ZĂVOR (pl. -oare, †-oară) sn. 1 Druguleț de fier ce servește de încuietoare; e prins la o ușă sau la o fereastră, astfel ca să se poată trage, de un mic mîner, într’o parte sau într’alta, spre a închide sau deschide ușa sau fereastra (🖼 5363): petrece cu porțile și cu ușile deschise ziua și noaptea, fără zăvoare la uși și la ferestre (I.-GH.); au sfărămat uși de aramă și zăvoară de her au sdrobit (DOS.); noaptea, pe lîngă străji, era încuiată cu nouă zăvoare și nouă lacăte (ISP.); impiegatul trase ~ul și ridică oblonul, lăsînd ferestruia închisă numai cu geamul (CAR.) ¶ 2 ⛓ = ÎNTINZĂTOR II ¶ 3 = RĂZLOG [vsl. zavorŭ].