĂ, P. 59. ◊ Fig. Amîndoi prietinii... s-au îmbrățișat fără să-și puie buzele pe ragilele obrazurilor. SADOVEANU, N. P. 55. De subt buzele-i groase... înaintau spre afară două raghile rari de dinți ruginiți. HOGAȘ, M. N. 82. Înălțîndu-și creștetu-n cer, scărmănînd norii în raghila de stînci, înfipte pe fruntea-i pleșuvă, mîndrul uriaș farmecă rîul cu puterea măreției lui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 173. 2. Zgardă cu țepi de fier, care se pune la gîtul cîinilor ciobănești ca să-i apere de mușcătura lupului. Omul ieșise din păpuriș c-o bîtă mare în dreapta, trăgînd cu stînga după sine în lanțug o cățea mare ciobănească, împodobită cu ragilă la grumaz. SADOVEANU, N. P. 36. [Cîinii] cu ragilă la gît, care voiseră să mă atace în ajun, acuma mă primiră cu prietinie, fîlfîind din cozi. id. O. A. II 212. ♦ Curea sau scîndurică cu cîteva cuie, care se fixează la botul vițeilor, ca să nu poată suge. Mînzatului leagă-i ragila cea cu cuie pe bot, ca să împungă pe mă-sa. SADOVEANU, B. 93. – Pl. și: ragili (SADOVEANU, N. P. 60). – Variantă: raghilă s. f.

ragilă sf [At: I. IONESCU, C. 156 / V: raghi~, ravi~, (reg) ~gelă, (rar) răg~, răvilă, răhel sn, răher sn / Pl: ~le, (rar) -li / E: ns cf ger Raffel] 1 Instrument format dintr-o scândură în care sunt înfipți dinți de fier și prin care se trage cânepa sau inul melițat, ca să se aleagă partea cea mai fină Si: (reg) raștilă. 2 Zgardă cu țepi de fier care se pune la gâtul câinilor ciobănești pentru a-i apăra de mușcătura lupului. 3 Curea sau scândurică cu câteva cuie, care se fixează pe botul vițeilor ca să nu mai poată suge. 4 (Reg) Piatră zgrunțuroasă care periclitează mersul plutelor. 5 (Rar; îf ravilă) Năvod. 6 (Bot; reg; îc) ~la-pământului Sparanghel (Asparagus officinalis).

ATRAGE (atrag, perf. atrăsei, part. atras) vb. tr. 1 A trage la sine: magnetul atrage fierul; mă simțeam atras ca de adîncul unei prăpăstii (VLAH.) ¶ 2 Fig. A încînta, a fermeca, a ademeni: ~ privirile, inimile ¶ 3 ~ luarea aminte a cuiva asupra unul lucru, a-l face să fie cu băgare de seamă la ceva, a-i reaminti, a-l îndemna să fie cu luare aminte ¶ 4 ~ în cursă pe cineva, a unelti împotriva cuiva, făcîndu-l să cadă în cursa ce i se întinde ¶ 5 A pricinui, a da naștere, a provoca: o primă greșală atrage adesea după sine alte greșeli ¶ 6 A-și ~ o pedeapsă, disprețul, etc., a face ca prin purtarea, prin vorbirea sa, să fie pedepsit, disprețuit, etc. [trage, după fr. attirer].

CALE (pl. căi) sf. 1 Drum pe care călătorește cineva de la un loc la altul: apucînd ~a către răsărit, s’a dus ... trei zile și trei nopți ISP.; familiar: (doar nu te-a îmbătrînit) ~a bisericii DLVR., frecuentarea bisericii; proverb: ~a bătută este cea mai scurtă, făcînd ca toți ceilalți, rar te expui să greșești sau să-ți atragi neajunsuri; în ~, în drum; a ieși în ~a cuiva, a întîmpina pe cineva, a ieși înaintea cuiva; 👉 ȚINE(A); a-și vedea (sau a-și căuta) de ~, a-și urma drumul înainte, a nu se amesteca în treburile altora (fără a fi chemat); ~ de un ceas, de o poștă, la un ceas depărtare, la o depărtare de o poștă; la ~a jumătate, la jumătate ~, la jumătatea drumului ¶ 2 Călătorie: ~ bună! drum bun! (urare de călătorie); familiar: bună ca bumbacul, unde-i ajunge să-ți spargi capul, urare răutăcioasă celor ce pleacă în călătorie: să nu te mai întorci niciodată ¶ 3 ~ primară, Olten. ~a, ’naltă CIAUȘ., prima vizită pe care o fac noii căsătoriți, la opt zile după cununie, la părinții tinerei neveste; ~ întoarsă, întoarcerea acasă a noilor căsătoriți de la această vizită ¶ 4 Drum, spațiu rezervat circulațiunei între sate și orașe, șosea: ~ județeană; ~ națională; căi de comunicațiune ¶ 5 Stradă largă în orașe și sate care se termină de obiceiu la barieră sau care e legată de o șosea națională sau județeană: ~a Victoriei; ~ Călărașilor ¶ 6 🚝 ~ ferată, drum pe care se află așezate șine și pe care circulă vagoane trase de locomotivă, drum de fier ¶ 7 pr. ext. 💫 Drumul pe care-l face un astru în spațiu: ~a soarelui ¶ 8 🌐 Drum pe care-l face un rîu în curgerea lui: rîul oprit de stînci, își face ~ pe aiurea ¶ 9 💫 Calea laptelui, ~a robilor, ~a lui Troian, fășie alburie, neregulată, formată dintr’o mulțime nenumărată de stele, și care împarte cerul de la NE, la SV în două părți aproape egale (🖼 749): spun păgînii să se fi alcătuit pe cer ~a laptelui, sau cum îi zicem noi pe românește, drumul robilor ori ~a lui Traian ISP. ¶ 10 Drum de urmat, mijloc de transportat: s’au expediat pe ~a poștei, pe ~a aeriană ¶ 11🫀 Căi, pl. Canaluri, conducte prin care aerul, o substanță, etc. se introduce în corp sau se elimină dintr’însul: căi respiratorii, căile digestive ¶ 12 Fig. Direcțiunea ce ia cugetarea sau voința omului; direcțiune în purtare: ești pe o ~ rătăcită: a se abate din ~a dreptății, mîntuirii; ~a pierzării; ~a păcătoșilor ¶ 13 Fig. Mijloc: s’a înălțat pe căi rele: căile Ini Dumnezen se deosebesc de căile oamenilor ¶ 14 loc. diverse: Cu ~, cu drept, cu bine: a fi cu ~, a fi drept, a se cădea, a se cuveni; a găsi cu ~, a găsi de cuviință, a socoti că e mai bine a găsi nimerit; fără ~, sau rău și fără ~, pe nedrept, în contra rațiunii; afară din ~ sau din ~ afară peste măsură, prea mult; a sta în ~, a sta în drum, a fi piedică; a pune la ~, a regula, a aranja; a pregăti; a îngriji; a învăța, a îndemna; a se vorbi, a se înțelege, a se sfătui; Familiar a pune țara la ~, a face politica, a-și da părerea asupra neajunsurilor țării din pricina relei ocîrmuiri; a o scoate la ~, a o scoate la capăt; a fi pe ~, a fi dispus, gata, în momentul (de a face ceva): a pune pe cineva pe ~, a-i arăta drumul pe care să-și poată ajunge scopul; a lua cuiva ~a din picioare CIAUȘ., a-i scuti un drum, a merge în locul lui: 0lten. de ~a asta, de data asta [lat. callis, -llem].

CHEPENG, chepenguri, s. n. (Popular) 1. Ușă de pivniță așezată orizontal, la nivelul podelei; p. ext. intrare, deschizătură la un beci care se închide cu oastfel de ușă. Cerul tremură ca-n vis Pe chepengul larg deschis. BANUȘ, B. 27. Iese din beci... închide chepengul la loc. CARAGIALE, O. I 267. ♦ Capac așezat orizontal sau înclinat la intrarea în magazia unui vapor sau a unui șlep. Prin deschizătura pătrată... cădea în jos, în șlep, o cutie de lumină cu patru fețe, înconjurată de umbră... Sus vibra cerul albastru în chepengul pătrat. DUMITRIU, B. F. 153. 2. (Rar) Oblon la o fereastră, la un galantar sau la o ușă de prăvălie, care se poate ridica și lăsa vertical. ◊ Loc. adv. În chepeng = putîndu-se ridica și lăsa vertical. Ferestrele catului de sus... întărite cu vergele de fier și cu obloane ce se trăgeau în chepeng. ODOBESCU, S. I 127.

ZĂVORÎ (-orăsc) vb. tr. A închide cu zăvorul, a trage zăvorul: moșnenii... zăvorau ușile de fier și s’așezau cu flintele la metereze (VLAH.).

brazdă (brazde), s. f. – 1. Fîșie îngustă de pămînt tăiată și răsturnată cu plugul. – 2. Răzor, teren însămînțat, terasă. – 3. Bulgăre de pămînt. – 4. Polog. – Mr., megl. brazdă. Sl. brazda (Miklosich, Lexicon, 42; Slaw. Elem., 15, Cihac, Berneker 75); cf. bg., sb. brazda, rus. borozdá. Der. brăzda (var. brăzd(u)i, brezda, îmbrăzda), vb. (a trage brazde: a tăia); brăzdar, s. n. (fierul plugului); brăzdător, s. n. (brăzdar); brăzdătură, s. f. (brazdă); brăzdoi, s. n. (brazdă greșită).

oțel (oțeluri), s. n. – Aliaj de fier cu carbon. Sl. ocelu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 234; REW 183), cf. sb., cr. ocal, slov., ceh. ocel, mag. acél. – Der. oțele, s. f. pl. (cocoș la armele de foc); oțeli, vb. (a transforma fierul în oțel; a căli; refl., a trage la măsea); oțelărie, s. f. (turnătorie); oțelos, adj. (de oțel).

goangă, s.f. – 1. Nume generic pentru insecte. 2. Șină de lemn, utilizată în exploatarea forestieră: „Un mijloc mai perfecționat de deplasare a lemnului la drumul de acces era goanga, care funcționa după principiul șinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai” (Dăncuș 1986). – Formă onomatopeică (MDA).

goangă, gonji, goange, s.f. – 1. (pop.) Insectă, gânganie: „Mai demult n-o fost nici atâtea gongi de picioici...” (Fărcașa, 2013; zona Codru). 2. Șină de lemn, utilizată în exploatarea forestieră: „Un mijloc mai perfecționat de deplasare a lemnului la drumul de acces era goanga, care funcționa după principiul șinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai” (Dăncuș, 1986). – Formă onomatopeică (Șăineanu, DEX, MDA), probabil din gâng, gânganie.

cortină sf [At: STAMATI, D. / Pl: ~ne / E: it cortina] 1 Pânză atârnată spre a acoperi sau a ascunde ceva. 2 (Spc) Perdea de stofă, de catifea etc. prin care se desparte sala de spectacol de scenă și care, prin ridicare sau tragere în părți, marchează începutul unui spectacol sau al unui fragment din acesta, iar, prin lăsare sau tragere spre centru, încheierea lui. 3 (Îs) ~ de fier Perdea de metal care desparte sala de spectacol de scenă și care este folosită, în cazul unui incendiu, pentru a împiedica extinderea acestuia. 4 (Fig; îas)Totalitate a mijloacelor folosite de țările Europei Occidentale pentru a întrerupe relațiile cu țările comuniste.

trecător, ~oare [At: CORESI, EV. 408 / V: (înv) ~iu sm, a / Pl: ~i, ~oare / E: trece + -ător] 1 a Care trece (1) printr-un loc fără a se opri. 2 av (Pfm) Pe scurt Si: fugitiv. 3 smf Pieton. 4 smf Călător (1). 5 a (Înv; d. drumuri) Care trece peste... 6 a (Înv; d. drumuri) Care trece printr-un anume loc. 7 a (Reg; îs) Pod ~ Bac¹ (1). 8 a (Mol) Peste (sau pe) care trece. 9-10 sm, a (Înv) (Persoană) care nu ține seama de o dispoziție, de o poruncă etc. 11 a (Reg; îe) A fi ~ cu vederea A fi îngăduitor Si: iertător. 12 sf (Îrg) Trecere (1). 13 sf (Înv; îe) A-i da (cuiva) ~oare A lăsa (pe cineva) să treacă (1). 14 sf (Ccr) Loc de trecere (1) Si: (reg) trecut¹ (2). 15 sf (Ccr) Construcție amenajată pentru a trece (1) dincolo. 16 sf Cărare făcută de fiarele sălbatice prin pădure Si: (reg) hățaș, tragă¹ (11). 17 sf (Reg) Pârleaz. 18 sf (Reg) Deschizătură îngustă prin care ies oile la muls Si: strungă, (reg) frecătură (2). 19 sf Drum îngust de trecere printre doi munți sau printre două înălțimi Si: pas³, (reg) tarniță (6). 20 sf (Înv) Luntre care servește la transport peste o apă Si: bac. 21 a (D. timp și unități de timp) Care trece (171). 22 a (D. evenimente, lucruri etc.) Care nu durează mult Si: temporar (1), (îvr) temporal² (1). 23 a (Olt; d. persoane) Care îmbătrânește înainte de vreme. 24 sfp (Reg) Corcodușe (1).

METERÉZ s. n. (Mai ales la pl.) 1. Întăritură sau parte dintr-o întăritură militară din trecut. V. baricadă, fortificație. Cei den afară, supt cetate, în metereză, începură a vorovi cu cei den lontru pe taină. N. COSTIN, L. 474, cf. 585. Au stătut pen pregiurul cetățîi cîteva săptămîni de-au făcut meterezuri. NECULCE, L. 109. Au perit în război. . . acolo în medereze, la capul podului. id. ib. 141. Ș-au făcut 2 meteredzi nu diparte unul de altul. id. ib. 332, cf. CANTEMIR, IST. 14. Și au făcut meterez de cară (începutul sec. XVIII). MAG. IST. II, 327/28. Au început a ieși. . . și ienicerimea din meterezuri, iar nemții năvălea asupra șanțurilor (începutul sec. XVIII). ib. IV, 97/11. Vestiții ieniceri pren meterezuri impregiurul cetății Beciului rămas-au robi nemților (cca 1 720). BUL. COM. IST. i. 176. Venit-au și turcii și au făcut meterez în preajma taberei moschicești. AMIRAS, LET². III, 118. Este lucru obișnuit ca oștile lovite în meterezile lor să fie biruite. IST. CAROL XII, 18^r/3, cf. 22^r/14. Au avut meterezuri, palancâ, de copaci clădiți unul pe altul. DIONISIE, C. 232. De la neguțetori cerea. . . salahori pentru facere de șanțuri și de alte metereaze (a. 1 821). REV. IST. II, 390. Turcii. . . să încercară să năvălească și să străbată însuși pînă înlăuntru meterezurilor. CR (1 829), 59¹/22. Apropierea lui este oprită prin redute sau metereze. ib. (1 830), 76²/18. Am trecut Dunărea pe gheață și ne-am așezat în meterezuri. GHICA, S. 16, cf. 18. Dete ocol zidurilor cetății spre a le vizita și înaintă chiar pînă către meterezele englezești. ODOBESCU, S. I, 13, cf. 16, III, 564. Un obuz trăzni în meterezuri. MIRONESCU, S. A. 121. Copacii fură așezați de o parte și de alta a drumului, ca niște metereze. CAMIL PETRESCU, O. I, 550, cf. ARGHEZI, C. O. 180. Bun meterez că-și făcea, Flinta-n Bîca că-ndrepta. ȘEZ. II, 77. ◊ Fig. Obrăznicia. . . meteriz obrazului făcînd. CANTEMIR, IST. 311. ♦ P. gener. (Rar) Întăritură la stîlpii unui pod. Rîul Doamnei. . . poartă sloiuri mari de gheață, butuci groși și-i aruncă de meterezele podului. DELAVRANCEA, S. 5. 2. (Învechit) Parapet (la partea superioară a zidurilor și turnurilor de apărare ale unei cetăți); crenel. Au intrat în m[ănă]stire, în ziduri, țiindu-se la metereze cu tunuri mai mici. DIONISIE, C. 173. La vreme de nevoie să se poată apăra din cetate prin meterezuri. DRĂGHICI, R. 165/4, cf. POLIZU. Așezați-vă toți pe la metereze. NEGRUZZI, S. I, 171. La metereze! La metereze! Să dați în carne ! BOLLIAC, O. 145, cf. ALECSANDRI, T. 1 505. Scena se petrece la poalele unei stînci păduroase, pe care o încunună un castel feodal cu turnuri și cu metereze. ODOBESCU, S. III, 59. În zile de neliniște și de năvăliri, trăgeau plugul sub șopron, zăvorau ușile de fier și s-așezau cu flintele la metereze. VLAHUȚĂ, R. P. 101. Un zid simplu, cu meterezuri la colțuri, apără. . . mănăstirea. IORGA, C. I. II, 22. Zidul mergea în patru laturi, avînd la colțuri turnulețe rotunde cu meterezuri. SADOVEANU, O. X, 86, cf. XVIII, 146. Zidul dinspre apus al fabricii fusese lovit pe alocuri de bombe și așa, zimțat, părea un meterez. T. POPOVICI, S. 377. ◊ Fig. Peste vîrfuri de plopi și de sălcii se bolovăneau nori negri, ziduind zăvorît zarea cu spăimoase metereze zimtate. CAMIL PETRESCU, A. R. 5. - Pl.: metereze și meterezuri, (învechit, m.) meterezi. – Și: (învechit) meterís (CANTEMIR, IST. 14), meteriz, mederéz s. n. – Din tc. meteriz.

FIER (pl. fiare) sn. 1 💎 Metal de coloare cenușie-albăstrie, foarte ductil și maleabil, de o importanță considerabilă prin aplicațiunile sale; prin acțiunea cărbunelui se poate transforma în fontă (tuciu) sau oțel; expus la umezeală, se acopere cu un strat de rugină: tare ca ~ul; proverb: bate ~ul cît e cald 👉 BATE; proverb: ~ul rău, cît să-l bați, e de geaba PANN., dintr’un lucru rău, din cineva cu apucături rele, nu poți scoate nimic bun; Fig.: a-i da un ~ ars prin inimă, a-l cuprinde fiori, a i se strînge inima de spaimă ¶ 2 familiar Braț de ~, mînă de ~, braț vînjos, mînă tare, om care, prin strășnicia sa, face pe alții să-i simtă puterea; inimă de ~, tare și nesimțitoare ¶ 3 🚜 Fierul lat, partea plugului numită mai adesea „brăzdar”; fierul lung, cuțitul de oțel sau de tuciu al plugului care taie brazda și înlesnește astfel lucrarea brăzdarului (👉 PLUG) ¶ 4 Mașină de călcat (🖼 2092) ¶ 5 🚝 Drum de ~, drum pe care sînt așternute șine de fier paralele și pe care circulă vagoane trase de locomotive; prin ext. însuși mijlocul acesta de locomoțiune: a plecat cu drumul de ~ ¶ 6 Vîrsta sau epoca de ~, timp de corupțiune, de cruzime și de barbarie care, după poeți, cinstitue ultima stare a omenirii primitive; epocă în care oamenii înlocuiesc bronzul prin fier în fabricarea armelor și uneltelor lor ¶ 7 pl. Cătuși, lanțuri, obezi: a băga în fiare ¶ 8 🌿 IARBA-FIARELOR sau IARBA-FIERULUI, o iarbă care, după credința poporului, are puterea să deschidă ori-ce lacăt, să sfarme ori-ce cătuși; numele unei plante ierboase, cu flori albe-gălbui (Vincetoxicum officinale) (🖼 2093) [lat. fĕrrum].

goángă, gonji, goange, s.f. 1. (pop.) Insectă, gânganie: „Mai demult n-o fost nici atâtea gongi de picioici...” (Fărcașa, 2013; zona Codru). 2. Șină de lemn, utilizată în exploatarea forestieră: „Un mijloc mai perfecționat de deplasare a lemnului la drumul de acces era goanga, care funcționa după principiul șinelor, doar că acestea nu erau din fier, ci din lemn; trunchiul glisa, fiind tras de cai” (Dăncuș, 1986). – Formă onomatopeică (DEX, MDA).

†CATARGĂ (pl. -ge) sf. 1 ⛵ ‡ Galeră: sosind cu cătărgile supt Țarigrad VARL.; Rob la Turci pe marea aibă, Să-mi tragi ziua la ~; Să-mi tragi catarga pe uscat și noaptea cu fier legat TOC. ¶ 2 ‡ Pedeapsă cu trimiterea la galere: nice boiarii nice feciorii lor nu se vor certa cu catarga sau cu ocna PRV.-MB. ¶ 3 Trans. CĂTARGĂ, CĂTARCĂ, sanie mai mică cu care oamenii își aduc lemne din pădure în timpul iernii VIC. [gr.-biz. κάτεργου].

CLEMPUȘ (pl. -ușuri) sn. 1 Mold. Bucată de fier, cîrligul imobil de la încuietoarea ușii pe care cade clampa (🖼 1288): trase drugul cel gros, desfăcu ~urile de fier și oamenii intrară (SAD.) ¶ 2 Trans. Mic pociumb de care se leagă priponul (FR.-CDR.) [cleampă].

CUSTURĂ (pl. -turi) sf. 🔧 1 Limbă de cuțit, asemenea unei dălți, mai adesea de formă dreptunghiulară, cu tăișul la capătul de jos întrebuințată la diferite unelte: la masa de tras doage, la strung, la rîndea, etc. (🖼 1719) ¶ 2 Fierul coasei ¶ 3 Pînza ferestrăului de la joagăr ¶ 4 Unealtă cu care se retează stupii (🖼 1720) ¶ 5 Cuțit fără mîner; cuțit cu mîner de lemn ¶ 6 Cuțitul cizmarului (🖼 1721) ¶ 7 Maram. Briceag ¶ 8 F Cuțit prost, netăios, stricat: își rădea barba cu o ~ de briciu făurită de el (SAD.) ¶ 9 Băn. Maram. 🌐Colină ce are forma unei custuri; rîpă prăpăstioasă [apare și în unele limbi slavice; probabil e împrumutat de la Români].

ARMA vb. tr. 1. a introduce un cartuș în camera de tragere a unei arme. 2. a fixa armătura de fier a unei construcții de beton armat. ◊ a consolida cu o armătură o piesă, o galerie de mină. 3. (mar.) a echipa o navă cu cele necesare plecării în larg. ◊ a introduce ramele unei ambarcații în furcheți. (< fr. armer, it., lat. armare)

ciocoroi sn [At: VICIU, GL. / Pl: ~oaie / E: bg чекур „cracă” + -oi] (Reg) 1 Cârlig de fier cu coadă de lemn cu care se trag lemnele. 2 Unealtă cu care, la plutire, se scot lemnele din apă.

ATRAGE, atrag, vb. III. Tranz. 1. A trage spre sine, a aduce la sine. Magnetul atrage fierul. ◊ Refl. Electricitățile de sens contrar se atrag. ♦ A determina pe cineva să vină sau să se ducă undeva. ◊ Expr. A atrage atenția (cuiva) = a face ca atenția (cuiva) să se îndrepte într-o anumită direcție; a face atent. 2. A aduce după sine, a avea drept consecință. 3. A exercita o atracție asupra cuiva. ♦ Fig. A ademeni, a ispiti. [Perf. s. atrăsei, part. atras] – Din a³ + trage (după fr. attirer).

toácă (oa dift.) f., pl. e (d. a toca; it. tocco, pv. cat. toc, sp. pg. toque. D. rom. vine ung. tóka). Scîndură sonoră în care se bate cîteva minute cu doŭă cĭocane de lemn dimineața și pe la 4 după amează în ainte de a începe să se tragă clopotele la biserică. (E și o toacă de fier). Fig. Uscat ca toaca se zice despre un om uscățiv de felul luĭ. Pe la toacă, pe la 4-5 după amează vara (saŭ pe la 3 ĭarna), cînd se toacă la biserică. Iron. A ști și toaca’n cer, a ști toate.

ATRAGE, atrag, vb. III. Tranz. 1. A trage spre sine, a aduce la sine. Magnetul atrage fierul. ▭ Prezența lui în fața magazinului a atras mulți clienți. SAHIA, N. 109. ◊ Refl. reciproc. Electricitățile de semn contrar se atrag. ♦ A determina (pe cineva) să vină sau să se ducă undeva. L-a atras într-o cursă. ▭ Colonii de lumi pierdute... Sînt atrase în viață de un dor nemărginit. EMINESCU, O. I 132. [Arcașii] la fugă se gătesc, Cercînd s-atragă leșii din tabără afară. ALECSANDRI, P. III 221. ◊ Expr. A atrage atenția (sau luarea-aminte) a cuiva = a face ca atenția cuiva să se îndrepte într-o anumită direcție, a face pe cineva atent. Numai după ce n-a mai rămas nimic pe fundul de lemn... lelea Ileana a crezut venit momentul să atragă luarea-aminte a lui Moș Vasile. SADOVEANU, N. F. 126. Tu îmi vei răspunde că e bine... Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară. EMINESCU, O. I 137. ♦ Fig. A ademeni, a ispiti. Romanii au venit în Dacia atrași de faima acestor mine. BOGZA, Ț. 61. Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I. 136. 2. A aduce după sine, a avea drept consecință. Condamnarea penală atrage după sine destituirea din funcție. ◊ Fig. Mi-am atras neplăceri. 3. A exercita o atracție asupra cuiva. Istoria mă atrage. – Formă gramaticală: part. atras.

IVĂR, ivăre, s. n. 1. Zăvor. Poarta înaltă e de fier, încuiată cu ivăre groase pe dinăuntru. STANCU, D. 136. Trase ivărul ușii și se duse pușcă la gard. DELAVRANCEA, H. T. 153. Trage ivărul și deschide. CARAGIALE, la TDRG. 2. Clanță. Aș! abia ți-ai întins mîna, sare ivărul la ușă, E-un congres de rubedenii, vreun unchi, vreo mătușă. EMINESCU, O. I 155.

MĂNUNCHI s. n. I. 1. Cantitate de fire de grîu, de secară etc. pe care le apucă cu mîna și le strînge în palmă secerătorul pentru a le tăia, (regional) m î n u n ă, v î s l ă; grămadă de fire de păioase sau de iarbă secerate sau cosite, reprezentînd de obicei cantitatea care cade dintr-o dată sub seceră sau sub coasă, ori cantitatea care se poate cuprinde o dată cu palma deschisă, (popular) m î n ă, p o l o g. Orzul. . . trebuie lăsat în mănunchiuri sau în brazde (polog) să se uște. economia, 51/26, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Grîul dă puțină roadă și mănunchii trebuie să steie. . . nestrinși în snopi. I. IONESCU, C. 35/22. [Hrișcă] o lăsăm în brazde ori în mănunche ca să se usuce pe lan. id. ib. 168/25. Duceți pe Sura la grajd și-i dați un mănunchi de fîn. NEGRUZZI, S. III, 195. Coasele fulgerau prin grîu, îl retezau din fața pămîntului, îl culcau pe vergelușe și-l așezau în mănunchiuri pe loc. SANDU-ALDEA, U. P. 158. Mănunchi sau mănunche, mînună ori vîslă, e cît poate coprinde secerătorul cu mîna. I. CR. III, 291. Un secerător, tot tăind mănunche, trebuie să le așeze la spatele sale. PAMFILE, A. R. 119. Din mai multe mănunchiuri se alcătuiește o pală și din pală se face snopul. id. ib. 121. Am deprins a dormi cu capul pe un mănunchi de iarbă. SADOVEANU, O. VI, 520. Îndoite stau, din bete, Parcâ-ar merge în genunchi, Și tot culcă în mănunchi, Spicele ca niște plete. D. BOTEZ, R. S. 86. Cu dreapta îmi secera, Cu stîngă mânuchi făcea. TEODORESCU, P. P. 150, cf. 155. Mă duceam pă lîngă rîu La mîndră holdă de grîu, Mă plecai mârunchi să tai, Grele durori mă luai. ȘEZ. XIX, 73, cf. ALR II 5 210/53, 64, 95, 279, 284, 316, 346, 876. ♦ (Adverbial) Unul lîngă altul. V. c i u c u r e. Copilul mai vîrstnic astfel ne spuse Cum stam lîngă vatră mănunchi. BLAGA, L. U. 154. ◊ F i g. Frumusețea soarelui. . . se prevestea prin mănunchiurile lui de raze. GÎRLEANU, L. 17. Mașina zvîrlea în dreapta și în stîngă mănunchiuri de scîntei ce râspîndeau lumină în bezna nopții. REBREANU, NUV. 95. Pe cerneala apei, vapoarele aruncă mănunchiuri de lumini care sparg întunerecul. STANCU, U.R.S.S. 206. ♦ (Regional) Grămadă alcătuită din mai multe mănunchiuri (I 1) de grîu secerat sau cosit cu coasa prevăzută cu cîrlig și greblă. Grîul secerat se pune în mănunche. DAMÉ, T. 56. Mai multe mîini alcătuite la un loc se numesc mănunchi sau mărunchi. PAMFILE, A. R. 121, cf. PRIBEAGUL, P. R. 73. ♦ (Regional) Snop de strujeni (Furcenii Vechi-Tecuci). ALRM SN I ,h 81/605. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Buchet (de flori). Veț lua munuchiu de isop. biblia (1688), 47²/32. Cînd s-au despărțit, fata i-a dat băiatului un mănunchi de viorele. CARAGIALE, O. II, 295. Puse seara la capul fiecărui din ei cîte un mănuchi de flori. ISPIRESCU, L. 20, cf. 17, 39. Mîna dreaptă cu un mănunchi de flori, înconjoară și mîngîie grumazul unui cerb. ODOBESCU, S. III, 57. Tot norodul era de față cu mănuchiuri de flori. DELAVRANCEA, S. 100. Una dintre fete – cea mai isteață – ia un mănunchi, adecă o legăturiță de busuioc uscat. MARIAN, S. R. I, 77. Pe măsuța din mijloc se vedeau. . . mănunchi de gălbioare și indrișaim. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 81.Ieri am găsit pe banca solitară Din parc, un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. Grădinarul. . . aduna florile cele mai frumoase și, după ce le făcea mănuchi, le ducea împârătiței. POPESCU, B. III, 34. ◊ (În context figurat) Țara noastră este un mănunchi de flori cu miresme și culori variate. CONTEMP. 1953, nr. 376, 3/3. ◊ F i g. (Adverbial) Viața mea. . . S-o strîng mănunchi. CAZIMIR, L. U. 58. ♦ (Rar) Inflorescență, floare (compusă). Garoafa rîde-n soare cu roșul ei mănunchi. MACEDONSKI, O. I, 117. ♦ (Rar) Tufă. Vîntul. . . apleacă mănunchiurile înalte ale cimbrului sălbatec. GÎRLEANU, L. 111. 3. F i g. Grup restrîns de elemente de același fel, constituind o unitate sau o selecție.(Predomină ideea numărului restrîns) Cu mănunchiul acest de oameni lovi cu iuțală mare pre vrăjmașul. GT (1 838), 42/20. Căminarul avea un mănunchi mic de principii sănătoase și nici o subtilitate ori complicație sufletească. CĂLINESCU, E. 21. Aspirațiile entuziaste ale mănunchiului de muzicieni ce-l înconjura. V. ROM. august 1961, 141. b) (Predomină ideea de unitate, de coeziune ; adesea construit cu verbe ca „a uni”, „a strînge”) Împrăștiați de nevoi, uniți însă într-un singur mănunchi sufletesc. . . VLAHUȚĂ, ap. CADE. Iată deci un mănunchi întreg de cauze importante. GHEREA, ST. CR. III, 80. Poezia nu avea altă menire decît. . . a uni într-un mănunchi toate acele energii care se risipeau zadarnic în toate părțile. PETICĂ, O. 428, cf. PUȘCARIU, L. R. I, 170. (Adverbial) Și tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, B. 14. c) (Predomină ideea de selecție) Un mănunchi de soli ai artei populare ruse. CONTEMP. 1953, nr. 369, 1/2. O mînă pioasă a cules din opera lui acest mănunchi de poezii. V. ROM. februarie 1 957, 205. 4. (Bot.; Bucov.) Splinuță (Solidago virga aurea). Cf. DDRF, PANȚU, PL. II. (Învechit și regional) Mîner (al unei unelte, arme etc.), coadă, plăsea. Aveau la cap coifuri vărsate și pavețe găunoase cu mânunchiurile mari și sulițe. HERODOT (1 645), 388. Au vîrît și munuchiul după ascuțit. BIBLIA (1 688), 175¹/57. Smulgîndu-ș apoi săbioara luce Mânunchiu la pămînt, vîrv la piept aduce. BUDAI-DELEANU, Ț. Au găsit [o piatră], . . în chipul unui topor și avînd încă la un capăt și o bortă prin care. . . putea pune mînunche. DRĂGHICI, R. 53/22. [Ghioagele] erau subțiri în mănunchi, groase și ghintuite cu cuie la capătul opus. HASDEU, ap. TDRG. Umbrelele sînt mai toate cu mănunche lunge, – de cele scurte abia văzurăm cîteva. F (1 870), 214. Calu-i ud de sînge pînă la genunchi, Pala-i roș văpsită pînă la mănunchi. ALECSANDRI, P.146. Cu dreapta ridică pumnalul Luciu și, pînâ-n mănunchi, adine îl ascunde sub coaste. COȘBUC, AE. 42. Fierul coasei se numește custură . . . iar mîna cu care se îndreptează coasa, mănunchi sau mîner. DAMÉ, T. 37. Din cornul de berbece fac agricultorii din Moldova mănunche la cosoare și cuțite. PAMFILE, I. C. 62. Briceagul are un mănunchi și o limbă. id. ib. 116, cf. 141. Fierăstraiele de mînă cu punte . . . cari au o coadă, mîner sau mănunchi și o punte obicinuit de fier, care ține pînza întinsă. id. ib. 122. Întinse mîna și trase dintr-un colț două junghiuri cu mănunchele frumos lucrate. SADOVEANU, O. V, 507. Săbioară Ghemuită, ghem făcută, Adus vîrfu la mărunche. GRAIUL, I, 52, cf. I. CR. 226, ALR I 917, ALR II 3 972, 4 929, 5 023, 5 043, 6 613, 6 639, 6 640, 6 650. Mărunchi la răzuș. ALR II 6652/141, cf. 6 653, 6 661, 6 662, 6 664. Mînunchiu di la clește. ib. 6 700/284. ◊ (În context figurat) Căuta. . . înlăontrul Evropii să între și toate părțile apusului supt mănunchiul săbiei sale să puie. CANTEMIR, HR. 286. ♦ (Rar) Gîtul viorii. Cf. DDRF, TDRG. - Pl.: mănunchiuri și (regional) mănunche, (rar, m.) mănunchi. – Și: (regional) mănúnche, mănúchi, mărunchi, mărúnche, mînúnchi, (învechit și regional) mînunche, mînúchi, (învechit, rar) munúchi s. n. – Lat. manuclus.

HIDOS, -OASĂ, hidoși, -oase, adj. (Despre imagini vizuale) Foarte urît, dezgustător la vedere; hîd, slut, scîrbos. Pe figura lui, zbuciumul patimilor și furtunele inimei n-au tras încă brazda lor hidoasă. HOGAȘ, DR. II 189. Un monstru părea, fiară, un tip întunecos, Cum nu-i pe lumea noastră nimica mai hidos. COȘBUC, P. II 183. Năluci hidoase Viteaza mamă-n gîndu-i vedea și iar vedea. ALECSANDRI, P. III 244.

ZDRAVĂN, -Ă, zdraveni, -e, adj. 1. (Despre oameni sau despre părți ale corpului lor) Voinic, puternic, vînjos, viguros. Oamenii îl priveau: erazdravăn.Pîrvu,măcar că-l supsese boala. DUMITRIU, N. 89. Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. Bre... ian privește, a ridicat copacul subțioară... Zdravăn e, bată-l codru! ALECSANDRI, T. I 448. Ticăitul boier răcnea cît putea, vrînd să se împotrivească; dar ce puteau bătrînele lui mini împotriva acelor patru brațe zdravene care-l trăgeau! NEGRUZZI, S. I 156. ♦ (Adverbial) Cu putere, tare; voinicește. Apăsa zdravăn fierul în pămînt. DUMITRIU, N. 146. Ține-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor. CREANGĂ, P. 220. Căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, N. 42. 2. Sănătos, teafăr; întreg, neatins, nevătămat (la trup sau la minte). Las’ că știu eu de cînd e bolnavă... O văzui azi zdravănă pe uliță. DUMITRIU, N. 232. În două săptămîni e zdravăn ca mine și ca dumneata. C. PETRESCU, C. V. 206. Era o idră, adecă o scorpie grozavă, care locuiește în smîrcurile de pe-acolo, de unde iese și nimic nu scapă zdravăn din ce întîlnește în calea ei. ISPIRESCU, U. 34. Grije să n-ai: sînt toți foarte cuminți și zdraveni. CARAGIALE, O. VII 28. De trînteli mii pe jos, Zdravăn n-am nici un os. Cap, picior, mină, cot: Vînătă-s peste tot. TEODORESCU, P. P. 282. Ba nu ți-oi da pe negrul, Cît mi-o fi zdravăn capul. id. ib. 628. ◊ Expr. A nu fi zdravăn (la cap) = a nu fi în toate mințile, a nu fi întreg la minte. Da ce, mă, nu ești zdravăn? Ce să-ți dau eu să mănînci, acum, la miezul nopții? ISPIRESCU, la TDRG. 3. (Pe lîngă nume de obiecte, intensifică diferitele lor calități) Mare, puternic, solid, rezistent. Un om posomorit.. i-a tras o palmă zdravănă. GALACTION, O. I 87. Închisei și înțepenii ușa pe dinlăuntru cu un par zdravăn. HOGAȘ, M. N. 86. Porunci să facă un foc zdravăn și... puseră căldarea cu laptele pe foc. RETEGANUL, P. III 24. Cumpără două belciuge și un lăcătoi zdravăn. CREANGĂ, P. 321. Nici chiar troncătul de zdraveni bolovani în rostogol Nu-ngrozesc ca uriașul ce s-arată crunt la lume. ALECSANDRI, P. III 238. (Adverbial) Mult, din plin. Îl îndeamnă gînduri absurde: să intre într-un restaurant, să se așeze la masă, să mănînce zdravăn și pe urmă să spună că a uitat punga acasă. C. PETRESCU, C. V. 136. Radu mănîncă zdravăn, nu se încurcă, iar mă-sa se-ngrașă privindu-l. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. Aho! car nebun, aho! Cînd te-oi încărca zdravăn cu saci de la moară ori cu fin din țarină, atunci să mergi așa. CREANGĂ, P. 41. – Variantă: zdreavăn, -ă (ALECSANDRI, T. 656) adj.

colță sf [At: VICIU, GL. / Pl: ~țe / E: nct] (Reg) Furcă de fier pentru fân cu coarnele strâmbe în jos, cu care se trag paiele din jireadă.

DRUG sm. 1 Par gros de lemn sau vergea groasă de metal: venea rotarul poștiei călare, aducînd un ~ de lemn la spinare (I.-GH.); mîinile le simțeam ca niște ~i de fier (DLVR.) ¶ 2 Par gros cu care se închide, se zăvorește ceva: trase zăvorul și ~ul de lemn care o închidea (NEGR.) ¶ 3 🚜 Par cu care se leagă fînul, cînd se aduce cu carul din cîmp (RV.-CRG.) ¶ 4 🔧 Fie-care din cele două lemne lungi ale loitrei carului în care sînt înfipte spetezele, carîmb ¶ 5 🔧 Varga de fier înfiptă perpendicular la mijlocul mînerului sfredelului ¶ 6 Cerbicea jujeului ¶ 7 ⛓ Fie-care din cele două tălpi ale trupului războiului de țesut, sprijinită fie-care pe cîte două picioare ¶ 8 Ⓕ A o ținea ~, a se ținea ~ de ceva, a nu se lăsa de ceva: avea de gînd să o ție ~ înainte (GN.) [srb. drug < vsl. dragŭ].

VEDEA, văd și (regional) văz, vb. II. I. 1. Tranz. A percepe cu ajutorul văzului. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, V. 41. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet. COȘBUC, P. I 95. Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. ◊ (Cu subiectul «ochii») Ce-mi văzură ochii! Verișoara cu Pîlciu! Închiși într-un dulap! Prin întuneric! ALECSANDRI, T. 58. ◊ Expr. A vedea lumina zilei v. lumină. A nu avea ochi să vezi pe cineva v. ochi (I 1). A nu-și (mai) vedea capul de... v. cap¹ (II). A nu vedea lumea înaintea ochilor v. ochi (I 1). Cînd mi-oi vedea ceafa v. ceafă. A vedea stele verzi v. stea (II). Cum te văd și mă vezi = evident, clar, sigur. A vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva v. apă (2). ◊ Absol. Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe linia ferată. STANCU, D. 125. S-a stîrnit un vifor cumplit... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. I 143. Băiatul meu... nu vede tocmai bine de un ochi. ȘEZ. IV 231. (Expr.) Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) v. ochi (I l). N-aude, n-a vede, n-a greul pămîntului v. auzi (1). A vedea ca prin ciur v. ciur. Văzînd și făcînd v. face (VI 1). A nu vedea de nas v. nas. ◊ Refl. Am un lup cu ochii sfecliți, de te vezi printr-înșii (Oglinda). GOROVEI, C. 256. ◊ Refl, pas. Parcă-i oaste Cum se văd în șir pe coaste Sutele de clăi. COȘBUC, P. II 16. Se vedeau nemișcați doi ochi de jaratec. EMINESCU, N. 23. Printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. reciproc. (Cu pronunțare regională) A fost o seară și o parte din noapte o negură atît de deasă, că nu se putea videa om cu om la un pas. ALECSANDRI, S. 240. ◊ Refl. impers. Ia mai dă-te oleacă pe jos, pînă se mai vede. CREANGĂ, O. A. 125. Slab că se vedea printr-însul. RUSSO, O. 48. Răsai, lună, mai degrabă, Să se vadă prin livadă. HODOȘ, P. P. 50. 2. Tranz. A fi de față la desfășurarea unui eveniment, a unei întîmplări; a asista, a fi martor. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, P. 119. Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite, Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Refl. impers. Nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. 3. Tranz. A se convinge de ceva cercetînd, examinînd (cu oricare din simțuri sau pătrunzînd cu mintea). Mă pipăia la braț ca să-mi vadă bătaia vinelor. GANE, N. II 116. Mă duc să văd, nu mi-a picat ceva la turbincă. CREANGĂ, P. 300. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsec. NEGRUZZI, S. I 49. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații și să vedem ce a făcut în acești optsprezece secoli. BĂLCESCU, O. II 11. Uită-te de vezi paingul în umbrita sa chilie. CONACHI, P. 269. Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. Vedea limpede în gîndul boierului. SADOVEANU, O. VII 63. ◊ Refl. impers. La treabă se vede omul ce poate. CREANGĂ, O. A. 189. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. Cînd mă văd în prada sorții, Plîng. COȘBUC, P. I 265. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Cînd se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, O. II 12. 5. Tranz. A întîlni pe cineva. Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine. EMINESCU, O. I 92. Hei!... bine v-am găsit, bine v-am văzut, cinstiți boieri și cavaleri de toată mîna, și mai mari și mai mijlocii și mai mici. ALECSANDRI, T. 95. ◊ Refl. reciproc. Dar poate or ști alții cu care soția dumitale s-a văzut după aceea. SADOVEANU, B. 199. Feciorii craiului și fetele împăratului nu se văzuse niciodată. CREANGĂ, P. 183. La liberarea lui din închisoare și din armată el a devenit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des. GHICA, S. A. 140. ◊ Expr. Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut, la plecare. Sărutînd-o pe frunte, îi zise... Să ne vedem sănătoși! ISPIRESCU, L. 18. Adio – să ne vedem sănătoși. ALECSANDRI, S. 47. ♦ A vizita. N-ar fi oare păcat să nu văd la Moscova tot ceea ce cred eu că se poate vedea în timpul ce ne este hărăzit să-l petrecem aici? STANCU, U.R.S.S. 53. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinții și apoi m-oi întoarce ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. 6. Intranz. (Mai ales la imperativ) A avea grijă, a se îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). Vezi de găini, să nu se culce flămînde, și scoală pe argat. SADOVEANU, B. 31. O ține pe lîngă casă, să-i vadă de copii. REBREANU, I. 15. Ne ducem să vedem de boi și de sanie, și-om da pe la tine mai acuși. MIRONESCU, S. A. 34. ◊ Expr. A-și vedea de treabă = a se ocupa de treburile personale; a nu se amesteca în treburile altora. Da ce vrei, mări Cătălin? Iadu-t’ de-ți vezi de treabă. EMINESCU, O. I 174. Pînă vaca-o paște iarbă, Hai să ne vedem de treabă. TEODORESCU, P. P. 342. A(-și) vedea de coada măturii (sau de fuse și mosoare) = a se ocupa de treburile casei, ale gospodăriei. Șezi acasă... răspunse împăratul, de vezi de coada măturii. ISPIRESCU, L. 14. Șezi acasă de-ți vezi de fuse și mosoare. id. ib. 14. A-și vedea de drum v. drum (2). ♦ (Numai la imperativ, servind ca îndemn sau ca avertisment) Bagă de seamă, fii cu grijă. Vezi de te silește că, uite, avem oaspeți. SADOVEANU, O. I 44. Amice, vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. ◊ (Cu valoare de interjecție, pentru a atrage atenția asupra celor ce urmează) Vezi, de-atunci eu alergai, lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul. CREANGĂ, P. 91. Ei, vezi, mă rog, ce nătărău. DONICI, F. 78. ♦ Tranz. (Popular) A ajuta. Să îngrijească de noi, Să ne vază la nevoi. TEODORESCU, P. P. 141. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, P. 100. ♦ A avea în posesie; a poseda. Prepeleac... se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dînsul. CREANGĂ, P. 49. Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. EMINESCU, O. P 46. II 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a observa. Unde văd că nu sînt binevenit, mă retrag. DUMITRIU, N. 37. Se bucura văzînd emoția lui Titu. REBREANU, R. I 54. Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană... trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. ◊ Expr. Ce să vezi (sau ce să vadă), formulă expletivă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. Cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său. ISPIRESCU, L. 8. Cînd se uită mai bine, ce să vadă? CREANGĂ, P. 147. ◊ Absol. Dumneata, moșule, cum vedem noi, cauți pricină. CREANGĂ, P. 82. ♦ A lua în considerare; a considera, a socoti. Tu vezi ce sînt eu astăzi, iar nu ceea ce am fost. ALECSANDRI, T. II 123. Pe care îl voi vedea cu mai multă plecare către învățătura lucrurilor celor bune... DRĂGHICI, R. 60. ◊ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat. Om așezat și foarte bine văzut de toată obștea. CARAGIALE, S. 67. 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. Nu văd ce rost au toate întrebările astea. BARANGA, I. 186. Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. Am avut prilej a vedea și a ne dovedi nepotrivirea doctrinilor nouă a limbii cu firea duhului, cu nevoile și cu obiceiurile neamului. RUSSO, O. 79. ♦ A imagina, a-și închipui; a interpreta. Prea vede însă lucrurile în negru. BARANGA, I. 182. Așa am văzut eu lucrurile și cred că le-am văzut bine. C. PETRESCU, C. V. 107. ◊ (Intranz., în expr.) A vedea departe = a prevedea. Poate, dar azi tot el stă mai bine ca noi toți! Asta înseamnă, că a știut să vadă departe. DEMETRIUS, C. 12. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. Cel mic se vedea a fi mai isteț decît cei doi mai mari. ISPIRESCU, L. 313. De treabă tînăr se vedea acela. DRĂGHICI, R. 8. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (sau lucrul) = e probabil, pesemne. De ce nu vrea să-i spună ei ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Se vede lucru că și moș Nichifor era făcut pe drumuri. CREANGĂ, P. 112. Se vede că ești născută în codru. – Ai ghicit. ALECSANDRI, T. I 432. – Perf. s. pers. 1 pl. și: (învechit) văzum (EMINESCU, O. I 208).

inel n. 1. cerc de fier pentru legat: inel de lanț; 2. inel de metal ce se poartă în deget; tras printr’un inel, delicat, foarte subțire de talie. [Vechiu-rom. înel = lat. ANELLUS].

rugină f. 1. oxid ce se formează pe fierul sau oțelul expus la umezeală; 2. pușcă sau custură veche: trei rugini el îi trăgea POP.; 3. boală de putregiune a grâului; 4. fig. cauză de distrucțiune morală, vechime mare: rugina secolelor; 5. fam. tombateră (cf. ruginit 4); 6. Bot. pipirig. [Lat. AERUGINEM].

compas sn [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~uri / E: fr compas, ger Kompass] 1 Instrument de măsură și de trasare a cercurilor sau a arcelor de cerc, format din două brațe articulate, prevăzute la capete cu un vârf și cu un dispozitiv de desenat (creion, trăgător, cretă etc.). 2 (Îs) ~ul dulgherului Compas (1) (mare) de lemn sau de fier Si: capră, cercălău, pas(nic), țărcălan. 3 (Îs) ~ cu balustru Compas (1) cu care se trag cercuri mici. 4 (Îs) ~forestier Metru alergător de forma unui compas cu care se măsoară lungimea lemnelor. 5 Cutia în care se ține compasul (1) și accesoriile lui. 6 (Mar; rar) Busolă. 7 (îe; fam) A-și pierde ~ul A se zăpăci.

A ATRAGE atrag tranz. 1) A trage spre sine; a face să vină spre sine (printr-o acțiune materială). Magnetul atrage fierul. 2) A face să adere (la ceva sau la cineva). 3) A determina prin diverse mijloace să participe la o acțiune; a antrena. ◊ ~ atenția (cuiva) a) a face pe cineva să-și concentreze atenția asupra cuiva sau a ceva; b) a face în prealabil atent; a preveni. 4) A face să simtă o atracție. Pictura îl atrage mult. 5) fig. A face să fie cuprins de uimire și admirație; a fermeca; a fascina; a încânta; a vrăji. Marea mă atrage mereu. 6) A avea drept consecință. [Sil. a-tra-] /a + a trage

1) bálă f., pl. e (lat. pop. billa, vită de tras, de unde s’a făcut belă, beală, bală, ca pară, din pĭra). Vest. Rar. Fiară, dihanie, monstru.

cioflâng, -i, (cioflânc, cifling), s.m. – Cui de fier care se bate în butuc și de care se leagă lanțul cu care se trage bușteanul la vale (Gh. Pop 1971: 84): „Ca să poți lua laptele, înfoci nouă limbi de cioflânci. Le-nfoci în foc mare și le duci la tăietor. Și acolo le bați în tăietor și zâci: Io nu bat în tăietor cioflâncurile. Le bat în vacă” (Bilțiu 2001: 146; Petrova). – Din germ. Schiebling „bară de metal”, prin săs. Schivlänk (Drăganu cf. DER), dial. Tschuflink „instrument de ghidare / direcționare” (Țurcanu).

răstav n. 1. în tipografie, bucăți de fier cu cari se strâng literele în presă; 2. unealtă la răsboiul de țesut; 3. fig. cadru. [Tras din slav. RASTAVITI, a separa].

cioflâng, cioflângi, (cioflânc, ciflâng, cifling), s.m. – (reg.) 1. Cârlig, ic de fier (Memoria, 2004). Cui de fier care se bate în butuc și de care se leagă lanțul cu care se trage bușteanul la vale (Gh. Pop, 1971: 84): „Ca să poți lua laptele, înfoci nouă limbi de cioflânci. Le-nfoci în foc mare și le duci la tăietor. Și acolo le bați în tăietor și zâci: Io nu bat în tăietor cioflâncurile. Le bat în vacă” (Bilțiu, 2001: 146; Petrova). 2. Umflătură, excrescență: „I s-o făcut la pticior un cioflânc” (Faiciuc, 2008; Dragomirești). – Din germ. Schiebling „bară de metal”, prin săs. Schivlänk (Drăganu, cf. DER; Scriban, MDA). Cuv. rom > magh. csafling, csopling (Scriban).

LINIE s. 1. (rar) liniament. (A tras cîteva ~ paralele.) 2. linie frîntă = zigzag. 3. (TEHN.) riglă, (Transilv.) lineal. 4. dungă, vargă, (pop.) vîrstă, (reg.) șar, (prin Ban. și Transilv.) șargă, (Mold. și Bucov.) vîrcă. (O țesătură cu ~ii.) 5. dungă, (Transilv. și Ban.) ștraif. (A tras o ~ la prispa casei.) 6. liniuță. (~ la un termometru.) 7. linie-ferată = cale-ferată, drum-de-fier, (pop.) șină, (Transilv., Bucov. și Ban.) ștrec. (Se deplasează pe ~.) 8. trăsătură, (înv.) trăsură. (Din cîteva ~ii i-a făcut portretul.) 9. trăsătură, (înv.) trăsură, (fig.) tăietură. (O ~ elină a nasului.) 10. siluetă, talie. (Are o ~ zveltă.) 11. itinerar, traseu. (~ aeriană București-Belgrad.) 12. cale, direcție, sens. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 13. direcție, orientare, sens. (~ urmată într-o acțiune.) 14. descendență, filiație, succesiune. (Urmaș în ~ bărbătească.) 15. limită, margine. (S-a oprit la ~ satului.)

cioflâng, cioflângi, (cioflânc, ciflâng, cifling), s.m. (reg.) 1. Cârlig, ic de fier: „Ca să poți lua laptele [de la vaci], înfoci nouă limbi de cioflânci. Le-nfoci în foc mare și le duci la tăietor. Și acolo le bați în tăietor și zâci: Io nu bat în tăietor cioflâncurile. Le bat în vacă” (Bilțiu, 2001: 146). 2. Cui de fier care se bate în butuc și de care se leagă lanțul cu care se trage bușteanul la vale. 3. Umflătură, excrescență: „I s-o făcut la pticior un cioflânc” (Faiciuc, 2008). – Din germ. Schiebling „bară de metal”, prin săs. Schivlänk (Scriban, MDA). ■ Cuv. rom > magh. csafling, csopling (Scriban).

potâng, -ă, adj., s.n. (reg.) 1. (adj.) cocoșat; strâmb, pocit. 2. (s.n.) împletitură circulară de nuiele sau lanț, curea etc. care leagă grindeiul plugului de roți sau de cotigă; chișer, gânj, mâță. 3. (s.n.) lanț, curea, bucată de fier etc. cu care se leagă leuca de loitra carului. 4. (s.n.) nuia cu care se trage clopotul la biserică. 5. (s.n.) inel de piele care leagă cele două curele ale oglavei (v.) atunci când se înjugă două rânduri de vite la plug. 6. (s.n.) bătătură făcută la ceafa boului din cauza jugului. 7. (s.n.) petec de pânză gros, plin de ațe cusute una peste alta, scorțos și negru. 8. (s.n.) trăznaie, poznă, boroboață.

TIMLEAC, timleacuri, s. n. Unealtă de pescuit formată dintr-o vargă groasă de fier, terminată la unul din capete cu un cîrlig ascuțit, cu care se apucă și se trag peștii mari spre barcă.

postoroncă sf [At: DAMÉ, T. 11 / V: ~oacă, ~oancă, ~râncă, ~runcă, poșt~ / Pl: ~nci / E: ucr посторонок, rs посторонка] (Reg) 1 Funie, lanț sau curea legată de crucea căruței și de hamuri, cu ajutorul cărora calul trage vehiculul. 2 Funie sau lanț care leagă leuca de carâmbul căruței. 3 Curea, funie sau vergea de fier care ține legat capătul osiei unei căruțe de hulubă. 4 (Pgn) Funie. 5 Ștreang. 6 Epitet dat unui om de nimic Vz lichea, pușlama, secătură. 7 Epitet dat unui om zgârcit Vz avar, harpagon, zgârcit. 8 Epitet dat unui om care vorbește pe nas Vz fonf, fonfăit.

POTCOVI, potcovesc, vb. IV. Tranz. 1. A pune potcoave la copitele animalelor de tracțiune. Mîni dimineață vă potcovesc caii. SADOVEANU, B. 142. Unde Oltu se cotește, Stăi, bade, și odihnește Și calul ți-l potcovește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 266. ◊ Refl. pas. (În basme; în formule care arată un timp foarte îndepărtat în trecut) A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti... de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. Pe cînd se potcovea puricele. ODOBESCU, S. III 44. 2. Fig. A înșela, a păcăli, a trage pe sfoară. Pe mine m-a potcovit cu patru poli. PAS, L. I 147. Luați seama: vrea să ne potcovească! CARAGIALE, S. U. 52. Taci, că-i cu buche; l-am potcovit bine. CREANGĂ, O. A. 148. ◊ Expr. (Familiar) Te-oi potcovi eu pe tine! = te-oi învăța eu minte, ți-oi arăta eu!

ZĂVOR (pl. -oare, †-oară) sn. 1 Druguleț de fier ce servește de încuietoare; e prins la o ușă sau la o fereastră, astfel ca să se poată trage, de un mic mîner, într’o parte sau într’alta, spre a închide sau deschide ușa sau fereastra (🖼 5363): petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea, fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); au sfărămat uși de aramă și zăvoară de her au sdrobit (DOS.); noaptea, pe lîngă străji, era încuiată cu nouă zăvoare și nouă lacăte (ISP.); impiegatul trase ~ul și ridică oblonul, lăsînd ferestruia închisă numai cu geamul (CAR.) ¶ 2 ⛓ = ÎNTINZĂTOR II ¶ 3 = RĂZLOG [vsl. zavorŭ].

ARMA vb. I. tr. 1. A introduce un cartuș în camera de tragere a unei arme și a aduce percutorul în poziția de a lovi capsa. 2. A așeza, a fixa armătura de fier unei construcții de beton armat. ♦ (Mine) A consolida cu o armătură (o galerie etc.). 3. (Mar.) A echipa o navă cu cele necesare plecării în larg, a pune în serviciu (o navă). ♦ A forma echipajul unei nave sau echipele de lucru la un cabestan, la pompă etc. ♦ A pregăti ramele pentru a fi puse în furcheți sau dame. [< fr. armer, cf. it. armare, lat. armare].

DESFERECA, desferec, vb. I. 1. Refl. (Numai la pers. 3; despre roți, p. ext. despre car) A pierde șinele de fier. Și nu ne-am mai putut duce, Că carele ni s-au desferecat. TEODORESCU, P. P. 181. 2. Tranz. A desface din fiare, din cătușe, din lanțuri. (Ironic) Am desferecat moara și-am scăpat-o pe apă... Acum, mămucuță, dacă-mi tot tragi cu pilduirile... eu mă duc! CAMILAR, N. II 269. ◊ Fig. Nu-ți poți imagina ce ușor deschide ușile și desferecă gurile. C. PETRESCU, C. V. 283. ◊ Absol. Faur două săptămîni ferecă, iar două desferecă (= februarie îngheață și dezgheață). ◊ Refl. Sînt legat în lanțuri și nu pot să mă desferec. BENIUC, V. 109. 3. Refl. (Despre pietrele de moară) A se toci, a-și toci zimții de pe fețele interioare (între care sînt zdrobite boabele).

MAGNET, magneți, s. m. Corp care are proprietatea de a atrage fierul sau alte corpuri feromagnetice. Subtilități metafizice îi atrăgeau cugetarea, ca un magnet. EMINESCU, N. 30. ♦ Fig. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru. ALECSANDRI, O. P. 17. Stăpîna acei capele era fanalul care mă lumina, magnetul ce mă trăgea. NEGRUZZI, S. I 38.

ÎNCĂLȚAT¹ s. n. Faptul de a (se) încălța. 1. Punerea încălțămintei pe picior. Încălțatul pantofilor. 2. Legare, îmbrăcare cu șine de fier a unei roți, a tălpilor săniei etc. Căruța acum am adus-o de la încălțat și i-am mai tras și-o unsoare. CREANGĂ, P. 113.

potâng, potânguri, s.n. – (reg.) Element component al plugului; împletitură de nuiele sau belciug de fier cu care cotiga se leagă de grindei: „Potâng era la plugul de lemn” (ALRRM, 1973: 847). – Din sl. potegŭ < potegati „a trage” (Miklosich, Cihac, Conev, cf. DER; MDA).

drug [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 321/30 / Pl: ~ugi sm, ~uri sn / E: srb druga] 1 sm Bară de fier sau de lemn având diverse întrebuințări (mai ales în lucrări de construcții) Si: bară, stinghie, traversă, vergea, (îvp) bâtă, (înv) ciomag, măciucă, răzlog, (reg) rudă. 2 sm (Pop; îf druc; îe) A-i merge cuiva ~ A-i merge strună. 3 sm (Pop; îe) A o duce druc A o duce foarte bine. 4 sm (Pop; îe) A o duce druc cu capul de-a hâra A o duce rău. 5 sm (Pop; îe) A o ține druc (înainte) A stărui în ceva. 6 sm (Pop; îe) A se ține(a) druc A lupta. 7 sm (Pop; îe) A se ține druc să A insista să... 8 sm (Pop; îe) A se ține druc de ceva sau cineva A se ține după cineva sau ceva. 9 sm (Pop; îe) A se ridica cu drucu’ A ridica o greutate. 10 sn (Îae) A vomita. 11 sm (La căruță) Oiște. 12 sm Fiecare dintre cei doi carâmbi paraleli ai botinei în care intră spetezele. 13 sm Fiecare dintre prăjinile care se pun în formă de grătar, pentru a putea transporta o cantitate mai mare de fân. 14 sm Fiecare dintre cele două părți laterale ale unei scări mobile, în care se înfig treptele. 15 sm Fiecare dintre gratiile unui grilaj. 16 sm Fiecare dintre cele două lemne groase care alcătuiesc corpul războiului de țesut manual Si: (pop) butuc, crac, fofează, grindei, lemn, plas, talpă, tălpeț. 17 sm Partea superioară a jugului, care se sprijină pe ceafa animalelor Si: (reg) druete (3). 18 sm Oiște a morii de vânt. 19 sm (Tip) Stinghie cu care se apasă teascul. 20 sm Broasca mesei dulgherului. 21 sm (Pes) Fiecare dintre lemnele din capul năvodului, de care trag pescarii Si: (pop) buze, clece, hadaragi. 22 sm (Mrn) Fusul pe care se învârt funiile ancorei. 23 sm Făcăleț. 24 sm Bară de fier, de grosimea mâinii și ascuțită la un capăt, care servește la a face găuri adânci (în pământ). 25 sm (Reg) Știulete de porumb necurățat de boabe Si: (îvr) drugălău. 26 sm (Reg) Știulete de porumb nedesfăcut căruia i s-a luat mătasea. 27 sm (Înv) Lingou. 28 sm (Reg) Cantitatea de lână răsucită pe fuior. 29 sm (Reg) Fus cu roata mare, cu care se răsucește ața. 30 sm Măciucă. 31 sm (Ban) Sucitorul cu care se întinde aluatul pentru tăiței Cf făcăleț. 32 sm (Îvr) Zăvor. 33 sm (Reg; dep) Femeie guralivă și leneșă. 34 sn Punct de broderie asemănător cu festonul, prin care se obțin pe cusătură linii (dese și) pline.

* EXPLOATA (-tez) vb. tr. 1 A trage un folos, a scoate profit de pe urma unui lucru prin cultivarea, prin lucrarea lui: ~ o moșie, o pădure, o mină; piatră de fier avem multă,... dar nu o exploatăm (I.-GH.) ¶ 2 Ⓕ A căuta să-i aducă cît mai mult folos, a ști să tragă foloase, a specula: tactica lingușitorilor cari exploatează ignoranța și patimile populare (I.-GH.); ~ curiozitatea mulțimii ¶ 3 Ⓕ A stoarce, a trage cît mai mult folos în mod nedrept, profitînd de munca altuia: lucrătorii se plîng că-i exploatează patronii [fr.].

TIVITURĂ, tivituri, s. f. Acțiunea de a tivi¹; locul tivit; tiv. Prindeau a întoarce cu unghiile tiviturile cămășilor. CAMILAR, N. I 249. Cusătura la acest fel de cămeși este... cu tivitură. PAMFILE, I. C. 352. M-a trimis doamna de sus la a de jos, Ca să-i dea o cusătură Fără pic de tivitură (Hîrtia). TEODORESCU, P. P. 220. ♦ Fîșie îngustă (de obicei de altă culoare) cusută pe marginea unui obiect de pînză; chenar. Jupînul din Rădăuți trase peste taraba sa o pînză gălbuie cu tivitură roșie. La CADE. ◊ (Poetic) Întregul cer Azi poartă iar camașă cu tivituri de fier. COȘBUC, P. II 185. ◊ Fig. Se mai ghicea abia o tivitură viorie, însoțind culmile cele mai înalte. V. ROM. iulie 1953, 100.

DEZNODĂMÎNT (de la a deznoda + suf. -(ă)mînt; cf.fr. dénouement) Termen folosit pentru sfîrșitul acțiunii unei opere literare, epice sau dramatice. În opoziție cu ascendența gradată a acțiunii, deznodămîntul are un mers brusc, descendent. El poate fi neprevăzut, previzibil, logic, absurd, fericit etc. Esteticienii însă îl deosebesc în natural, în sensul că el trebuie sa apară ca o consecință logică a faptelor prezentate anterior (deznodămîntul din nuvela O făclie de Paști de I.L. Caragiale; din balada El-Zorab de G. Coșbuc; din drama Apus de soare de B.Șt. Delavrancea etc.), artificial, ca, de exemplu, deznodămîntul în maniera deus ex machina (v.) folosit uneori în tragedia antică. Decurgînd logic din acțiune, ca o cădere bruscă după culminație, deznodămîntul proiectează asupra faptelor povestite sau reprezentate scenic o anumită lumină, care le clarifică semnificația. De asemenea, fiind conform cu comportamentul și firea personajelor, în trăirea lor dramatică, el rezolvă și destinul acestora. Uneori, în epică, deznodămîntul lipsește, limitat la simpla sugestie, iar în unele opere el precede acțiunea, accentul căzînd pe desfășurarea acesteia. Ex.: de deznodămînt: „Tovarășul se sui în pat, luă candela de la icoană, să caute lumînarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cînte popește. Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gînduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cînta înainte, legănîndu-și încet capul, pe mersul cîntecului, cînd într-o parte, cînd într-alta.” (I.L. CARAGIALE, În vreme de război) ...Stă pașa beat, cu ochi topiți, Se trag spahii-ncremeniți, Și-arabul, în genunchi plecat, Sărută sîngele-nchegat Pe ochii-nțepeniți. Se-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Și-aruncă fierul crunt din mîini; „Te-or răzbuna copiii mei! Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la cîini!” (G. GOȘBUC, El-Zorab)

*EXPLOATA (-tez) vb. tr. 1 A trage un folos, a scoate profit de pe urma unui lucru prin cultivarea, prin lucrarea lui: ~ o moșie, o pădure, o mină; piatră de fier avem multă,... dar nu o exploatăm I. -GH. ¶ 2 familiar A căuta să-i aducă cît mai mult folos, a ști să tragă foloase, a specula: tactica lingușitorilor cari exploatează ignoranța și patimile populare I. -GH.; ~ curiozitatea mulțimii ¶ 3 Fig. A stoarce, a trage cît mai mult folos în mod nedrept, profitînd de munca altuia: lucrătorii se plîng că-i exploatează patronii [fr.].

*CABESTAN (pl. -ne) sn. ⛵ Un fel de scripete vertical, alcătuit dintr’un trunchiu gros de lemn, sau dintr’un cilindru de fier, care se învîrtește cu ajutorul unor drugi și în jurul căruia se înfășoară un lanț sau un otgon, cu care se trag greutăți mari (🖼 691) [fr.].

acțiune f. 1. lucrare sau faptă: acțiune bună; 2. influența unui agent (fizic, chimic, mecanic): acțiunea soarelui; 3. tragere în judecată: acțiune criminală, acțiune pentru daune-interese; 4. parte de capital într’o societate comercială sau financiară: trei acțiuni de drum de fier; 5. mersul unei piese teatrale: acțiune interesantă.

ARMAT, -Ă, armați, -te, adj. 1. (Despre conflicte, ciocniri) însoțit de acțiuni militare, de ciocniri războinice. Conflict armat. Intervenție armat. ◊ Forță (sau putere) armată = armată. La 23 August 1944 s-a săvîrșit o cotitură istorică în viața țării noastre: Romînia a fost eliberată de către glorioasele forțe armate ale Uniunii Sovietice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 630. Serviciul militar în rîndurile forțelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 42. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate, fiind țara organizată ostășește. BĂLCESCU, O. II 14. Insurecție armată v. insurecție. 2. (Despre arme) Pregătit pentru tragere. 3. Prevăzut cu armătură. ◊ Beton armat = beton în masa căruia sînt așezate bare de oțel spre a-i mări rezistența. Rînd pe rînd lemnul, fierul și betonul armat vor intra în construcția lor [a podurilor]. BOGZA, C. O. 149. 4. (Învechit) Înarmat. ◊ (Fig.) Codri bogați, Tot cu cerbi armați Și cu corn în frunte, Unde-s fiare multe. TEODORESCU, P. P. 401.

LINIE, linii, s. f. I. 1. Trăsătură făcută pe o suprafață (cu condeiul, creta, creionul etc.); (Geom.) figură continuă care are o singură dimensiune și care poate fi descrisă de un punct prin deplasarea sa sau se obține prin intersecția a două suprafețe. Linie curbă. Linie frîntă. ▭ Vorbi, potrivind două scîndurele cap la cap și trăgînd o linie. C. PETRESCU, Î. II 181. În linii repezi schița figurile scriitorilor mai însemnați. VLAHUȚĂ, O. A. III 39. ◊ Linie directoare v. director. ◊ Fig. Înaintea cailor, îi apăru albastră linia frîntă a unui nou fulger. V. ROM. decembrie 1951, 208. O linie subțire de sînge se arătase la răsărit. SADOVEANU, O. VI 335. ♦ Trăsătură imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de demarcație v. demarcație. Linie dreaptă v. drept. Linie izotermă v. izoterm. Linie de ochire v. ochire. Linie de plutire v. plutire. Linie vizuală v. vizual. ♦ (Familiar) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. Bolnavul are 37 de grade și două linii. 2. (În locuțiuni) Loc. adv. În linie = în șir drept, în rînd, în aliniere. Două compănii se desfășurară în linie, una în dreapta și alta în stînga șoselei. REBREANU, R. II 250. Mulțime de echipajuri așezate în linie. DACIA LIT. 258. Casele sînt mai toate foarte frumoase lucrate ca arhitectură și toate în linie. GOLESCU, Î. 106. ◊ Loc. prep. La sau în linia... = în dreptul, la nivelul. Ici bagi de seamă că te pîndesc doi ochi strălucitori, dintr-o tufă. Un cap neclintit de fată, la linia zăplazului. Îți zîmbește. SADOVEANU, O. IV 416. Să-și facă casa în linia uliței? NEGRUZZI, S. I 70. 3. (Franțuzism rar) Rînd de cuvinte într-o pagină scrisă. Judecă însuți aceste două săptămîni ce am trebuit să sufăr, căci... n-am primit macar o linie de la dumneata. KOGĂLNICEANU, S. 192. 4. Serie, succesiune a strămoșilor sau a descendenților; filiație. Nepot în linie dreaptă. 5. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «de») Sistem de fortificații, adăposturi și baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu. Ieșea cîte unul între linii și se uita. DUMITRIU, N. 70. Trei ani am fost purtat în vagoane de vite de la o linie de tranșee la alta. C. PETRESCU, S. 156. ◊ Linie de bătaie = termen întrebuințat în trecut pentru a indica desfășurarea unei unități militare în vederea luptei, sau așezarea ei pe două rînduri pentru a fi trecută în revistă. Soldații stau în linia de bătaie. SANDU-ALDEA, U. P. 235. Linie de luptă = trupele aflate în contact direct cu inamicul; teritoriul pe care se află aceste trupe. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. Regiment de linie = denumire dată în trecut unităților de infanterie în care stagiul militar se făcea în continuare, spre deosebire de dorobanți care făceau stagiul militar cu schimbul. Îi vom trimite acolo și regimentele de linie și cavalerie. CAMIL PETRESCU, O. II 273. ♦ Formație. Se trăsese cu ofițerii îndărătul liniei de soldați. DUMITRIU, N. 110. 6. Ansamblul instalațiilor și al rețelei de șine, pe care circulă trenurile (v. cale ferată, drum-de-fier), tramvaiele, metrourile etc.; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. Trenul cu patru vagoane intră în gară, cu toate frînele strînse, scîrțîind și vărsînd scîntei pe linie. DUMITRIU, N. 98. (Determinat prin «ferată») Linia ferată... se încovoaie... spre gura neagră a tunelului. SADOVEANU, M. 138. O linie ferată transporta scîndurile umede încă, pînă la cea mai apropiată gară. C. PETRESCU, S. 217. ♦ Traseu (al unui serviciu de transport). Linia de autobuse București-Alexandria. Linie aeriană. ▭ În seara aceea sosise un transatlantic al liniei «America-Holand». BART, S. M. 32. 7. Legătură prin fire aeriene sau cabluri subterane între un punct emițător și un altul receptor. ◊ Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblul de conducte care fac legătura între posturile telefonice sau între posturi și centralele telefonice. El s-a dus în sat în lungul liniei de telefon, încărcată de rîndunele gata de ducă. SADOVEANU, M. C. 146. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. 8. (Mai ales la pl.) Trăsături caracteristice care dau forma, conturul unui obiect; aspectul, expresia unui tot, în special a unei figuri. Liniile feței. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Trăsături fundamentale, puncte esențiale. Liniile mari ale unei probleme. ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără detalii, fără amănunte. Articolul nu pune problema decît în linii generale. BARANGA, I. 170. 9. Direcție (I 1). Ținea mănunchiul cîrmei... și de-abia putea să ție linia neschimbată. CONTEMPORANUL, IV 46. 10. Fig. Orientare principală; direcție justă. Linia generală de dezvoltare a țărilor de democrație populară este linia avîntului neîncetat al economiei de pace. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 74. Va veghea... ca linia partidului să fie respectată întocmai la fermă. GALAN, B. I 435. ◊ Expr. A fi pe linie = a avea o orientare justă, a fi în conformitate cu concepția justă. ♦ (Urmat de determinări indicînd domeniul) Ramură, sector de activitate. Succese pe linie profesională. Sarcină pe linie sindicală. 11. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Chip, mod, principiu (de conduită). Așa a fost linia de purtare a ziarului nostru și a fost bună. IONESCU-RION, C. 26. II. Unealtă de lemn sau de metal care servește la tras linii drepte; riglă. Fără linii și compasuri, paingului cine spune cu meșteșug să întindă o mreajă. CONACHI, P. 294. III. (Învechit) Unitate de măsură a lungimilor, folosită în țările romînești și valorînd cam 0,225 cm.

cămașă sf [At: MOXA, 394/15 / V: (pop) ~șe, (înv) ~mea~, (Mol) ~meșă, (Ban; Trs) chemeșă, chimeșă / Pl: ~măși, ~meșe, ~meși / E: ml camisia] 1 Îmbrăcăminte (de pânză, de mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. 2 (Îs) ~ de noapte Îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă) care se poartă ca veșmânt pentru dormit. 3 (Îs) ~ de forță Cămașă (1) specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu mâneci mai lungi decât brațele și cu cordoane, cu care se imobilizează, temporar, nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. 4 (Îe) E mai aproape ~șa decât țundra (sau pielea decât ~șa) Interesul personal este mai important decât cel al altora sau cel general. 5 (Îe) A rămâne în ~ A rămâne sărac, pierzând tot. 6 (Îe) A nu avea nici ~ pe el A fi foarte sărac. 7 (Îe) A lăsa (pe cineva) în ~ sau a-i lua (cuiva) și ~șa de pe el A-i lua cuiva tot ce are, a-l lăsa sărac. 8 (Îe) Își dă ~șa de pe el Se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. 9 (Îe) A nu-l mai încăpea ~șa A fi înfumurat. 10 (Îae) A-i merge cuiva foarte bine. 11 (Îe) A nu avea (sau a nu mai ști) pe unde scoate ~șa A fi într-o mare încurcătură (din care nu se știe cum scapi). 12 (Îe) Arde ~șa pe cineva Este în mare nevoie de ceva. 13 (Îae) Este în mare zor. 14 (Îe) A zice (sau a spune) ca prin gaura ~mășii A minți. 15 (Îae) A vorbi cu sfială, cu frică. 16 (Îe) A nu-l încăpea ~șa A fi grăbit, nerăbdător. 17 (Îe) A usca ~mășile la același soare (sau pe același gard) cu cineva A se trage de șireturi cu cineva. 18 (Îlav) În ~ Fără altă îmbrăcăminte pe deasupra. 19 (Îe) A se îmbrăca cu ~ gheață A-i fi foarte frică. 20 (Îs) ~ de fier (sau de zale) Platoșă. 21 (Pgn) Veșmânt. 22 (Pan) Pânză cu care este acoperită masa altarului. 23 (Bot; îc) ~șa-broaștei Algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). 24 (Bot; îc) ~șa-lui-Dumnezeu sau -șa(-Maicii)-Domnului Volbură (Convolvulus arvensis). 25 (Bot; îc) ~șa-rândunicii Floare nedefinită mai îndeaproape Vz rochița-rândunicii. 26 (Pop) Placentă. 27 (Zid) Un fel de tencuială. 28 (Topitorie) Suprafață întărită a materiei topite. 29 (Înv) Crustă care se formează deasupra lichidelor (mai ales la fierbere) Si: cămășuială (2) coajă, crustă, pieliță, pojghiță Vz spumă. 30 (Înv) Materie gelatinoasă care ia forma butoiului, înconjurând vinul care s-a lăsat mult timp netras Cf mumă. 31 Coajă de primăvară a arborilor. 32 Pojghiță a bobului de grâu Si: ghiocice, pleavă. 33 Toc de hârtie. 34 Învelitoare (pentru caiete, cărți etc.). 35 Ambalaj. 36 Supracopertă. 37 (Pan) înveliș, membrană etc. care îmbracă diferite obiecte, piese etc. Si: cămășuială (3). 38 (Teh) îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei, cilindric. 39 Pânza păianjenului. 40 Parte a cimpoiului nedefinită mai îndeaproape.

ștairung s.n. (reg.) 1. nume dat unor dispozitive sau unor piese ale joagărului: dispozitiv care împinge bușteanul spre ferăstrău; dispozitiv care trage înapoi bușteanul tăiat; dispozitiv cu care se reglează joagărul pentru a tăia scânduri de diferite dimensiuni; dispozitiv care oprește curgerea apei sau îi reglează debitul; furcă de fier care împinge roata dințată. 2. (în forma: ștaierunc) nume dat unor piese ale morii de apă: grindeiul grăunțarului; cătușă strânsă de grindeiul grăunțarului; bătătoare legată de jug și de grindeiul grăunțarului. 3. (în forma: ștairunc) lovitură puternică.

MUȘCA vb. I. 1. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A-și înfige dinții (în ceva), a apuca cu dinții (sau cu ciocul) și a strînge tare (sfîșiind), a răni cu dinții; (regional) a încolți. V. m u r s e c a. O năpîrcă din căldură eși și mucică mînra lui. COD. VOR. 96/24. Șarpe fie în cale și aspidă în colnic și va mușca călcîiul calului. PALIA (1581), 207/10, cf. BIBLIA (1688), 38¹/35. Un orășan . . . își mușca carne de pre el strigînd și zbierînd (a. 1692). GCR I, 296/24. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat, CR. (1836), 56¹/48. Înainte de aceasta cu vreo cîteva zile au mușcat un cîne pe un băiat. GT (1839), 141²/30. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I, 141. Caii, repezi, ageri . . . Mușcînd de neastîmpăr zăbala ce-i ținea. ALEXANDRESCU, M. 30. [Cățelușa] mă mușca tot de nas. ALECSANDRI, T. I, 134. Cu paveaua asta pocită . . . mi-am mușcat limba de vro șăpte ori păn-aici. id. ib. 149. Dacă vrei să nu te muște cîinii . . . să te tupilez[i] jos la pămînt. CREANGĂ, A. 67. Cățelușa a mușcat-o de i-a rupt degetele. id. P. 294. Mușcă-mă de vîrful degetului, să văz: dorm or sînt deștept ? CARAGIALE, O. II, 264. Voinicul o lovi . . . de era să-și muște limba. ISPIRESCU, L. 208. Se văietă, parcă l-ar fi mușcat un șarpe de inimă. DELAVRANCEA, O. II, 302. Îi venea să muște, să strige, să rupă ceva. D. ZAMFIRESCU, A. 144. Lăsați cîinii In pace, c-o să vă muște ! REBREANU, R. II, 30. Frusina . . . s-a ascuns in odaia ei și și-a mușcat perna ca să nu i se audă plinsul. GALACTION, O. 141. Nu înțelegi că te-a mușcat lup turbat ? SADOVEANU, O. VI, 594. Ieși, mîndruță, și-i dă gură ! Eu guriță cum i-oi da, Că mă tem că m-o mușca. JARNIK-BÎRSEANU, D. 379. Măselele li-o picat, limba și-o mușcat. MARIAN, D. 62. Mi-i ciudă și năcaz Că m-ai mușcat de obraz. DOINE, 159. Să nu vii pe la pîrleaz, C-are tata-un cîne breaz Și te mușcă de obraz. HODOȘ, P. P. 43, cf. ȘEZ. II, 184. Nevăstuica . . . de multe ori mușcă vitele de picioare. ib. III, 204. Hop săracu dascalu, Pentru-o coajă de prescură Și-o mușcat limba din gură. ANT. LIT. POP. I, 193. Șarpele, pînă nu-l calci pe coadă, nu te mușcă. ZANNE, P. I, 652, cf. 654. ◊ (F i g. și în contexte figurate) Feriți-vă de păcate . . . ca nu cumva să te mușce cu veninul păcatelor. VARLAAM, C. 297. Zavistnice oame . . . Colțul tău plin de venin . . . Să mușce pre cineva p[u]r[u]rca răhneaște. M. COSTIN, ap. GCR I, 206/18. Ați mușcat mîna ce vă dă pîne Ș-ați rănit sînul ce v-a iubit ! ALECSANDRI, P. II, 119. Tîrnăcopul, pila, mîna, mușcă stînca cu-ndîrjire. MACEDONSKI, O. I, 231. Bine că nu-i omul dracului și nu iese la drum să muște. SADOVEANU, O. VIII, 355. Gura obuzelor țărîna mușcă. BENIUC, V. 76. Cînd vin apele mari [rîul] se azvîrle și mușcă. DEȘLIU, G. 25. De cîte ori te îmbrățișez cu dragoste, mă muști de inimă. DEMETRIUS, C. 47. Îndoiala se repezi asupra lui ca un lup flămînd și începu să-i muște măruntaiele. STANCU, R. A. III, 117. ◊ E x p r. A-și mușca mîinile (sau degetele, pumnii etc.) = a) a se căi amarnic de ceea ce a făcut. Își mușca fata acum degețelele . . . de ciudă și de rușine. CREANGĂ, P. 294. Ginerele . . . își mușca mîinile de supărare. ISPIRESCU, L. 258. Ai să-ți muști mîinile, Lumînărarule, ai să te dai cu capul de toți pereții. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. O să afle și-o să-și muște mîinile. V. ROM. septembrie 1954, 37; b) a se înfuria. [Grevele] îl făcură . . . pe ministrul internelor să-și muște pumnii. PAS, Z. IV, 197. A-și mușca buzele (sau limba) = a-și strînge buzele (sau limba) între dinți pentru a-și stăpîni manifestarea unui sentiment puternic (de bucurie, durere etc.). Plăieșii numai icneau și-și mușcau buzele de frig și necaz. CREANGĂ, A. 30. Flăcăul trebui să-și muște buzele ca sa nu izbucnească de bucurie. REBREANU, I. 164. Își strînse buzele și-și mușcă limba, venind cu un fel de complezență ironică spre pedeapsă. SADOVEANU, O. XIV, 342. Deodată păli și-și mușcă buzele. Bolliac fu surprins de această tresărire scurtă, înghețată, a prietenului său. CAMIL PETRESCU, O. III, 74. Dacă nu merge altfel, îți muști limba, dar nu te amesteci. V. ROM. iunie 1954, 111. Neliniștit, își mușca buzele, încerca mai mult de formă să ia note. ib. septembrie 1955, 91. Gura omului umblă mai repede ca mintea . . . și cînd s-a trezit se călește că nu și-a mușcat limba mai înainte de a și-o fi lăsat să aiureze. ARGHEZI, T. C. 158. (Să) nu te muște șarpele (de inimă) . . . = nu cumva să . . . , să nu te lași ispitit să . . . Să nu care cumva să te muște șarpele de inimă să le duci acolo, că e stingere de tine. ISPIRESCU, L. 278. Atîta vă spun: nu vă muște șarpele de inimă să faceți tămbălău în sat. PETICĂ, O. 210. (Eliptic) Tu cînd îi intra la pasere, să o iei, dar să nu care cumva să te muște de inimă să pui mîna pe cușcă. ȘEZ. IV, 172, cf. II, 74, ZANNE, P. I, 657. A mușca pămîntul (sau țărîna) = a cădea la pămînt rănit sau mort; p. e x t. a muri¹ (1). Văru-meu Țugurin mușcase pămîntul, cu ranița în spinare, la Prunaru. Îl îngropaseră acolo. STANCU, R. A. I, 13. ◊ R e f l. Cîteodată mă mușcam de mînă ca să mă încredințez dacă trăiesc. DELAVRANCEA, T. 36. ♦ A face mișcarea de a apuca cu dinții (fără a prinde ceva). Bubico se oprește din lăpăit și se pornește să latre ca o fiară, cu ochii holbați și mușcînd în sec. CARAGIALE, O. II, 97. Pisicuța ridică capul și cînele mușcă aerul. HOGAȘ, M. N. 65. ♦ A b s o l. (Despre animale, mai ales despre cîini) A obișnui să atace cu dinții. Cf. ȘEZ. I, 220. Cîinele care latră nu mușcă. ZANNE, P. I, 372. ♦ I n t r a n z. (Despre pești) A apuca nada din undiță. Cleanul, în schimb, mușcă la linguriță de primăvara pînă toamna tîrziu, cu aceeași intensitate. VÎN. PESC. 1964, nr. 1, 4. ♦ P. e x t. (Despre insecte) A înțepa, a pișca. Fătul babei . . . s-a făcut purice . . ., a sărit în pat la zmeu . . . și unde n-a început a mi-l mușca și a mi-l pișca. SBIERA, P. 143, cf. GOROVEI, CR. 449, CHEST. VI 76/13, 80/8, 18, 20, 25, 27, 32. Furnica cît e de mică și dacă o calci pe picior se întoarce și ea să te muște. ZANNE, P. I, 462. Albina și de ne mușcă, dar cu miere ne îndoapă. id. ib. 312. Musca, și de nu mușcă tare, tot ți-aduce supărare. id. ib. 561. L-a mușcat albina de limbă, se zice în glumă despre un om tăcut și prostănac sau despre un om beat. Cf. id. ib. 314. ◊ P. ex t. (Despre plantele urticante) A urzica. M-o mușcat urzicile. ALR II 6 258/2, cf. 6 258/29, 848, 872, 876, 886, ALR I 1 945/305, 810, 835. ♦ (Regional; despre vin) A produce o senzație de înțepătură pe limbă, a pișcă (la limbă) (Scărișoara-Abrud). Cf. ALRM SN I h 162/95. ♦ F i g. (Despre căldură, frig, foame etc.) A provoca o senzație neplăcută, chinuitoare. Simte sub tălpi iarna cum îl mușcă prin încălțăminte, lacomă și dușmănoasă. SAHIA, N. 91. Frigul începe a mușca, măntăile coboară de pe poliți. SADOVEANU, O. II, 462. Domnul Emilian Papaciovschi simțea foamea și frigul mușcîndu-l cu sâlbătăcie. id. ib. VII, 632. Frigul îmi mușcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 9. ◊ I n t r a n z. Arșița miezului înflăcărat al zilelor de iulie mușca cu dinți de foc de pretutindeni. HOGAȘ, M. N. 172. Să mai muște iar viscolul din obrazul meu pe dealul Topologului, ca în atîtea ierni cînd veneam în sanie. CAMIL PETRESCU, B. 224. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Popular; despre culori) A nu se armoniza. Cf. HEM 855. Dacă au pus lîngă olaltă colori cari de fel nu se potrivesc una cu alta . . . se zice că aceste doue colori se mușcă una pe alta. MARIAN, CH. 49, cf. DDRF. 2. T r a n z. F i g. A ataca cu vorbe răutăcioase ; a Înțepa. (R e f l . r e c i p r.) Își arătară antipatia lor în public prin vorbe amare și împungătoare, ce unul zicea asupra altuia și mușcîndu-se prin satire. BĂLCESCU, M. V. 408. 3. T r a n z. F i g. (Despre sentimente, porniri) A îndemna, a ațîța, a îmboldi. Cîteodată ambiția mușcă pe vreunul din aceștia să zică și el ceva în Adunare. I. NEGRUZZI, S. I, 377. Atunci o mînie mare o mușca de inimă și femeia se răzvrătea împotriva lui lani. SANDU-ALDEA, N. 257. 4. I n t r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „din”, „în”) A apuca și a rupe cu dinții dintr-un aliment (pentru a mînca). În tinerețile mele . . . nu vre[a]m nici să mușc din pîne fără altă mîncare. DRĂGHICI, R. 85/29, cf. 86/9. Fetița duse cornul la gură și vru să muște, dar i se păru prea mic, și-l întinse întreg lui frate-so. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Grigoriță mușcă din o felie de măr. HOGAȘ, DR. II, 26. Am mușcat din cojița cea uscată de pîine. REBREANU, NUV. 226. ◊ T r a n z. De mușcat a mușcat-o, dar n-a putut-o înghiți brînză bădăranului. CARAGIALE, O. I, 7. ♦ P. a n a l. (Despre lucruri) A desprinde o bucată, o porțiune din ceva, a smulge, a sfîșia; a străpunge. Fierul [plugului] greu mușcă-n bătătură. ALECSANDRI, POEZII, 233. Țăpușul . . . slujește să dea [opincilor] găurile rotunde, mușcînd din piele, nu numai separînd și îndepărtînd fibrele pielei. PAMFILE, I. C. 45. Traseră cu oțelul zimțuit care fîțîia și rîdea mușcînd în lemn. SADOVEANU, O. IX, 194. Pistolul i s-a descărcat în sus, mușcînd din scara de la pod. CAMIL PETRESCU, O. III, 237. Numai susurul Prahovei . . . , numai izbitura securilor care mușcau din tulpina mustoasă a copacilor, tulburau tihna locului. PAS, L. II, 157. Al nostru-i pămîntul Din care fierul va mușca Rupîndu-l. BENIUC, V. 119. Gloanțele, bîzîind, mușcau din parapet și țăndări de cărămidă zburau în toate părțile. T. POPOVICI, S. 385. Cupa excavatorului porni să muște cu îndîrjire din malul de stîncă. V. ROM. februarie 1953, 64. ♦ F i g. (Despre sentimente) A roade, a chinui. Fericirea ce-o vedeau în jurul lor le mușca necurmat din inimă. AGÎRBICEANU, A. 547. ◊ R e f l. p a s. S-au arătat pătimind la început și pentru că s-au mirat de putearea lui, dar mai mult pentru că s-au mușcat de pizmă cătră voinicul lui Merovie etiopeanul. AETHIOPICA, 82^r/6. – Prez. ind.: mușc; conjunct, pers. 3 (învechit) și: să mușce. – Și: (regional) mușica (ALR I 1 162/96, 129, 280), (învechit) mucica vb. I. – Etimologia necunoscută.

OBLON (pl. -oane) sn. 1 💒 Ușă în unul ori două canaturi, sau tăblie mare de fier cu care se astupă deschizătura ferestrei sau ușa unei case, galantarul unei prăvălii, etc., mai ales ca mijloc de pază împotriva spărgătorilor (🖼 3379): a închide, a deschide obloanele; a trage, a ridica, a lăsa ~ul sau obloanele; de-o săptămînă casa își deschisese obloanele ei, mari și albe (VLAH.); toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn (CAR.); cîrciumarul... cînd iese dimineața să-și ridice ~ul de la prăvălie (BR.-VN.) ¶ 2 Ușcioara unei trăsuri, portieră (🖼 3380): sosi într’o trăsură închisă, cu patru cai, întovărășită de doi călăreți la ~ (GN.) ¶ 3 🚜 Maram. Deschizătura prin care se dă vitelor nutreț în iesle (BRL.).

coinac sm [At: ÎNDREPTAREA LEGII (1652), ap. ȘIO / Pl: ~aci / E: tc kainak] 1 (Înv) Vertebră. 2 (Înv) Noadă. 3 (Înv) Osul gleznei. 4 (Înv; la jocul de table) Zar. 5 Sfoară de care e legată, la un capăt, o greutate și care se aruncă în sus spre a prinde și a trage în jos altă sfoară întinsă, mai ales a unui zmeu (care aparține altuia). 6 Parte a morii cu care se ridică pietrele pentru a le fereca cu un ciocan de fier oțelit Si: făfălug, tăvălug, crainic, cântarul-pietrelor. 7 Greutate care se atârnă de brațul unei cumpene sau al unui cântar ori de capătul mai scurt al cumpenei puțului, pentru a ridica celălalt capăt (cu găleata) Si: cătămâi. 8 Testicul. 9 Tânăr care își începe viața sexuală. 10 Penis.

MINERÉU s. n. Acumulare de unul sau mai multe minerale, din care se pot extrage, pe scară industrială, unul. sau mai multe metale sau combinații ale acestora; (învechit) madem (1), minieră (2). Cf. ALEXI, W., NICA, L. VAM. 158. Metalele, cu excepția celor nobile, nu se găsesc în natură în stare nativă, ci combinate cu alte elemente, formînd minereuri. IOANOVICI, TEHN. 29. Ne-am propus să găsim un procedeu nou pentru obținerea fontei, din minereurile aflate în țară la noi. BARANGA, I. 168. Și m-am dus și eu Să spăl minereu, De la doișpe ani, Ca omul sărman. DEȘLIU, M. 50. În galerii duduie locomotivele electrice, care trag zeci de vagoane, scoțînd minereul. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 830. Solul Chinei e bogat în minereuri. CONTEMP. 1954, nr. 383, 6/5, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 71. ◊ (Urmat de determinări care indică mineralul de bază) Minereurile de fier sînt amestecate cu roci de natură calcaroasă sau silicoasă. IOANOVICI, TEHN. 31. O ramură nouă a industriei extractive a fost creată în anii primului cincinal :industriaminereului de uraniu. GHEORGHIU-DEJ, R. 87. - Pl.: minereuri. – Și: (învechit) minerái (pl. mineraiuri) s. n. BARCIANU, ȘĂINEANU, D. U. – Din fr. minerai.

ciocan n. 1. unealtă de fier cu coada de lemn spre a bate fierul; 2. verigă sau oblon, în mijlocul unei porți, care se lovește spre a se deschide poarta; 3. fam. păhărel cilindric de rachiu (25 dramuri): și după ce ca tot omul un ciocan de rachiu trag PANN; 4. pește cu capul lărgit în forma ciocanului (Zygaena malleus). [Slav. ČEKANŬ; sensul 3 (și în sârbește ČOKANĬ RAKIĬE) face aluziune la forma obiectului].

BLÎND, -Ă, blînzi, -de, adj. 1. (Despre oameni, în opoziție cu violent, aspru, sever) Care este (sau pare a fi) incapabil de a face un rău; blajin. V. prietenos, bun. Blîndă și îngăduitoare, n-a vrut să-și puie mintea c-o sturlubatecă și c-o leneșă de fată ca aceasta. CREANGĂ, P. 292. [Nicolaie Mavrocordat] era bun chinuitor, aspru către aristocrați, pre care știa a-i ținea în respect, și blînd cătră norod. NEGRUZZI, S. I 179. O umbră blîndă și ușoară Din seraiuri iese naintînd spre mal. BOLINTINEANU, O. 102. ♦ (Despre fapte, sentimente și tot ce ține de natura omului) De om bun; dulce, duios. Lelițele mele de la Păstrăveni... sămănau mamei, al cărei zîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. SADOVEANU, N. F. Și nu e blînd ca o poveste Amorul meu cel dureros. EMINESCU, O. I 211. Blînzi erau ochii, blîndă era fața, Blînd era glasul celui străin. ALECSANDRI, P. I 23. Astă-noapte și ieri noapte, Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ (Adverbial) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Blînd dacă te vei purta, Atunci vei putea afla. TEODORESCU, P. P. 104. ♦ (Despre animale, în opoziție cu sălbatic, rău) Care nu face rău, de care te poți apropia fără teamă, care nu se sperie. Și voi, cîinii mei, Blînzi ca niște miei, Tari ca niște lei. BOLINTINEANU, O. 80. El zărește-o căprioară, Fiară blîndă de la munte. ALECSANDRI, P. II 89. Șerpele de casă îi blînd și nu mușcă. ȘEZ. I 128. Mielul blînd suge la două oi (= omul care se dă bine cu toată lumea trage foloase de la toți). 2. Fig. (în opoziție cu aspru, dur etc.) Care dă senzație plăcută de calm; potolit, lin, domol, dulce. Soarele blînd ne stropește cu razele lui calde. STANCU, D. 70. Vom visa un vis ferice, îngîna-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare, Blînda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. Ieri timpul era acoperit și blînd. NEGRUZZI, S. I 99. Iarnă blîndă = iarnă fără ger, călduță, ușoară.

bătaie sf [At: PRAV. MOLD., ap. GCR I, 121/₂₉ / P: ~ta-ie / Pl: ~tăi / E: lat batalia, -am] 1 Lovitură repetată dată de cineva cu mâna sau cu un obiect. 2 (Spt) Izbire a pământului, a trambulinei etc. cu un picior, sau cu amândouă picioarele, înainte de desprinderea de pe sol pentru a efectua o săritură. 3-4 (Îlv) A (se) lua la ~ A (se) bate. 5 (Îe) A stinge (sau a snopi, a zvânta), în ~ (sau în ~tăi) (pe cineva) A bate (pe cineva) foarte rău. 6 (Îlav) A da (sau a trage) ~ A da lovituri cuiva. 7 (Îlav) A primi (sau a mânca) ~ A primi lovituri de la cineva. 8 (Îc) Într-o ~ de amnar într-o clipă. 9 (D. prăvălii; îe) A fi în ~ia fierului A se găsi într-un loc foarte potrivit. 10 (Îcs) De-a ~ia Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 11 Melodie după care se execută bătaia (10). 12 (Îcs) De-a dura-n ~ Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 13 Melodie după care se execută bătaia (12). 14 (Mol; îs) ~ia păpușoiului Operație de desfacere a boabelor de porumb de pe cocean. 15 (Fam; îe) A da ~ A grăbi. 16 (Fig; îs) ~ de cap Frământare a minții. 17 (Pex; îas) Trudă. 18 (Înv; îs) ~ de cuget Remușcare. 19 (Fam; îc) ~ de joc Batjocură. 20 (Pex; îae) Faptă urâtă. 21 (Înv) Luptă. 22 (Înv) Bombardament cu artileria. 23 (Îe) A pune (ceva) la ~ A oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat. 24 (Îae) A risca (ceva). 25-26 (Îe; îlav) (A cântări) cu bătaie (A cântări) cu puțin peste greutatea exactă. 27 Lovire (repetată) a unui obiect de altul. 28 (Îs) ~ de aripă (sau de aripi) Fâlfâit. 29 Lovitură a vatalei la războiul de țesut. 30 Băteală. 31 Stârnire a peștelui sau a vânatului. 32 Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) 33 Fiecare contracție a inimii Si: puls. 34 Fiecare zvâcnire a ochiului. 35 Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcțiune. 36 Distanță până la care poate ajunge un proiectil, săgeată etc. 37 Felul în care trimite o armă proiectilul. 38 Traiectoria unui proiectil. 39 (Pex) Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva Si: rază vizuală. 40 (Îlav) În ~ia vântului Împotriva direcției vântului. 41 (Îs) ~ia vântului Adiere. 42 (Îs) ~ia ploii (sau grindinei etc) Căderea ploii, a grindinei etc. 43 (Îs) ~ia soarelui Arșiță. 44 (Îas) Lumină. 45-46 (Îs) ~ la cap (sau cahlă) Asfixiere cu bioxidul de carbon în urma astupării coșului sobei. 47 Sunet ritmic produs prin loviturile limbii clopotului sau prin mișcarea mecanismului unui ceasornic. 48 Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor de vânătoare. 49 Boiște. 50 (Înv) Aruncare cu flori unul în altul la serbările organizate în luna florilor. 51 (D. mărfuri; îe) A fi pe ~ A se vinde foarte repede. 52 (La jocul de șah; cărți etc.) înfrângere. 53 (Îs) ~ia lui Dumnezeu Pedeapsă. 54 (Îae) Nenorocire. 55 Împreunare (a armăsarului cu iapa). 56 (D. pești) Depunere a icrelor. 57 (Pex) Interval de timp când are loc bătaia (56). 58 Interval de timp în care se împerechează cocoșii-de-munte.

căli [At: DOSOFTEI, PS. 148 / Pzi: ~lesc / E: vsl калити] 1-2 vtr A (se) mări duritatea și rezistența unui metal sau a unui aliaj prin răcire bruscă după o încălzire la temperatură înaltă Si: a (se) oțeli. 3 vt A încălzi fierul ca să poată fi lipit de alt fier Si: a fierbe. 4-5 vtr (Fig) A (se) face puternic, rezistent Si: a (se) întări, a (se) oțeli. 6-7 vtr A (se) prăji în grăsime un aliment, în special varza. 8 vt (Fig) A trage pe sfoară Si: a înșela, a păcăli, a potcovi. 9 vt (Reg) A fura. 10 vr (Gmț) A se îmbăta puțin Si: a se afuma, a se ameți, a se chercheli, a se pili.

praftură sf [At: POLIZU / V: plea~, (reg) br~, pla~, plia~, plef~, plif~, ~toră, prea~, vr~ / Pl: ~ri / E: nct] 1 Pămătuf din păr, din câlți, din zdrențe, din fâșii de rafie etc., fixat într-o coadă lungă, folosit ca unealtă a fierarului, pentru a stropi fierul și cărbunii încinși, sau pentru a scoate spuza din cuptorul de pâine Si: (pop) praftoriță (1). 2 (Fam; îe) A face (pe cineva) ~ sau a-i face (ori a-i da, a-i trage) (cuiva) o ~ A face pe cineva de râs. 3 (Fam; îae) A batjocori pe cineva. 4 (Fam; îae) A certa aspru pe cineva. 5 (Reg) Epitet dat unui om de nimic.

A ÎNCĂLȚA încalț tranz. 1) (pantofi, ghete, cizme etc.) A trage pe picioare; a pune în picioare. ~ bocancii. 2) (persoane) A introduce cu picioarele în încălțăminte. ~ copilul. 3) A asigura cu încălțăminte. ~ familia. 4) (roți de căruță, tălpi de sanie etc.) A înzestra cu șine de fier; a șinui. 5) fig. fam. A face să vadă lucrurile altfel decât sunt în realitate, păcălind cu abilitate; a îmbrobodi. /<lat. incalceare

SAPĂ¹, sape, s. f. 1. Unealtă agricolă pentru săpat și prășit, alcătuită dintr-o lamă de oțel plană sau curbată, fixată aproape perpendicular pe o coadă de lemn. El era drumeț sărman, Muncitor cu sapa. TOPÎRCEANU, B. 9. Coasa va dormi și sapa, Va tăcea cîntarea-n grîu. COȘBUC, P. I 316. Iar cînd sufletul mi-oi da, Cînd nu te-oi mai dezmierda, Din copită să-ți faci sapă Lîngă ulmi să-mi faci o groapă Și cu dinții să mă-apuci, În tainiță să m-arunci. ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ Expr. A ajunge (sau a se vedea) la (sau în) sapă de lemn = a sărăci, a deveni foarte sărac. Noi, oamenii din sat, cîteodată ajungem în sapă de lemn. PREDA, Î. 96. Bunicu-meu, încurcat în judecăți... pierde tot, și din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul și, ziua-n amiaza-mare, la arie, îl culcă dintr-o lovitură. VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. Pe timpul lui Alexandru-vodă III țara ajunsese în sapă de lemn. ISPIRESCU, M. V. 4. A aduce (sau a lăsa) pe cineva la (sau în) sapă de lemn = a sărăci pe cineva, a ruina. O să m-aduci în sapă de lemn! DELAVRANCEA, O. II 367. Sapa și lopata v. lopată. (Glumeț) Apă de sapă = vin. Se adăpa cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. ISPIRESCU, U. 104. ♦ Sapă rotativă = mașină de lucru agricolă, cu tracțiune animală, care sapă pămîntul cu ajutorul unor discuri stelate care se înfig în sol. 2. Munca prășitului, a săpatului. Foaie verde, foaie lată venii asear’ de la sapă. ȘEZ. I 139. Vino, nevastă, la sapă! – Vai, bărbate-s rău bolnavă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 455. 3. Unealtă folosită la sonde, constituind extremitatea inferioară a garniturii de săpare. Sapa, de fier masiv, cîntărind sute de kilograme, seamănă cu o palmă de om întinsă. BOGZA, A. Î. 49. 4. Piesă metalică de la partea de dinapoi a afetului unui tun, care se înfige în pămînt, la tragere, servind astfel la fixarea tunului. 5. Fiecare dintre cei patru căpriori de la colțurile unei case țărănești. Cele patru căpriori de pe colțuri se numesc sape și alcătuiesc sapa casei. DAMÉ, T. 94. – Pl. și: (regional) săpi (C. PETRESCU, R. DR. 235), sepe (MAT. FOLK. 1533).

ștairung sn [At: ARVINTE, TERM. 169 / V: (reg) ~ierunc, ~ier~, ~nc / A și: ștai~ / Pl: ? / E: ger Steuerung] 1 (Buc) Dispozitiv la ferăstrău care împinge bușteanul spre el. 2 (Reg) Dispozitiv la joagăr care trage înapoi bușteanul după ce a fost tăiat. 3 (Reg) Dispozitiv la ferăstrău cu ajutorul căruia se reglează dimensiunile la tăierea scândurilor. 4 (Reg) Dispozitiv care oprește curgerea apei sau îi reglează debitul. 5 (Reg) Furcă de fier la ferăstrău care împinge roata dințată. 6 (Reg; prc) Coadă a ștairungului (5). 7 (Reg; îf ștaierunc) Grindei al grăunțarului la moara de apă. 8 (Reg; îaf) Cătușă strânsă de ștairung (7). 9 (Reg; îaf) Bătătoare care se leagă de jug și de ștairung (7). 10 (Buc; îf ștairunc) Lovitură puternică.

ABATE², abat, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin «din drum», «din cale») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. «de la») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. AL. I 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe la» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. Tranz. fact. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; Fig. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. Tranz. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lîngă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.

MISCHÍU, -IE subst., adj. I. Subst. 1. S. n. și f. (sg.) (Învechit și regional) Oțel de calitate superioară (întrebuințat la fabricarea săbiilor, a tocilelor etc.). Fierul cel vestit, ce-i zic meschiul vechiu. CANTEMIR, IST. 92, cf. ANON. CAR., LÖBEL, C. 252. (Copite) potcovite cu mischie. DR. IV, 834. Și s-o-ncins cu două săbii de miscău. ȘEZ. IV, 10. Tare venea și sosea Cel voinic din Ciobîrcie Cu paloșu de mischie.. Să ne dea nouă-mpăratul: Banii de cheltuială, Rufele de primineală Și caii de călărie Și săbii de mischie. PĂSCULESCU, L. P. 218. Paloș cumpăra, Paloș de mischiu, Ales din Sibiiu. I. CR. IV, 202. Și mi-și tîrguia Paloș de mischiu. ANT. LIT. POP. I, 307. 2. S. n. P. e x t. (Învechit și regional) Tocilă de oțel. Pre aur focul, pre fier meschiul, iară pre direptul necazurile și dodăiele întăresc. CANTEMIR, O. V, 149. Dați paloșurile bine pe mischiu, cînd m-oți tăia să nu știu. MAT. FOLK. 106. Paloș din teacă scotea Și la mischiu câ-l trăgea. PĂSCULESCU, L. P. 267. 3. S. f. P. e x t. (Regional) Sabie (Ludoș- Sibiu). Cf. MAT. FOLK. 1072. Au găsit cetatea pustiită Și nevasta lui robgită. . . O luat o mintie Și-a-ncins o mistie Care singură tăia o mńie. ib. 4. S. m. (Regional) Epitet dat unui om iute (Găvănești-Buzău). H II 79. II Adj. 1. (Regional) Care este făcut din oțel; de oțel. Cuțite mischii. DR. I, 264. 2. (Învechit și regional) De culoarea oțelului; cenușiu-vînăt. 1 procoveți de zarba și cu florile albi și pre margine de atlaz mușchi cu patru cănafi (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 198/7. 4 poale de adamască galbeni cu flori albe și pre margine atlazu mușchii (a. 1 588). ib. 199/19. Calul cel graur Cu șaua de aur, Cu părul mischiu. REV. CRIT. IV, 220. – Pl.: mischii. – Și: miscău s. n., mistie s. f., mișchiu (ȘEZ, III, 65, DR. IV, 1 134), meschiu, maschiu (DR. I, 264), muscău (TDRG) s. n.; mușchi adj. – Din ngr. διμισκι „de Damasc” (prin falsă analiză).

ARMA, armez, vb. I. Tranz. 1. A pregăti o armă pentru tragere, introducînd un cartuș în camera de încărcare și aducînd percutorul în poziția potrivită pentru a lovi capsa. ♦ (Rar) A înarma. [Emirul] robii-și urmează... Cămile gătește și negri-armăsari. MACEDONSKI, O. I 143. 2. A așeza și fixa fiarele care urmează să constituie armătura unei construcții de beron armat. ♦ (Mine) A consolida (o galerie etc.) prin montarea unei armături. Cît am lucrat eu cu perforatorul, băieții au armat cîmpul doi și au mutat banda în cîmpul întîi. DAVIDOGLU, M. 11. Minerii armează abatajul. BOGZA, V. J. 64 3. A pune pentru prima oară în serviciu o navă, ambarcînd echipajul, aparatele, materialele și proviziile necesare vieții de bord și navigației.

GRĂTAR, grătare, s. n. 1. Obiect de bucătărie alcătuit din vergele de fier paralele, prinse într-un cadru dreptunghiular, pe care se frige carnea deasupra jarului sau uneori deasupra focului. Iancu tinichigiul le făcea grătarul. PAS, Z. I 170. Stînd în ușa birtului, la grătar, și bătînd din clește, ca să tragă luarea aminte a trecătorilor asupra mirosului de fleică și de mititei, el privea mereu înainte. SLAVICI, N. I 250. Nici pomeneală nu era să-l fi prins vrodată... să dea cu praștia prin bucățelele de friptură de pe grătar. Era un mîțoi cum nu este altul în ziua de azi. ISPIRESCU, L. 286. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre fripturi) fript pe grătar. Miel la grătar. ♦ Friptură la grătar. 2. Dispozitiv în interiorul unei instalații de ardere, alcătuit din bare de oțel paralele și distanțate, pe care se așază cărbunii sau lemnele, prin care pătrunde aerul la foc și prin care cade cenușa. 3. Obiect de lemn sau de fier alcătuit din stinghii sau vergele paralele, așezat la intrarea caselor, și servind la ștergerea de noroi a încălțămintei. 4. Dispozitiv folosit pentru a împiedica pătrunderea corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice. ♦ Piesă (la diferite mașini) care servește la separarea de impurități a materiei prime. 5. Aparat de separare, după mărime, a bucăților mari de minereuri, de cărbuni și de alte roci, construit dintr-o serie de bare de oțel, așezate paralel, la distanțe egale și fixate între ele prin bare transversale. 6. Rețea alcătuită din vergele de oțel-beton, așezate pe două direcții în cruce, legată în punctele de încrucișare și formînd armătura betonului.

linie f. 1. trăsură simplă, fără lungime nici desime; 2. șir de vorbe puse pe aceeași linie: această pagină are 57 de linii; 3. unealtă de tras linii; 4. măsură de lungime, 1/10 dintr’un deget sau V1/12 dintr’o palmă; 5. rang: amândoi sunt pe aceeaș linie; 6. descendență: născut în linie directă; 7. pozițiunea trupelor: în linie de bătaie; 8. retranșament: a forța liniile dușmanului; linie telegrafică, fir de fier ce transmite electric depeșele dela un punct la altul; 9. fig. direcțiune, regulă: linie de purtare.

cocârlă [At: LB / Pl: ~le / E: vsl коука „cârlig” cf srb kukara „cârlig la plug”, mg kukora „curbat”] (Pop) 1 sf Parte a unui obiect adusă în formă de cârlig. 2 sf (Spc) Trunchi strâmb de copac. 3 sf (Spc) Pisc de munte strâmb într-o parte. 4 sf (Pex) Lucru cocârjat Si: cujbâ. 5 sf (Fig) Femeie în vârstă, uscată, înaltă și adusă de spate. 6 sf (Mai ales complinit prin „de om”) Om cu nasul coroiat. 7 av (Îlav) Făcut ~ Gârbov. 8 (Îe) A se da de-a ~la A se rostogoli dându-se peste cap pe spate de multe ori, prinzându-se cu mâinile de coapse, într-un joc de întrecere la copii. 9 sf Lemn îndoit în formă de cârjă. 10 sf Încovoietură a unui baston sau a altui obiect de lemn sau de metal Cf cârlig, cață. 11 sf (Spc; la coasă) Bucată scurtă și curbată de lemn, de care se apucă cu mâna dreaptă Si: picior, mănu(n)chi, mâner. 12 sf Parte a plugului fixată în cele două dăltuituri din podul osiei Si: crivea, mână, dreptar, stinghie, lopățică, gârloafă, corlobaie. 13 sf Bucată de fier încovoiată, ce transmite mișcarea roții la ferăstrău Si: coacă, crival(â), vârtej. 14 sfp Legături încovoiate de lemn, care leagă pereții de scânduri și fundul luntrei Si: carbaș, cârjă, chingi, crivace, cujbă. 15 sf Scară la șa. 16 sf Cârlig de tras cărbunii. 17 sf (Pan) Casă mică (și aplecată) Si: bordei, bojdeucă, chichineață. 18 sf Sanie scurtă, solidă pe care se pun trunchiurile groase pentru a fi transportați iarna Si: sănciuc, sănceu, seli.fă, corcuie Cf bârgeică. 19 sf Mică ciupercă comestibilă, cu pălăria galbenă-roșcată, cu gust și cu miros de usturoi (Marasmius scorodonius).

SUBORDONARE s. f. (< subordona < fr. subordonner, it. subordinare): raport sau relație sintactică de dependență gramaticală între un element subordonat și un element regent (în cadrul propoziției sau în cadrul frazei). ◊ ~ paratactică (asindetică): s. prin parataxă, prin juxtapunere (marcată sau nemarcată prin virgulă) între părțile secundare de propoziție și elementele regente ale acestora sau între propozițiile subordonate și regentele lor, ca în exemplele „Și bietului pașă dreptate i-au dat” (G. Coșbuc); „Colo Dunărea bătrână, liberă-ndrăzneață, mare, / C-un murmur rostogolește a ei valuri gânditoare” (M. Eminescu) – în cele două propoziții sunt juxtapuse atributele bietului, bătrână, liberă, îndrăzneață, mare, a ei și gânditoare precum și complementele pașă, i-, colo și valuri; „Bine faci, / bine găsești; / rău faci, / rău găsești” / – în această frază, s. prin juxtapunere este între subordonatele bine faci, rău faci și regentele lor. ◊ ~ joncțională (hipotactică): s. prin joncțiune, prin contact între părțile secundare de propoziție și elementele lor regente sau între propozițiile subordonate și regentele acestora. Este realizată cu ajutorul prepozițiilor și al locuțiunilor prepoziționale (în cadrul propoziției), al conjuncțiilor subordonatoare, al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare, al pronumelor și adjectivelor pronominale relative, al pronumelor și adjectivelor pronominale nehotărâte cu funcție de relație (în cadrul frazei): „În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără de hotar al munților pitici” (C. Hogaș); „Prietenii... îl știau drept un ușurel diletant” (M. Sadoveanu); „O beșică-n loc de sticlă e întinsă-n ferăstruie” (M. Eminescu); „Fecioru-meu... m-a trimes... să aduc la cunoștință că el cică poate să facă podul” (Ion Creangă); „...și atunci mă duceam și eu să-l ajut pentru că-mi plăcea să port coșul cu pește” (I. Slavici); „Părul tău joacă în vântul pe care l-am întâlnit ieri în alt oraș” (L. Blaga); „Aici vine oricine dorește”; „...când... își revărsa... răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, obcina întreagă se cutremura” (C. Hogaș); „Vii oricând poftești”. ◊ ~ de gradul I: s. caracteristică unei părți de propoziție secundară ce depinde de o parte de propoziție principală sau unei propoziții secundare ce depinde de o propoziție principală, ca în exemplele „...vântul adormise obosit, frunza codrilor nu se clătina” (C. Hogaș); „Victoria simțea cum o umplu gânduri și hotărâri nebiruite” (M. Sadoveanu); „Alții nu-l putea înțelege, pentru că Eminescu spunea altceva” (G. Ibrăileanu); „Să nu faceți gură când trecem pe lângă moară” (T. Arghezi). ◊ ~ de gradul II: s. caracteristică unei părți de propoziție secundare ce depinde de o altă parte de propoziție secundară sau unei propoziții secundare ce depinde de o altă propoziție secundară, ca în exemplele „Din adâncimea nopții se desprinseseră becuri strălucitoare și parcă ireale, așa că puneau capăt... compactei întunecimi de până atunci” (Geo Bogza); „...pe când el asudă trăgând la năvod, crainicii trimiși prin țară îl caută de zor” (A. Vlahuță); „Acu parcă înțelegea / că este cu putință / ca unul să citească / ceea ce au scris alții” /(I. Slavici); „Pe când în focul povestirii, el rostea aceasta cu cea mai deplină încredințare, / ca și când lucrul ar fi fost întocmai / după cum îl spunea, / deodată se simți tras de dindărăt, de mâneca surtucului” / (Al. Odobescu). ◊ ~ unică: s. caracteristică atributelor și complementelor, în general, subiectivelor, predicativelor, atributivelor, completivelor și circumstanțialelor care depind de un singur element regent, ca în exemplele „Deasupra câmpiei întinse părea un lung ogor de fier dezlănțuit” (Geo Bogza); „Văd pe Petru Rareș cu pletele pe umeri, cu cămașa desfăcută la piept, îngenunchind pe marginea Brateșului” (A. Vlahuță); „Este cu putință / să faci critică curată fără proiecție istorică” (G. Călinescu): „Întrebarea era dar / cine... să ducă vorba” (I. Slavici); „Trestia / care se pleacă vântului / niciodată nu se frânge” (Folclor); „Numai soarele poate / să încălzească toată lumea” (idem); „Unde n-a fost semănată sămânță de grâu..., / a răsărit iarba” (Z. Stancu). ◊ ~ dublă (multiplă): s. caracteristică atributelor circumstanțiale, elementelor predicative suplimentare, atributivelor circumstanțiale și predicativelor suplimentare care depind simultan de două elemente regente (un substantiv sau pronume subiect și un verb predicativ; un substantiv sau pronume obiect direct și un verb predicat), ca în exemplele „Ba copil chiar, era să fiu sfâșiat de un buldog” (Camil Petrescu); „N-o mai cred s-o văd murind” (G. Coșbuc); „Nici o mândră n-ai afla / Care să grăiasc-așa” (Jarnik-Bârseanu); „Își lasă și boul / să le moară” (M. Sadoveanu). Tot s. dublă trebuie să considerăm și s. întâlnită la atribut sau la complement, atunci când acestea depind de două elemente regente în același timp (rar) sau s. întâlnită la alte atributive, la completive sau la circumstanțiale, atunci când acestea depind simultan de două propoziții regente (mai des la circumstanțiale): „...și numai ea s-a împotrivit, fiindcă tot mai bine poate fi îngrijit aici” (L. Rebreanu) – cu regenții: poate și (a) fi îngrijit; „...să vezi cum o început să ningă...” (Cezar Petrescu) – cu regenții: o început și să ningă; „...începui a mă gândi... la ce ni se putea întâmpla la noapte” (C. Hogaș) – cu regenții: se putea și (a se) întâmpla; „...dacă se hotărăște cineva¹ / să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă,² / trebuie³ / s-o ia de dimineață”⁴ / (I. L. Caragiale) – cu regentele nr. 3 și 4; „Când vuia în sobă tăciunile aprins..., ¹/ mama îl mustra acolo, în vatra focului² / și/-l buchisea cu cleștele”³ / (Ion Creangă) – cu regentele nr. 2 și 3; „...oamenii sunt bucuroși de oaspeți¹ / și / cu plin te primesc² / oriunde ajungi”³ / (I. Slavici) – cu regentele nr. 1 și 2; „Altfel eram în stare¹ / să tai lemne,² / să sap,³ / să car saci,⁴ /să bat cu ciocanul,⁵ / să scriu,⁶ / să citesc,⁷ / să predau lecții⁸ / ori / să învăț⁹ / fără să mă sinchisesc prea mult de ele”¹⁰ / (Z. Stancu) – cu regentele nr. 1-9 inclusiv. ◊ ~ necircumstanțială: s. specifică atributelor, în general (atributivă), și complementelor necircumstanțiale (completivă) precum și propozițiilor necircumstanțiale (subiectivă, predicativă, atributivă și completivă), ca în exemplele „...cele dintâi raze ale soarelui se topiră în ochii celor doi îndrăgostiți” (Em. Gârleanu); „Țugulea... lovi pe zmeu..., apoi fi tăie capul” (P. Ispirescu); „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Această strâmtoare fu aleasă de Mihai-vodă” (N. Bălcescu); „Cui îi e frică de orice nor nici o călătorie nu face” (Folclor); „...întâia lui treabă este să se ducă la Micula” (C. Negruzzi); „...dar toată durerea ce-o simt n-o simt în mine” (L. Blaga); „Dumneavoastră... numai ne-ați poruncit să aducem bolovanul” (Ion Creangă); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Bibliografia este comunicată de cine a alcătuit și cursul.” ◊ ~ circumstanțială: s. specifică complementelor circumstanțiale și propozițiilor circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiție, de concesie, de consecință, de asociere, de instrument, de opoziție, de cumul, de relație și de excepție, ca în exemplele „Tresărind scânteie lacul / Și se leagănă sub soare” (M. Eminescu); „Odată, vara, pe-aproape de Moși, mă furișez din casă” (Ion Creangă); „Grăind așa, pășea mărunt... prin bătătura uscată” (M. Sadoveanu); „...zmeul se făcu foc și pară de mânie, se turbură de necaz” (P. Ispirescu); „...se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi) etc.; „Pe unde trece ea, fața pământului se usucă” (M. Eminescu); „După ce-l coborâră în locașul de vecinicie, îi înfipseră la căpătâi două iatagane legate cu sârmă” (B. Șt. Delavrancea); „Omul e dator să lupte cât o putea cu valurile vieții” (Ion Creangă); „...tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă de patru zile... s-au întărit scoarță” (Cezar Petrescu); „De acolo plecai călare, ca să merg la Bisoca” (Al. Odobescu) etc.

Martin Martín, mai puțin folosit astăzi la noi, este considerat de foarte multă lume ca un derivat de la numele lunii martie (la fel sînt „interpretate” și → Iunian; Iulia și Iulian; Augustin, atribuite de obicei copiilor născuți în luna respectivă). Dar, dacă între cele două cuvinte nu există, în realitate, un raport direct de dependență, ele sînt totuși strîns înrudite: și numele personal și numele celei de a treia luni a anului sînt derivate din tema Mart-, de la Mars, Martis. Cunoscut ca zeu al războiului, Marte era la origine o divinitate, probabil a sabinilor, protectoare a agriculturii și a animalelor. Atribuțiile sale războinice care îl fac omologul lui Ares al grecilor, sînt deci mai tîrzii și aparțin epocii clasice. Legătura mai veche a lui Marte cu primăvara și fecunditatea este păstrată pînă astăzi. Luna în care este sărbătorit fiul Iunonei la romani (după vechiul calendar, prima din an, iar după modificările aduse de Cezar, a treia), a primit numele zeului, martius (mensis) „(luna) lui Marte”, această veche formă adjectivală fiind păstrată pînă astăzi în limbile moderne (fr. mars, it. marzo, port. marco, sp. marzo, gr. martios, martis – de aici rom. martie, bg., rus. mart – germ. März, engl. march etc.). Înainte de a ne ocupa de Martin, va trebui să-l amintim și pe rom. marți, care are aproximativ aceeași origine: în sistemul planetar această zi a săptămînii era pusă sub semnul planetei Marte (lat. Mars, Martis era numele zeului, al planetei, iar mai tîrziu, în alchimie, însemna „fier”) și era denumită dies Martis „ziua (planetei) Marte” (fr. mardi, it. martedi, sp. martes etc.). Cu mult înaintea creștinismului, romanii foloseau frecvent și antroponime derivate de la numele zeului: Marcius sau Martius (cunoscută familie romană care pretindea că se trage din cel de al patrulea rege al Romei), Marcus și Marcianus (→ Marcu), Martiális și în sfîrșit supranumele Martínus, Martína, frecvente mai ales în Galia. Purtat în epoca creștină de un episcop al galilor (mort în anul 397), numele devine foarte frecvent în evul mediu, datorită cultului acestuia (Sfîntul Martin din Tours), considerat sfînt național al francilor în perioada merovingiană. Popularitatea de care s-a bucurat Saint Martin de Tours explică nu numai frecvența deosebit de mare a numelui de botez în Occident (în Franța se pare că este și cel mai răspîndit nume de familie), dar și unele nume locale ale lunii noiembrie (în unele regiuni din Franța și Italia mes de San Martin și sanmartin sau samartin, în Letonia Martinu menesis, în Estonia mardikuu etc.). Cultul lui Martin a fost cunoscut și de către români, o dovadă în acest sens fiind cunoscuta sărbătoare populară Mărtinii din februarie (data și numeroasele rituri și obiceiuri magice practicate la noi își găsesc interesante corespondențe în Lupercaliile romane, sărbătorite de păstori pentru a feri turmele de lupi) și chiar cuv. martin sau moș martin folosit adesea pentru a desemna ursul (ziua ursului sau stretenia apare în calendarul popular la aceeași dată cu mărtinii). Ca nume personal, atestat în documentele Țării Românești din anul 1415 (din același secol și în Moldova) Martin continuă același cognomen roman, dar prin intermediar grecesc (Martinos, Martina) și apoi slav (la popoarele slave sudice și răsăritene, Martin este forma populară obișnuită pentru două nume calendaristice: Martin și Martinian). Alături de forma atestată în sec. 15, mai apar la noi Mărtin, Mărtinel, Mărtiniță, Mărtinaș, Sămărtin (de la numele sărbătorii), fem. Martina, ca și Marțian, formă cultă recentă corespunzătoare lat. Martianus. ☐ Fr. Martin, fem. Martine (de aici și numele poetului Lamartine, cu la- articol hotărît feminin), it. Martino, Martina, sp. Martin, Martínez, magh. Marton, Martos, fem. Martina, bg., rus. Martin, Martina etc. ☐ Martin Luther, reformator religios și întemeietor al protestantismului german (luteranismului), scriitorii Martin Andersen Nexö, Roger Martin du Gard, filozoful Martin Heidegger etc. ☐ Martin Chuzzlewit, roman de Ch. Dickens, Martin Eden de J. London etc. Martin Fierro, poem celebru al lui J. Hernández.

PIEDICĂ, piedici, s. f. 1. Ceea ce oprește realizarea unui țel, ceea ce stă în calea unei acțiuni; obstacol, stavilă; dificultate, greutate. Dacă aveam succes, ne acapara succesul, dacă aveam de înfrînt dificultăți, ne îndîrjesc piedicile. C. PETRESCU, Î. II 109. Dorința mea de a-l ajuta îmi ascunde toate piedicile, toate obiecțiile. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 15. 2. (Concretizat) Obiect sau dispozitiv folosit pentru întreruperea sau întîrzierea mișcării unui sistem tehnic sau pentru blocarea unui organ mobil al acestuia; opritoare. a) Frînghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor cînd sînt lăsați să pască. Ați mai auzit poate că acolo unde cad potcoavele cailor și piedicilelor la pășune e semn că fierul s-a lovit de iarba-fiarelor. C. PETRESCU, R. DR. 163. b) Frînă care se pune laroata carului. c) Scîndurică cu ajutorul căreia se fixează sulurile războiului de țesut, ca să nu se desfășoare. d) Dispozitiv pentru blocarea trăgaciului unui pistol sau al unei puști, spre a evita o descărcare accidentală. Șovăind între diferite bănuieli, stăteam locului nemișcat, cu un deget pe piedica pistolului. GALACTION, O. I 82. Iată pistolul... îl țiu eu, n-ai decît să tragi piedica. NEGRUZZI, S. I 23. e) Cureaua cu care cizmarul ține strîns genuncherul și încălțămintea cînd lucrează. f) (în forma piedecă) Mușchea, piedecă, hască și clin... și tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 81. f) (învechit, cu valoare de pl.) Cătușe, fiare, lanțuri. 3. Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-l cu piciorul; împiedicare. Hai la trîntă, dar fără piedică. ◊ Expr. A pune (cuiva) piedică = a face pe cineva să cadă, împiedicîndu-1. Jucau fripta și-și puneau piedici. PAS, Z. I 166. Fără să-i dea răgaz a zice nici cîrc! îi puse o piedică și-i făcu vînt în cazan. ISPIRESCU, L. 201. – Variantă: piedecă s. f.

temleac sn [At: CIHAC II, 407 / V: (înv) tim~ (Pl: ~uri) / Pl: ~ece / E: rs темляк] (înv) 1 Dragon² (1) (la sabie). 2 Curea cu care se ține lancea după umăr. 3 Unealtă de pescuit formată dintr-o vargă groasă de fier, terminată la unul dintre capete cu un cârlig ascuțit, iar la celălalt capăt cu o verigă de care se leagă o frânghie groasă, al cărei capăt se prinde ca o brățară pe mâna pescarului, care servește pentru a apuca și a trage peștii mari spre barcă. 4 (Rar) Măciucă.

Patul lui Procust – Procust (sau Procrust) e numele unui bandit din vechime, originar din Atica (regiune a Greciei cu capitala Atena). Înzestrat cu o forță excepțională, el ataca drumeții între Atena și Megara. Tîlharul își făcuse o faimă sinistră prin procedeul său diabolic de tortură: două paturi de fier, unul mare și altul mic, pe care își întindea victimele. Dacă trupurile lor erau prea lungi, el le reteza picioarele, ca să încapă în patul cel mic. Dacă dimpotrivă victimele erau oameni scunzi, Procust le scotea picioarele din încheieturi și le trăgea pînă atingeau măsura patului cel mare. Teseu l-a ucis pe tîlhar prin același supliciu. Această legendă greacă a dat naștere expresiei „patul lui Procust”, spre a ilustra în special mutilările care se aduc unor opere literare, cu scopul de a încăpea în tiparul voit; sau, în general, pentru a indica forme fixe și prestabilite, constrîngeri nefirești. Expresia a servit lui Camil Petrescu pentru un roman, care poartă titlul Patul lui Procust. (Vezi și Erostrat). LIT.

rac² [At: ANON. CAR. / Pl: raci sm, ~uri sn / E: vsl ракъ] 1 sm Crustaceu comestibil, acoperit cu carapace tare de culoare neagră-verzuie care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, cea din față având formă de clește, care trăiește în lacuri și în râuri (Astacus fluviatilis). 2 sm (Îs) „ de mare Crab (Carcinus moenas). 3 sm (Îas) Homar (Homarus). 4 sm (Îas) Stacoj (Homarus vulgaris). 5 sm (Bot; reg; îc) ~ul-pământului Ciormoiag (1) (Melampyrum cristatum). 6 sm (Îe) A da (sau a merge) înapoi (sau îndărăt ca ~ul (sau ca racii) sau a-i spori ca la ~ A-i merge rău. 7 sm (Îs) Gât de ~ Lucru foarte bun. 8 sm (Îe) Iute ca ~ul Încet. 9 sm (Îe) I se bate inima ca la un ~ mort Se spune când cineva este foarte speriat. 10 sm (Îe) Fierbe sângele în el ca într-o coajă de ~ (mort) Se spune despre un om lipsit de energie, fără vlagă. 11 sm (Îs) Roșu ca ~ul (sau ca un ~ fiert) Foarte roșu la față. 12 sms (Art.) Una dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului, în dreptul căreia ajunge soarele la solstițiul de vară Si: cancer (4). 13 sm (Îs) Tropicul ~ului (sau cancerului) Paralelă de latitudine la 23°27' nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. 14 sm (Med; pop; șîs boală de ~) Cancer (1). 15 sm (Reg) Umflătură pe trunchiul unui copac. 16 smn (Pan) Nume dat mai multor obiecte (cu capăt bifurcat, ascuțit sau încovoiat) cu care se prinde, se agață, se trage ceva. 17 smn Ancoră (1). 18 smn Dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde. 19 smn Dispozitiv folosit pentru prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă. 20 smn Cârlig de fier cu mai mulți colți, atârnat de o frânghie, folosit pentru scoaterea găleților căzute în fântână. 21 smn Tirbușon. 22 smn Unealtă cu ajutorul căreia se scoate încărcătura puștii și cu care aceasta se curăță în interior. 23 smn Cârligul undiței. 24 smn Belciug (1). 25 smn Clanță (2). 26 smn Fiecare dintre furcile lesei de prins pește. 27 smn Cele două mânere care prind între ele pânza joagărului. 28 smn Bucată de fier în formă de X prinsă deasupra jugului pentru a nu se uza din cauza proțapului. 29 smn Unealtă de dulgherie nedefinită mai îndeaproape. 30 sm (Reg) Întăritură la malul râurilor, făcută din grinzi așezate pe picioare de lemn, peste care se pun crengi, pietriș etc. 31 sn (Reg; lpl) Rădăcinile aeriene ale porumbului. 32 sm (Ent; reg; de obicei determinat prin ”de pământ„ sau ”de câmp") Coropișniță (1) (Grylotalpa vulgaris). 33 sm (Reg; de obicei art.; șip) Dans popular în ritm de horă. 34 sm (Reg; șip) Melodie după care se execută racii (33). 35 sm (Olt; Mun; mpl) Mâncare pregătită din ardei (roșii) umpluți cu făină, ceapă prăjită, uneori și orez, și fierți în zeamă de varză. 35 sm Ardei uscat și pisat cu usturoi.

ÎNDOIT adj. 1. împăturit, pliat, strîns, (pop.) păturit. (O coală de hîrtie ~.) 2. arcuit, curb, curbat, încovoiat, (livr.) cambrat, (rar) arcat, recurbat, (înv. și reg.) încujbat, scovîrdat, (înv.) arcos. (Bară metalică ~.) 3. curbat, încovoiat, întors, răsucit, strîmb, strîmbat. (Cui ~.) 4. curbat, încovoiat, răsucit, strîmb. (Fiare ~.) 5. adus, încovoiat, rotilat. (Paloș ~.) 6. strîmb, (pop.) cîrn. (Cuțit ~.) 7. aplecat, curbat, înclinat, încovoiat, lăsat, plecat, (reg.) polignit. (Copac cu crengile ~.) 8. adus, aplecat, cocîrjat, cocoșat, curbat, gîrbov, gîrbovit, înclinat, încovoiat, plecat, strîmb, strîmbat, sucit. (Cu spatele ~.) 9. încîrligat, încolăcit, încovoiat, încovrigat. (Coadă ~.) 10. întors, răsfrînt, ridicat, suflecat, sumes, tras, (reg.) sumecat. (Cămașă cu mînecile ~.) 11. (BOT.) întors, răsfrînt, revolut, (înv.) reflex. (Frunză ~.) 12. dublu. (A plătit un preț ~.) 13. diluat, slab, subțiat, subțire, (reg.) rărit. (Lapte ~.)

toartă sf [At: (a. 1508) ap. MIHĂILĂ, D. 166 / V: (reg) ~te / Pl: ~te, torți / E: ml torta] 1 Parte ieșită în afară la unele obiecte, încovoiată în formă de arc, care servește pentru apucat (cu mâna) Si: (reg) mănușă. 2-3 (Pop; îljv) La ~ (Care este) zdravăn. 4-5 (Pop; îal) (Care este) extrem de strâns. 6 (Pfm) Braț (1). 7 (Reg; dep) Ființă leneșă. 8 (Reg; pan) Mâner (al unei unelte, arme etc.). 9 (Reg; pan) Verigă de care se atârnă sau se trage ceva. 10 (Reg; pan) Urechea lacătului care trece prin belciuge. 11 (Pop; pan) Cerculeț cu care se prinde cercelul în ureche. 12 (Pop; pan; pex; determinat prin „de ureche”) Cercel (1). 13 (Reg; pan) Verigă pusă în botul porcului. 14 (Trs; pan) Brățara coasei. 15 (Reg; pan) Fiecare dintre verigile de fier care întind pânza joagărului Si: (reg) mâță. 16 (Reg; pan) Fiecare dintre belciugele în care se prind ghearele la joagăr. 17 (Reg; pan) Scoabă în ușorul ușii. 18 (Înv; pan) Belciug la scut. 19 (Reg; pan) Circumferința inelului. 20 (Trs; pan) Urechea acului. 21 (Reg; pan) Butonieră la cămașă. 22 (Reg; pan) Scobitură circulară la capătul hădăragului și al dârjalei îmblăciului, pe care se leagă oglăvile. 23 (Reg; pan) Gardină în care se fixează fundul butoiului. 24 (Atm; reg; pan) Lobul urechii. 25 (Atm; reg; pan; îs) ~ta umărului Claviculă. 26 (Mtp; îs) ~ta (sau torțile) cerului (ori pământului) Toartă (1) sau toarte (1) pe care le-ar avea cerul (sau pământul).

sfârâiac sn [At: PAMFILE, J. I, 75 / V: ~răiac (Pl: sfârăiace) / Pl: ~ace / E: sfârâi + -ac] 1 (Mol) Zgomot produs de un fier încins cufundat în apă. 2 (Reg) Lucru lipsit de însemnătate. 3 (Mol) Sfârâitor (7). 4 (Îs) ~ cu (sau de) bumb Jucărie de copii confecționată dintr-un nasture prin a cărui găuri se trece un fir de ață care, dacă se învârtește într-un singur sens și apoi se trage de capetele ținute între degete, produce un sfârâit. 5 (Reg; îf sfârăiac) Prâsnel (1).

mână¹ sf [At: PSALT. HUR. 51^v/21 / V: (reg) mân sn / Pl: mâini, (îrg) ~ne, ~ni, ~uri, (îvr) ~nule, (reg) ~nâle / E: ml manus] 1 Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor Si: braț, (îrg) brâncă. 2 Extremitate a antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. 3 Palmă. 4 (D. o unealtă, un instrument; îla) De ~ Acționat manual. 5 (Îal) Făcut cu mâna. 6 (Îrg; îlav) A ~ La îndemână. 7 (Cmr; înv) De-a ~ Cu amănuntul. 8-9 (Îlav) Pe (sau rar, în, la, înv de-a) ~na dreaptă (sau stângă) În partea dreaptă (sau stângă). 10 (Reg; îlav) Pe ~ Pe dibuite. 11 (Reg; îlav) Sub ~ Subsuoară. 12 (Îav) Pe sub ~ Pe ascuns. 13 (Îal) În mod clandestin. 14 (Îe) A fi peste ~ A fi dificil de realizat, de obținut. 15 (Îe) Cu ~na lui (ori mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) În mod direct Si: personal. 16 (Îe) Cu ~na cuiva Cu ajutorul cuiva. 17 (Îe) A scoate castanele (sau cărbunii) din foc ori a stinge cărbunii (reg a prinde șarpele) cu ~ altuia A se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă sau riscantă. 18 (Reg; îe) A fi ~ singură A fi lipsit de ajutor. 19 (Îlav) Cu ~na goală Fără a aduce sau fără a lua nimic. 20 (Pex; îae) Fără a-și fi atins scopul. 21 (Îe) Cu amândouă mâinile (sau, pop, cu ~ bună, cu o ~ ca c-o mie) În cantitate mare. 22 (Îae) Cu toată bunăvoința. 23 (Reg; îlav) Cu ~ (sau ~na) de sare Fără noroc. 24 (Îal) Fără putere morală sau materială. 25 (Fam; îe) A avea (sau a fi cu) ~ (sau ~na) lungă sau a fi bun de ~ A fi hoț. 26 (Îe) A avea (sau a fi cu) ~ largă (sau deschisă) ori (înv) a fi slobod la ~ A fi darnic. 27 (Îvr; îls) ~ slobodă (sau întinsă, îndurată) Dărnicie. 28-29 (Pfm; îljv) Cu ~ (sau ~na) spartă sau spart la ~ Risipitor. 30 (Pfm; îe) A lua cu o ~ și a da cu alta (sau cu zece) A cheltui mult Si: a fi risipitor. 31 (Pfm; îe) A avea ~ bună sau a fi bun de (ori la) ~ A fi îndemânatic. 32 (Îae) A purta cuiva noroc. 33 (Îe) A-și face ~ bună (pe) la cineva A obține simpatia sau încrederea cuiva. 34 (Îe) A fi ușor (sau ager) de ~ sau a avea ~ ușoară A lucra cu finețe și cu abilitate. 35 (Îe) A fi greu de ~ A fi neîndemânatic. 36 (Îe) A avea ~na strânsă (sau scurtă) sau a fi strâns la ~ A fi zgârcit. 37 (Pfm; îe) A fi (om) cu dare de ~ A fi om înstărit. 38 (În legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”; îls) ~ de ajutor Sprijin. 39 (Îe) A fi ~na (cea) dreaptă a cuiva A fi principalul ajutor, omul de încredere al cuiva. 40 (Înv; îe) A scăpa cu capul a ~ A scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. 41 (Reg; îlav) Cu capul a ~ Nechibzuit. 42 (Îal) Foarte îndrăzneț. 43 (Îlav) Cu zilele a (sau în) ~ Amenințat de o mare primejdie. 44 (Pop; îe) A muri cu zilele în ~ A muri înainte de vreme. 45 (Îe) A da din mâini și din picioare A depune eforturi pentru a învinge o dificultate Si: a se strădui. 46 (Îe) A lega (sau a-i tăia) cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega de mâini și de picioare A împiedica sau a pune în imposibilitate să acționeze într-o anumită direcție. 47 (Îae) A-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta. 48-49 (Îe) A avea (sau a lăsa, a da cuiva) ~ (sau ~na) liberă (A acționa sau) a lăsa pe cineva să acționeze după bunul său plac. 50 (Înv; îe) A-și lărgi mâinile spre (sau pre) lăcomie A deveni foarte lacom. 51 (Înv; îe) A-și ține mâinile de (la)... A se abține de la ceva. 52 (Udp „de”; îe) A se spăla pe mâini sau a-și spăla mâinile A pierde ceva. 53 (Îae) A refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. 54 (Pop; îe) A avea ~na curată (sau mâinile curate) A fi cinstit. 55 (Fam; îe) A prinde (pe cineva) cu ~na în sac (sau în traistă, în sân) A surprinde pe cineva furând sau înșelând. 56 (Reg; îe) A se prinde cu mâinile de vatră A-și înjgheba o gospodărie, un cămin. 57 (Îe) A lua boala (sau durerea etc.) cu ~na A face să treacă boala sau să înceteze durerea etc. repede. 58 (Reg; îe) A da cu ~na în foc (sau prin spuză, prin șperlă) A se păcăli. 59 (Îae) A se îmbogăți deodată, fără muncă. 60 (Îe) A pune (sau a băga) ~na în foc pentru cineva (sau pentru ceva) A garanta pentru cineva sau pentru ceva. 61 (Îe) A pus Dumnezeu ~na în cap A dat norocul peste el. 62 (În legătură cu sume de bani; îe) A primi în (sau a lua în, reg, a lua la) ~ A obține ca venit net. 63 (Îe) A nu da (sau lăsa) hățurile din ~ A păstra pentru sine puterea, conducerea. 64 (Îe) A duce de ~ (pe cineva) A călăuzi, a conduce pe cineva. 65 (Fig; îae) A sprijini, a proteja pe un nepriceput. 66 (Îe) A pune ~na A face, a întreprinde ceva. 67 (Îae) A acționa. 68 (Îae) A fura. 69 (Îe) De la ~ până la gură În timp scurt. 70 (Reg; îae) Foarte puțin. 71 (Fam; îe) Una la ~ Se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. 72 (Reg; îe) Cu mâinile la piept sau cu căciula în ~ Umil. 73 (Îe) A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept A muri. 74 (Îe) A pune ~na pe cineva A prinde. 75 (Îe) A(-i) pune (cuiva) ~na în piept (sau în gât) A înșfăca. 76 (Îae) A trage la răspundere pe cineva. 77 (Îe) Cu mâinile (sau mâini) în șolduri (sau încrucișate) Impasibil. 78 (Îae) Fără nici o grijă. 79 (Îae) În voie. 80 (Îe) A-și pune ~na pe inimă (sau pe cuget) A se angaja să spună adevărul. 81 (În legătură cu declarații; îe) Cu ~na pe inimă Cu conștiința curată. 82 (Îe) A ridica ~na asupra cuiva A amenința pe cineva cu bătaia. 83 (Îae) A fi agresiv. 84 (Pex) A bate. 85 (Art; șîs de-a ~na, hora de ~, jocul de ~ ) Dansuri populare în care jucătorii se țin de mână (1). 86 (Art; îas) Melodie după care se execută dansurile „de-a mâna” (85). 87 (Pop; îs) Pe sub ~ Dans popular Si: învârtită. 88 (Pop; îas) Melodie după care se execută acest dans. 89 (Pop; îcs) ~ moartă (sau ciungă) Joc de copii, în care unul apucă mâna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cep. 90 (Îae) ~ masă Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 91 (Pop; îs) Năframă de ~ Batistă. 92 (Îc) ~na-Maicii (sau ~-Maica)-Domnului Plantă erbacee mică din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și fructele mici (Anastatica hierochuntica). 93 (Iht; reg; îc) ~na-diavolului Regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). 94 (Îe) A lăsa (ori a da, a încredința etc.) pe ~na (cuiva) A lăsa ceva sau pe cineva în grija sau paza cuiva. 95 (Îe) A întinde cuiva ~na (sau, înv, ~ bună) A ajuta pe cineva. 96 (Îe) A-i fi (cuiva) la mâini bune A-i fi cuiva prieten credincios, ajutor de nădejde. 97 (Îe) A ajunge pe mâini bune A avea parte de o îngrijire atentă. 98 (Îe) A-și lua ~na de pe cineva A înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. 99 (Îe) A purta (sau a ține) pe cineva pe mâini A avea o grijă deosebită față de cineva. 100 Autoritate. 101 Stăpânire. 102 Putere. 103 (Îs) ~ de fier sau ~ forte Om energic, autoritar. 104 (La jocul de cărți; îe) A avea (sau a fi la cineva) ~na A-i veni rândul să împartă cărțile. 105 (La jocul de cărți; îe) A trece (sau a ceda) ~ A ceda rândul jucătorului sau jucătorilor următori. 106 (Îe) A-și trage ~na A-și retrage stăpânirea, autoritatea. 107 (Îe) A-i da ~na A putea, a-i permite situația sau împrejurările să facă ceva. 108 (Îae) A-i conveni să... 109 (În locuțiuni și expresii sugerând însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea; îlav) De-a ~ Apropiat. 110 (În legătură cu lupte; îal) Corp la corp. 111 (Reg; îe) De-a ~na Necurmat, în lanț. 112 (Îlav) ~ în ~ În perfect acord. 113 (Îe) Dintr-o ~în alta sau din ~ în ~ De la unul la altul. 114 (Îe) A pune ~ de la ~ (sau de la ~ la ~) A aduna bani, obiecte etc. prin contribuție benevolă. 115 (Îe) A bate (sau a da) ~na A face un târg, pecetluind înțelegerea printr-o strângere de mână. 116 (Îae) A se înțelege în privința unei tranzacții. 117 (Îae) A se lega cu jurământ. 118 (Îe) A-și da ~na (cu cineva) A strânge mâna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. 119 (Îae) A se uni prin căsătorie. 120 (Îae) A colabora. 121 (Reg; îe) A da ~na cu moartea A trece printr-o mare primejdie. 122 (Înv; îe) A da ~na la ceva A sprijini ceva. 123 (Fam; îe) A se ține de mână A fi nedespărțiți. 124 (Fam; îe) Ia-te (sau poți să te iei) de ~nă cu... sau puteți să vă luați de ~nă Vă potriviți la fapte rele sau la caracter urât. 125 (Îe) A cere ~na cuiva A cere în căsătorie pe cineva. 126 (D. doi sau mai mulți bărbați; îe) A-și disputa ~na cuiva A concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. 127 (Îe) A da pe ~na justiției (sau, înv, județului) A înainta pe un infractor organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. 128 (Înv) Persoană privită ca autor al unei acțiuni. 129 (Îs) ~ de lucru Muncitori. 130 (Iuz; csnp; îs) ~ curentă Carte de atu cea mai mare. 131 (Jur; îs) ~ moartă Situație a acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. 132 (La unele jocuri de cărți; îas) Situație în care se distribuie cărțile unui jucător fictiv sau unul din cei prezenți nu joacă, partenerul de echipă mânuind și cărțile lui. 133 (Reg; îs) Frate de ~ Cavaler de onoare la nuntă. 134 (Reg; îs) Cumnat de ~ Vornicel la nuntă. 135 (Rar) Creație a cuiva. 136 (Precedat de anh „o”, „niște”; udp „de”) Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. 137 (Pop; udp „de”) Indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel strânse la un loc Si: mănunchi (1). 138 (În legătură cu un no sau, rar, un nc) Categorie. 139 (În legătură cu un no sau, rar, un nc) Calitate. 140 (Reg; îs) Copii de două mâini Copii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. 141 (Îla) De toată ~na sau de multe mâini De toate felurile. 142 (Reg) Unelte sau obiecte de gospodărie sau părți ale acestora care se aseamănă, ca formă și utilizare, cu mâna (1). 143 Unelte sau obiecte de gospodărie sau părți ale acestora care se apucă și se manevrează manual. 144 Fiecare dintre cele două lemne laterale ale codârlei la car. 145 Întinzătoare la car. 146 Leucă la car. 147 Picior la sanie. 148 Țepușă la sanie. 149 Spetează dintre coarnele plugului. 150 Schimbătoare la plug. 151 Spetează la războiul de țesut. 152 Stâlp între picioarele sulului la războiul de țesut. 153 Muierușcă (8) la războiul de țesut. 154 Fofează la vârtelniță. 155 Lemn care ține jugul între corfe, la joagăr. 156 Cioacă la joagăr. 157 Lemn care transmite jugului mișcarea crivalului, la joagăr. 158 Japă la joagăr. 159 Măsea la coasă. 160 Chingă a căpriorilor la casă. 161 Titirez la moară. 162 (Reg) Mâner al ferăstrăului. 163 (Reg) Mâner al coarbei. 164 (Reg) Mâner al sfredelului. 165 (Reg) Sul sau scripete al fântânii. 166 (Reg) Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi. 167 (Pes; lpl, îs) Mâinile sacului Fiecare dintre cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei Si: aripi. 168 (Pes; îs) Mâinile cutiței Fiecare dintre cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței Si: prefuste. 169 (Pes; îs) Mâinile jugurilor Lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mânuiesc jugurile lesei. 170 (Îs) ~ curentă Balustradă. corectat(ă)

MÎȚĂ s. f. I. 1. (Popular, mai ales în Mold. și Transilv.) Pisică (Felis domestica); p. r e s t r. puiul (de sex feminin al) pisicii. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 205. Mă fac în multe chipuri. . . : ogar, găină, muscă, iepuri, paijăn, mîță, și în toate chipurile (a. 1 799). GCR II, 172/2. Nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-l audă mîța. ȚICHINDEAL, F. 257/3, cf. LB. Într-aceste tabacale să lucrează cu scîrnăvii de cîini și pieile lor, și de mîță și alte jiganii spurcate (a. 1 837). DOC. EC. 667. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele, cîșie ca gîștele, șuieră ca șerpii. HELIADE, O. II, 382, cf. POLIZU, BARONZI, 159. Ne acățarăm ca mîțele pe o scară ce se îndoia scîrțiind sub picioarele noastre. ALECSANDRI, P. 217. Doar și mie îmi era dragi mîțile, pîn-a nu mă mărita. id. T. I, 197, cf. COSTINESCU, LM. Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, O. I, 48. Cînd văd că mîța face marazuri, ți-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230. Deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, id. ib. 302. Ieși din crîng binișor, și pîș, pîș, ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 179, DDRF, ALEXI, W., CABA, SĂL., IORDAN, L. M. 193. Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîță albă în brațe. IBRĂILEANU, A. 83. Și-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîțele cu iezii. ARGHEZI, V. 21, cf. 163, id. C. J. 170. În casa asta, nici o miță n-are unde s-aciua. C. PETRESCU, C. V. 85, cf. STĂNOIU, C. I. 129. Pisica se numește „mîță”, iar bărbătușul „mîrtan”. PRIBEAGUL, P. R. 72. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîntituri. – Prinde mîța șoareci ! mormăi mătușa Zamfira. SADOVEANU, O. I, 75. În Muntenia și în sud-estul ardelean se zice „pisică”; în restul României se zice „mîță”. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Ei numesc pe pisoi motan și pe pisică mîță. H III 4. Pisica la noi se numește mîță. ib. VI 199, cf. X 253. Sîntem de departe, De peste șapte sate: De la Buda nouă, Pe unde mîța ouă. TEODORESCU, P. P. 178. Omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. RETEGANUL, P. I, 42. Însura-m-aș însura, Nu știu soacra ce mi-a da ? Coșarca cu fusele, Costrețul cu mîțele ? POP., ap. GCR II, 309, cf. 319. Ni-i că vom însera Și nu sîntem de-acolea, Că sîntem din Buda vechie, Unde mîța strechie. POP., ap. GCRF II, 337. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mînîncă iarbă. ȘEZ. I, 127. Din mănușă să făcu o mîță mare, care cînd se învîrti printre șoareci, îi băgă în tușă, înghițindu-i pe vro cîțiva. ib. II, 4, cf. IV, 184. Io la joc, Mîndră la joc, Mălaiul de joi în foc. Bătui mîța cu vătraiul De ce nu mi-o scos mălaiul. HODOȘ, C. 84. A fost unu odată sărac de tot, avea număi o mîță ș-un bou ș-un bordei. GRAIUL, I, 42. N-avea nimica-n bordei, Făr-d-o mîță ș-un cotei. PĂSCULESCU, L. P. 275. Fata moșului. . . porni, și ca să nu-i fie urii, luă și mîța cu sine. PAMFILE, DUȘM. 112, cf. id. com. 18. Ciuma-n casă o d-întrat Șî pă tăț huc i-o luat; Numa pă ea o lăsat Cu o bǵată mîță-n vatră. T. PAPAHAGI, M. 121. Bătui mîța peste gheare, C-a mîncat nește jumare. ANT. LIT. POP. I, 213, cf. ALR I 1 133, 1 137, ALR II 3 473. Mîța blîndă zgîrie rău. GCR II, 374, cf. SBIERA, P. 65, ZANNE, P. I, 548, IX, 657. Ce iase din mîță, șoareci prinde. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. ZANNE, P. IX 546. Mîța se-nvață de mică a prinde șoareci. ZANNE, P. IX, 659. Mîța îngrășată nu prinde șoareci. id. ib. 658. Mîța cu clopot nu prinde șoareci. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 550, IX, 658. Cînd mîța nu-i acasă Șoarecii joacă pe masă. zanne, p. i, 548. Din coadă de mîță sită de mătase nu se face. id. ib. 597, cf. 546, 549, 550, III, 349, IV, 164, IX, 657, 659, 660, ALR I 1 551/790. Pe-o biserică șindilitâ joac-o mîță potcovită (Luna). SBIERA, P. 322. Am o mîță albă, grasă, toată noaptea îmblă-n casă (Luna). id. ib. Mîță grasă Trece noaptea peste casă (Luna). PĂSCULESCU, L. P. 87. ◊ (În superstiții) Mîță ori motan negru, cucoș negru și cÎnele negru aduc bine la casă. ȘEZ. I, 17. Cînd tună și fulgeră să nu ții mîță și cîne în casă, că s-ascunde necuratul în ele. ib. 126. Mița să n-o iei cu tine cînd te muți în altă casă, că iei sărăcia. ib. 127, cf. 192. Cînd sare mîța peste un cadavru, mortul se face strigoi. ib. III, 150. Cînd mîța stă în vatră, are să fie frig. ib. IV, 119, cf. 120. Să nu duci mîța în car sau căruță, că slăbesc vitele trăgace. ib. VI, 43, cf. 44, VIII, 98., Dacă mîța se lă pe cap, se crede că nu mult după aceea va ploua. ib. XVIII, 114, cf. 50. Dacă tușește mîța: va urma vrajbă în casă. GOROVEI, CR. 189, cf. 188. [La guturai] tragi pe nas fum de păr din coada mîții. PAMFILE, B. 64, cf. 68, 70, id. D. 88, id. S. T. 131. Întîlnim știma sub felurite înfățișări: . . . de cîne, mÎță, cocoș. id. COM. 19. Mîța neagră poate de asemeni întrupa piaza-rea, ca să aducă pagube unei case. id. DUȘM. 95, cf. 331. Dacă va dormi pe pat, mîța face a cald. id. VĂZD. 4, cf. 77, 92, 116. ◊ (Mold., în imprecații) Fată jucăușă: Să-i smulgă urechea și țîțele. . . Stuchi-l-ar mîțele ! TOPÎRCEANU, P. 112, cf. PAMFILE, J. II, 154. Stuchi-te-ar mîțele! Com. din PIATRA NEAMȚ. (Regional) (De-a) mîța oarbă sau de-a mîța = (de-a) baba oarba, v. b a b ă. Cf. lb. Convocarea conferenței semăna cu un joc de-a mîța oarbă. BARIȚIU, P. A. III, 66, cf. POLIZU. Jocurile copilărești: popic, cureaua roșie. . . , ajumit, mîța oarbă. HEM 609, cf. MARIAN, I. 221, DDRF, BARCIANU, PAMFILE, J. III, 48, ALR II 4 337/64, 76, 95, 105, 219, 228, 250, 260, 284, 334, 362, 365, 386, 574, MAT. DIALECT, I, 182. (De-a) mîța și șoarecele = joc de copii în care jucătorii sînt așezați în formă de cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mîță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului pînă cînd „mîța” prinde „șoarecele”. Cf. ȘEZ. VIII, 121, PAMFILE, J. I, 20. Mîță de vînzare = joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vîndă celorlalți o mîță reprezentată printr-o lingură. Cf. PAMFILE, J. I, 50. Mîța popii = joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. H V 17. ◊ E x p r. (A fi) mîță blîndă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Cf. ZANNE, P. I, 551, CADE. (A fi) mîță plouată (sau udă) = (a fi) fără chef, abătut, descurajat; (a fi) rușinat, umilit. Cf. ZANNE, P. IX, 659. (Regional) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mîța-n (sau mîță-n) sac, se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. id. ib. I, 549, cf. CADE, com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mîța-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înșelăciuni. Dacă ești prost și lași să te prindă la cărți cu mîța-n sac ? alecsandri, T. I, 117. Umblă cu mîța-n sac, ghiujul. . . Aține-te, Pepeleo ! id. ib. 319, cf. ZANNE, P. I, 548. Vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mîța-n sac, că vai de mama voastră ! C. PETRESCU, Î. II, 46. Umblă cu mîța-n sac, ad[ică] e un prefăcut; umblă de colo, colo, ca să nu se deie pe față. I. CR. IV, 78. A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mîța cu șoarecii (sau cu șoarecele, cu cîinele) = a fi în relații foarte rele (unii cu alții), a trăi rău împreună. Cf. ZANNE, P. I, 382, 550, 551. (Regional) A se stupi ca mîțele = a trăi ca mîța cu șoarecii; a se certa mahalagește, a-și arunca cuvinte grele. Cf. ȘEZ. II, 47, IX, 146, ZANNE, P. I, 551. A fi învățat ca mîța la lapte = a fi rău învățat, a avea un obicei prost. Cf. ZANNE, P. III, 588. (Regional) A păți cinstea mîței la oala cu smîntînă = a fi bătut. Cf. ȘEZ. I, 218, ZANNE, P. I, 551, IV, 124. (Regional) A se învîrti ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă = a da tîrcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. Cf. ZANNE, P. IV, 123. (Regional) A umbla ca mîța pe lîngă laptele fierbinte = a dori ceva de care se teme. Cf. id. ib. III, 587. (Regional) A se învîrti ca mîța pe lîngă blidul cu păsat = a ocoli adevărul, a evita să spună adevărul. Cf. id. ib. IV, 67. (Regional) (A trăi) ca mîța pe rogojină = (a trăi, a o duce) rău. Cf. id. ib. iii, 337, PAMFILE, J. II, 154. A trage mîța de coadă (sau, regional, pe rogojină) = a o duce greu (din cauza sărăciei), a fi strîmtorat (din punct de vedere material), a fi sărac, nevoiaș. Cf. ȘEZ. IX, 145, ZANNE, P. IX, 660, PAMFILE, J. II, 154, MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A nu avea nici mîță la casă = a fi foarte sărac. ZANNE, P. IX, 660. (Regional) A se uita ca mîța la pește = a se uita, a privi lacom, cu lăcomie. Robinson . . . s-au pus să șadă pe pat uitîndu-să la frigarea cu friptura ca mîța la pește. DRĂGHICI, R. 70/7. (Familiar) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mîța-n calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă. Cf. IORDAN, R. A. 270. Mătură ca mîța, se spune despre un om murdar (care își ascunde murdăriile). Cf. ZANNE, P. III, 228. Se spală ca mîța, se spală superficial. (Regional) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mîța = a) (taci că) spui minciuni (pe care nu le crede nimeni). Cf. id. ib. II, 758; b) bagă de seamă ce spui. id. ib. IX, 661. (Regional) A călca în urme de mîță stearpă = a fi îndrăgostit. Cf. TDRG. A rupe mîța în două = a) a fi voinic; a fi energic, hotărît, dîrz, a ști să-și impună voința; a fi vrednic. Fii român verde și rupe mîța în două. NEGRUZZI, S. I, 251. Ei ! bravo l Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. Un om vrednic, care rupe mîța în două . . . plătește foarte mult în ochii [femei]lor. MARIAN, NU. 41, cf. ZANNE, P. I, 551; b) (regional) a se învoi din preț (cu cineva). CIAUȘANU, GL. (Regional) A se face mîță = a se ghemui (ca o pisică la pîndă). Cf. ZANNE, P. VI, 336. (Regional) A-i oua și mîța = a fi om norocos. Cf. id. ib. IX, 660. ♦ Epitet dat unei persoane viclene (ca pisica), ipocrite. Cînd Anița o intrat, Gruia-ndată o-ntrebat: Und'-ai fost, mîță bătrînă ? ALEXICI, L. P. 17. Ce mîță de om, ad[ică] ce om viclean ! I. CR. IV, 79, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, DR. VIII, 209.** (Rar) Epitet depreciativ pentru un cal slab, prăpădit. V. g l o a b ă, m î r ț o a g ă. Numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. . . . – Da ce vrai să fac eu cu mîța asta, bre ! HOGAȘ, M. N. 9, cf. DR, V. 85. 2. (Învechit și regional) Blana prelucrată a pisicii sau, p. g e n e r., a altor animale (asemănătoare cu pisica). Mîță blane de Mosc, 25 bani. Mîțe tanele, de 70: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160, cf. CV 1950, nr. 4, 33. ♦ P. e x t. (Regional, la pl., probabil în glumă) Cozi, cosițe (la fete) (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. 3. (Regional, în sintagma) Mîță sălbatică = pisică sălbatică (Felis sylvestris). Denaintea leului. . . sta . . . pardosul, ursul, lupul. . ., mîța selbatecâ. CANTEMIR, IST. 26. Zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum strălucește ceva . . . Ochi de mîță sălbatecă nu erau. GÎRLEANU, L. 60, cf. PĂCALĂ, M. R. 28. Ies din scorburi jderii și mîțele sălbatice. SADOVEANU, O. IX, 13. 4. Compuse: (învechit) mîță-de-mare = specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. Cf. LB. Măgariule ! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci ? Mîțe-de-mare și pupeze. BĂRAC, T. 16/25; (regional) mîța-popii = omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja; omida-urs. Cf. PĂCALĂ, M. R. 33, SIMIONESCU, F. R. 392, VICIU, GL., MAT. DIALECT. I, 80, 262. (Fig.) Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. . . de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța-popii”. HOGAȘ, M. N. 37 b) Cantaridă (Lytta vesicatoria). ALR II 6 549/172; c) cîinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). N. LEON, MED. 98, cí. CADE, ALR II 6 571/833; d) scolopendră (Oniscus scolopendra). LB, cf. PONTBRIANT, D., DDRF, DR. V, 561; e) repede (Cicindela campestris). Cf. ALR I 1888/96, 289. (E x p r.) A se da de-a mîța-popii = a se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. CADE. II. (Bot. regional) 1. Mîțișor (II 1). Fac foc șî pun niște mîță sfințită pe foc și coj de ouă sfințite de la Paști. ARH. FOLK. I, 223, cf. ALRM II/i h 261, ALR I 990/9, 56. Mîță de loză. ALR I 1 926/337, cf. 1 926/351, 355, 359. ♦ Nume dat mai multor varietăți de salcie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225, ALR I 1 926/80, 215, 375, ALR SN III h 627. 2. P. g e n e r. Creangă, ramură (mică). Cf. ALR II 6 419/53, 64, 228, 349, 386, A I 12, 21, 23, 26. 3. Barba-ursului (Equisetum arvense) (Checea-Jimbolia). ALR I 1952/40. 4. Păpădie ( Taraxacum officinale) (Berzasca- Moldova Nouă). ALR I 1 919/5. 5. Mușchi de pe scoarța copacilor (Pecica-Arad). ALR II/53. 6. Rădăcină (aeriană) a porumbului (Voiniceni-Tîrgu Mureș). Cf. ALR II 5 138/235, 5 139/235. III. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. (Transilv., Ban.) Cursă de șoareci (primitivă); (regional) mîț (III 1). Mița, cursa de șoareci pe care și-o face economul din bucățele de scindură și din bețigașe de corn. PĂCALĂ, M. R. 446, cf. 436, 454, BRAN, S., ALR I 690, A II 9, 10, MAT. DIALECT. I, 182. 2. (Regional) Botniță „la vițel” (Feneș-Alba Iulia). ALR II 5 074/102. 3. (Regional) Ostie (de pescuit) (Roșia-Beiuș). ALR II 6 250/310. 4. (Regional) Fiecare dintre cele două vîrfuri ale scoabei (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6 674/353. 5. (Regional) Coada, mînerul cleștelui de tras; clește sau, p. r e s t r., cîrlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6698/353, cf. 6 699/353, 6 700/353. 6. (Prin Maram.) Broasca în care se fixează sfredelul. Cf. ALR II 6 662/353, 362. 7. (Învechit) Ancoră (la o navă). Anchira, mițele corăbiei ce aruncă în mare cu funile și țin corabiia (a. 1 600-1630). CUV. D. BĂTR. I, 291. Mîțele de fier carele țin corabiia în loc de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (glosare marginală). N. TEST. (1 648), 171^r. Și trăgînd sus mățele, slobozirî-o [corabia] mării. ib., ap. HEM 1 201, cf. LB, PHILIPP1DE, P. 163, DDRF. 8. (Transilv., Ban.) Cîrlig cu mai multe brațe îndoite (și ascuțite) la vîrf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fîntînă. Cf. CADE, LEXIC REG. 20, MAT. DIALECT. I, 80. 9. Dispozitiv de siguranță (prevăzut cu un fel de gheare) care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, cînd se rupe cablul. Cf. MDT, com. din VALEA JIULUI. 10. (Regional) Laț (pentru prins păsări) (Ciumeghiu-Salonta). ALR I 1311/315. 11. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Bucată de lemn (v. grindă) sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei, construcții; chinga căpriorilor. O mîță de fier carea întră pînă la cealea ce-s dinlăuntru de zaveasă. N. TEST. (1648), 295^r/12, cf. ALR I 666/45, 56, 320, 578, 588, ALR II/I h 226. ◊ (Urmat de determinări care indică folosirea) Mîță de vînt. CHEST. II 230/1. Mîță de ajutor. ib., cf. ALR II/47. 12. (Prin Mold. și Bucov.) Cîrlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Regional) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc; butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. Cf. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Prin estul Transilv. și nordul Mold.) Tindeche (la războiul de țesut). Cf. ALRM SN I h 315, GLOSAR REG. 15. (Transilv.) Oiște, A II. 16. (Regional) Dispozitiv în formă de furcă (cu două coarne) aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. Cf. LEXIC REG. 55, 61. 17. (Regional) Lanț, curea care leagă grindeiul plugului de rotile; potîng. Cf. H XVIII 142, BOCĂNEȚU, T. A. 149, 189. 18. (Transilv. și prin Olt.) Nume dat mai multor părți componente ale joagărului: a) cumpănă de care se leagă stavila joagărului. ALR II 6 430/95; b) dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dintată a joagărului. ib. 6 432/172, cf. 6 432/349, 362, 574, 833, 836; c) grăunțar. ib. 6 433/362; d) coada furcii joagărului. ib. 6 435/362, cf. 6 435/833, 836 ; e) roată zimțată a joagărului. DAMÉ, T. 175, cf. PAMFILE, I. C, 111; f) fiecare dintre „torțile” care întind pînza joagărului. ALR II 6 441/833; g) fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. ib. 6 447/260, cf. 6 447/353, 386; h) jugul de lemn al joagărului. A III 18. 19. (Regional) Bucată de lemn scobit pe care se învîrtește cepul grindeiului de la roata morii. Com. din GÎRDA DE SUS-CLUJ. 20. (Transilv. și prin Mold.; mai ales la pl.) Patină (pentru alunecat pe gheată). I. CR. IV, 60, cf. ALR II 4 372/105, 130, 141, 157, 172, 250, MAT. DIALECT. I, 80, 285. 21. (Regional) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei (ca să nu alunece). Cf. VICIU, GL. 103, PAMFILE, I. C. 107, ARVINTE, TERM. 156, MAT. DIALECT. I, 182. 22. (Regional) Cîrlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stîlpi (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. 23. (Prin Maram.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. LEXIC REG. 20. IV. 1. (Regional) Grătar (pe care se frige carnea) (Petreștii de Jos-Turda). ALR II 3976/250. 2. (Prin Transilv.) Pirostrie (pe care se pune un vas la foc). Cf. ALEXI, W., com. din LUPȘA-ABRUD, ALR II 3 949/250, 346. 3. Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. CHEST. II 336/61, cf. 336/281, 282. V. (Regional) Dig de proporții reduse (Vașcău). CV 1951, nr. 9-10, 44. VI. (Regional) Firidă (mică) făcută în peretele cămării; (regional) mîțoacă (2) (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. II 186/258. VII. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părțile, de-ndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc . . . cam cu următoarele jocuri:. . . mîța, mocăncuța, mocăneasa. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 9, VARONE, D. 115, H X 543. – Pl.: mîțe. – Probabil formație onomatopeică.

MITRÁLIE s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre bucățile mici de fier cu care se umpleau în trecut ghiulelele; proiectil cu pereții de tablă care, prin spargere, împroașcă gloanțele din interiorul lui, (învechit) c a r t a r e. Supt necontenită vărsarea focului tunurilor și a mitralilor dușmănești, maiorul Țimburg au dat semn de a să îmbrăca ostașii. AR (1829), 50²/34. Vor trage în ei cu mitralii (cartace), dacă nu vor jura. BARIȚIU, P. A. II, 203, cf. COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. Tunurile erau încărcate cu mitralii, adică fel de fel de rupturi, cuie, gloanțe, care explodau chiar la zece-douăzeci de pași. CAMIL PETRESCU, O. I, 693. Aproba cu bătăi din palme care păreau grindină de mitralii. PAS, Z. IV, 200, cf. DER. - Pl.: mitralii. – Din fr, mitraille, it. mitraglia.

DERIVA, deriv, vb. I. 1. Intranz. A se trage, a proveni, a rezulta din... Multe deprinderi rele derivă din lene. ♦ (Lingv.) a) (Despre limbă, cuvinte și sensul cuvintelor) A proveni, a-și trage originea din...; (tranz.) a arăta proveniența unui cuvînt din altul. Limba romînă derivă din limba latină. Cuvîntul romînesc «obraz» derivă din cuvîntul vechi slav «obrazŭ». b) (Despre cuvinte; cu determinări introduse prin prep. «de la») A se forma cu ajutorul unui sufix sau al unui prefix. Cuvîntul «fierar» derivă de la «fier», căruia i s-a alipit sufixul «-ar». 2. Tranz. (Tehn.) A abate o apă curgătoare din albia ei naturală în altă albie sau într-un canal. ♦ A abate vehiculele de pe o cale de comunicație pe altă cale existentă, construită sau improvizată în acest scop. ♦ A ramifica o cale de comunicație sau un canal de la traseul principal pentru a forma un traseu secundar. 3. Intranz. (Despre un vas plutitor) A se abate, a se depărta din drumul său normal sub acțiunea vîntului sau a unui curent; a devia. Vaporul derivă mult spre dreapta, din cauza furtunii.

tinichea (tenechè) f. 1. tablă de fier spoită cu cositor: acoperiș de tinichea; 2. urcior de tinichea: o tinichea cu apă; 3. scândurică de brad (subțire ca tinicheaua): canaturi căptușite cu tinichele OD.; 4. pop. sgardă, mai ales proastă (de tinichea): să lege câinelui tinicheaua de gât; 5. fam. (și ironic) decorație, medalie: de acum să vedeți bontonuri și tenechele Al. 6. fig. sărac lipit: trage pe dracul de coadă, adică de tinichea. [Mold; tenechè = turc. TENEKÈ].

DUNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de altă culoare. ♦ Fâșie, dâră. ♦ Cută, încrețitură, zbârcitură a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului, în față și în spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor construcții. ♦ Spec. Marginea neascuțită a unor instrumente tăioase. 4. Parte laterală a unui lucru; latură, coastă. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte, într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi într-o dungă = a fi nebun, țicnit. A trage clopotul într-o dungă = a trage clopotul izbind limba de o singură parte a lui (pentru a vesti un deces, o alarmă etc.) – Din sl. donga.

DUNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de altă culoare. ♦ Fâșie, dâră. ♦ Cută, încrețitură, zbârcitură a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului, în față și în spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor construcții. ♦ Spec. Marginea neascuțită a unor instrumente tăioase. 4. Parte laterală a unui lucru; latură, coastă. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte, într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi într-o dungă = a fi nebun, țicnit. A trage clopotul într-o dungă = a trage clopotul izbind limba de o singură parte a lui (pentru a anunța un deces, o alarmă etc.). – Din sl. donga.

ÎNGHIȚI, înghit, vb. IV. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Despre ființe) A face să pătrundă mîncarea, băutura etc. din gură în stomac prin contracția succesivă a unor anumiți mușchi ai limbii, faringelui și esofagului. Bedros înghițea mîncarea pe nerăsuflate. DUMITRIU, N. 262. Începe a înghiți la apă: și-nghite, și-nghite, pînă ce înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Glumeț) Ho!... că parc-ai să ne-nghiți... Face-o gură cît o șură. ALECSANDRI, T. I 172. ◊ Expr. A înghiți gălușca sau a o înghiți = a suporta o neplăcere fără să cîrtească, a îndura o neplăcere. Boierul, luîndu-i înainte cu gluma, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. A înghiți strîmb (sau rău) = a scăpa mîncarea sau băutura pe laringe; a se îneca. Lui Ionuț i se părea că înghite strîmb. SADOVEANU, F. J. 509. A înghiți în sec v. sec. A înghiți cu noduri v. nod. A înghiți noduri v. nod. A-și înghiți lacrimile (sau plînsul) = a-și stăpîni plînsul, a-și opri lacrimile; a reprima izbucnirea unui sentiment. Plîngea înăbușit, înghițindu-și lacrimile. DUMITRIU, N. 198. Mitrea și-a înghițit lacrimile și-a tăcut. SADOVEANU, M. C. 6. Își înghiți plînsul cu greutate... id. O. VII 341. A-i veni (cuiva) să înghită pe altul (de bucurie), se zice pentru a arăta că cineva e foarte mulțumit de altul. Mamei îi venea să mă înghită de bucurie. CREANGĂ, A. 33. A înghiți (pe cineva) din ochi (sau cu ochii) = a nu se mai sătura privind pe cineva. Arald nebun se uită, cu ochii o-nghițea. EMINESCU, O. I 95. (Familiar) A nu înghiți (pe cineva) = a nu putea suferi (pe cineva). ♦ Fig. (Cu privire la aer, miresme) A trage în plămîni, a inhala, a respira adînc. Privi cerul albastru și înghiți mireasma pădurii. SADOVEANU, B. 222. Pe rînd îi scoteau [pe deportați] afară pe punte ca să înghită aerul curat, de care erau mai doriți decît de hrană. BART, E. 274. 2. Fig. A face să dispară (cuprmzînd în sine), a absorbi; a acoperi. Drumul de fier... pătrunde chiar inăuntrul muntelui, prin gura neagră a tunelului care îl înghite. BOGZA, C. O. 347. Îndată ce i-au agiuns valul, i-au acoperit pe toți, înghițindu-i sălbatica mare. DRĂGHICI, R. 34. ◊ Expr. L-a înghițit pămîntul = a murit. Am avut un fecior și ne-a lăsat, l-a înghițit pămîntul! SADOVEANU, O. I 353. Parcă l-a înghițit pămîntul, se spune despre cineva (sau ceva) care a dispărut fără urmă, care nu mai poate fi găsit. Feciorul împăratului nu mai venea nici cu pasăre, nici fără pasăre, parcă l-a înghițit pămîntul. BOTA, P. 16. 3. Fig. (Cu privire la texte scrise) A citi repede, cu lăcomie. 4. Fig. A suporta cu resemnare o insultă, o necuviință; a răbda fără a crîcni. Totdeauna îi înghițise vorbele ei, neîndrăznind, de rușine, să-i răspundă. PREDA, Î. 178. Sînt oameni care au înghițit tot felul de umilințe. VLAHUȚĂ, O. A. 205. Vasile răbda, tăcea, înghițea totul. CONTEMPORANUL, V_II 200. 5. Fig. (Cu privire la cuvinte sau părți de cuvinte) A nu rosti, a omite (din cauza unui defect de vorbire); a nu spune ce ar fi vrut sau ar fi trebuit să spună, a se reține de a vorbi. Nu era vorbitor bun; înghițea silabe. GALAN, Z. R. 85. Neculăieș Mînecuță își înghiți iar vorbele. SADOVEANU, P. M. 30. De aceea moșneguțul își înghiți răspunsul și tăcu. C. PETRESCU, C. V. 101. Soldatul... bolborosi, înghițind resturi de cuvinte, fără rost. SAHIA, N. 78.