MISCHÍU, -IE subst., adj. I. Subst. 1. S. n. și f. (sg.) (Învechit și regional) Oțel de calitate superioară (întrebuințat la fabricarea săbiilor, a tocilelor etc.). Fierul cel vestit, ce-i zic meschiul vechiu. CANTEMIR, IST. 92, cf. ANON. CAR., LÖBEL, C. 252. (Copite) potcovite cu mischie. DR. IV, 834. Și s-o-ncins cu două săbii de miscău. ȘEZ. IV, 10. Tare venea și sosea Cel voinic din Ciobîrcie Cu paloșu de mischie.. Să ne dea nouă-mpăratul: Banii de cheltuială, Rufele de primineală Și caii de călărie Și săbii de mischie. PĂSCULESCU, L. P. 218. Paloș cumpăra, Paloș de mischiu, Ales din Sibiiu. I. CR. IV, 202. Și mi-și tîrguia Paloș de mischiu. ANT. LIT. POP. I, 307. 2. S. n. P. e x t. (Învechit și regional) Tocilă de oțel. Pre aur focul, pre fier meschiul, iară pre direptul necazurile și dodăiele întăresc. CANTEMIR, O. V, 149. Dați paloșurile bine pe mischiu, cînd m-oți tăia să nu știu. MAT. FOLK. 106. Paloș din teacă scotea Și la mischiu câ-l trăgea. PĂSCULESCU, L. P. 267. 3. S. f. P. e x t. (Regional) Sabie (Ludoș- Sibiu). Cf. MAT. FOLK. 1072. Au găsit cetatea pustiită Și nevasta lui robgită. . . O luat o mintie Și-a-ncins o mistie Care singură tăia o mńie. ib. 4. S. m. (Regional) Epitet dat unui om iute (Găvănești-Buzău). H II 79. II Adj. 1. (Regional) Care este făcut din oțel; de oțel. Cuțite mischii. DR. I, 264. 2. (Învechit și regional) De culoarea oțelului; cenușiu-vînăt. 1 procoveți de zarba și cu florile albi și pre margine de atlaz mușchi cu patru cănafi (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 198/7. 4 poale de adamască galbeni cu flori albe și pre margine atlazu mușchii (a. 1 588). ib. 199/19. Calul cel graur Cu șaua de aur, Cu părul mischiu. REV. CRIT. IV, 220. – Pl.: mischii. – Și: miscău s. n., mistie s. f., mișchiu (ȘEZ, III, 65, DR. IV, 1 134), meschiu, maschiu (DR. I, 264), muscău (TDRG) s. n.; mușchi adj. – Din ngr. διμισκι „de Damasc” (prin falsă analiză).