ISTORIOGRAF s.m. Persoană însărcinată oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; (p. ext.) istoric. [Pron. -ri-o-. / < fr. historiographe, lat. historiographus, cf. gr. historia – istorie, graphein – a scrie].

ISTORIOGRAF s. m. autor, scriitor însărcinat oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; (p. ext.) istoric (III). (< fr. historiographe, lat. historiographus)

CASIODOR (Flavius Magnus Aurelius Cassiodorus Senator) (c. 485-578), om politic, istoric și erudit roman. Demnitar la curtea regelui ostrogot Teodoric. A scris „Istoria goților” (12 cărți), „Cronica” și „Variae” (culegere de legi).

Pop, Gavrilă (1830-1883), preot greco-catolic, n. în com. Bărăi, jud. Cluj, prof. la Seminarul din Blaj. A scris Istoria revelațiunii divine (2 vol.), precum și alte lucrări moralizatoare. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 7 sept. 1871.

Popovici, Gheorghe (1862-1927), protoiereu de Lugoj și istoric, n. în com. Cliciova, jud. Timiș. Studii în Germania și Austro-Ungaria. În 1905 a fost ales în Parlamentul de la Budapesta, unde a apărat drepturile românilor. După 30 octombrie 1918 a fost în fruntea luptătorilor pentru unire, ajutând la constituirea consiliilor și gărzilor naționale. A scris Istoria românilor bănățeni (1904) ș.a. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 28 mai 1909.

MANASSES, Constantin (?-1187), cronicar bizantin. Mitropolit de Navpaktós. Principala sa scriere, „Istoria sinoptică”, un cronograf în versuri de la „facerea lumii” până la 1081, a circulat în Țările Române într-o traducere medio-bulgară din c. 1331-1340, folosind drept model unor cronicari ca: Moxa, Macarie, Azarie ș.a.

*istóric, -ă adj. (vgr. ῾istorikós, lat. historicus). Din istorie, al istoriiĭ: fapte istorice. Timpurĭ istorice, a căror povestire e confirmată de documente (în opoz. cu timpurĭ fabuloase orĭ preistorice). Personagiŭ istoric, care a existat; romanț, dramă istorică, ale căreĭ personagiĭ îs luate din istorie, deși cele maĭ multe detaliĭ îs inventate. Nume istoric, nume celebru în istorie. S. m. și f. Persoană care scrie istorie: Tucidide și Tacit aŭ fost celebri istoricĭ. S. n., pl. e. Narațiune, expunere maĭ scurtă: a face istoricu uneĭ științe. Adv. În mod istoric: asta nu se poate susținea istoric.

*istoriográf m. (vgr. istorio-gráphos, d. ῾istoría, istorie, și grápho, scriŭ). Literat pasionat de a scrie istoria timpuluĭ luĭ: Racine și Boileau aŭ fost istoriografiĭ luĭ Ludovic XIV.

*istoriografíe f. (istorie și grafie). Arta de a scrie istoria.

JOINVILLE [ʒuẽvíl], Jean de (c. 1224-1317), cronicar francez. Unul dintre consilierii regelui Ludovic IX, alături de care a participat la Cruciada a VII-a (1248-1254). A scris „Istoria Sf. Ludovic”.

istoric a. ce ține de istorie. ║ m. cel ce scrie istoria. ║ n. narațiune amănunțită: a face istoricul unei chestiuni.

istoriograf m. cel însărcinat a scrie istoria timpului.

istoriografie f. arta de a scrie istoria: istoriografia bizantină.

Aricescu (Const.) m. publicist român, a scris istoria revolutiunii dela 1821 (1823-1886).

Calistene m. filozof grec care nu vru s’adore pe Alexandru-cel-Mare și fu osândit de acesta la moarte sub pretext de conspirațiune (328 a. Cr.). El scrise istoria isprăvilor eroului macedonean, care deveni izvorul principal al legendelor medievale despre Alexandru-cel-Mare, așa numita Alexandria, pe nedrept atribuită filozofului (Pseudo-Calistene).

Cantacuzen m. celebră familie greacă, dete Constantinopolii un împărat în persoana lui IOAN CANTACUZEN, care fu detronat de ginerele său Ioan Paleologul (1341-1354), se retrase apoi într’o mânăstire unde scrise istoria timpului său (1320-1357).

Dlugosz m. arhiepiscop din Lemberg, a scris Istoria Poloniei (1415-1480).

Thucydide m. istoric grec și general atenian, a scris Istoria răsboiului Peloponeziac, model de conciziune, claritate și adevăr (471-402 a. Cr.).

ISTORIOGRAF, istoriografi, s. m. Persoană însărcinată în mod oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii etc.; p. ext. autor de studii istorice; istoric. Unul din domnii scumpi în pomenirea viitorimii a fost și Vasile Lupu... Hronicarii romîni, istoriografii poloni și unguri, diaconul arab Pavel, au scris mult pentru el. NEGRUZZI, S. I 283. – Pronunțat: -ri-o-.

TURCEȘTE adv. Ca turcii, în felul turcilor. Și șezînd el iepurește Și la cap legat turcește, A-nceput a cimili. MARIAN, S. 236. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) turcește = a sta jos, cu picioarele încrucișate sub corp, (ca orientalii). Afară, așezat turcește pe iarba înrourată, aștepta, pufăind dintr-o lulea, călăuzul. GALAN, B. I 82. Toți băieții s-au așezat turcește în jurul focului. SADOVEANU, O. VIII 142. Așa turcește cum stăteam dinaintea focului... mă ospătai și eu după putință. HOGAȘ, M. N. 183. Cîntăreți cu flautul... șed turcește, cu picioarele încrucișate sub dînșii. ODOBESCU, S. III 111. (Fig.) Foile calendarului n-apucaseră să arate sosirea iernii, și ea se așezase turcește pe întinderea țării. PAS, L. I 128. A ști (sau a vorbi, a citi etc.) turcește = a cunoaște limba turcă, a vorbi (a citi etc.) în această limbă; p. ext. a vorbi o limbă neînțeleasă sau a rosti cuvintele neclar, încît nu se înțeleg (v. bolborosi). Tudor Fierăscu... știind bulgărește și turcește, făcuse bune treburi cu proviantul. GALACTION, O. I 110. [Li se aduc] 12 buți pline cu vin de cel hrănit, de care cum bei cîte oleacă, pe loc... începi a bolborosi turcește. CREANGĂ, P. 260. Ca și cînd le-aș fi grăit turcește; m-au luat la trei parale. ALECSANDRI, T. 125. În turcește = în limba turcă. Te rog încă să cauți pe la vreun filozof turc, prieten d-ai tăi, această scriere:... Istoria Tesalonicului în turcește. BĂLCESCU, la GHICA, A. 607.

ISTORIO- (HISTORIO-) „istorie, evoluție istorică”. ◊ gr. historia „povestire, narațiune” > fr. historie-, germ. id., engl. id. > rom. istorio- și historio-. □ ~graf (v. -graf), s. m., 1. Persoană însărcinată în mod oficial să scrie istoria unei epoci, a unei domnii. 2. s. m., Specialist în domeniul istoric; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul evoluției concepțiilor istorice și a operelor istorice. 2. Totalitate a scrierilor istorice dintr-o anumită țară, dintr-o anumită perioadă de timp etc.; ~gramă (v. -gramă), s. f., historiogramă*.

Et voilà justement comme on écrit l’histoire (fr. „Iată cum se scrie istoria!”) – Voltaire, într-o piesă în versuri (Charlot, act. I, sc. 7), pune cuvintele de mai sus în gura unui intendent. Acesta povestește castelanei cum oamenii de la curte, amăgiți de o falsă alarmă că regele Henric al IV-lea a venit în vizită la castel, au început să strige: „Trăiască regele!” Și intendentul încheie: „Și iat-așa, doamne, se scrie istoria!”. Se pare însă că Voltaire a luat vorba aceasta dintr-o întîmplare pusă pe seama exploratorului, poetului și istoricului englez Walter Raleigh (1552-1618). Cînd regele Iacob I, învinuindu-l de o conspirație antimonarhică, l-a închis în turnul Londrei, ținîndu-l acolo 12 ani, Walter Raleigh s-a apucat să scrie Istoria lumii (care a și apărut mai tîrziu). Pe cînd scria, a fost într-o zi tulburat de un incident care se petrecea în stradă. L-a urmărit de la fereastra celulei. După cîteva minute, cînd a venit temnicerul, i-a cerut să-i povestească ce s-a întîmplat. Dar relatarea acestuia era atît de departe de ceea ce Raleigh văzuse cu propriii săi ochi, încît, exclamînd: „Dacă așa se scrie istoria unui fapt abia petrecut, atunci cum să mai îndrăznesc eu a scrie istoria trecutului îndepărtat?”, se repezi să-și distrugă manuscrisul. Venită să-l viziteze, nevasta lui l-a oprit la timp. Ceea ce însă ea n-a putut opri a fost ca această reflecție să ajungă la urechea lumii și, după un secol, la urechea lui Voltaire, care a rezumat-o în versul devenit una dintre cele mai uzitate expresii. LIT.

MEȘTEȘUG s. n. I. 1. Profesiune sau îndeletnicire bazată pe o muncă manuală calificată și desfășurată pentru a prelucra, a transforma etc. diverse materiale, meserie (1), (regional) breaslă, (învechit și regional) meșterie (1); p. gener. profesiune, ocupație, îndeletnicire, preocupare, slujbă. Andrei se întoarse întru al lui meșterșug iarăși, și cu frate-său Petru făcea vînătoare. CORESI, EV. 210. Galileanii, bărbați săraci și preaproști era. . . și le era și meșterșugul lor smerit, că a păscui amu începură. id. ib. 332. Meșterii. . . vor învăța meșterșug și pre alții. VARLAAM, C. 246. Cela ce va cumpăra un lucru carele nu iaste de meșterșugul lui, face prepus cum să fie de furat. PRAV. 67. Cela ce-ș va da fata la vreo dăscăliță muiare, pentru să o înveață carte, sau și alt meșterșug ceva. ib. 172, cf. 30, 167, 206. Fiind de meșterșug meșteri la fier. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^T/24, cf. ANON. CAR. Cel mai subțire al înțelepților meșterșiug iaste. CANTEMIR, IST. 81, cf. id. HR. 5, GCR I, 353/25. Doftorii cei desăvîrșiți. . . măresc lauda meșteșugului lor. ANTIM, P. 1. Viața mea iaste neguțătorească, și acest meșteșug lucrez. AETHIOPICA, 4^v/14. Meșterul. . . au lăsat la fiii săi meșterșugul lui spre moștenire (a. 1 773). GCR II, 88/6. Luca. . . au fost. . . doftor cu meșteșugul. MINEIUL (1 776), 109^r2/8, cf. KLEIN, D. 94. Nu au nice un meșterșug, ci trăiesc cu cerșitul. BUDAI-DELEANU, Ț. 96. Dă numele și meșteșugurile a 27 familii (a. 1 818). DOC. EC. 190, cf. 300, 305. Toate meșteșugurile. . . își au numirile și terminii lor. HELIADE, O. II, 197, cf. 9. Să înveți vreun meșteșug prin care să poți trăi cu cinste. DRĂGHICI, R. 5/17, cf. 101/29. Să vezi lucruri osebite, și nenumărate stări, Mulțime de meșteșuguri și fel de fel de purtări. PANN, E. I, 69/16. Sacii, frînghiile, șfara și alte lucruri trebuitoare în gospodărie, meșteșuguri și corăbierie. I. IONESCU, C. 75/16, cf. BĂRAC, T. 57/3. Științi și meșteșuguri. . . Nefiind atunci în lume, ci a firei legi. CONACHI, P. 296, cf. 285, 299, GHICA, S. 554. Care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII, 299. Mai degrabă învață un meșteșug sau oploșește-te într-o slujbă. C. PETRESCU, C. V. 121, cf. 304. Trei meșteșuguri ale singuraticilor: vînatul și pescuitul cu undița, ori șahul, ori lectura. SADOVEANU, E. 43, cf. id. O. IX, 138. Meșteșugul nostru este cel mai delicat. ARGHEZI, J. 21, cf. id. P. T. 168. Muzica e un meșteșug ca oricare altul și, ca atare, onorabil. CĂLINESCU, S. 705, cf. PAS, Z. I, 179, 252. Să vii, Să iai faptul Și strigarea. . . Din livadea mea Și din viia mea Și din meșteșugul meu Și din negustoria mea. TEODORESCU, P. O. 375, cf. ALR I 1 678. Meșteșugul (la om) este brățară de aur. ROMÂNUL GLUMEȚ, 6, cf. GCR II, 373, ZANNE, P. V, 417, PAMFILE, j. II, 154. Meșteșugul la om, liman de norocire. ZANNE, P. VIII, 322. ◊ (Cu determinări care indică profesiunea) Meșterșugui păscăriei. CORESI, EV. 331. Meșteșugul lăutăriei, a cobzăriei (a. 1 785). URICARIUL, I, 322. Meșteșugul zugrăviei (a. 1 800). GCR II, 179/2. Meșteșugul neguțitoriei. BELDIMAN, N. P. I, 181/11. Tînărul. . . să îndeletnicește la meșteșugul cel frumos al picturii. CR (1830), 324²/18. Meșteșugul zidăriei, dulgheriei, tîmplăriei, cizmăriei. GHICA, S. 554. ◊ (Urmat de determinări formează, împreună cu acestea, nume de profesiuni, de îndeletniciri) Meșterșugui doftoriei. DOSOFTEI, V. S. septembrie 7^r/3. Porunci ale meșteșugului doftoresc. ANTIM, p. 1. Academia crăiască a meșteșugului zograficesc. GOLESCU, Î. 122, cf. 121. Se-apucă de meșteșugul fermecătoresc, și în scurtă vreme îl învăță. GORJAN, H. I, 31/14. Îl dete la cel mai meșter vraci de învăță și meșteșugul leacurilor. ISPIRESCU, L. 366. Meșteșugul tipograficesc. V. MOLIN, V. T. Începu a-mi vorbi despre meșteșugul vînătoresc. SADOVEANU, O. VII, 310. Colibele oamenilor care se îndeletnicesc cu meșteșugul pămîntului. id. O. IX, 164. ♦ Treabă, muncă, lucru (efectuat în cadrul unei profesiuni). Au făcut o urmare foarte trudnică la meșteșugul ce începusă. BELDIMAN, N. P. I, 84/21. Am o bardă și-o secure, Mă dusei cu ea-n pădure, M-apucai de meșteșug Și-mi făcui coarne la plug. ANT. LIT. POP. I, 221. Pe cea baltă lată, Mazere vărsată, Șearpe încovrigit, Cui de fier bătut, Meșteșug de om, Poruncă de domn (Moara). GOROVEI, C. 231. 2. Ramură, disciplină (a științei, a artei); știință, artă (considerate ca discipline). Leageaiaste un meșterșug vestit tuturor lucrurilor celor bune. EUSTRATIE, PRAV. 16/8. [Logica] iaste meșteșug, care dă regule cu deslușire. . . de a judeca drept (a. 1 826). GCR II, 253/27. Arhitectonica . . . , musica, zugrăvia și în scurt toate célelante meșteșuguri. DRĂGHICI, R. 217/20, cf. NEGRUZZI, S. I, 77. L-a fost trimis cu cheltuială în străinătăți, să se desăvîrșeascâ-n școlile înalte la meșteșugul cîntării. CARAGIALE, O. IV, 159. La începuturile poeziei noastre. . . meșteșugul versificației era încă plâpînd. SADOVEANU, E. 225. ◊ (Învechit) Meșteșugul războaielor = arta militară, v. a r t ă. Marco Lucul, neștiind nice un meșterșug a războaielor, fără numai dentru singura cetială. . . a istoriilor, așea de mare hatman a romanilor au eșit. N. COSTIN, L. 37. ♦ Stil (artistic). Au îmbiat pren toate mănăstirile împăratul, de le-u vădzut, și din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîe, dzicînd că are 3 feliuri de meșterșuguri; leșesc, grecesc și moschicesc. NECULCE, L. 226. Templul nalt. . . Prin al soarelui praf de-aur schinteiază și s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug, MACEDONSKI, O. I, 103.Talent, pricepere, iscusință, îndemînare, ingeniozitate, abilitate, dibăcie. Pre ucenicii cu meșterșugu-i trase. Că vru să facă pre ei vînători de oameni. CORESI, EV. 331, cf. 375. I-au biruit Ștefan Vodă, nu așa cu vetejia, cum cu meșterșugul. URECHE, ap. GCR I, 71/12. Va grăi cătră altul cuvinte sprănțare cu meșterșug spre alt obraz, ca să nu să priceapă că-ș rîde. PRAV. 223, cf. 109, 267, GCR I, 123/19. Cu meșterșug au scris la Poartă, ca să-i de voie să facă a să agiunge cu moscalii. NECULCE, L. 209, cf. CANTEMIR, HR. 6,121. Sulțer despre meșteșugul criticei nu e lăudat. MAIOR, IST. 190/8. Deacă aș fi eu . . . un poet de frunte cum au fost Omer, v-aș ținea mai mult întru așteptare și pre-lățînd povestea cu meșterșug. BUDAI-DELEANU, Ț. 274. Cu cît meșteșug albina pe cîmpii alergătoare Se vede din zori de ziuă comorilor strîngătoare ! CONACHI, P. 269, cf. 284, 300. Am mai însărcinat pe Bolliac. . . să-i zică cu meșteșug mare, că noi l-am numi bucuros de domn. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 343. Puse un clopot mare în vîrful muntelui, cu meșteșug, și cînd bătea vîntul, el să trăgea singur. ALEXANDRIA, 131/2. Viața-i un stos de la început pân-la sfîrșit. . . Tot meșteșugul îi să pontarisești la vreme. ALECSANDRI, T. I, 118. Erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme. ISPIRESCU, L. 21, cf. 22. Schimbai cu meșteșug firul vorbii. HOGAȘ, DR. I, 292. Are moș Căliman, starostele, un meșteșug de zvîrle o scurtătură de băț de corn. . . încît pălește iepurele de la douăzeci de pași. SADOVEANU, J. 21, cf. id. O. X, 393, XI, 300, id. E. 112. Părul lung și creț . . . și-l prinsese cu un nemaivăzut meșteșug. STANCU, R. A. III, 337. Meșteșugul cum știu a-și înjgheba nunta mi-a căzut tronc. ȘEZ. III, 183, cf. V, 141. Ariciul cu meșteșug se prinde și vrabia cu mei. ZANNE, P. I, 316. Nu e meșteșug a găti mîncare, ci e meșteșug a o potrivi din sare. id. ib. IV, 105. ◊ E x p r. Adus din meșteșug v. a d u s. ♦ Măiestrie, artă (cu care este realizată o lucrare, un obiect). Să asamănă . . . pietrilor celor cioplite cu meșterșug. N. TEST. (1 648), 158^v/15. Cazaniile sau didahiile lui Ilie Miniiat. . . care sînt împodobite . . . cu meșteșug ritoricesc (a. 1 742). GCR II, 30/28. Cei ce au vrut să scrie istorii. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumusețate alcătuiri, strălucite și de forme ritoricești și de meșteșuguri gramaticești. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Respectați pe cititorul. Simpli cu meșteșug fiți, Înalți și fără trufie, plăcuți și nedresuiți. HELIADE, O. I, 120. Mare minune ar fi să mai compun ceva pînă la iarnă, căci uit cu totul meșteșugul de-a face versuri. ALECSANDRI, S. 73, cf. PETICĂ, O. 405. Cum se vede, alegerea ideii poetice nu este o simplă problemă de meșteșug, de compoziție. CONTEMP. 1 953, nr. 349, 3/3. La Sadoveanu meșteșugul apare de la primele povestiri; nu găsești în ele nici o șovăială stilistică. V. ROM. octombrie 1955, 33. ♦ (Rar) Acțiune realizată cu deosebită iscusință, măiestrie. De mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșea logofătul. . . Acel taler îl punea pe limbă și-l înghițea numaidecît. După ce-l mistuia în sine, îl chema cu degetul. SADOVEANU, O. XVIII, 529. Un cîne. . . umbla în două labe ca omul, găsea lucruri ascunse și le aducea la poruncă; știa să facă o mulțime de meșteșuguri de mirare. id. ib. XV, 422. 4. (Învechit și popular; mai ales în legătură cu verbe ca „a afla”, „a pricepe” sau cu echivalente ale acestora) Sens profund, t î l c; secret, taină, cauză (ascunsă), rost (al unui fenomen, al unui lucru etc.). Au scos toate adîncurile și meșterșugurile cărților, de le-au arătat la vedeare tutoror, ca să cunoascăși cei mai proști și neînvățați. EUSTRATIE, ap. gcr i, 79/11. Avraam avea dar de la Dumnezău a ști meșterșug stelilor (sec. xvm). cat. man. i, 110. Pentru această ciumă încă nu s-au aflat om se priceapă meșteșugul ei (a. 1 819). uricariul, vii, 77. Mai stă el Ivan oleacă așa... și-i și trăsnește în gînd una: Taci, că i-am dat de meșteșug, creangă, p. 321.(învechit și popular; adesea în legătură cu verbul „a face”) Acțiune (dibace, vicleană) făcută (în ascuns) în vederea atingerii unui scop, uneltire ; mijloc, sistem, procedeu, tactică (ingenioasă, vicleană). Să se îmbrace în zaoa dereptăției și împrotiva meșteșugului drăcesc să stea. coresi, ev. 513, cf. 465. Fiind acela ... omorît de meșterșiugul diavolului, varlaam, c. 142. Boiarii lui Alexandru Vodă sfătuia să încun- giure pădurea, și să hălăduiască de meșterșugurile lui Bogdan, ureche, let. i, 114/22. Văcariul de va lua bou de la plugar să-l pască și de va peri boul, să giure... cum n-au făcut el vreun meșterșug. prav. 13, cf. 172. Pre acele vremi era meșterșugul tătarilor de se făcea a dare dos, și apoi îndată se întorcea asupra celor ce-i gonea, eustratie, ap. gcr i, 235/10. Același satan feace meșterșug de s-au aprins besearica. DOSOFTEI, V. S. octombrie 87^v/20. Multe meșteșuguri diavolești au răbdat (a. 1 691). gcr i, 291/26, cf. 301/10. Dzice împăratul moschicescu că are și el 2 cumbarali de cele mare, făcute cu alt meșterșug, cu otravă. NECULCE, L. 241. Nici pe Păladi spătarul nu-l crede, fiind moldovan, să nu-i facă vrun meșterșiug. id. ib. 352. Domitian au trimis cu oștile asupra lui Decheval. . . pre un Iulian, ce vicleșugul și meșterșugurile lui Decheval au făcut, că macar că romanii să vide biruitori, însă deplin biruința nu li-au dat. CANTEMIR, HR. 79. Au umblat cu meșteșug și cu putere împărătească de i-au luat și i-au băgat în hieară. IST. Ț. R. 37, cf. 123, URICARIUL, I, 326. Mă duc cu ale mele meșteșuguri dievolești, ca să o sminte[s]c (a. 1 799). GCR II, 171/23. Să scape din ticăloșia în carea căzuse prin meșteșugul calvinilor. ȘINCAI, HR. III, 181/28, cf. 136/33, II, 208/22. Argineanu nu știa ce s-au făcut cu dînsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au dezbrăcat așa în bajocură. BUDAI-DELEANU, Ț. 247. Să socotea cu ce meșteșiug ar putea sâ-ș găsească banii (cca 1830). GCR II, 257/7, cf. DRĂGHICI, R. 59/2, 142/14. Românii trecură Dunărea. . . Turcii însă le prinseră veste și, adunîndu-se în mare număr, nu ieșiră să se lovească față, ci se ascunseră de făcură meșteșug. BĂLCESCU, M. V. 239, cf. 495. O broșură învățătoare meșteșugului de a face zahar din ciocălâi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I, 3. Știu un meșteșug să te fac blîndă. id. ib. 92. O neutralitate cu meșteșuguri. GHICA, ap. MAIORESCU, D. II, 59. Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c-un feli de meșteșug, prinde cucoșul. CREANGĂ, P. 64. Hoții au fel de fel de meșteșuguri ca să adoarmă cîinii cei mai sălbatici. CARAGIALE, O. I, 165, cf. DELAVRANVCEA, O. II, 327. Cîteva hîrdaie și doniți, scafe și cupe. . . alcătuite după un meșteșug cu zeci de veacuri anterior celui dintâi cîntec. SADOVEANU, O. IX, 17. S-ar putea da, cu meșteșug mecanic, apă pretutindeni. id. P. M. 11, cf. id. D. P. 49, id. M. C. 22. Zmeul însă se temea de Petrea voinicul. . . dară știa alte meșteșuguri, prin cari socotea că-l va pierde. SBIERA, P. 24, cf. GCR II, 362, ZANNE, P. VI, 631. ♦ Înșelătorie, înșelăciune, escrocherie, pungășie, fals. Cf. N. COSTIN, LET. II, 38/11. Cu acele scrisori au făcut meșterșug de au agiunsu de au fost domnu. NECULCE, L. 15. Care va cuteza a nu socoti pontul acesta, și s-ar afla c-au îndrăznit a face meșteșug, bucatele aceluia să fie toate domnești (a. 1 728). URICARIUL, I, 53, cf. IV, 3/2. De o mie ce-m. . . scrii, n-am putută cunoaște scrisoarea, și m-am temut ca să nu fie frun meștoșig [sic!] al altui cuiva (a. 1 809). IORGA, S. D. XII, 166. 6. (Învechit și popular; în practicile bazate pe superstiții) Vrăjitorie, fermecătură; magie. Vrăjitorul și cela ce sleiaște ceară. . . sau și alte meșterșuguri ce or face (a. 1 645), GCR I, 166/8. Pribagu a vrut fa [ = face] oarece meșterșuguri cu acea mînă, păntru ce c-apoi s-aprind lumnini din gietetele cele de la prunc. T. PAPAHAGI, M. 154, cf. ALR I 1 398/215, 361. II. (Învechit și popular, concretizat) Ceea ce servește unui anumit scop practic. 1. Unealtă, instrument, ustensilă; instrumentar. Au trimis tipariul cu toate meșterșugurile cîte trebuiesc. VARLAAM, ap. BV I, 140. Alte cinii (meșteșugure munt.), carele slujesc la descuiat. PRAV. 63. N-au slujit cu arme după cum e obiceiul ostașilor, nici cu alte meșteșuguri asemenea acestora. ANTIM, P. 2. Oriunde s-au întocmit fabrice de meșteșuguri cu șarturi. . . acolo au dăinuit (a. 1 823). DOC. EC. 295. Poposeau la caii de patru ani, sub șoproane, unde erau pregătite meșteșugurile de scopire. SADOVEANU, O. XIII, 276. 2. Dispozitiv, mecanism al unui obiect; parte componentă a unui obiect (care îndeplinește, de obicei, un rol activ). Au tocmit Vozia și Culburul, cu 10 părț mai buni și mai frumoasă . . .de cum au fost întîi, cu feliuri de feliuri de meșterșuguri și tabii. NECULCE, L. 348. Într-acest foișor este și un pat cu meșteșug, pe care șăzînd omul, cu repeziciune îl suie deasupra învălișului. GOLESCU, Î. 50. Această fereastră e înarmată cu felurite încuietori, clempușuri, călușuri și meșteșuguri. SADOVEANU, O. IX, 228, cf. id. M. C. 155, DENSUSIANU, Ț. H. 101. – Pl.: meșteșuguri și (învechit) meșteșugure. – Și: (învechit și regional) meșterșúg, (regional) meșteșúc (ALR I 1 678/984), meșteșíg (ib. 1678/51, 59, 61, 80, 255, 257, 273, 278, 280, 289, 295, 302, 305, 308, 315, 320, 339), meșterciúg (DB. IV, 1027), meșterșíg (ALR I 1678/333, 335), meșteșúc (ib. 1678/388), mestreșúg (ib. 1678/96), merteșúg (DENSUSIANU, Ț. H. 101), merceșúg (ALR I 1678/18, 45, 85), (suspect) meștoșig s.n. – Din magh. mesterség.

Sine ira et studio (lat. Fără ură și părtinire") – Tacit, chiar la începutul Analelor sale (I, 1), spune că s-a hotărît să scrie istoria unor evenimente foarte îndepărtate și că o va face sine ira et studio, exprimînd prin aceste cuvinte necesitatea de a se respecta adevărul istoric. IST.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

MULTIPLICA vb. I. T r a n z. 1. (Mat.; rar) A efectua operația de înmulțire; a înmulți. Multiplic, înmulțesc (cîtimi). STAMATI, D. A multiplica un număr prin altul. LM, cf. ALEXI, W. ◊ F i g. Parcă toți căpătaseră aceeași figură, ca și cum la fiece pas se întîlnea cu același om, multiplicat cu el însuși. ARGHEZI, P. T. 118. 2. A face să fie în număr mai mare, mai numeros; a face să fie mai intens, mai valoros. Oglinzi care multiplică obiectele. COSTINESCU. Își auzi sunetul pașilor pe aleile pustii, multiplicat la infinit, netulburat de nici un alt zgomot. T. POPOVICI, SE. 76. Istoria multiplică personalitatea umană în timp. V. ROM. ianuarie 1960, 111. ◊ R e f l. Figurile lor se multiplicau, ca din reflectarea unor oglinzi paralele. VLAHUȚĂ, O. A. III, 58. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I, 13. În multe cazuri de isterie însă, personalitatea subiectului se poate dubla ori multiplica. RALEA, S. T. II, 14. Moira primitivă se multiplică prin asimilare cu cele trei Ore, zeități ale anotimpurilor. VIANU, M. 53. ♦ R e f l. F i g. (Rar) A se manifesta pe planuri multiple, în diverse direcții. Un V. A. Urechia se multiplică, scrie istoria țării, piese de teatru, nuvele. MACEDONSKI, O. IV, 116. 3. A face să crească, să se dezvolte; a mări, a spori (cantitativ sau intensiv). Cf. GEOMETRIA A. M. 193^r/4. O țifrâ pusă în stingă parentezei. . . multiplică formula sărei. MARIN, PR. I, XXXV/4. Munca brațelor omenești, multiplicată de lucrul mașinilor, se confundă în tumultul unui haos nesfîrșit. BART, S. M. 39. 4. (Complementul indică un text, o carte, o fotografie etc.) A reproduce în mai multe exemplare, pe cale grafică, mecanică sau fotografică. Cf. ARDELEANU, U. D. 163. Alexandru Ipsilanti însuși era urmat de o tipografie, care-i multiplica manifestele. OȚETEA, T. V. 138. – Prez. ind.: multiplic. – Din lat. multiplicare, fr. multiplier.

HISTORIOGRAMĂ s.f. (Statist.) Grafic reprezentînd evoluția în timp a unui fenomen; cronogramă. [Pron. -ri-o-. / < fr. historiogramme, cf. gr. historia – istorie, gramma – scriere].

Eusebiu (c. 260-c. 340), istoric și scriitor bisericesc grec, episcop din anul 313 al Cezareii Palestinei, întemeietorul istoriografie ecleziastice, numit și „părintele istoriei bisericești”. A scris o istorie universală de la origini până în anul 325, o istorie bisericească (10 vol.) și Viața lui Constantin cel Mare, al cărui duhovnic a fost, precum și alte lucrări teologice. Operele sale s-au păstrat numai în traducere latină.

POLIBIU (POLYBIOS) (c. 200-120 î. Hr.), om de stat și istoric grec. În anul 167 î. Hr. face parte din cei o mie de ostatici greci aduși la Roma după încheierea celui de-al treilea război macedonean. L-a însoțit pe Scipio Africanul, al cărui mentor a fost, în expediția în Africa și a fost martorul distrugerii Cartaginei (146 î. Hr.). A scris o istorie universală în 40 de cărți (păstrată parțial), ce constituie principalul izvor antic pentru a explica ascensiunea Romei, de la al doilea război punic până la devenirea Greciei provincie romană (220-146 î. Hr.), urmând transformarea statului roman în cea mai mare putere mediteraneană.

LAVISSE [lavís], Ernest (1842-1922), istoric și publicist francez. Prof. univ. la Sorbona și director la Școala Normală Superioară (1904-1919). A scris o „Istorie a Franței de la origini până la Revoluție” și o „Istorie contemporană a Franței de la Revoluție până la pacea din 1919”. Împreună cu A. Rambaud, a condus publicarea unei „Istorii generale din sec. IV până în zilele noastre”.

LIZZANI, Carlo (n. 1922), regizor, scenarist și critic italian de film. Printre primii teoreticieni ai neorealismului: a scris o istorie a cinematografului italian. Realizator al unor filme de formulă neorealistă sau cu tematică actuală („Atenție, bandiții!”, „Cronica amanților săraci”, „Dragă Gorbaciov”, „Captiva”).

EUTROPIU (EUTROPIUS) (sec. 4), istoric roman. A scris o istorie a Romei în 10 cărți, de la întemeierea orașului până la domnia împăratului Valens (Breviarum ab Urbe condita), prețioasă prin informațiile privind sec. 3-4.

HENRY [ãri], Paul (1896-1967), istoric și filolog francez. Prof. univ. la Cernăuți, Clermond Ferrand și Rennes. Director al Institutului de Înalte Studii Franceze din București (1925-1932), ministru al Educației (1960-1962). Studii privind monumentele din N Moldovei („Biserica din Moldova de Nord de la origini până la sfârșitul sec. XVI. Arhitectură și pictură”, „Domnia și construcțiile lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504)”); a scris o „Istorie a românilor”. M. coresp. al Acad. Române (1938).

HISTORIOGRÁMĂ (< fr.; {s} gr. historia „istorie” + gramma „scriere”) s. f. (STATIST.) Grafic construit în coordonate rectangulare, având pe axa absciselor scara timpului, iar pe axa ordonatelor scara valorilor; folosit pentru reprezentarea grafică a seriilor dinamice. Se mai numește și cronogramă.

RALEIGH [rɔ:li] (RALEGH) Sir Walter (1554-1618), navigator și om politic englez. Favorit al reginei Elisabeta I. A descoperit Virginia (1584), pe care a încercat, fără succes, să o colonizeze (1585). Numele său este legat de aducerea în Europa a tutunului și a cartofului. În căutarea legendarului El Dorado, a condus mai multe expediții de jaf împotriva coloniilor spaniole și a explorat pod. Guyanei (1595) și cursul inf. al fl. Orinoco (1616). Condamnat la închisoare (ținut în Turnul Londrei, 1603-1616, fiind eliberat pentru o expediție pe fl. Orinoco) și apoi la moarte (1618) de Iacob I, regele Angliei, sub acuzația de a fi participat la un complot împotriva sa. În închisoare a scris o „Istorie a lumii”.

Manethon m. preot egiptean, scrise o Istorie a Egiptului, din care s’au conservat fragmente curioase.

Ubicini (A.) m. publicist francez, a scris asupra istoriei Românilor, Sârbilor și Imperiului otoman (1818-1884).

ÎMPILARE, împilări, s. f. Acțiunea de a împila; oprimare, asuprire. În curgerea timpurilor, acest popor... față de împilările unor domnii vitrege, față de asuprirea îndestulaților vieții și-a păstrat ființa cu limba și datinile. SADOVEANU, E. 24. Întrebuința creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, S. I 150. A face istoricul chestiunii rurale în țările romîne este a scrie însăși istoria a trei secole de împilări făcute poporului romîn. KOGĂLNICEANU, S. A. 209.

TABEL, tabele, s. n. 1. Foaie cuprinzînd nume, cifre și date, introduse în rubrici cu specificații amănunțite, pentru a servi unui anumit scop. ◊ Fig. În tabelele istoriei se scrie numai veșnicul adevăr. KOGĂLNICEANU, S. A. 77. ♦ (Mat., Tehn.) Serie de valori numerice obținute prin calcul, prin observații sau experiențe, aranjate într-o anumită ordine în șiruri și coloane, pentru ușurarea anumitor calcule sau pentru obținerea unei clasificări. Tabele pentru calcule de rezistență a materialelor. 2. (Învechit) Tablou; planșă. Globul de pe masă, hărțile și tabelele zoologice de pe perete erau tot atîtea dovezi că și dascălul Clăiță învățase mult de o bucată de vreme. SLAVICI, O. I 109. ♦ Tablou din natură; priveliște. Versuri mai vii și mai colorate decît cel mai nimerit tabel. ODOBESCU, S. III 82. Negreșit că tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitorului a fost măreț. id. ib. III 93.

PROHORISIRE, prohorisiri, s. f. (Grecism învechit) Acțiunea de a prohorisi; progres. Am avut cinste a înfățoșa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. NEGRUZZI, S. I 5.

UCENIC, -Ă, ucenici, -e, s. m. și f. 1. Persoană (tînără) care învață o meserie, lucrînd sub îndrumarea unui meșter. Nici un fierar n-avea în fierăria sa atîția ucenici. SBIERA, P. 248. Prîslea se duse de se băgă ucenic la argintar. ISPIRESCU, L. 91. Muia feleștiocul în strachina cu dohot și-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea pe la bot, de-i bufnea rîsul pe toți ucenicii din ciubotărie. CREANGĂ, A. 46. ◊ (Cu precizarea meseriei) Mă sfătuiește să intru ucenic lăcătuș. SADOVEANU, N. F. 184. 2. Adept și continuator al unui savant sau al unui artist (v. discipol); p. ext. începător într-o activitate științifică sau artistică. Îi recitam liber versurile, îngînîndu-mă cu alți ucenici ai literaturii. SADOVEANU, E. 74. Am avut cinste a înfățoșa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. NEGRUZZI, S. I 5. Ucenicii lui Petru Maior au răstălmăcit cuvintele dascălului. RUSSO, O. 62. ♦ (În mănăstiri) Novice. Mai mult de jumătate din aceste mirese ale domnului crescuseră ucenice în casa maicei Rahila. GALACTION, O. I 316.

SCRIERE, scrieri, s. f. Acțiunea de a scrie și rezultatul ei. 1. Reprezentarea sunetelor șl a cuvintelor dintr-o limbă cu ajutorul semnelor grafice; scris. Nu știu, zău, dacă din cele patru clase primare îi mai rămăsese altăceva decît știința scrierii și a cetirii. GANE, N. III 181. Am avut cinste a înfățoșa d-voastre prohorisirile ucenicilor mei în istorie, cetire, scriere, aritmetică. NEGRUZZI, S. I 5. ♦ Mod particular de a caligrafia semnele grafice; scris. V. caligrafie. Scriere citeață. 2. Fel de a scrie, sistem de semne grafice. Scriere rondă. Scriere ideografică. ♦ (Învechit) Ortografie. (Cu pronunțare regională) Între moldoveni, colaboratorii «Romîniei literare» sînt singuri ce nu au impus romînilor nici gramatica, nici altă scriire după iscodirile închipuirei lor. RUSSO, S. 79. 3. Text scris. Dau aci ca specimen cîteva scrieri și epistole colective și private care mi s-au dat la 1854 de Dumitrache Florescu. GHICA, A. 673. 4. Exprimare în scris, compunere, redactare a unui text. Compunerile sale originale... caracterizează pe omul care știe arta scrierii. BOLINTINEANU, O. 358. ♦ Operă literară sau științifică; compoziție, articol. Pe-atuncea vremea era înapoiată... De scrieri, sărăcia era neasemănată... Aveam un Odobescu – n-aveam pe cei de azi. MACEDONSKI, O. I 49. De-a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri! EMINESCU, O. I 134. [Filimon] a îmbogățit literatura romînă cu două scrieri de un adevărat merit. GHICA, S. A. 80.

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158^v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103^v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9^r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57^v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44^r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171^r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37^r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115^v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296^v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10^r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107^v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157^v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169^r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

‡AMĂGEU I. sm. Înșelător, cel ce umblă cu minciuni, cu înșelătorii: au scris aceste istorii și acel ~ Misail Călugărul (M.-COST.). II. adj. 1 Înșelător: Grecii sînt de neamul lor vicleni și amăgei (M.-COST.) ¶ 2 Neadevărat: n’au luat trup ~ cu vr’o năIucire, ce trup adevărat aseamenea ca ș’alalți oameni (VARL.) [amăgi].

FILĂ (pl. -le) sf. 1 Foaie (dintr’o condică, dintr’o carte): cărți răscolite, pe filele cărora a scris vremea istoria sbuciumată a pămîntului VLAH. ¶ 2 📰 Foaie dintr’un manuscris [ngr.].

LACÉPÈDE [lasepéd], Bernard-Germaine-Étienne de la VILLE, conte de ~ (1756-1825), naturalist și om politic francez. Elev al lui Buffon. Idei evoluționiste („Istoria generală și particulară a patrupedelor ovipare și a șerpilor”, „Istoria naturală a peștilor”, „Istoria naturală a cetaceelor”). A scris și o „Istorie generală fizică și civilă a Europei”. În timpul Revoluției Franceze a deținut funcții politice.

LIUTPRAND (LIUDPRAND) (c. 920-c. 972), prelat și cronicar longobard. Episcop de Cremona (961-972). A scris „Antapodosis” (cuprinzând istoria Italiei între 886 și c. 952), „Relatio de Legatione Constantinopolitana” și „De rebus Gestis Ottonis Magni Imperatoris” (cu informații despre Imp. Bizantin din sec. 10).

DROYSEN [drɔizən], Johann Gustav (1808-1884), istoric, filolog și om politic german. Prof. univ. la Berlin, Kiel și Jena. Specialist în istoria antichității („Istoria lui Alexandru cel Mare”, „Istoria elenismului”); a introdus în istoriografie noțiunea de elenism. A scris și o „Istorie a politicii prusace”.

NICEFOR (NIKEPHOROS), numele mai multor patriarhi ai Constantinopolului. Mai important: N. (Sfântul) (758-829). Patriarh (806-815). Inițial, în conflict cu Teodor Studitul. După moartea împăratului Nicefor I (811), a strâns legăturile cu Roma și s-a împăcat cu studiții. A luat măsuri împotriva ereticilor, dar și a evreilor. Din cauza opoziției sale față de iconoclaști, a fost constrâns să abdice, retrăgându-se la mănăstire (815), unde a scris Breviarium Nicephori – istorie a Imp. Bizantin în anii 609-769 și o „Cronografie” – prezentare cronologică a istoriei universale de la „facerea lumii” și până în zilele sale. Canonizat. Comemorat la 2 iun. și 13 mai.

PHILIPPIDE 1. Daniil (Dimitrie P.) (c. 1770-1820), istoric grec. Stabilit în Țara Românească. A scris în grecește „Istoria României” și „Geografia României”, apărute la Leipzig. 2. Alexandru P. (1859-1933, n. Bârlad), lingvist și filolog român. Nepotul lui P. (1). Acad. (1900), prof. univ. la Iași. Întemeietor al Școlii lingvistice ieșene. Specialist în istoria limbii române și al teoriei limbii („Principii de istoria limbii”, „Gramatică elementară a limbii române”). Autor al unei teorii originale despre formarea poporului și a limbii române („Originea românilor”). A condus lucrările de elaborare a „Dicționarului limbii române”, din care a redactat, într-o primă formă, literele A-D. Remarcabilă activitate publicistică (la „Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Viața românească”). 3. Alexandru A.P. (1900-1979, n. Iași), poet român. Fiul lui P. (2). Acad. (1963). Lirică neoromantică, meditativă, cu accente faustice și prometeice, valorificând visul, imaginația și amintirea ca modalități de cunoaștere („Aur sterp”, „Stânci fulgerate”, „Visuri în vuietul vremii”); poeme clasicizante („Monolog în Babilon”). Proză nuvelistică („Floarea din prăpastie”); eseuri („Studii și portrete literare”, „Scriitorul și arta lui”, „Considerații confortabile”, „Puncte cardinale europene: orizont romantic”). Traduceri. Premiul Herder.

MATERIAL², -Ă, materiali, -e, adj. 1. Care e alcătuit din materie, care aparține realității obiective, existînd independent de conștiință și în afara ei. În viața societății, ca și în natură, factorul material constituie elementul prim și hotărîtor, iar ideile, conștiința constituie factorul derivat, secund. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2608. ◊ Cultură materială = totalitatea bunurilor create de societate într-o perioadă istorică dată. ♦ Palpabil, concret, real. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci și pe baza documentelor materiale. CAMIL PETRESCU, O. II 414. Care constă în bunuri economice, care ține de venit, de avere, care se referă la trai, la întreținerea vieții. Comori materiale sau frumuseți alese îl lasă... indiferent! MACEDONSKI, O. I 260. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Omenirea va urmări în această lume și altceva decît satisfacerea trebuințelor materiale. GHICA, A. 176. ◊ Bază materială = totalitatea mijloacelor (clădiri, instalații, forță de muncă etc.) care permit desfășurarea unei activități economice sau științifice. Pronunțat: -ri-al.

MONUMENT, monumente, s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură, menită să amintească un eveniment important sau un personaj ilustru; p. ext. edificiu de proporții mari și cu numeroase elemente arhitectonice sau de ornamentație. Pe drum începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenții. ALECSANDRI, O. P. 9. [Ștefan cel Mare] îndată ce cîștiga o izbîndă. nu lipsea a ridica și un monument. NEGRUZZI, S. I 196. Monument funerar v. funerar. Monument istoric v. istoric. Monument al naturii = element al naturii valoros din punct de vedere științific sau renumit prin frumusețea lui naturală. 2. Document istoric de valoare; operă literară, științifică, istorică de valoare. Limba acolo își are temelia... în legi, în instituții, în istorie, în monumentele scrise. RUSSO, S. 64. ◊ Fig. Poporul nostru muncitor a creat acel monument superb și genial care se cheamă poezia populară. GHEREA, ST. CR. II 244. – Pl. și: (învechit) monumenturi (ALECSANDRI, O. P. 287, KOGĂLNICEANU, S. 73).

MATERIÁL, -Ă adj., s.n. I. Adj. 1. (În opoziție cu ideal, spiritual) Alcătuit din materie (1, 2); (filoz.) care aparține realității obiective, existînd independent de conștiință și în afara ei. V. concret, real, palpabil. Pizma este o zicere ideală; însă are putere a se face atît de materială, adică văzută și pipăită, încît gem supt dînsa cetăți și ținuturi întregi. GORJAN, H. I, 157/31. Acest impozant fenomen [focul] în lumea materială ce este? BARASCH, M. II, 207/25. Ion Vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoștință morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitudine și sinceritate în plata datoriilor. HASDEU, I. V. 46. În principiu, prin rectificarea sau, altfel zis, prin repararea unei bucăți în versuri înțelegem firește prefacerea numai a expresiunii materiale. CARAGIALE, O. VII, 473. La ființa vie, organismul material este așa întocmit, încît nici un organ îndeosebi nu e independent. id. N. F. 20, cf. 21. Ai știut să alegi vremea, ai știut să alungi presupusurile. . ., ai îndepărtat orice dovadă materială. CONTEMPORANUL, II, 322. Scopul urmărit de eteriști păru atît de extravagant, încît nu l-a luat în serios. Dar dovezi materiale ar fi putut schimba dispozițiile Porții. OȚETEA, T. V. 127. Istoria nu se scrie numai pe baza amintirilor personale, ci și pe baza documentelor materiale, mai ales grăiesc actele păstrate. CAMIL PETRESCU, O. II, 414. În viața societății, ca și în natură, factorul material constituie elementul prim și hotărîtor, dar ideile, conștiința, constituie factorul derivat, secund. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 608. În toate țările, ideea că nu există chestiuni internaționale litigioase care să nu poată fi rezolvate prin tratative, cuprinde mase tot mai largi și se transformă într-o uriașă forță materială. ib. 1 953, nr. 2 693. Distrugerea, în întreaga lume, a mijloacelor materiale necesare războiului, aceasta este cea mai efectivă și mai trainică garanție a păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1960, nr. 9, 5. țara noastră își îndreaptă mijloacele sale materiale spre dezvoltarea industriei. ib. 1 960, nr. 9, 8. ◊ (Adverbial) Și inima sa numai se exprima fierbinte Și-și dezvolta simțirea ce limba nu e-n stare Material să spuie. HELIADE, O. I, 216. Întunericul se destramă, Material ca țesăturile de scamă. CAMIL PETRESCU, V. 38. ◊ Cultură materială = totalitatea bunurilor și a deprinderilor de producție existente pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății. Cf. DM. (Neobișnuit) Știință materială = știință experimentală, v. experimental. Să-i mai dăm un exemplu concret dintr-o știință materială. ap. GHEREA, ST. CR. III, 214. ♦ S p e c. Fizic, trupesc. Cf. VALIAN, V. Omenirea va urmări în această lume și altceva decît satisfacerea trebuințelor materiale. GHICA, A. 176, cf. BARCIANU. 2. Care ține de aspectul economic sau pecuniar. Trimișii nu privesc decît numai la interes material (a. 1833). URICARIUL, V, 342/6, cf. MAIORESCU, CR. I, 273. Soarta lui materială din momentul acesta era schimbată. EMINESCU, N. 77. Comori materiale, sau frumuseți alese, Îl lasă. . . indiferent. MACEDONSKI, O. I, 260. Nu cruță nici o jertfă materială pentru a tălmăci. . . acest fel de cărți. ANGHEL, PR. 180. Asigurările sociale de stat au ca scop asigurarea materială a asiguraților în caz de pierdere temporară. . . a capacității de muncă. LEG. EC. PL. 323. Cercetarea vieții materiale și spirituale în perioada de stăpînire romană pe teritoriul R.P.R. CONTEMP. 1956, nr. 483, 1/1. Promovarea consecventă a principiului leninist de stimulare materială a jucat un uriaș rol în. . . dezvoltarea economiei socialiste. LUPTA DE CLASĂ 1960, nr. 10, 39. Creșterea cointeresării materiale. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 017. ◊ Bază (tehnică-) materială = totalitatea elementelor concrete ale forțelor de producție dintr-o orînduire dată. Baza materială necesară pentru trecerea țărilor socialiste la comunism o constituie crearea unui nivel înalt de producție pe baza tehnicii moderne înaintate. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 5 009. Poporul sovietic făurește în ritm rapid baza tehnico-materială a comunismului. ib. ♦ (Adverbial) Materialicește. Poetul de care e vorba a trăit material rău. CARAGIALE, O. III, 7. ♦ (Învechit, neobișnuit) Materialist (3). Cine-și bate capul, într-o epohă așa de materială, așa de egoistă, să gîndeascâ la istorie, la nație, la viitor? ARHIVA R. I, VI/10.3. (Rar, în opoziție cu f o r m a l) Care privește fondul, conținutul; faptic. Logica nu se ocupă de adevărul material, ci numai de adevărul formal. MAIORESCU, L. 11. ◊ (Adverbial) Rezultate formal adevărate, care totuși în fapt.adecă material, pot fi false. id. ib. Răscoala din țara Românească se deosebește material de cea din Moldova. OȚETEA, T. V. 149. II. S. n. (Mai ales la pl.; la sg. cu înțeles colectiv) 1. (Învechit) Bun, produs. Aceste două havalele a finului menzilului și a ce vremelnicească a fînului oștenesc, fiind alcătuită din două, adecă din munca cosirei, a cărăturei și a clădirei, care este asupra lăcuitorilor, și din materialul ierbii ce este asupra moșiilor (a. 1824). URICARIUL, V, 187/4. Prețurile politicite pentru vînzarea productelor și altor materialuri în orașul Ieșii (a. 1832). N. A. BOGDAN, M. 138. 2. Totalitatea materiilor prime sau semifabricate din care pot fi confecționate diverse bunuri. Populația Parisului plătește. . . din materialurile de zidire (cherestea) 1 300 000. CR (1 829), 169¹/17. Nu demult, materialul [cetății] . . . fu mai ales întrebuințat la zidirea curței din Ghidinți. ASACHI, S. L. II, 47. Pădurile Roșii îndestula pe Evropa apusană cu materialuri pentru durarea vasilor. id. I. 213/4, cf. NEGULICI, STAMATI, D. Această dare anuală.. . este foarte mică în comparația materialului (a. 1 856). URICARIUL, IV, 419/15, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Asemenea sfori foarte tari, dintr-un material necunoscut nouă. . ., se găsesc pe ici pe colo, căci cu bani se găsește orice. SADOVEANU, O. IX, 355. Cîlții de cînepă constituiesc un material textil ce nu poate fi filat în fire destul de regulate, atît în ceea ce privește aspectul cît și rezistența. IONESCU-MUSCEL, FIL. 379. Materialul ce se întrebuințează la fabricarea cuțitelor trebuie să aibă un anumit grad de duritate. IOANOVICI, TEHN. 362. În întreg Leningradul vezi schele și grămezi de material de construcție. STANCU, U.R.S.S. 128. Cea mai puternică dezvoltare o va lua producția materialelor sintetice, a căror folosire ridică substanțial productivitatea muncii. lupta de clasă, 1960, nr. 10, 86. Printre muncitorii care încearcă materialele de construcții pe platforme, unii poartă banderole la braț. V. ROM. august 1960, 3. Instalații producătoare de materiale de construcții. SCÎNTEIA, 1960, nr. 5 010. Astăzi casele se fac din „material” (= material, adecă cărămizi) și sînt acoperite cu „țiglă”. ARH. FOLK. III, 31, cf. VI, 53. F i g. Nu se poate schimba în pripă materialul uman. SADOVEANU, E. 20. 3. Totalitatea obiectelor (și instrumentelor) specifice unui anumit domeniu de activitate. Material tipografic. MOLIN, V. T. 46. Pretutindeni zăceau, risipite în arșiță și ploaie, materiale de război. BRĂESCU, V. 45, cf. CONTEMP. 1948, nr. 108, 12/3. Tinerii țărani muncitori din localitate și-au procurat diferite materiale sportive. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 390. ◊ Material rulant v. r u l a n t. 4. Documente, informații și date necesare pentru elaborarea unei lucrări literare, științifice etc. ; ceea ce constituie fondul, substanța unei lucrări, a unei probleme etc. Aduna materialuri. . . pentru o istorie a Rusiei. NEGRUZZI, S. II, 157. Diferitele bibliotece din străinătate. . . ne-au procurat într-o mare parte masa materialului utilizat în această scriere. HASDEU, I. C. I, VIII. Dan cugeta de mult la un roman tras din viața de la țară. Avea subiectul și ceva material adunat. VLAHUȚĂ, O. A. III, 57. A fost o vreme cînd școale întregi ziceau că numai trecutul poate da material pentru poezie. GHEREA, ST. CR. I, 98. [Scrierile lui Caragiale] sînt foarte bogate în material lingvistic familiar și, mai cu seamă, periferic. IORDAN, STIL. 23. Secretul artei lui Eminescu stă în însușirea desăvîrșită a materialului folcloric și a stilului poeziei populare. ROSETTI, S. L. 39. Materialul studiat de fonetică este strict sistematic, ca și materialul gramatical. GRAUR, I. L. 45. Schița. . . condensează, de fapt, materialul plin de dramatism al unei nuvele psihologice. V. ROM. august 1 960,182. ♦ Expunere scrisă care cuprinde date și informații referitoare la o anumită problemă. Îl rugă să redacteze înainte de culcare un material în legătură cu asasinarea lor și să-l predea. BENIUC, M. C. I, 261. 5. (Argotic) Bani. Cf. BUL. FIL. IV, 182, DR. 328, GR. S. VII, 119. 5. S. n. (Regional) Puroi (țigănești-Alexandria). ALR I 1658/900. – Pl.: (I) materiali, -e, (II) materiale și materialuri. – Și: (regional) matăriál, -ă (A II 8), măteriál, -ă, matariál, -ă (ib. III 18) adj. - Din lat. materialis, germ. materiell, fr. matériel.

MĂRTURISI vb. IV. 1. Tranz. (învechit ; complementul indică o credință, o învățătură morală ; folosit și a b s o l.) A susține, a propovădui, a predica, a propaga, a răspîndi; (învechit, rar) a mărturi (1). Cuteadză Pavle, cumu mărrturrisiși ceaia ce e de menre întru Ierusalim, așa se cade și în Rrimu a mărturisi. COD. VOR. 50/11, cf. 20/17, GCR 1, *4/30. Și îmblînd Isus în cetățile toate și orașele, învăța în gloatele lor și mârturisiia evanghelie împărăției. CORESI, EV. 250, cf. 90, 468. Ioan Botezătorul mârturisiia în pustiia iudeilor și grăiia. id. TETR. 4, cf. 6, GCR I, 20/28. Mărturisiți întru toate limbile și în toate semențiile pocăință. VARLAAM, C. 128, cf. GCR I, 115/33. Așijderea și ap[o]s[to]lii mărturisesc din psaltire (a. 1 651). GCR 1, 153/24. Și mărturisea în Colose, orașul Frighiei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 142^v/22, cf. februarie 71^r/24, octombrie 86 /5. Și vei mărturisi lor poruncile lui D[u]mn[e]zău și legea lui. BIBLIA (1688), 52²/2, cf. 350²/5. ◊ I n t r a n z. Pentru H[risto]s vei mărturisi. MINEIUL (1776), 160^r1/22, cf. 168^v1/27. 2. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A declara, a spune, a afirma, a arăta, a relata, a susține ; s p e c. a face o depoziție (în calitate de martor) în fața unei instanțe (de judecată, de cercetare) ; p. e x t. a confirma, a adeveri (un fapt săvîrșit, văzut sau auzit) ; (învechit, rar) a mărturi (2). Deaci mărrturisescu voao, în dzua de astădzi, că curatu-s eu-s de sîngele tuturoru. COD. VOR. 22/2. Audziți, oaminii miei și mărturisi-voiu voao, Is[rai]l, se ascultare mine. PSALT. SCH. 266/2, cf. PSALT. 168, CORESI, EV. 75, 147, 170, 337. Adecă eu popa Domitru mărturisăsc cu suvletul meu că acestu cal e de la mene și pre dere[p]tate (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 68. De cîte ori s-ați mînca de aceasta pîine. . . moartea lui D[u]mn[e]zău să mărturisiți (a. 1618). GCR I, 52/8. Iară din cetatea aceaia mulți crezură din samareani pentru cuvîntul muierei ce mârturisiia: că mi-au zis toate cîte am făcut (a. 1643). id. ib. 109/14, cf. HERODOT (1645), 257, PRAV. 234. Cela ce va arăta la giudeț cum cutare martur ce mărturiseaște împotriva lui nu iaste om de credință. . . nu să va certa ca un suduitoriu. EUSTRATIE, ap. GCR I, 122/39. Nu mărturisi strîmbu. N. TEST. (1 648), 25^r/16. Mai mult au lucrat decît alalți toți, cum mărturiseaște el singur. ib. 202^v/2, cf. 299^v/26. Mărturiile ce vor mârturisă pentru cal și pentru bani cum i-ar fi întorsu. . . să și giure (a. 1668). BUL. COM. IST. IV, 186. Pre acest Pătru vodă îl mărturisesc moldovenii într-un letopiseț al lor cum că nici au avut nici vor avea domn bun și blînd și milostiv și ca un tată tuturor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 222/19. Ei toți mărturisască de nu este așa. N. COSTIN, LET. II, 27/19. Dac-au vădzut că mărturisește așe sluga lui, n-au avut ce mai răspunde. NECULCE, L. 35, cf. GCR II, 50/23. Tot adeverul lucrului vor mărturisi. CANTEMIR, IST. 67. Paținachii sînt prăsiți dintr-un neam cu cumanii, Anna Comnena încă mărturisește, întărind că tot o limbă au. ȘINCAI, HR. I, 203/21.. Boieri, care din voi cunoaște pe drumețul acesta? . . . Să mărturisească. DELAVRANCEA, O. II, 182. Vor mărturisi cine-s hoții. REBREANU, R. I, 86, cf. 99, II, 223. Îl compătimi și-i păru râu că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. id. I. 223. Poetul mărturisește aici un crez artistic. V. ROM. ianuarie 1 954, 152. Cu gura ta să mărturisești ceea ce cu inima ta crezi. ZANNE, P. VIII, 318. ◊ (Învechit, în formule introductive la diferite documente, de obicei în corelație cu „ a scrie ”) Eu, Petrea Brahăș, scriu și mărturisescu cu cestu zapis al meu, cum am fostu cumpărat o parte de ocină din sat (a. 1 577). CUV. D. BĂTR. I, 26/1. Scriem sărătate, mărtoresem cum s-au jeloito Iono Isaiu. . . că e-u forat casa (începutul sec. XVII). ROSSETI, B. 53. Scriem și mărtorisim cu ceastă scrisore a nostre cum au vinit popa Ionașco din Budinți (începutul sec. XVII). IORGA, D. B. i, 19. Eu, Toader. . . scriem și mărtorisim și dăm știre cu al nostru zapis, com au venit înaintea noastră (a. 1 609). GCR I, 43/18. Mrătorosim cu acestu zapis și scrisoarea noastră, cum noi ne-am sculat de bună voia noastră (a. 1 614). id. ib. 44/33, cf. 74/27, 91/1. Eu Stan pîrclab ot Rusnești scriem și mărturesem într-acest zapis că s[ă] fie de mar[e] cred[i]n[ță] (a. 1 650). id. ib. 134/13, cf. IORGA, S. D. XII, 69, MURNU, GR. 36. ◊ I n t r a n z. (Învechit) Scrise cătr-înșii și întăi amu mărturisi lor de ce au credință (a. 1 569). GCR I, *15/16. Cum mărturiseaște de acest lucru și svîntul Ieronim scriind într-o istorie cătră un preot. PRAV. 259. Pre numele aceluia făcut-au cetate mare. . . de care Berosie la carte I, Iosif și Moisăiu prorocul svînt, mai pre largu mărturisăscu. N. COSTIN, L. 53. ◊ R e f l. (Învechit) Iară Moldoveanul se-au mărturisit înaintea acelui boiarin că nici l-au băgat el într-acea moșie (a. 1 591). CUV. D. BĂTR. I, 57/16. ♦ A da indicații despre. . . Și rădicînd și pe oamenii lui Stavarachi în fere i-au dus la Țarigrad. . . ca să mărturisească toată averea lui Stavarachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/22. 3. T r a n z. și i n t r a n z. A arăta, a demonstra, a dovedi, a proba. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mârii[i] tale, precum mărturiseaște cea iubitoare de D[u]mn[e]zău viață. BIBLIA (1688), [prefață] 7/20. Ce am lucrat în 7 ani, ce am fost acolo. . . lucrurile acelea mărturisesc la toți. ANTIM, P. XXIV. Banul tău mărturiseaște după scrisoare că iaste tipărit mai nainte. MINEIUL (1 776), 131^r1/8. Cunoști stiletul acesta?. . . – Este al meu, îi răspunsei, literele astea inițiale mărturisesc. BOLiNTiNEANU, O. 403. Văzînd o căsuță tupilatâ și acoperită cu mușchi, care mărturisea vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. Dezbaterile au fost așa cum mărturisesc procesele verbale ale celor nouă ședințe foarte îndîrjite. CAMIL PETRESCU, O. III, 112. Flișul carpatic constituie o „ adevărată arhivă ” în care s-au depus documentele ce mărturisesc toate convulsiunile încercate de scoarța pămîntului. MG I, 159. 4. T r a n z. A recunoaște (ca adevărat), a admite, a accepta. Și un bărrbatu. . . bunru govitoriu după leage, mărrturisitu de toți iudeii ceia ce viia întru Damascu, venre la menre. COD. VOR. 40/24. Mărturiseaște un botez în iertăciunea păcatelor. CORESI, ap. GCR I, 32/33. Cu bună credință născătoarea lui D[u]mn[e]zeu te mărturisesc. PARACLIS (1 639), 248, cf. CHEIA ÎN. 1^r/5. Mărturisi-ți-voi, Doamne, a ta dereptate Și numelui tău cel nalt cînt cu bunătate. DOSOFTEI, PS. 26/17, cf. N. COSTIN, LET. I A, 56/15. Și mărturisind închinăciunea sfintelor icoane, porunci să-l bată cu bice de bou. MINEIUL (1 776), 58^r1/14. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir. (a. 1 812). GCR II, 210/15, cf. PISCUPESCU, O. 123/19. [Apele] minerale de Borsec. . . sînt mărturisite de vindecătoare și plăcute. AR (1 829), 28²/18. Fiți mai drepți și mărturisiți și bunătățile soartei voastre. MARCOVICI, D. 59/3, cf. 6/13, 351/20. N-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. CARAGIALE, O. III, 111. Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 52. ◊ R e f l. El începu a grăi limba perșilor și a să mărturisi pre sine cum iaste Istieu. HERODOT (1 645), 321. Și luîndu-le sama, să mărturisiră creștini. DOSOFTEI, V. S. septembrie 4^r/23, cf. OCTOMBRIE 58^r/23. 5. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A arăta, a manifesta, a da pe față ; a spune deschis, pe față, fără ocol; (învechit, rar) a mărturi (3). Mă socotesc dator de a mărturisi a mea desăvîrșită recunoștință. MARCOVICI, C. 5/7. El îi mărturisea îngrijirea cea mai vie. ASACHI, S. L. II, 36. Cu rumen de rușinare pe fața ta zugrăvită. . . ț-ai mărturisit durerea numai prin îmbrățoșare. CONACHI, P. 101. Cît pentru mine. . . , mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălășluiascâ în casa mea. NEGRUZZI, S. L, 76. Îți voi spune eu ce și cum, dacă tu nu vrei să-mi mărturisești. C. PETRESCU, A. R. 14. Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească informațiile mele sînt foarte vagi. id. C. V. 243, cf. 71. Mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu rușine,n-am auzit. BRĂESCU, A. 117. Mărturisesc că aș fi foarte fericit să pot pleca și eu undeva. V. ROM. iulie 1 954, 51. Mîndră, zău, mărturisesc, Că pe tine te iubesc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 380. 6. Refl. (Bis. ; popular) A se spovedi. Să se ducă la biserică ca să se mărturisească și să se cuminice. MARIAN, NA. 37, cf. id. I. 53. Bătrînii se mărturisesc și cuminică în posturile de peste an. PRIBEAGUL, P. R. 137. Cînd mi s-a părut că mă prăpădesc, am chemat preotul și m-am mărturisit. CĂLINESCU, S. 699. Las-să mă mărturisesc De moarte să mă gătesc. ALECSANDRI, T. P. 90, cf. 78, ALRM l/ll h 393. ♦ Tranz. (Despre duhovnici) A primi spovedania cuiva ; a spovedi. Preotul ce mă mărturisește, mă spionează. NEGRUZZI, S. III, 407, cf. PAMFILE, B. 48. Nu cumva vine la noi și popa ca să ne mărturisească? SADOVEANU, P. M. 28. Trupuri albe soponite De popa mărturisite, De păcate ispășite. MARIAN, SA. 71. 7. Tranz. (Complementul indică o taină, un fapt etc. ; folosit și a b s o l.) A descoperi (cuiva), a destăinui, a încredința. Tilu Buh- oglindă cum să-și mărturisască păcatele l-au învățat. BĂRAC, T. 73/23. Își mărturisi starea cea critică amorezului său. NEGRUZZI, S. I, 25. O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e. DELAVRANCEA, O. II, 40, cf. 65. O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. C. PETRESCU, C. V. 152. Ne mărturisi încet că vrea să puie în încurcătură pe artiști. SADOVEANU, E. 70. Felix simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia. CĂLINESCU, E. O. I, 89. ◊ R e f l. Și, avînd multă jale, să mărturisea lui, Dumnezeu, celui curățitori pentru cîte păți. HERODOT (1 645), 19, cf. GCR I, 165/1, DOSOFTEI, V. S. septembrie 10^r/1. Mărt[u]risi-mă-voi. . . lui D[umnezeu] și tu iertaș necurăție inimii mele (a. 1 710). GCR I, 365/28. După ce se mărturisește publicului de cîte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect. CARAGIALE, O. I, 11. ◊ I n t r a n z . Intră la împăratul de-ș ceru iertăciune și-i mărturisi de toate (a. 1 700). GCR I, 342/34. – Prez. ind.: mărturisesc. – Și: (învechit): mărturesí, mărtorisí, mărtoresi, mărtorosi, mărtărusí (COD. VOR. 20/7), mărtirisi (CUV. D. BĂTR. I, 61) vb. IV. – Cf. slavonul мартоурисати, gr. ὲμαρτύρισα (aor. lui μαρτυρέο).

MONUMÉNT s. n. 1. Operă de sculptură sau de arhitectură ridicată în amintirea unui eveniment important sau a unei personalități; p. e x t. edificiu (de mari proporții) cu numeroase elemente arhitectonice sau de ornamentație; construcție cu o deosebită valoare istorică. Din agonisirile sale ce au cîștigat din bunul patriii, să facă vreun monument. MUMULEANU, C. 26/3. Monument (zidire spre pomenirea unei însămnate întîmplări). AR (1829), 22¹/3. Să văd astăzi pretutindenea nemuritoare monumenturi (zidiri de pomenire). ib. 23²/35, cf. 203²/2. Trista țermonie a mutării acestor trupuri. . . ín monumentul ce este nația îndatorată a le înălța spre slăvită aducere aminte. CR (1829), 148²/4. Piste o zi și o noapte am ajuns în Berlin, a căruia descripție voi trimete-o cînd voi cunoaște destul monumenturile. KOGĂLNICEANU, S. 73. Îndată ce cîștiga o izbîndă asupra neprietenilor, el nu lipsea a ridica și un monument. NEGRUZZI, S. I, 196. Cînd era să iasă din acea clădire, Vede scris cu aur p-un vechi monumînt. MUREȘANU, P. 140/12. Puțin mai înainte un monument s-arată. ALEXANDRESCU, M. 89, cf. 12. Pe drum, începui a-i vorbi de frumoasele monumente ale Florenței, ALECSANDRI, O. P. 9. Mari și glorioase monumenturi. id. ib. 287. Pentru a îmbogăți muzeele apusului, distrugeau monumentele antice ale Greciei. OȚETEA, T. V. 118. O mulțime imensă, cu mari buchete de flori, s-a îndreptat spre monumentul eroilor. SCÎNTEIA, nr. 2 707. Multe monumente păstrează amintirea eroismului cu care fiii Coreei și-au apărat patria de-a lungul veacurilor. COMTEMP. nr. 384, 6/1. Sub crengi, Lîngă pîrîul lent, Se-nalță-un simplu monument. V. ROM. ianuarie 1954, 48. ◊ Monument al naturii = nume dat plantelor, animalelor, rocilor etc. care prezintă o mare importanță (prin raritatea, frumusețea etc. lor), fiind ocrotite de lege; p. e x t. teritoriu pe care se află asemenea plante, animale, roci etc. Comisia. . . a hotărît să declare noua descoperire ca monument al naturii. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 862. ◊ F i g. În. . . dulcea mea patrie. . . am lăsat atîtea monumenturi de lucruri bune. GORJAN, H. IV, 51/24. Istoria lumei și un monument viu, mare de opt milioane de suflete, le stau dimpotrivă. RUSSO, S. 70. ♦ (Ironic) Monument de prostie = om foarte prost. 2. F i g. Document istoric de o deosebită valoare; scriere remarcabilă (care constituie mîndria culturii unui popor). Monument în limba românească cu slove latinești. MAIOR, D. 257. Mare parte . . . din monumînturi și scripturi . . . le am a mînă. id., în BV III, 80. Limba au prins rădăcini în legi, în instituții, în istorie, în monumentele scrise. RUSSO, S. 64. Modul cel mai comod de a proceda este a reproduce monumentul cu chirilică. BUL. COM. IST. I, 26. Monumentele scrise în limba latină. ROSETTI, L. R. I, 56. Cele mai vechi monumente de limbă. SCL 1950, 233, cf. 1954, 31. Metaforele nu sînt identificate în primele monumente ale literaturii. VIANU, M. 34. – Pl.: monumente și (învechit) monumenturi. - Și: (învechit și regional) monamént (COMAN, GL.), (învechit) monumînt, (regional) monomént (com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) s. n. – Din fr. monument, lat. monumentum.

IORDANES (sec. 6), istoric got. A scris, în latină, o istorie a goților (pe care îi confundă cu geții) („Getica”) și o istorie a Imp. Roman („Romana”) de la origini până în anul 551.

poezie f. 1. limba sentimentului și a imaginațiunii, obișnuit supusă la o măsură regulată: în privința formei, ea poate fi artistică sau populară, cea din urmă totdeauna anonimă, reflectând modul de a cugeta și de a vedea al poporului; 2. arta de a compune poeme; 3. gen de poemă: poezie lirică; 4. calitatea versurilor bune: e multă poezie în psalmi; 5. se zice de o operă în proză plină de cutezare și de înălțime poetică: e multă poezie în Cântarea României de Bălcescu; 6. ceeace este înalt, duios într’o operă de artă, într’o producțiune a naturei: poezia unei furtuni; 7. totalitatea operelor în versuri compuse într’o limbă: istoria poeziei române; 8. pl. scriere în versuri: Poezii de Eminescu.

istorie sf [At: VARLAAM, C. 188/2 / A și: (înv) istorie / Pl: ~ii / E: lat historia] 1 Totalitate a evenimentelor referitoare la trecutul omenirii. 2 Povestire a evenimentelor importante, a trecutului și a evoluției unuia sau a mai multor popoare. 3 (Ccr) Scriere care conține o istorie (2). 4 Obiect de învățământ care studiază istoria (1-2). 5 Știință care studiază dezvoltarea treptată a societății omenești. 6 Povestire a faptelor din trecutul unei persoane remarcabile Si: biografie. 7 Totalitate a faptelor trecute din viața unui individ. 8 Povestire (documentată) a unei epoci sau a unui eveniment Cf monografie. 9 Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. 10-11 Relatare a unor fapte (imaginare, în formă literară, sau) reale, într-o desfășurare gradată Si: narațiune, povestire. 12 Povestire hazlie, glumeață Si: anecdotă. 13 Întâmplare. 14 Încurcătură. 15 (Înv; mpl) Atitudine afectată, plină de pretenții Si: fasoane, mofturi, nazuri. 16 (Înv; arg) Penis.

mancurt s. m. (cuv. rus.) ♦ 1. ◊ „Cel care supraviețuia își pierdea complet memoria și devenea mankurt. Mankurtul era un rob perfect: nu cerea decât mâncare și ceva haine, executa orbește poruncile stăpânului, nu stătea cu nimeni altcineva de vorbă, și mai ales nu se gândea să fugă sau să se revolte.” R.lit. 9 II 84 p. 20. ◊ „Nu știu ce gândește în aceste momente marele scriitor kirghiz Cinghiz Aitmatov, dar probabil simte că poporul său se află, din nefericire, sub apăsarea cumplitei parabole a mancurtizării, pe care el a creat-o într-un capitol din «O zi mai lungă decât veacul». Se știe cine erau mancurții, niște păstori-robi de cămile care nu mai aveau memorie datorită unui tratament criminal aplicat de stăpânii lor.” Tin.lib. 19 III 91 p. 4; v. și ◊ Rev. 22 47/95 p. 11; v. și mancurtizare. ♦ 2. (Prin extensie) Orice persoană înrobită total și îndobitocită ◊ „Oricum, mancurții se află printre noi și triumful lor va fi o rană pentru istorie.” R.l. 16 II 91 p. 1 [scris și mankurt] (D. Urițescu CV 9394)

COSTIN, familie de boieri din Moldova. Mai importanți: 1. Miron. C (1633-1691), cronicar de orientare umanistă, mare logofăt al Moldovei, partizan al alianței cu Polonia, ucis, împreună cu fratele său, hatmanul Velicico, din porunca domnitorului Constantin Cantemir. Povestitor și portretist talentat, a continuat, sub titlul „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace”, letopisețul lui Grigore Ureche, relatînd evenimentele din istoria Moldovei dintre 1595-1661. A mai scris poemul filozofic „Viața lumii”, lucrarea „De neamul moldovenilor”, afirmînd originea romană a poporului român, precum și două cronici în limba polonă: „Cronica țărilor Moldovei și Munteniei” și „Istoria în versuri polone despre Moldova și Țara Românească”. 2. Nicolae C. (c. 1660-1712), cronicar oficial al lui Nicolae Mavrocordat, compilator de cronici românești și străine. Fiul lui C. (1). A prelucrat în românește romanul episcopului spaniol Antonio D. Guevara „Ceasornicul domnilor”.

REVUE HISTORIQUE DU SUD-EST EUROPEÉN [revü istorík dü süd-est öropeén], revistă apărută la București (1914-1946). Întemeiată și condusă până în 1940 de Nicolae Iorga, a publicat articole și studii privind istoria popoarelor din SE Europei, scrise în cea mai mare parte de directorul ei, Nicolae Iorga.

DEDICA, dedic, vb. I. 1. Tranz. A închina (cuiva) o carte, o operă artistică sau o lucrare științifică proprie, în semn de iubire, de prietenie, de admirație sau de respect. Îi spusei cui a dedicat poetul aceste cuvinte. IBRĂILEANU, A. 160. Să le scrii cum cere lumea vreo istorie pe apă?... Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară. EMINESCU, O. I 137. Am primit scrisoarea d-voastră împreună cu frumoasa poezie ce mi-ați dedicat. ALECSANDRI, S. 48. ♦ A pune toată puterea și priceperea, toate mijloacele în slujba unei idei sau acțiuni. Comuniștii sînt oameni care-și dedică toate forțele, toate cunoștințele și energia lor luptei pentru fericirea oamenilor muncii, pentru comunism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. ♦ A rezerva, în cursul unei activități, un interval de timp în care să te poți ocupa exclusiv de cineva sau de ceva. 2. Refl. (Despre persoane) A se consacra unui anumit lucru sau unei anumite îndeletniciri. [Turgheniev] se dedică desăvîrșit numai literaturii și nu face decît asta pînă la sfîrșitul vieții. SADOVEANU, E. 234.

EPIGRAFIE s. f. (< fr. épigraphie < gr. epi „pe”, „deasupra” + graphein „a scrie”): știință (disciplină auxiliară a istoriei) care se ocupă cu descifrarea și interpretarea inscripțiilor vechi, făcute de obicei pe piatră, pe metal, pe lemn etc.

SETE s. f. 1. Senzație pe care o au oamenii și animalele cînd simt nevoia să bea apă. Setea îmi era cumplită: mi se uscase limba în gură. SADOVEANU, N. F. 72. Spînul se preface că-i e sete și cere plosca cu apă de la stăpînu-său. CREANGĂ, P. 204. Așa jalnic de ce cînți? Ori ți-i foame, ori ți-i sete, Ori ți-i dor de codru verde? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. Fig. Poftă necumpătată, dorință arzătoare; dor. Setea cea mare de viață, setea adîncă îmi cuprinse sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. Vorbește cum o îndeamnă ura, setea de răzbunare. GHEREA, ST. CR. II 261. De cine mi-i mie dor, Departe-i depărtișor; De cine mi-i mie sete, Nice-l văd, nice mă vede. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Loc. adv. Cu sete = cu nesaț, p. ext. cu putere; tare, violent. Paloșul lui bătea repede în rînduri, cu sălbătăcie și cu sete. SADOVEANU, O. I 256. Îi arde cu sete cîteva palme. CARAGIALE, O. III 11. Cînd cu sete cauți forma ce să poată să le-ncapă. Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? EMINESCU, O. I 137.

STADNIȚCHI, Arsenie (Aksentie) (1862-1936), mitropolit al Novgorodului (1917) din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Rector (1896) al Seminarului Teologic din Novgorod. Arhiepiscop de Pskov (1907). Deportat (1922) la Tobolsk (Siberia). Lucrări de istorie bisericească privitoare la români, scrise în limba rusă („Starea clerului ortodox din România”, „Românii care au studiat în instituțiile de învățământ teologic din Rusia”).

MATÉRIE s. f. 1. Corp, element privit din punctul de vedere al compoziției lui. V. s u b s t a n ț ă. Cruce făcută den materie, adecă care iaste făcută de aur. CHEIA ÎN. 50^v/9. Izvoarăle Nilului prin grosime atîția munți trecînd și atîtea pietri strimte pâtrunzînd, materiia cea groasă, amară și sărată, ca printr-un limbic se lămurește și ea dintr-un vas într-alt vas pritocindu-se, se curățește și se îndulcește. CANTEMIR, IST. 140. Iară trăsnetul, adică săgeata ce de piatră, care trăsnești din materie norilor (cca 1750). GCR II, 64/27. Vin și unt și lemn și alt feali de materie. MINEIUL (1 776), 126^v1/30. Dragostea nu mă slăbeaște, ce mai mult să lățeaște, ca o materie, fiind aprinsă foarte greu. AETHIOPICA, 37^v/9. Lava este o materie de foc, carea curge din munții care varsă foc afară, ca o vale. BĂRAC, ap. GCR II, 237/37. Soarele e găzos în totul și e compus din aceleași feliuri de materie ca și pămîntul. CONTEMPORANUL, I, 45. Alege aurul din cealaltă materie și îl lucrează. MARCOVICI, C. 39/9. În pămînt [sînt] și multe materii arzătoare precum: pucioasă, catran, rășină. DRĂGHICI, R. 113/8. Cînd un meșter are subt mîna sa aur și altul fier, poate fieștecare să dea materiei sale deosebite forme. HELIADE, O. II, 100. Nebuloasele propriu-zise, pe care telescoapele nu le-a putut separa, ar fi, după opiniunile mai multor astronomi, materii fosforescente respîndite în univers și care, fiind condensate, produc stelele. DRĂGHICEANU, C. 19, cf. ANTiPA, P. 125. Se opri o clipă și văzu fumul întunecat și gros, care se înălța în columne lungi din multele urloaie ale fabricelor, care topeau materii minerale. AGÎRBICEANU, A. 46. Sînt bidoane cu materii inflamabile. V. ROM. septembrie 1 954, 16. ◊ (În context figurat) Iubirea este! Materie ea arde In focul d-Adevăr, I. VĂCĂRESCUL, P. 42/16. ◊ Materie cenușie = parte a sistemului nervos central situată la suprafața creierului și în interiorul măduvei, care dă naștere fluxului nervos; p. ext. creier, minte, inteligență. Ar mai exista oare necunoscutul dacă două miliarde de kilograme de materie cenușie, într-un avînt comun, ar porni la asaltul porților închise? REBREANU, P. S. 40. Materii fecale v. f e c a l. ♦ (Popular) Puroi. Supt piiale se veade materie sau puroi. CALENDARIU (1814), 178/27, cf. LB, PONTBRIANT, D., DDRF. ♦ (Neobișnuit) Ceea ce se expectorează. Cf. POLIZU. 2. Substanța concepută ca bază a tot ce există; (filoz.) realitatea obiectivă care există în afară și independent de conștiința oamenilor și este reflectată de ea. Din patru aceastea stihii se-au făcut văzută această lume: den foc, den aer, den apă, den pămînt; den patru iar(ă)și materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1683). GCR I, 260/13. Mulți dintre dînșii credea un întîi mișcătoriu a materiei, căruie îi da nume. IST. AM. 43^r/21. Sufletul nu e materie, ci duh. ANTROP. 279/3. Cine a dat neînsuflețitei materii puterea de a se mișca. MARCOVICI, C. 12/21. Toate au ieșit de sine din materie. id. D. 200/2. La cea întâi lovitură ce materia luară, Lumina cum se aprinse, ca din sine o comoară! Tot atomul cum se mișcă, alergînd spre-nbrățoșare! CONACHI, P . 289. În chiar virtutea proprietăților legilor ei, materia este într-o mișcare neîntreruptă și veșnică. CONTA, O.C. 26. Părticelele de materie nu stau în repaus, ci în o neîncetată mișcare. CONTEMPORANUL, I, 47. Totalitatea acestor lucruri, despre a căror ființă ne dăm samă prin simțurile noastre, se numește materie. PONI, F. 1, cf. 2. Teoria energetică și dinamică a materiei, concepută ca unități și curente de forță. IBRĂILEANU, S. L. 57. Materia e un imens rezervor de energie, MARINESCU, P. A. 37. Scrisul înseamnă muncă, luptă încăpățînată cu materia. C. PETRESCU, C. V. 149. În opoziție cu dialectica hegeliană, care ia drept bază a existenței autodezvoltarea ideilor, dialectica marxistă pune la bază autodezvoltarea materiei. CONTEMP. 1 949, nr. 129, 13/3. Celula se poate forma și din materie fără structură celulară, așa numita materie vie acelulară. ib. 1 952, nr. 290, 5/2. Materia cu viață s-a născut din materia fără viață, pe o anumită treaptă de dezvoltare a acesteia. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. Nu există materie fără mișcare și nici mișcare fără materie. CONTEMP. 1953, nr. 360, 2/6. Materia. . . se oglindește în conștiința noastră cu ajutorul simțurilor. CIȘMAN, FIZ. I, 6. Oare n-am fost și eu un arbore mai demult? Și astăzi nu-s tot materie? ISANOȘ, Ț. L. 64. În știință noțiunea de microcosm a început să fie prea largă, pentru analiza din ce în ce mai profundă a materiei. V. ROM. august 1961, 125. L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Fără (de) materie = spiritual, imaterial. Focul duhului cel fără de materie. MINEIUL (1 776), 58^v1/15. Stai înaintea luminii, luminîndu-te după împărtășire, fără materie. ib. 118^r1/21. Viețuiești pre pămînt fără de materie. ib. 177^v1/26. [După Platon] omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. GHEREA, ST. CR. II, 19. 3. (La pl. sau la sg. cu sens colectiv) Material (II 2). Dentru acea materie [pietre și cărămizi] socotisă să-ș zidească turnul. N. COSTIN, L. 68. Materia e aceaia din carea să face lucrul. MOLNAR, RET. 82/9. Cărătură de materii la zidiri (a. 1813). URICARIUL, I, 198. Vei tocmi meșter cu plată ca să facă din materiia ta cevași. CARAGEA, L. 27/7. Hotărîm, ca materiia trebuincioasă la aceste [case] să se deie de cătră însuș rușfeturile ocnilor (a. 1828). URICARIUL, II, 181/28. M-am tocmit cu toată materia ce va trebui la facerea și săvîrșirea acestor odăi. . . cărămidă, var, nisip (a. 1829). DOC. EC. 442, cf. CHEST. II 80/345. Materie primă v. p r i m. ◊ F i g. Noimile toate să zidesc și să alcătuiesc din materiia vieții. MINEIUL (1 776), [prefață] 5/11.Bun, produs; obiect. Sudiții. . . ce să vor neguțători cu materii de ale țării aici în țară să plătească vamă după catalog (a. 1823). DOC. EC. 277. Aceste produse ar fi putut constitui materia unui comerț activ, OȚETEA, T. V. 42. ♦ S p e c. Material textil, țesătură, stofă. Ele torcea bumbac din care făcea pînzuri și materii pentru straie. IST. AM. 56^r/11. Să iei materie de o giubea de care știi că mi-ai mai luat (a. 1780). IORGA, S. D. VIII, 4. Cu lucrarea meșteșugului său urmează a-și văpsi materiile dă lînă ce le va lucra (a. 1 826). DOC. EC. 373. Portu oamenilor îi tot postav. . . iar a fimeilor rochie de materie neagră. KOGĂLNICEANU, S. 8. Fusta are croiala flanelei, fiind de cit sau de „materie” de tîrg. PAMFILE, I. C. 361. Gospodinele cari fac [pantaloni] pentru copii, cumpără materie din tîrg pe care o croiesc și o coasă ele. id. ib. 355. E îmbrăcat în papuci, pantaloni rupți de materie închisă. PETICĂ, O. 227. Rochița se face de cit, ciut sau matirie, pînză văpsită cu puchițăi ori cu flori. ȘEZ. IX, 43, cf. CV 1 949, nr. 7, 33. După gustul altora să nu-ți alegi materie, nici nevastă. ZANNE, P. III, 225. ♦ Date, informații care stau la baza unei lucrări. Astrologhii (carii de aceaste almanace fac) avînd materie mai multă și den destul, prognostice mai multe și mai alease să scrie (a. 1 701). FN 89. O aseminea istorie. . . numai atunce se va pute urzi, cînd să vor aduna materiile din documentele înstreinate. AR (1829), 140²/11. Cînd sus arătatele materii nu vor fi de agiuns pentru a să umple coloanile jurnalului, redacția să fie îndatorită de a îndeplini cu știință folositoare lăcuitorilor de prin sate. GT (1839), 67²/27. Ai primit desigur plicul cu materia pentru broșura mea. CARAGIALE, O. VII, 456. Lipsa de materie și mai ales de proză era una din marile suferințe a publicațiilor timpului. SADOVEANU, O. XVI, 441. ♦ (Tipogr.) Cantitate de literă culeasă și așezată în coloane sau în pagini. Cf. MOLiN, V. T. 46. 4. (Învechit, rar) Obiect, lucru (material). [Focul] arsă tot. . . pre unde au agiuns: copaci, pomi și altă materie. DOSOFTEI, V. S. februarie 57^v/22. Unii cerea cai buni. . . alții bani. . . și alte materii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 117/28. Mărie sa domnul. . . au împodobit curtea și tîrgul cu tot felul de materii (începutul sec. XVIII), ib. 140/13. 5. Conținut, fond, esență. Razele minunilor tale au ars materia patimilor. MINEIUL (1 776), 178^v1/3. Ai ars toată materia eresurilor înțeleapte. ib. 60^v2/6. [Lacomul nu caută] materia și forma filosofascâ, nici cunoaște deosebirea și alcătuirea loghicească. CANTEMIR, IST. 45. Poetizarea trecutului, întrebuințarea lui ca materie pentru creațiile poetice, e veche. GHEREA, ST. CR. I, 98. Pe vechiul fond medieval, care constituie materia Decameronului. . ., Boccacio zugrăvește, din punctul de vedere laic, moravurile din timpul său. OȚETEA, R. 205. ◊ E x p r. A intra în materie = a începe (după o introduceré) discutarea sau tratarea subiectului propriu-zis, a ataca fondul problemei. Intrînd în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană. KOGĂLNICEANU, S. A. 192. Cucoana Marieta, nerăbdătoare, intră de-a dreptul în materie. HOGAȘ, DR. II, 76. ♦ (Învechit, rar) Cauză, motiv. Am aflat încă și mai multă materie de a mă zăbovi. CRITIL, 14/26. ♦ Problemă care constituie mobilul unei discuții, al unei cugetări etc.; subiect. Și măcar că iute la zburat și bine într-aripat este. . . [vulturul], însă și alte multe a multe jigănii hirisii are, carile nu puțină materie de gîlceavă și de scandal înainte pune. CANTEMIR, IST. 147. Cît bișiug? și cîtă abondanție? și cită materie de a gîndi și a cugeta vericine ce va vrea. VĂCĂRESCUL, IST. 288. Pe drum avură destulă materie d-a vorbi. PANN, E. II, 159/9. Răspunsul lui lord Ponsonbi cătră neguțătorii din Smirna încă dă materie de vorbit, GT (1 839), 15²/32. Întîmplarea aceasta poate să dea materie de cugetat doctorilor. ib. 22754. Ce materie dureroasă de gîndire. BĂLCESCU, M. V.610. Spune cum a petrecut; cum s-a eglindisit la bal la curte. . ., iaca materie de vorbă cel puțin pentru două luni. NEGRUZZI, S. I, 240. 6. Problemă, chestiune ; p. e x t. domeniu (de cercetare, de cunoaștere). Clujianii. . . în materia aceasta au năzuit la curtea împărătească. ȘINCAI, HR. III, 212/31. E de obște obiceaiul oamenilor ca să vorbească de multe materii. ȚICHINDEAL, F. 282/8, cf. 349/2. El s-a îngrijit a face o clasificație regulată a sistemii judecătorești și a materiilor de aceste atărnătoare (a. 1831). URICARIUL, II, 215/19. Coribut, care cunoștea limba latină, dezbătea cu învățații moldoveni feliurite materii. ASACHI, S. L. II, 13. Nici regele, nici Seimul, nu voiau a întărîtă un principe puternic în o materie atît de delicată. id. ib. Nefiind competenți în asemenea materie, l-am crezut ușor. NEGRUZZI, S. I, 325. Trage în cercul activității sale o materie ce pînă acum a fost neglijată într-un mod neesplicabil. ap. GHICA, A. 149, cf. MAIORESCU, CR. II, 77. Fiindcă știu că o sumă de scriitori au tratat această materie, mi-e teamă să nu m-arăt prea îndrăzneț dacă, studiind-o și eu, o împart altfel. CARAGIALE, O. III, 288. Dacă cumva te simți obosit de lunga digresiune zoologico-filologică. . ., apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte, în materii analoage. ODOBESCU, S. III, 32. Materialul legislativ. . . a fost grupat în cele douăsprezece materii. LEG. EC. PL. 6. ◊ în materie = în problema respectivă. Dați-ne voie să spunem părerea noastră în materie. MAIORESCU, D. II, 138. Cel care a fost creator de artă poate să-și ia dreptul de a fi judecător în materie, de a lumina cu inteligența și iubirea sinceră a artei pe contemporanii săi. SADOVEANU, E. 40. În materie de. . . = în ceea ce privește. . ., cu privire la. . . În materie de filozofie platonică, mă declar necompetent de a urma discuțiunea. MAIORESCU, D. I, 199. Te știu competent în materie de aiurări literare. GANE, N. III, 143. Cine scapă de răspundere în materie de presă nu poate avea multă trecere în fața cititorului. CARAGIALE, O. V, 186. Ai știut, chiar și în materie de vînâtoare, să urmezi părinteștile. . . povețe. ODOBESCU, S. III, 11. În materie de pictură, am revăzut cu plăcerea de totdeauna tablourile de pe păreții părintelui Palamon. IBRĂILEANU, S. 129. În trei chestii să te lași pilotat de mine. În materie de teatru, de crăvăți și de București. C. PETRESCU, C. V. 52. Rezolvă plîngerile. . . în materie de așezare și percepere a impozitelor. LEG. EC. PL. 73. 7. Obiect de studiu în școală. S-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 59. Desenul era o materie reglementată de program. KLOPȘTOCK, F. 205. ♦ Conținutul unui obiect de învățămînt. Ședințele cercurilor pentru restructurarea materiei la limba română s-au ținut regulat. CV 1 949, nr. 9, 48. – Pl.: materii. – Și: (regional) matírie (accentuat și matiríe) s. f. – Din lat. materia, materies, fr. matière, rus. материя, germ. Materie, it. materia.

APĂ A avea apă în vine = A fi insensibil, nepăsător: Tu crezi că eu am apă-n vine… că eu… că eu nu te iubesc? (MIHAI EMINESCU) A avea apă la cap (pop.) = A fi prost, idiot: Învață tare greu, parcă are apă la cap. A bate apa în piuă = A spune mereu aceleași lucruri, a vorbi mult și fără rost, plictisind pe cei din jur: Eu știu ce știu eu: degeaba mai bateți apa-n piuă să se-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată. (ION CREANGĂ) A băga (pe cineva) la apă = A face (cuiva) un mare neajuns, o mare neplăcere, a băga pe cineva în bucluc: Dacă mai procedezi așa, ne bagi pe toți la apă. Riscăm chiar să ajungem cu toții după gratii. A căra (sau a duce) apă cu ciurul (sau a căra apă la puț) = A face încercări zadarnice, a lucra fără spor, a face o muncă inutilă: Eram și eu pe acolo și dedeam o mână de ajutor la nuntă, căram apă cu ciurul. (P. ISPIRESCU) A cere pământ și apă = A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși): Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. (MIHAI EMINESCU) A da apă la șoareci = A plânge: Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la șoareci și ieși afară... (MARIN PREDA) Nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!... doar știi că-ți dă bătaie soră cu moartea!... gata, nu mai da apă la șoareci! nu vezi că nici nu știi să plângi ca lumea? (http://www.viata-libera.ro) A face apa unei lăuze = A duce o lăuză la preot ca să o sfințească: După naștere, femeia a mers la biserica din sat ca să-i facă apa. A face o apă (din toate) = A șterge toate deosebirile dintre…: A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frământase... în creierii lui Iosif al II-lea. (AL. ODOBESCU) A fi (numai) o apă (pfm.) = A fi foarte transpirat: După meci, fotbaliștii erau numai o apă. A fi (toți) o apă = A fi (toți) la fel: Sunt toți o apă și un pământ, chiar și după ce începi să consimți că ești și tu asemenea lor. (RADU ALDULESCU) Individual, jucătorii sunt toți o apă și un pământ. Este vorba de indolență și poate și lipsă de valoare. (www.gazetanoua.ro/) A fi (toți) o apă și un pământ (d. oameni) = A fi (toți) la fel, a fi egali: Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă. (ION GHICA) A fierbe pe cineva fără apă = A chinui pe cineva fără milă: Cu o infinită plăcere, replică Dora, mulțumită că-și fierbe fără apă berbanții, începu să recite, spre uluirea celorlalți. (MARIUS ONICEANU) De mai bine de o oră mă fierbi fără apă și nu cred că mai rezist mult. A intra la apă = A ajunge într-o situație grea, neplăcută: Și de-l prindeam viu, la Stoicovici, ori nu la el, nu intra Stoicovici la apă? Intra. (D.R. POPESCU) A îmbăta pe cineva cu apă rece = A încânta pe cineva cu vorbe goale, cu făgăduieli deșarte, cu promisiuni mincinoase: În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită. (I. L. CARAGIALE) A închega apele = A face să înghețe apele sau să stea pe loc: Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. (P. ISPIRESCU) Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descântece și prin apă ne-ncepută. (VAILE ALECSANDRI) A lăsa apa (unui animal) (pop.) = A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea: Veterinarul a trebuit, până la urmă, să-i lase apa vițelului. A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale = A lăsa pe cineva în voia lui: Orice mângâiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. (MIHAIL SADOVEANU) A nu avea (nici) după ce bea apă = A fi extrem de sărac: A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. (P. ISPIRESCU) Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? (BARBU DELAVRANCEA) Un bețiv de frunte era și iepurele și sărac de n-avea după ce bea apă. (POP.) Am ajuns de râs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. (P. ISPIRESCU) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale = A nu se simți bine, a fi abătut: Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. (VASILE ALECSANDRI) – Omule, nu ești în toate apele tale... Revino-ți! A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale = A nu fi în toate mințile: Hadley o observa atent pe Pauline, o studia, nu o întreba nimic despre Ernest, dar vedea că Pauline nu era în apele ei. (AURORA LIICEANU) A pescui în apă tulbure = A profita în urma unei situații confuze: Este mentalitatea defetiștilor și a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere. (http://www.historia.ro) A pluti în apele cuiva = A fi de aceeași părere cu cineva: Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. (AL. ODOBESCU) A scăpa căciula pe apă = A pierde ocazia: Credea că va reuși, dar și de data asta a scăpat căciula pe apă. A scoate apă (și) din piatră (seacă) = A realiza un lucru aproape imposibil, a reuși într-o acțiune foarte grea, a fi foarte ingenios: Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. (BARBU DELAVRANCEA) A scrie pe apă = A da uitării: Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, /Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? (MIHAI EMINESCU) A se duce pe apa sâmbetei = A se distruge, a se pierde, a dispărea: Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. (MIHAI EMINESCU) Când să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sâmbetei. (EUSEBIU CAMILAR) Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sâmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! (ION PAS) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă = A plăcea pe cineva foarte mult: […] fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel. (P. ISPIRESCU) Așa îi era de dragă, încât îi venea să o soarbă într-o lingură de apă. A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape = A spăla în mai multe rânduri de apă: Se spală orezul în mai multe ape, până când apa este curată. Se pune orezul într-o oală, adăugăm apa și se dă la foc. (www.oceanfish.ro/) A ști (sau a vedea) în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva: Să pleci de la Pandurii la Craiova, care nu știi în ce ape se scaldă, nu știu ce să spun. (http://sptfm.ro/) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) (pfm.) = A avea poftă de ceva, a dori ceva foarte mult:Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. (P. ISPIRESCU) […] iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui. (IDEM) A-i lăsa gura apă = A dori mult ceva (mai ales o mâncare): Îi zâmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci... (P. ISPIRESCU) Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă. (IDEM) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) = A împiedica pe cineva în acțiunile sale, a-i cauza greutăți, creându-i condiții nefavorabile: M-am zbătut cât am putut, da-mi luase apa. (I. L. CARAGIALE) A-i veni cuiva apa la moară = A se schimba împrejurările în favoarea cuiva: Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. (ION CREANGĂ) Apă chioară = a) Apă curată. b) Băutură sau mâncare excesiv diluată: Ăsta nu-i borș, ci apă chioară. (fig.) Vorbe goale: Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de- a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă. (LIVIU REBREANU) Apă de ploaie = Se spune despre ceva fără valoare, lipsit de conținut, de temei, de seriozitate:Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. (CAMIL PETRESCU) Are apă la picioare (pop.) = Se spune despre cineva anume care alunecă și cade mereu: Greu mai urci, parcă ai avea apă la picioare. Minte de încheagă (sau îngheață) apele = Spune minciuni mari: Textul îmbobocește la recitire! Iată, personajul principal minte, minte de îngheață apele; (VERONICA d. NICULESCU) S-o fi întâlnit cu vipera aia care încheagă apele și-i scoate din minți și pe boșorogi... (GIB I. MIHĂESCU) Ce nu e limpede? E clar cine minte de îngheață apele. (http://www.revista22.ro) Sângele apă nu se face = Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată: Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; (VASILE ALECSANDRI) Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. (P. ISPIRESCU) Te-a trecut apa sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă (reg.) = E ger mare: E o vreme de-ți îngheață apa sub limbă. Toți se scaldă într-o apă = Toți sunt deopotrivă: Oricât ai încerca să mă convingi, cred că toți se scaldă într-o apă.

LOGOGRAF s.m. 1. Scriitor de proză și de istorie la vechii greci. 2. Orator care scria pledoarii pentru particulari. [< gr. logographos < logos – cuvînt, graphein – a scrie].

PREISTORIE s.f. Ansamblu de informații asupra istoriei societății primitive, anterioară apariției izvoarelor scrise. [Gen. -iei. / după fr. préhistoire].

LOGOGRAF s. m. 1. scriitor de proză și de istorie la vechii greci. 2. orator care scria pledoarii pentru particulari. (< fr. logographe)

PREISTORIE s. f. perioadă în istoria omenirii anterioară apariției primelor documente scrise. ◊ studiul acestei perioade. (< fr. préhistoire)

BIRUNI (AL-BIRUNI), Abu Raihan Mohammed ibn-Ahmed (973-1048), călător, geograf, savant enciclopedist și filozof din Horezm. A scris în limba arabă. Op. pr.: „Istoria Indiei”, „Monumente ale generațiilor trecute”.

LAURIAN 1. August Treboniu L. (1810-1881, n. sat Fofeldea, jud. Sibiu), lingvist și istoric român. Acad. (1867), prof. univ. la București. A participat la Revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și din Transilvania. Autor al lucrării de gramatică „Tentamen criticum” (Viena, 1840); în colaborare cu I.C. Massim, a alcătuit din însărcinarea Academiei Române „Dicționariulu limbei romane”, ilustrând principiile latinismului. Împreună cu N. Bălcescu, a întemeiat revista „Magazin istoric pentru Dacia”. A scris „Românii din monarhia austriacă” și „Istoria românilor”. 2. Dimitrie August L. (1846-1906, n. București), ziarist și pedagog român. Fiul lui L. (1). M. coresp. al Acad. (1877). Contribuții la reforma învățământului din 1898; a întocmit mai multe manuale („Carte de cetire pentru clasa II primară”, „Manual de drept constituțional și administrativ pentru clasa VIII liceală”). Publicistică. Traduceri.

PALEOGRAFÍE (< fr. {i}; {s} paleo- + gr. graphe „scriere”) s. f. 1. Disciplină auxiliară a istorie care se ocupă cu citirea corectă, datarea și stabilirea autenticității textelor vechi, cu istoria scrisului etc. Termenul a fost creat și pus în circulație (1708) de călugărul benedictin Bernard de Montfaucon. După limba scrierii se deosebesc: p. latină, greacă, slavă etc. 2. (MUZ.) Știință care se ocupă cu studiul vechilor notații muzicale, având drept principale ramuri p. gregoriană și p. bizantină.

PEVSNER, Sir Nikolaus (1902-1983), istoric de arhitectură britanic, de origine germană. Stabilit în Marea Britanie (1934). Prof. univ. la Londra, Oxford și Cambridge. Lucrări privind arhitectura modernă și designul („Pionierii mișcării moderne”, „Pionierii designului modern”, „Istoria arhitecturii europene”). Cea mai cunoscută scriere a sa sunt cele 46 vol. din seria de ghiduri ale comitatelor „Construcțiile Angliei” (1951-1974), o mare realizare, de aleasă erudiție.

apă f. 1. substanță lichidă, transparentă, fără gust și fără miros (compusă din hidrogen și oxigen); ca apa, curent, curgător: a vorbi ca apa; pe apă, trecător, frivol: să le scriu, cum cere lumea, vr’o istorie pe apă? EM.; tot o apă, de acelaș fel; a lăsa gura apă, a vedea ceva plăcut și a-l pofti; ape minerale, cari ies din pământ, conținând în disoluțiune materii minerale cari le dau proprietăți speciale, obișnuit curative; 2. pl. aparențe undulate (la stofe sau metale), lustrul pietrelor prețioase; fig. stare sufletească, dispozițiune: boierul nu-i în toate apele AL.; 3. întindere de apă (fie râu, fluviu sau mare): apa curge, pietrele rămân; 4. licoare extrasă din diferite substanțe: apă de Colonia, apă de trandafir (V. apă tare); 5. în credințele populare: apă vie, care redă eroului răpus vieața și puterile (în opozițiune cu apa moartă, care unește și încheagă membrele-i trunchiate): această apă nemuritoare e adusă de păsări (șoimi și vulturi) dela fântâna ce curge prin munții cari se bat în capete și numai cu mare primejdie o pot căpăta; apă neîncepută, cea luată din fântână, adusă proaspătă și din care nu băuse încă niminea (joacă un rol în descântece și în vrăji); 6. în medicina populară: a) dropică; b) umflătura piciorului dela genuchiu în jos (la boi și la cai). [Lat. AQUA].

monografie f. scriere asupra unui punct special de istorie, de biografie, etc.

tratà v. 1. a desvolta, a expune verbal sau prin scris: a trata o chestiune de istorie; 2. a se purta cu cineva într’un mod oarecare: l’a tratat bine; a trata de, a califica; 3. a căuta pe un bolnav; 4. a supune o substanță la acțiunea unui agent chimic: a trata fierul cu un acid; 5. a negocia pentru încheierea unei afaceri sau învoieli: a trata despre pace; 6. pop. a cinsti mai ales cu băuturi: i-a tratat cu înghețată.

Bălcescu (Nicolae) m. eminent istoric român, născut în București la 1819, luă parte activă la revoluțiunea dela 1848 si scrise în exil opera sa capitală (Istoria Românilor sub Mihaiu-Vodă Viteazul), ce n’avu parte a o duce la capăt. El muri la Palermo în 1852.

PUȚIN¹ adv. (În opoziție cu mult¹) I. (Cu valoare modală) 1. În mică măsură. Drumurile pe ape și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate. CREANGĂ, P. 184. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ Loc. adv. Cel (sau pe) puțin = a) în orice caz, măcar, barem. Originea familiei lui e ardelenească, cel puțin după mamă. SADOVEANU, E. 92. Socotiră cu mintea lor că tîlharii trebuie să fie cel puțin doi. ISPIRESCU, L. 373. El pierdea împreună cu punga și viața, sau cel puțin sănătatea. NEGRUZZI, S. I 16; b) minimum. Coșul [sobelor] va trebui să fie înconjurat de... pe puțin 15 cm zidărie. La TDRG. Cîtuși (sau cît) de puțin = nici în cea mai mică măsură; de loc. Cîtuși de puțin nu i se cade acest nume. CARAGIALE, O. III 221. Nu putem a-i agiuta cît de puțin. DRĂGHICI, R. 162. Nu mai puțin = de asemenea, deopotrivă. Credem că și d-voastră, nu mai puțin decît noi, sînteți în neastîmpăr. GHICA, A. 747. Nu mai puțin și maica sa, pe altă parte, cu ochii plini de lacrămi îi zicea... DRĂGHICI, R. 5. Pe (sau cu) puțin = ieftin, cu bani puțini. (Cu) puțin mai... = (cu) ceva mai... Puțin mai înaintea lui mergeau din întîmplare, pe o cărare lăturalnică, dumnezeu și cu sfîntul Petre. CREANGĂ, P. 297. Mai puțin de... = în număr sau în cantitate mai mică decît... (Puțin) cîte puțin sau (cîte) puțin, puțin = nu tot deodată, pe rînd, încetul cu încetul, încet-încet. Puțin cîte puțin a băut toată sticla. ▭ Deci, udîndu-le gura cu puțină zamă de carne caldă, au început cîte puțin a-și deșchide ochii. DRĂGHICI, R. 27. Mult-puțin = cît o fi, oricît. Din vederea... tuturor cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre scăpă următorul pasagiu... HASDEU, I. V. 255. ◊ (Formînd comparativul de inferioritate) Ceea ce este însă și mai puțin ușor chiar pentru cei care știu bine limba din care traduc. este de a scrie totdeodată și frumos romînește. ODOBESCU, S. II 367. 2. În oarecare măsură; cît de cît. Am să mă primenesc și să mă curăț puțin. REBREANU, R. I 21. Dar mai pe urmă, îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în fire. CREANGĂ, P. 27. Vărsatul a stricat-o puțin. NEGRUZZI, S. I 59. ◊ Loc. adv. Mai mult sau mai puțin = în oarecare măsură, întrucîtva. ♦ Cam. Miron Iuga surîse puțin ironic de explicațiile fiului său. REBREANU, R. I 261. Sînt bolnav puțin. BĂLCESCU, la GHICA, A. 510. 3. (Sintagma «cel mai puțin» intră în construirea superlativului relativ de inferioritate) Cel mai puțin reușit dintre tablourile expuse. II. (Cu valoare temporală) 1. Timp de scurtă durată, cîteva clipe, cîtva timp. Cățelul... se uită puțin în urma dulăului, apoi se întoarce în buruieni. REBREANU, I. 11. Stăi puțin cu carul, c-am să-ți spun ceva. CREANGĂ, P. 40. El stă puțin pe gînduri. ALECSANDRI, P. III 198. ◊ Expr. Peste puțin = în curînd, în scurt timp. Făt-Frumos le spuse curat că el este însurat și că are de gînd să se întoarcă la nevastă peste puțin. ISPIRESCU, L. 105. De puțin = de scurt timp. Pentru puțin = pentru scurtă vreme. 2. Pentru scurt timp, pentru cîteva clipe. Ionuț, vin’ puțin înăuntru. DAVIDOGLU, M. 12. Aristide Platamonu trimise servitoarea să cheme puțin pe fata logofătului, pe Gherghina. REBREANU, R. I 199.

PAPIROLOGIE s. f. disciplină a istoriei care studiază papirusurile, precum și documentele scrise pe pergament, lemn sau alte materiale. (< fr. papyrologie)

Ilarion Pușcariu (1842-1922), arhiereu, n. în com. Sohodolul Branului, unul dintre tinerii trimiși de Andrei Șaguna pentru pregătire la universitățile din Apus, prof. la Inst. teologic-pedagogic din Sibiu, vicar al Arhiepiscopiei Sibiului și vicepreședinte al „Astrei”. A scris manuale de teologie și lucrări de istorie, printre care Mitropolia românilor ortodocși din Ungaria și Trans. (1900). Membru de onoare al Acad. Române, ales la 24 mai 1916.

MORARIU, Constantin (1854-1927, n. Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava), prelat și scriitor român. Membru al Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina. S-a opus încercărilor de slavizare a poporului și a Bisericii românești, fiind unul dintre fruntașii luptei de eliberare națională a românilor din Bucovina. Lucrări: „Istoricul școalei reale greco-ortodoxe din Cernăuți”, „Kulturhistorische und etnographische Skizzen über die Rumänen der Bukowina”, „Părți din istoria românilor bucovineni”, „Moșia și limba noastră. Scriere poporală”, „Versuri originale și traduceri”.

*preistórie f. (pre-2 și istorie). Istoria timpurilor despre care n’avem documente scrise, ci numaĭ arme și alte instrumente de peatră, de bronz, de fer, de os, vase, palafite ș. a. V. paleontologie.

ARBITRAR, -Ă, arbitrari, -e, adj. Care pornește dintr-o hotărîre luată după propria apreciere sau după bunul plac al cuiva, fără a ține seamă de părerea altuia; samavolnic. Paginile istoriei Moldovei și Valahiei, de vor fi scrise de o mînă tare, nepărtinitoare și independentă, vor fi pline de actele arbitrare ale acestor noi despoți [fanarioții]. BĂLCESCU, O. I 71. ◊ (Substantivat) Negînd existența unor legi obiective ale vieții sociale în socialism, unii economiști au susținut că statul poate «să creeze», «să transforme» legile economice ale socialismului. În fond, această concepție duce la admiterea anarhiei și a fatalismului în viața socială, la arbitrar și aventură în politică. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 52. ♦ (Făcut) la întîmplare, fără nici un sistem; întîmplător. Marx a dovedit că societatea se dezvoltă potrivit anumitor legi obiective, care acționează independent de voința oamenilor; prin aceasta istoria societății a încetat de a mai fi o îngrămădire arbitrară și haotică de fapte și întîmplări și s-a transformat într-o știință. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2608.

INDEPENDENT, -Ă, independenți, -te, adj. 1. Care nu depinde, nu atîrnă de cineva sau de ceva; (despre o țară, un popor, un stat, în sens politico-economic) liber, neatîrnat, autonom, nestăpînit și neexploatat de alt stat. Nu există măiestrie artistică independentă de viață. BENIUC, P. 156. Paginile istoriei Moldovei și Valahiei, de vor fi scrise de o mînă tare, nepărtinitoare și independentă, vor fi pline de actele arbitrare ale acestor... despoți. BĂLCESCU, O. I 71. ◊ (Adverbial) Dreptul... de a se cîrmui independent. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Loc. prep. Independent de... = fără a ține seama de... 2. (Despre persoane, caracterul și manifestările lor) Care se bizuie pe puterile proprii, cu inițiative personale. O fire independentă. ▭ Caracter independent, nu s-a căciulit niciodată la nimeni. GHICA, S. A. 84.

preistorie sf [At: ȘĂINEANU, D. V. / P: pre-is~ / Pl: (rar) ~ii / E: fr préhistoire] 1 Perioadă din istoria omenirii de la originea omului până la apariția primelor documente scrise. 2 (Gmț) Perioadă înapoiată, perimată. 3 Parte a istoriei care studiază preistoria (1). corectat(ă)

*ALEGORIC adj. Ce cuprinde o alegorie, ce privește alegoria: „Istoria ieroglifică” a lui Cantemir e o scriere ~ă; „Divina Comedie” a lui Dante are mai multe înțelesuri ~e [fr.].

MONGÓLIC, -Ă adj. Mongol² (2). La 1237 o armie mongolică . . . pustii o mare parte din țară. AR (1829), 245¹/39. Scrie către anul 1300 o cronică a evenimentelor istoriei popoarelor mongolice. XENOPOL, I. R. II, 209. Apogeul muzicii mongolice era. . . pe atunci „cunoscutul joc Giurgina”. IORGA, L. II, 33. ◊ Rasă mongolică = rasă galbenă, v. g a l b e n. Rasa humană dominantă în această zonă este cea mongolică. DRĂGHICEANU, C. 119. ♦ Care aparține rasei mongoloide, caracteristic rasei mongoloide. Era un om uscățiv, cu obraz mongolic și bărbuță căruntă. SADOVEANU, O. X, 203. – Pl.: mongolici, -ce. – Din fr. mongolique.

NEMURITOR, -OARE adj., s. f. 1. adj. Negativ al lui muritor; (învechit, rar) nemuricios, (învechit, neobișnuit) nemortac. cf. fn 51, gcr i, 257/24, 344/2, ii, 147/21, ist. am. 86r /3, MOLNAR, RET. 24/18, MARCOVICI, c. 14/22, 16/23, 21/21, drăghici, r. 37/27, eminescu, o. i, 172, 181, cerna, p. 27, 51. ♦ (Substantivat) Ființă nesupusă morții, care trăiește veșnic; spec. zeu, dumnezeu. Lăcașurile morților... să se descopere în ochii muritorilor și nemuritorilor. heliade, o. ii, 32. Lăcașuri cerești unde nemuritori gustă plăceri nemărginite. marcovici, c. 16/26. Nemuritorii toți, din cer Cînd au fugit, Subt nume de pisici în lume au trăit. alexandrescu, o. i, 211. Verdi împrumută note de privighetori Ca să zboare, dus de ele, pîn’ la cei nemuritori. macedonski, o. i, 87. 2. adj. Care este menit să reziste timpului, care este destinat să trăiască veșnic în amintirea oamenilor; care este destinat gloriei, celebrității eterne; nepieritor (2), (învechit) nemort. v. veșnic, etern. Nemuritoriu nume pre lume șie zideaște. prav. iv. Cu multă nevoință să-ș agonisască nemuritoriu nume (a. 1650). gcr i, 146/38, cf. 348/18, 362/30. Lucrînd... lucru minunat și nemuritoriu (a. 1750-1780). id. ib. ii, 84/37. Înalta și nemuritoarea poemă. marcovici, c. 4/19. Al său nume va rămînea nemuritor. ar (1839), 44¹/7, cf. (1834), 73¹/27. Dar numele îți va rămînea nemuritor. negruzzi, s. i, 209. Virgil a imitat pe Omer, Dante pe Virgil, și alții pe acesta; și cu toate acestea sînt nemuritori! BOLINTINEANU, o. 358. Dante... descrie în versuri nemuritoare cum spiritele nenorocite sînt purtate fără repaos. odobescu, s. iii, 30. Este dar alt element mai însemnat care face o scriere nemuritoare. gherea, st. cr. i, 248. Părintele istoriei, nemuritorul Herodot. xenopol, I. R. i, 23. Faimosul și nemuritorul Antim Ivireanul, unul din cei mai mari tipografi de la sfîrșitul secolului XVIII. f (1897), 223, cf. (1903), 2, 15, 62, (1906), 33. Nemuritor e și Petroniu Care-a descris cu-atîta vervă banchetul. anghel-iosif, c. m. ii, 80. A scris opere nemuritoare, pe care noi le răspîndim cu plăcere. sadoveanu, o. ix, 213. 3. s. f. (Bot.) Imortelă (Helychrysum bracteatum și Xeranthemum annuum). Plevița... este o nemuritoare. șez. xv, 106. Se mișca vioi cercetînd fotografii, cununițe de nemuritoare. sadoveanu, p. m. 66. – pl.: nemuritori, -oare. – pref. ne- + muritor.

CRONOGRAF¹ ~e n. Scriere cu caracter popular în care se expune istoria universală (pe bază de izvoare istorice, legende religioase, laice, etc.). /<ngr. chronográphos

CRONOGRAF¹ s.n. Scriere populară reprezentînd un fel de sinteză a istoriei generale. [Pl. -fe, -furi. / < fr. chronographe, cf. gr. chronographos].

CRONOGRAF I. s. m. autor de cronici (1). II. s. n. 1. scriere populară reprezentând un fel de sinteză a istoriei generale. 2. instrument înregistrator al timpului. ◊ instrument folosit pentru verificarea funcționării ceasornicelor și a cronometrelor. (< fr. chronographe)

BIELSKI, Marcin (c. 1495-1575), cronicar polon. Primul istoric polon care și-a scris opera în limba maternă. A elaborat o istorie universală, care cuprinde știri și despre români. Lucrarea a fost completată și editată, în 1597, de fiul său, Joachim (1540-1599).

Macarie (†1558), episcop de Roman și cronicar moldovean. La cererea lui Petru Rareș, a scris în limba slavonă o cronică privitoare la istoria Moldovei (1504-1551).

GAVRIIL (GAVRIL) PROTUL (sec. 15-16), monah grec. Conducător al comunității călugărilor de la Athos. A scris în 1517-1521 „Viața Sfântului Nifon”, important izvor pentru Istoria Țării Românești între 1495 și 1521.

*literatúră f., pl. ĭ (lat. litteratura). Cultivarea arteĭ literare, ocupațiunea de a exprima sentimentu pin cuvinte așezate artistic: a face literatură (a scrie poeziĭ, romanțurĭ ș. a.). Studiu operelor literare, al arteĭ exprimate pin cuvinte: acest profesor face literatură (ține curs de literatură). Totalitatea operelor artistice scrise ale uneĭ națiunĭ (poezie, romanț, teatru, elocŭență, istorie, critică): literatura latină. Totalitatea cărților uneĭ științe: literatura medicală. Carte care tratează despre scriitoriĭ artiștĭ aĭ uneĭ națiunĭ și care maĭ exact se numește istorie a literaturiĭ. Literatura populară, producțiunile literare ale straturilor de jos ale unuĭ popor (engl. folklore); ĭa poate fi orală saŭ nescrisă, de origine colectivă saŭ anonimă, făcută inconscient de popor (cîntece, descîntece, ghicitorĭ, poveștĭ) și scrisă, de origine individuală.

HASDEU 1. Bogdan-Petriceicu H. (1838-1907, n. Cristinești, Hotin), scriitor, lingvist, filolog și istoric român. Acad. (1877), prof. univ. la București. Spirit enciclopedic. A condus numeroase publicații satirice („Aghiuță”, „Satyrul”), istorice („Columna lui Traian”, „Arhiva istorică a României”), literar-culturale („Revista nouă”). Director al Arhivelor Statului (1876-1900). Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Versuri romantice de inspirație socială și fantastică („Sarcasm și ideal”); proză de notație realistă, cu puternice influențe livrești („Duduca Mamuca”) sau de evocare a trecutului („Ursita”); drama istorică în versuri „Răzvan și Vidra”, prima reușită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit”, satiră a stricătorilor de limbă. Întemeietor al lingvisticii, filologiei și lexicografiei științifice românești. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea”) și care a atras atenția asupra substratului dacic („Perit-au dacii?”). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulației cuvintelor. A proiectat un vast dicționar al limbii române („Etymologicum Magnum Romaniae”, elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credințelor și psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondență, prima anchetă dialectală din România. Unul dintre fondatorii folcloristice comparate în România, a studiat geneza motivelor (vol. II din „Cuvinte din bătrâni”). A pus bazele filologiei științifice românești prin precizarea unor metode și principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoțite de un comentariu filologic și istoric. Bun cunoscător al limbilor slave, a publicat documente slavone, rusești, sârbești și polone privind istoria Țărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” și „Istoria critică a românilor”. Spre sfârșitul vieții zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a cultivat spiritismul („Sic cogito”). 2. Iulia H. (1869-1888, n. București), poetă română de limbă franceză. Fiica lui H. (1). Satire, meditații, comedii și drame pline de sensibilitate („Opere postume”).

Cantemir m. (Constantin), Domnul Moldovei, blând și iubitor de dreptate, așeză țara, ușurând’o de greutăți (1685-1693). ║ (Dimitrie), fiul mai mic al celui precedent, încheiă, după un an de domnie, un tractat cu Petru cel Mare, prin care închina Rușilor Moldova (1711.); dar învins la Stănilești de Turci, trecu cu familia sa în Rusia unde rămase până la moarte (1673-1723). Cantemir a fost un bărbat foarte învățat, poliglot, orientalist și membru al Academiei din Berlin. El a scris românește prima operă filozofică (Divanul lumii) și latinește prima scriere etnografică a patriei sale (Descrierea Moldovei); apoi Istoria imperiului otoman, tradusă în multe limbi și mai ales: Hronicul Moldo-Vlahilor dela colonizarea Daciei până la fundarea Principatelor. ║ (Antioh), fiul mai mare al lui Constantin, Domnul Moldovei, domni în două rânduri (1696-1700) și (1705-1707). ║ (Antioh) fiul lui Dimitrie, poet și diplomat rus: Satire (1709-1743).

Tunusli (Frații) m. pi. editorii unei Istorii a Valahiei (Viena, 1806), traducere grecească după o scriere istorică a lui Mih. Cantacuzino.

ALEGORIC,-Ă, alegorici, -e, adj. Caracteristic pentru alegorie, conținînd un sens ascuns, o aluzie ascunsă; exprimat în pilde. «Istoria ieroglifică» a lui D. Cantemir este o scriere alegorică. ◊ [Tranșeea] desparte două lumi... Desparte Trecuturi cu cuprinsul alegoric. Descrise fiecare-n cîte-o carte. CAMIL PETRESCU, V. 68. ◊ Car alegoric = vehicul amenajat cu o platformă pe care se reprezintă o scenă simbolizînd o idee sau o acțiune și cu care se defilează în cadrul anumitor zile de sărbătoare. ◊ (Adverbial) Stema Republicii Populare Romîne reprezintă alegoric bogățiile patriei noastre.

MEMORIU, memorii, s. n. 1. Expunere documentată, raport, dare de seamă asupra unei probleme sau asupra, unui fapt. Era cel dintîi memoriu al profesorului Alexandru Opriș asupra săpăturilor din Piscul Voievodesei. C. PETRESCU, R. DR. 45. De ne vor cere un memoriu mai întins sau special asupra cutărui sau cutărui punct sau părți a chestiei romîne, lesne îl putem face. GHICA, A. 437. ◊ Memoriu de titluri și lucrări = listă în care candidații: la unele concursuri (în special pentru ocuparea unui: post în învățămîntul superior) prezintă titlurile academice și bibliografia lucrărilor personale de specialitate. ♦ Text care cuprinde descrierea și justificarea soluțiilor sau a dispozițiilor adoptate în proiectul unei lucrări pe care îl însoțește. ♦ (La pl.) Culegere de conferințe, comunicări, discuții care au avut loc la dezbaterile unei societăți culturale, literare, științifice etc. Memoriile Secțiunii literare a Academiei. 2. Petiție, cerere în care motivele și faptele sînt expuse pe larg. Memoriul d-tale nu conține un răspuns precis. CAMIL PETRESCU, T. II 586. 3. (Mai ales la pl.) Scriere care cuprinde însemnări asupra evenimentelor la care a luat parte cineva sau desfășurate în timpul existenței sale. Te îndemn... a scrie memoriul vieții tale. EMINESCU, N. 61. Petreceau citind istorii militare: campaniile lui Napoleon, memoriile lui Frederic cel Mare și scrieri de ale poeților în renume. GHICA, S. 660. 4. (În vechea organizare a armatei) Dosar personal cuprinzînd date biografice și notările periodice ale șefilor ierarhici asupra activității și capacității unui ofițer sau unui subofițer. Nu e vorba de protecție, dar te gîndești la memoriu. Zece note bune nu fac cît una rea. BRĂESCU, V. A. 32.

cronograf¹ [At: IORGA, L. II, 568 / V: (înv) hro~ / Pl: ~i sm, ~e sn / E: fr chronographe] 1 sm (Înv) Cronicar (1). 2 sn Scriere cu caracter popular reprezentând o sinteză a istoriei generale, bazată pe izvoare istorice combinate cu legende biblice și populare.

PAPIROLOGIE s. f. Ramură auxiliară a istoriei care studiază papirusurile sau, p. ext., documentele vechi scrise pe pergament, lemn și alte materiale. – Din fr. papyrologie.

PROTOISTORIE s.f. Perioadă intermediară între preistorie și istorie, corespunzînd epocii fierului, din care datează primele informații scrise. [Cf. fr. protohistoire].

ARHEOLOGÍE (< fr. {i}; {s} gr. arkhaios „vechi” + logos „studiu”) s. f. Ramură specializată a științei istorice, avînd ca obiect colectarea, ordonarea și interpretarea vestigiilor materiale din trecutul istoric al omenirii. A. este principalul izvor pentru cunoașterea istoriei (preistoriei) și a civilizațiilor antice în lipsa știrilor scrise. Metodele de cercetare ale a. sînt: practice (de descoperire pe teren) și teoretice (de ordonare și interpretare a materialului descoperit). A. ca știință s-a constituit în sec. 17, cînd s-a trecut la o cercetare sistematică și la interpretarea vestigiilor antice ca mărturii sau argumente în sprijinul datelor oferite de izvoarele scrise. În sec. 18 are loc explorarea sistematică a unor vechi centre antice, creîndu-se primele șantiere și școli arheologice naționale. Primele săpături arheologice sistematice de pe terit. României s-au făcut în sec. 19, creatorul școlii naționale de arheologie fiind. V. Pârvan.

cronograf, cronografe s. n. Scriere cu caracter popular care prezintă o sinteză a istoriei generale, alcătuită pe baza izvoarelor istorice combinate cu legende biblice și populare. ◊ Cronograful Țării Românești, croncă scrisă între 1814 și 1824 de Dionisie Ecleziarhul, călugăr și ecleziarh al Episcopiei Râmnicului, apoi dascăl de slovenie la Craiova. Cronograful continuă cronica lui Mihai Cantacuzino, Istoria Țării Românești (Viena, 1806), și poveștește evenimentele istorice petrecute între 1764 și 1819, reprezentând cel mai bogat izvor istoric pentru perioada anterioară revoluției lui Tudor Vladimirescu. Cronograful a fost tipărit pentru prima oară de C.S. Nicolăescu-Plopșor în 1934 la tipografia episcopiei din R.-Vâlcea, ediție îngrjită de Ion D. Lecca. [Var. hronograf s. n.] – Din gr. hronografos.

Popovici, Euseviu (1838-1922), preot și prof. univ. din Cernăuți (Facultatea de Teologie), n. în Cernăuți. Studii la Cernăuți și Viena, specializându-se în istoria bisericească universală și în dreptul canonic. Hirotonit preot în 1862, este numit prof. la Universitate în 1868, unde a funcționat până în 1908 atât ca prof., cât și ca decan la Facultății de Teologie și rector al Universității. A scris numeroase studii, dintre care cel mai valoros este Istoria bisericească universală (4 vol.), în limba germană, tradusă în limba română de fostul mitropolit primat Athanasie Mironescu și apărută în 1900-1901 (2 vol.) și în 1925-1928 (ed. a II-a 4 vol.) la București. Membru de onoare al Academiei Române, ales la 4 aprilie 1908.

PAPIROLOGIE s. f. Disciplină a istoriei care studiază papirusurile sau, p. ext., documentele vechi scrise pe pergament, lemn și alte materiale. – Din fr. papyrologie.

CRONOGRAF¹, cronografe, s. n. Scriere cu caracter popular, care reprezintă o sinteză a istoriei generale, alcătuită pe baza izvoarelor istorice combinate cu legende biblice și cu legende populare. Cronograful lui Moxa.

PREISTORIE s. f. Istoria societății primitive dinaintea epocii din care avem documente scrise. Fiecare din ele [din sate] avea un nume și o lungă poveste în urmă, urcînd uneori pînă la daci, iar alteori pînă în preistorie. BOGZA, C. O. 410. Patria sa, scufundată încă în beznele preistoriei. C. PETRESCU, A. R. 19.

CRONOGRAF¹, cronografe, s. n. Scriere cu caracter popular care reprezintă o sinteză a istoriei generale, alcătuită pe baza izvoarelor istorice combine cu legende biblice și populare. – Ngr. chronographos.

acribios, -oasă adj. Extrem de exact(ă) ◊ „Metodic și exact în tot ce scrie, practicând o critică acribioasă (efect benefic al preocupărilor de istorie literară), esențial simpatetică, așa ne apare Nicolae Ciobanu la sfârșitul lecturii volumului Însemne ale modernității, II.” Cont. 1 VIII 80 p. 11 (din acribie + -os)

DIODOR din Sicilia (c. 90-c. 20 î. Hr.), istoric roman de origine greacă. A scris „Biblioteca istorică”, în 40 de cărți, păstrată fragmentar, care cuprinde istoria lumii antice începând din epoca mitologică până la războiul lui Cezar în Galia (58-21 î. Hr.).

SOLJENIȚÎN, Aleksandr Isaievici (1918-2008), scriitor și istoric rus. Romane cu substanță autobiografică, descriind ororile sistemului totalitarist și îngrădirea libertății individuale („O zi din viața lui Ivan Denisovici”, „Pentru binele cauzei”, „Casa Matrionei”, „Pavilionul canceroșilor”); exclus din Uniunea Scriitorilor (1969). Pentru apariția romanului „Gulag” este închis și apoi exilat (1974), devenind simbolul disidenței ruse. Stabilit în Germania (1974), iar apoi în S.U.A. (1976), unde își continuă activitatea (ciclul romanesc „Strada roșie”, alcătuit din „August 14”, „Noiembrie 16” și „Martie 17”). Se întoarce în Rusia în 1994; scrie „Problema rusă la sfârșitul sec. 20” – un nou tablou al istorie țării sale. Premiul Nobel pentru literatură (1970).

CRONICĂ (< fr. chronique; < lat. lit. chronica; cf. gr. lat. hronica, fapte succesive în timp) Scriere cu caracter istoric, o relatare cronologică a faptelor mai importante din viața unui popor, a unui domnitor, a unei familii etc. Cronicile sînt povestiri ale unor evenimente la care autorul a luat parte sau cunoștință de ele fără insă a le relata an cu an, ca analiștii. Ele apar în elenism și mai tîrziu cunosc o mare dezvoltare în cultura bizantină. Premergătoare istoriei critice, ele au fost, prin excelență, forma istoriei evului mediu european (Franța, Anglia), cele mai multe fiind scrise în mănăstiri. În literatura noastră, ele apar în secolul al XVI-lea, mai întîi în limba slavonă (cronicele călugărilor Macarie, Eftomie și Azarie), iar în limba română abia în secolul al XVII-lea, prin Gr. Ureche, Miron Costin și continuînd în secolul al XVIII-lea cu Ion Neculce. Unele cronici sînt scrise în versuri ca, de exemplu, Stihurile asupra domnului Grigore Ghica Voievod (1777); Istoria lui Mavrogheni Vodă și a răsmiriții din timpul lui de pitarul Hristache; Jalnica tragodie a Moldovei de Alecu Beldiman, scriitori socotiți a fi cei din urmă cronicari în literatura noastră și care în relatarea faptelor folosesc o versificație greoaie.

Camerata florentină (it. camerata, „reuniune culturală”), grupare intelectuală, umanistă de la sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17, a cărei activitate, muzical-teoretică și creatoare, desfășurată în Florența, a avut drept consecință afirmarea monodiei acompaniate (2) și a elementelor constitutive fundamentale ale melodramei* it.: aria (1) și recitativul*. Contextul spiritual al epocii în care ființează c. este dominat de orientarea renascentistă către valori culturale ale antic., ceea ce generează interesul pentru muzica greacă*. Sub influența autorilor antici, al cărui studiu este așezat în centrul preocupărilor teoreticienilor, tratatele care apar preconizează în special lărgirea sistemului (II, 3) modal* aflat în practica muzicală a vremii și deplasarea ponderii în relația muzică-text, de la primul la al doilea termen (Glarean, Dodekachordon, 1547; Nicola Vicentino, L’Antica musica ridotta alla moderna prattica, 1555; Gioseffo Zarlino, Le Instituzioni harmoniche, 1558). Aproximativ între anii 1557-1582, în casa florentinului Giovanni Bardi, conte de Vernio, un grup de umaniști de formație literară, muzicală, științifică (între care compozitorul, lautistul și teoreticianul Vincenzo Galilei și cântărețul Giulio Caccini), se întrunesc pentru a dezbate diferite aspecte culturale ale epocii. Printre acestea figurează și problema înnoirii concepțiilor estetice și componistice muzicale. În lucrări teoretice de referință, Bardi (Discorso sopra la musica antica) și în special Galilei (Dialogo della musica antica e della moderna, 1581), consideră că facultatea muzicii eline de a crea catharsis-ul provine din simplitatea și linearitatea sa. În consecință, ei se opun cu vehemență practicii polif. a vremii, care prin creșterea exacerbată a densităților vocilor (2) ajunsese să anuleze suportul literar al muzicii vocale și se pronunță pentru cultivarea monodiei – acompaniată armonic cu discreție – care să fie strict subordonată textului poetic. Pentru a ilustra cele preconizate, Galilei compune Cântul lui Ugolino și Lamentările lui Ieremia, două lucrări vocale monodice cu acompaniament* de viole*. O nouă etapă în istoria C. începe odată cu plecarea lui Bardi la Roma și cu mutarea sediului întrunirilor în casa lui Jacopo Corsi (1592). Membrii C. sunt acum Emilio de Cavalieri, Caccini, Peri, Girolamo Mei, Ottavio Rinuccini și chiar Monteverdi și Torquato Tasso. Preocuparea lor predominantă este introducerea noului stil* muzical (denumit in armonia favellare – în „armonie rostită”, stile recitativo, recitar cantato sau stile rappresentativo) în melodrama pastorală, gen foarte apreciat în epocă. De Cavalieri scrie, în colaborare cu poeta Laura Guiccioni, două drame intitulate Satirul și Disperarea lui Filene. Peri compune pastorala Daphne (pe textul lui Rinuccini), interpretată în diferite variante între anii 1594-1599 și care, conținând în germene elementele de bază ale melodramei – aria și recitativul* – inaugurează o epocă în istoria operei*. În anul 1600 sunt puse în scenă alte două lucrări scrise în noul stil de Peri și, respectiv, Caccini pe libretul lui Rinuccini Euridice, iar în 1602 apare antologia de piese vocale monodice cu acompaniament de basso continuo* a lui Caccini, intitulată Nuove musiche a nuova maniera di scriverle. Noua concepție componistică este susținută și teoretic în prefețele acestor lucrări: Peri, Prefazione alle Musiche Sopra L’Euridice del Sig. Ott. Rinuccini (1600), Caccini, Prefazione alle nuove musiche (1602), precum și în tratatul Discorso Sopra la musica antica e moderna (1602) al lui Girolamo Mei. Principiile novatoare introduse de membrii C. în teoria și arta componistică muzicală își vor găsi afirmarea artistică în creația lui Monteverdi.

SALUSTIU (Caius Sallustius Crispus) (86-35 î. Hr.), om politic și istoric roman. Partizan al lui Cezar. A scris „Despre războiul cu Iugurta”, „Despre conjurația lui Catalina” și o istorie (în 5 cărți) a Republicii romane, între anii 78 și 67 î. Hr., păstrată fragmentar.

IZVOR, izvoare, s. n. 1. Fir de apă subterană care iese sau țîșnește la suprafața pămîntului. Umbrind vrun nor, n-a mai scăzut arsura, Și cerul astfel a ucis natura. Nici ape-n puțuri, nici izvoare-n munți, Și nime n-avea lipsă-acum de punți. COȘBUC, P. I 280. Acușa la ureche-i un cîntec vechi străbate. Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate. EMINESCU, O. I 96. Mai de vale-o blîndă ciută La izvoare se adapă. ALECSANDRI, P. A. 154. ◊ Fig. I se năzări țarina fără capăt a gospodăriei colective, îl îmbăta un duduit de tractoare... niște izvoare de grîu roșcat curgeau din pîntecele batozelor. CAMILAR, TEM. 127. Ochii ei, două izvoare săcate, încetase de a mai varsa lacrîmi. EMINESCU, N. 28. ◊ Izvor mineral v. mineral. Izvor termal v. termal. 2. (Mai ales la pl.) Locul în care iese la suprafața pămîntului apa din pînzele de apă subterană, formînd un lac sau o apă curgătoare; obîrșie. Izvoarele Jiului. 3. Punct sau corp de la care se propagă în spațiu lumină, căldură etc. Izvor de lumină. 4. Fig. Origine, lucru din care provine, din care decurge ceva; sursă. V. cauză (1). Izvor de inspirație. ▭ În durerile și furtunile negurosului nostru trecut, doina și cîntecul bătrînesc au fost izvoare de viață și energie. SADOVEANU, E. 17. Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri, La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri. EMINESCU, O. I 150. 5. Fig. Document, monument pe care se întemeiază un fapt istoric sau care servește pentru sprijinirea unei afirmații științifice; sursă, sorginte. [Istoria] se întocmește pe baza izvoarelor, adică a dovezilor nescrise și scrise. IST. R.P.R. 7. Lipsa izvoarelor nu ne iartă a cunoaște cu de-amănuntul tactica oștirilor romînești. BĂLCESCU, O. I 24.

zice vb. III. tr. 1 (despre oameni; compl. indică silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte etc.) A exprima prin viu grai; a spune, a rosti cu voce tare. Robul, văzînd că nu capătă răspuns, a zis iar (CAR.). ♦ A se adresa cuiva (pentru comunicare, cu o întrebare etc.). Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar (c. NEGR.). ◊ expr. Mai zi o dată = repetă. (fam.) A-i zice cuiva una = a se exprima dezagreabil față de cineva. A-i zice cuiva (un lucru) de la obraz v. obraz. A-i zice (cuiva) cîteva să-i trosnească urechile (sau fălcile) v. trosni. ♦ A cere cu insistență; ext. a ruga. Ți-am zis eu să-mi dai fragi? (COȘB.). ♦ A promite. Mi-a zis că o să ne căsătorim. ◊ expr. Zis și făcut = pus în aplicare cu promptitudine. ♦ (compl. indică sunete, silabe, cuvinte) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a articula, a pronunța. A zis cuvîntul de „venetic” (ALECS.). ◊ expr. A zice nu = a refuza; a nega, a tăgădui, a se opune, a rezista. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.). A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Domițian se mulțumea să zică da (BASS.). Mai bine zis (sau a zice, zicînd) = mai exact, mai precis exprimat. Nu l-au cunoscut pe adevăratul Bălcescu; mai bine zis n-au voit să-l cunoască (SADOV.). Ca să zic așa = (adesea în constr. incidente, fără val. semantică) dacă îmi este permis să mă exprim astfel. Lirismul există, ca să zic așa, în substructură, ca ceva natural (CONST.). În treacăt fie zis = fară a insista; tangențial. A nu zice nici da, nici ba v. ba. A nu zice bob v. bob. A nu (mai) zice (nici) cîrc v. cîrc. A nu zice (nici) două v. doi. A nu (putea) zice nici mac v. mac. Să nu zici (sau nu zi) vorbă mare v. mare. Cît ai zice mei v. mei. A nu zice nici mîc v. mîc. Cît ai zice pește v. pește. A nu (sau fără a) zice (nici) pis v. pis. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. A zice (la sau cîte) verzi și uscate v. verde. 2 (compl. indică gînduri, idei, judecăți, opinii, știri etc.) A aduce la cunoștința cuiva sau a face cunoscut prin cuvinte; a comunica, a exprima. Duduca mi-a zis că-i trebuie un fecior (FIL.). ♦ A menționa, a relata, a scrie. Basarab, după cum zice istoricul... la a șaptea carte a istoriei lui, fost-au pe vremea lui Sultan Murat (BIBLIA 1688). ♦ (compl. indică fapte, întîmplări reale ori prezentate ca basme, anecdote etc.) A expune, a istorisi. P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd, Intră o jună doamnă, frumoasă și fugînd De cetele tatare (ALEX.). ◊ (în constr. incidente, pentru redarea limbii vorbite, adesea cu intenția de a sublinia ideea exprimată) Sufeream, zic, amarnic (BLA.). ◊ (impers.; ca formulă inițială în basm) Zice că odată, acu vreo sută și nu știu cîți ani, a dat poruncă Dardarat, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii (CAR.). 3 A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Spune, zise foarte binevoitor, deși cu oarecare nerăbdare, prefăcutul (CAR.). 4 (compl. indică păreri, aserțiuni etc.; de obicei determ. de compliniri introduse prin conj. „ca”) A afirma, a declara, a face cunoscut (public); a susține, a pretinde. Dacă toți ceilalți zic că trei și cu patru fac cinci, zi și dumneata la fel cu ei (CA. PETR.). ◊ expr. Tu ai zis-o, se spune pentru a marca părerea sau aprobarea cuiva. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? A zice că este așa v. așa. A zice că nu este (sau nu-i) așa v. așa. ♦ (cupron. în dat.) A face reflecții (în gînd); a gîndi. Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe (MINUL.). ♦ (înv., pop.) A dovedi. Mișca și el picioarele alene unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă (ISP.). 5 (compl. indică gînduri, sentimente, intenții etc. ascunse sau fapte, întîmplări, situații la care cineva a luat parte) A destăinui, a mărturisi, a divulga. Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă (HEL.). ◊ expr. Între noi fie zis = în mod confidențial. ♦ (înv., pop.) A întreba. Da ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi, zise craiul cu mirare (CR.). ♦ (pop., fam.) A răspunde. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic (DELAVR.). 6 (înv., pop.) A recita. Să pună pe Apostol să zică „ Tatăl nostru” (REBR.). ♦ ext. A citi. De suflet să-mi grijesc La un popă creștinesc, Care zice din psaltire, în cea sfîntă monastire (POP.). 7 (înv.) A însemna. ◊ Loc.conj. (Care) va (sau vrea, vra) să zică v. vrea. ◊ expr. Cum s-ar zice sau ce se zice = a) adică, va să zică. Dînsul este băiatul cucoanei noastre, cum s-ar zice, prințul cel tînăr (CĂL.); b) de exemplu. (Ce) vrea (sau va, vra) să zică sau, refl., ce se zice v. vrea. Va (sau vrea, vra) să zică v. vrea. 8 A pune (cuiva) un nume; a da (cuiva sau la ceva) o denumire, un titlu, un calificativ; a i se adresa cuiva cu un nume, cu un titlu, cu un calificativ. Fane Chiriac nu e tocmai un gazetar: Zi-i eseist, zi-i filozof, dar nu ziarist (VIN.). ♦ spec. A porecli. Lumea îi zicea Ion Prostălaul (CĂL.). ♦ A se adresa cuiva cu termenul de... M-am trezit pe nesimțite că-mi zice satul: „dumneata” (GOGA). ◊ expr. A zice cuiva sau la ceva pe nume v. nume. Zi-i pe nume! v. nume. 9 A reproșa, a obiecta. Dacă nu fac curat, îmi zice că sînt leneș. ◊ expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... Dacă o pățești, să nu zici că nu ți-am spus! A nu-i zice cuiva negri ți-s ochii v. negru. ♦ (în forma neg.) A tăgădui, a contesta. Frumos ești, n-am ce zice! 10 A avea sau a-și exprima o părere, a se pronunța într-o chestiune; a gîndi, a socoti, a crede. Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mergem și-acasă (SOR.). ◊ expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Că bine mai zici tu, nevastă (CR.). Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice... ? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem (că). Să zicem că n-a căzut (CAR.); b) de exemplu. Mîine, să zicem că nu poți, dar poimîine, trebuie să fii acolo (PRED.). (Așa mai) zic și eu = (așa) e bine; (așa) e convenabil. Bravo, o lăudă ironic comisarul, așa elevă zic și eu (CĂL.). Ba că bine zici! v. ba. ♦ A face comentarii; a critica. ◊ (refl. pas.) Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș (CR.). ◊ expr. A nu (mai) avea ce zice v. avea. 11 expr. S-a zis cu (cineva) = nu mai are nici o scăpare. 12 (la optat, sau la conjunct.) A avea sau a lăsa impresia că... Numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISP.). 13 (pop.) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Își puse și el puterile și zicea din fluier niște doine de te adormea (ISP.). ◊ expr. A zice pe o (sau din) strună v. strună. • prez.ind. zic; perf. smp. zisei; part. zis. /lat. dicĕre.

PREISTORIE ~i f. Epocă în istoria umanității de la apariția omului și până la apariția primelor izvoare scrise. [G.-D. preistoriei] /<fr. préhistorie

literatură f. 1. studiul poeziei, elocvenței; 2. cunoștința operelor literare: curs de literatură; 3. tot ce s’a scris într’o ramură de știință: literatură medicală; 4. totalitatea operelor (poezie, elocvență, istorie, roman și critică) produsă de scriitorii cei mari ai unei națiuni: literatura română; literatura populară, totalitatea plăsmuirilor minții omului din popor; ea poate fi: orală sau nescrisă (cântece, basme, descântece, ghicitori), de origină colectivă sau anonimă; și scrisă (cărți poporane), de origină individuală. V. folklor.

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere (literară, științifică, didactică etc.) tipărită (sau destinată tiparului) și legată sau broșată în volum. A scrie (a tipări, a citi) o carte. ◊ Îmi defilează pe dinainte toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. Rar îl vedeai cu cartea-n mînă, căci, mai la urmă, nici nu prea avea cărți de școală. HOGAȘ, DR. II 120. Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Cîmpul alb, oile negre, cine le vede nu le crede, cine le paște le cunoaște (= Cartea) ◊ (Cu determinări indicînd natura, felul scrierii) Carte de școală. Carte de citire. Carte de bucate. Carte albastră (sau albă etc.) = publicație oficială a unui guvern, care conține documente justificative cu privire la o anumită chestiune politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca din carte = a vorbi ca un om învățat, înțelepțește; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. Carte de căpătîi v. căpătîi. ♦ Diviziune mai extinsă decît un capitol a unei opere literare de proporții mari. Eneida este compusă din 12 cărți. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și citire; învățătură, știință, instrucție, cultură, erudiție. Vacă-Mare e boier get-beget, strănepot al Țifescului, bolborosește trei vorbe franțuzești, nu știe carte, abia poate iscăli și brațul lui ține gîrbaciul stăpînirii asupra «prostimii». SADOVEANU, N. F. 47. Postelnicul Ștefan Meșter își petrecuse o parte din tinereță la Veneția, unde învățase carte latinească. SADOVEANU, F. J. 516. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. A fi tobă (sau burduf) de carte v. tobă. A nu ști boabă de carte = a nu ști nici citi nici scrie. Sărmane omule, dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? CREANGĂ, A. 17. Om al cărții sau om de carte = om care citește mult, căruia îi place să studieze, să învețe; cărturar. Cum scrie Ia Carte = așa cum trebuie, cum se cere; reglementar. 3. (Învechit și popular) Registru. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ▭ Cartea mare = registru contabil principal care conține rezumatul tuturor conturilor. Carte de imobil = registru mic în care se notează diferite date privitoare la locatarii unui imobil. II. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Carnet cu date personale, care atestă sau conferă anumite drepturi unei persoane. Carte de membru = carnet care dovedește apartenența cuiva la o organizație politică, de masă, profesională, la o societate culturală, științifică etc. Eu zic să puie pe masă cartea de membru. DUMITRIU, N. 247. Le arăta unde să se ducă pentru a căpăta cartea de membru. PAS, Z. IV 54. Carte de muncă = carnet pe care-l posedă fiecare salariat și în care sînt înscrise date în legătură cu activitatea lui profesională; carnet în care se ține evidența zilelor-muncă ale membrilor gospodăriilor agricole colective. Brigadierul calculează cel puțin o dată pe săptămînă numărul de zile-muncă efectuate de fiecare colectivist și le trece în cartea de muncă a acestuia. STAT. GOSP. AGR. 35. 2. Bucată de carton, cu însemnări tipărite sau scrise cu mîna, căreia i se dau diferite întrebuințări. Carte poștală = bucată de carton de formă dreptunghiulară, cît un sfert de coală, care servește pentru corespondență; p. ext. conținutul corespondenței scrise pe acest carton. Cartea poștală, deși alcătuită de o mînă neîndemînatică, era așa făcută încît să poată străbate opreliștile pînă la Malu-Surpat. SADOVEANU, M. C. 75. Carte de vizită = bucată mică de carton pe care e tipărit numele (adesea și titlurile, profesiunea, adresa) unei persoane. Carte de intrare = permis de intrare la o bibliotecă publică, la un concert etc. 3. (Uneori determinat prin «de joc») Fiecare dintre cele 52 sau 32 de bucăți de carton diferențiate după culori și după figurile însemnate pe unele dintre ele și întrebuințate la jocuri de noroc. Pe ici pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dezordine, ținînd cărțile într-o mînă ce tremura, plesnind din degete cu ceelaltă înainte de-a bate, mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. Nu pot să bat măcar o carte!... Ce ghinion! ALECSANDRI, T. I 161. Trageți toți cîte-o carte! ALEXANDRESCU, P. 89. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și da pe față gîndurile, a-și arăta planurile. A (sau a-și) juca ultima carte = a întrebuința, în mod riscat, cele din urmă mijloace de care dispui, a face o ultimă încercare pentru a izbuti într-o împrejurare, într-o afacere etc. (Azi rar) A da în cărți = a face, cu ajutorul cărților de joc, prevestiri cu privire la viitorul cuiva (obicei bazat pe superstiții).III. (Învechit și popular) 1. Scrisoare, epistolă, răvaș. [Sindipa filozoful] ar fi putut... să scrie sfetnicului măriei-tale Aban carte în care să arate răutatea și primejdia săptămînii ce a trecut. SADOVEANU, D. P. 137. Împăratul... căzînd în zăcare, a scris carte frăține-său, craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Mîne să-mi faci carte către Barbu și poruncă de învîrtejire Neagului. ODOBESCU, S. A. 98. 2. Ordin scris emis de o autoritate. Scrie carte împăratul, scoate veste-n țara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste. EMINESCU, L. P. 124. Na, mîndruțo, vin’ și bea, Că mai mult nu mi-i vedea, C-a venit o carte iute, Să mă duc între regute. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. 3. Act scris, document, înscris; dovadă. Răzășia... mi-ai mîncat-o de haram, cu cărți minciunoase, cu plastografii. ALECSANDRI, T. 1585. Sînt din neamul răzășesc... Și am cărți bune domnești, Din domni vechi moldovenești. SEVASTOS, C. 320. Mîndră, zău, mărturisesc Că pe tine te iubesc; Dau-ți carte de la mine Că nu m-oi lăsa de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Expr. Ai carte, ai parte = a) dacă ai acte, ți se recunoaște dreptul; b) dacă ai știință de carte, obții mai ușor succese în viață. ♦ Carte de judecată = hotărîre, sentință judecătorească.

CRESTOMAȚIE (ANALECTE) s. f. (cf. fr. chrestomathie): culegere de texte din diferiți autori, reprezentative pentru valoarea lor filologică, istorică, documentară etc. Sunt cunoscute următoarele c. ale limbii române: Pumnul Arune, Lepturariu rumânesc, Vol. I-IV, Viena, 1862-1865; Lambrior Alexandru, Carte de citire cu o introducere asupra limbei românești, Iași, 1883; Gaster Moses, Chrestomație română, Vol. I. Introducere, gramatică, texte (1550-1710), Vol. II. Texte (1710-1830). Dialectologie, literatură populară, glosar, Leipzig, București, 1891; Adamescu Gheorghe, Crestomație pentru istoria limbii și literaturii românești, București, 1897; Bianu I., Cartojan N., Pagini de veche scriere românească, București, 1921; Byck J., Texte românești vechi (Introducere în studiul limbii române), I, București, 1930; Cazacu, B., Pagini de limbă și literatură română veche. Texte alese, București, 1964; Academia Română, Crestomație romanică. Întocmită sub conducerea acad. Iorgu Iordan, Vol. I-III, București, 1962 (I), 1965 (II), 1968 (III, partea I), 1969 (III, partea a II-a).

PAPIROLOGIE s.f. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul papirusurilor egiptene și grecești, precum și al documentelor scrise pe pergament, lemn sau alte materiale. [Gen. -iei. / < fr. papyrologie, cf. gr. papyros – papirus, logos – studiu].

MOXA (MOXALIE), Mihail (c. 1585/1590-c. 1650), cronicar român. Călugăr la mânăstirea Bistrița (Vâlcea). A scris un cronograf de la „facerea lumii” până la 1489 („De-nceputul lumei dentâi”, 1620), prima istorie universală în limba română, prelucrată după Manasses și istoriografia sud-slavă; a tradus (1640) din slavonă „Pravila de la Govora”.

PRECUM conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de mod; adesea întărit prin «așa», «tocmai») 1. (Introduce modale propriu-zise) Așa cum, după cum, cum. De-ar fi-n a mea putință să fac precum doresc, Aș pune pe-a ta frunte un diadem de stele. ALECSANDRI, P. I 165. Nu sînt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc, precum meriți. NEGRUZZI, S. I 56. De e, mîndră, precum zici, Ori mă lasă-n calea mea, Ori dă-mi dulce gurița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. 2. Uneori în corelație cu așa, introduce propoziții comparative: a) (stabilește un raport de comparație între propoziții al căror predicat e exprimat prin același verb) tot astfel cum, ca și. Eu mă țineam în urma lui cuminte Precum se ține puiul după mamă. TOPÎRCEANU, B. 97. Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu elipsa celui de-al doilea predicat) Am piatră nestimată Care noaptea viu lucește, Precum ochiu-ți ce pîndește Fericirea depărtată. ALECSANDRI, P. 18. Luă în brațe pe această biată fată pe care-o legănase... O numi cu același nume de Zoiță, precum odinioară, și o dizmierdă ca și atunci. NEGRUZZI, S. I 26. Precum o sentinelă, pe dealul depărtat, Domnește mănăstirea, ALEXANDRESCU, M. 9; b) stabilește un raport de comparație între propoziții cu predicat deosebit. Cînd unul trece, altul vine în astă lume a-l urma, Precum cin d soarele apune, El și răsare undeva. EMINESCU, O. I 204. În preajmă-i e cetatea! ai ei locuitori Ruina-i azi cu fală ară la călători, Precum atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10. Cum îi slova de neagră, Așa mi-i inima-ntreagă; Și precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. II. (Urmat de conj. «și», stabilește un raport copulativ în cadrul aceleiași propoziții) Ca (și), cum, cît (și). Orice act însemnat al cîrmuirii, precum și orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului. BĂLCESCU, O. II 13. III. (În legătură cu verbele «a ști», «a zice», «a spune», «a auzi» etc., introduce propoziții, adesea incidente, care cuprind o afirmație, o observație, o informație etc. sigură, categorică) După cum, așa cum. Dacă critica mea va fi precum este și lesne de prevăzut – nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămîne numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant, precum îl vedem în Istoria lui Mihai Viteazul. GHICA, S. A. 143. ◊ Expr. (Exclamativ și familiar, ca încheiere a unei convorbiri care provoacă, uimire, dezorientare) Precum vezi = așa-i, asta-i (situația). Precum urmează = formulă prin care este anunțată o enumerare, o completare, o lămurire, o continuare (a unei expuneri, a unei explicații, a unei relatări). IV. (Învechit și popular, cu rol de întărire, urmat de conj. «ca să», introduce propoziții finale) Pentru, încît. El dase sfară în țara lui și în țările streine, precum ca să se știe că... ISPIRESCU, L. 232. ♦ (În vorbirea indirectă, urmat de conj. «că», de obicei după verbe de declarație) S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la pășune pe hotarul Murgenilor. SADOVEANU, O. VII 104. [Fata] au mărturisit precum că toate sînt adevărate, cîte le spune el. SBIERA, P. 144. (În forma pecum) S-a pogorît Maica Domnului la mine și zice: pecum că, Ioane, cînd ăi ajunge la fîntînă... o să-ți iasă înainte cine să te aducă la mine. CARAGIALE, O. I 261. V. (Învechit, rar, cu valoare de adverb) Ca de pildă, ca de exemplu, bunăoară. [Ce-ar fi] dacă și în trupul nostru părțile burzuluite... Ar voi la alte slujbe pe sine să se nămească, Precum piciorul să vadă, ochiul la mers să pășească. CONACHI, P. 271.- Variantă: (învechit și popular) pecum conj.

STRÎNS³, -Ă, strînși, -se, adj. I. 1. Legat, înfășurat bine, puternic. Strînși în hamuri, caii săreau nerăbdători pe loc, înfricoșați de licărul și zgomotul trăsnetelor. MIHALE, O. 509. Și-l ajunge carabina: Nu-n piept strîns cu haină verde, Ci-ntr-un braț, mai mult neveste Cu-acel braț să nu dezmierde. COȘBUC, P. I 63. ♦ Bine încins. Ea bate-n palme, vede-n lac Că strînsă-i stă mai bine; Rotunde ca un cap de mac Stau sînurile pline. COȘBUC, P. I 69. ♦ Întins, încordat. Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta Și spuma alb-o mărita Cu sînge roș ce picura Din strînsele zăbale. COȘBUC, P. I 195. ♦ (Despre îmbrăcăminte; în opoziție cu larg) Ajustat (pe talie). Își luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc și bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. Purta haină cenușie, strînsă la mijloc într-un singur nasture. C. PETRESCU, Î. I 13. ♦ Fig. Îndîrjit. În învălmășeala din ce în ce mai strînsă, sîngele curgea ca o ploaie. SADOVEANU, O. VII 12. ♦ Fig. (Despre legături care apropie pe oameni) Trainic, puternic, indisolubil. Alianță strînsă. ▭ Forța partidului revoluționar marxist constă în legătura lui strînsă cu masele. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2793. Este un fapt cunoscut că problemele de teorie și practică ale culturii fizice au o strînsă legătură cu științele biologice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 362, 2/3. [Eminescu] era un spirit afectiv, căutător de prietenii strînse. CĂLINESCU, E. 281. ♦ Fig. (Despre felul de a gîndi, de a se exprima) Bine închegat, concis, precis. Logică strînsă. ▭ Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant, precum îl vedem în «Istoria lui Mihai Viteazul». GHICA, S. A. 143. 2. Prins, apucat, cuprins cu putere (în pumni). Ținea mînele tinerei... strînse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decît unui bărbat. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Strînși în brațe = îmbrățișați. Îi găsi pe amîndoi adormiți și strînși în brațe. GORJAN, H. I 3. ◊ Expr. A fi strîns la mînă (sau la pungă) sau a fi cu mîna strînsă = a cheltui cu cumpătare, a fi socotit la bani. Antreprenorii erau cu mîna strînsă. PAS, Z. I 132. Prășitorii acestor averi au trebuit, firește, să fie... muncitori și strînși la mînă. La TDRG. (Eliptic) Și e strîns ș-apucător. DELAVRANCEA, O. II 342. 3. Presat din mai multe părți; înghesuit. Strînsă de gulerul cămășii, o vînă albastră îi zvîcnea puternic pe gît. MIHALE, O. 493. Strînse între pereții de piatră și apa mereu rostogolită a Oltului, nesfîrșite șiruri de vagoane se strecoară pe după stînci, închipuind un lung și ondulat șarpe metalic. BOGZA, C. O. 171. ◊ Rînduri strînse = rînduri dese. Economie strînsă = economie severă. N-avea cherestea în ținutul Buzăului... și trăia cu strînsă economie. C. PETRESCU, Î. II 199. Viață strînsă = viață modestă, trăită în cerc restrîns și cu mari economii. Înainte de a sosi aci, își imaginase o viață mai puțin strînsă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ Expr. Strîns cu ușa = constrîns, strîmtorat, silit să facă ceva împotriva voinței sale. 4. (Despre părți ale corpului omenesc) Închis cu putere, încleștat. Sămînță d-asta n-ai să semeni... auzi? – scrîșni Lazăr și-și mișcă amenințător mîna strînsă pumn. MIHALE, O. 493. Numai cîteva lacrime licăreau scurgîndu-se printre genele strînse. BART, E. 338. Cu ochii-nchiși și strînși de tot, Ea de dureri izbea piciorul: Ah, lasă-mă că nu mai pot! COȘBUC, P. I 182. ♦ Expr. A-și ține gura strînsă = a tăcea din gură. Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul Ca să ne-auziți cuvîntul. TEODORESCU, P. P. 169. ♦ Apropiat tare, lipit. Pe urmă Tanța rămase dreaptă, cu picioarele strînse, numai în cămașa scurtă. REBREANU, R. I 247. 5. (Despre pînză, hîrtie, fire etc.) Cu marginile adunate laolaltă; înfășurat, îndoit, împăturit. În sfîrșit venea duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați în neregulă, cu steagurile strînse. NEGRUZZI, S. I 167. Teie-ntinse, Gheme strînse (Bostanul). ȘEZ. IV 47. 6. (Despre ființe) Ghemuit, zgîrcit; contractat. Fata doarme pe brînci, ori strînsă, făcută ghem. ISPIRESCU, L. 394. ◊ Expr. Cu inima strînsă = stăpînit de emoție (mai ales de teamă, supărare, grijă). Fata îl privi cu inima strînsă, își mușcă degetele gata să izbucnească iar. BART, E. 337. Cu inima strînsă de grijă, mergea prin mulțime. ANGHEL-IOSIF, C. L. 32. Maria! șopti el cu inima strînsă. EMINESCU, N. 71. II. 1. (Despre lucruri) Adunat la un loc, îngrămădit; făcut movilă. Cine trage acolo? O tăcere mare încremeni obrazurile. – Cine? întrebă iar bătrînul, arătînd spre baionetele strînse snop la ușă. CAMILAR, N. I 73. Văzu înainte-i o muiere năltuță și mlădioasă, c-o floare galbenă în părul strîns cunună. SADOVEANU, O. VIII 225. ♦ (Despre cereale) Recoltat, cules. 2. (Despre bani, avuții) Agonisit, economisit, acumulat, pus deoparte. Un zgîrcit odată, cînd era să moară, Se tîrî cu-ncetul la strînsa-și comoară, Și-ncepu cu galbeni gîtul să-și îndoape. PANN, P. V. II 122. 3. (La pl., despre mai multe ființe) Care s-au adunat, care s-au întrunit la un loc sau în jurul cuiva. Cînd, acum mai bine de 100 de ani, Marx și Engels, redactînd «Manifestul Partidului Comunist», au fundamentat în mod genial principiile de bază ale socialismului științific, comunismul era o teorie răspîndită în rîndul cîtorva cercuri de muncitori înaintați, strînși în «Liga comuniștilor». CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 338, 1/1. 4. Așezat la loc sigur. Cum ajunge în dreptul podului, scoate cele două carboave de unde le avea strînse și dă una. CREANGĂ, P. 299. Harap-Alb își aduce atunci aminte de aripa cea de furnică, o scoate de unde-o avea strînsă, apoi scapără și-i dă foc cu o bucățică de iască aprinsă. id. ib. 263. ♦ Pus în ordine; dereticat. [Îl va duce] pe puntea strîmbă la mese strînse, la făclii stînse. ȘEZ. I 179.

libret (< it. libretto „cărticică”; fr. livret; engl. textbook, book; germ. Textbuch, Buch) 1. Textul literar al unei opere*, operete*, balet*, cantate*, oratoriu*. Apare în sec. 17 odată cu opera. Primele l. au fost scrise de Ottavio Rinuccini (1562-1621) pentru operele lui Peri, Caccini și Monteverdi. Tematica foarte diversă (mitologie, istorie, aventură, exotism, comedie, fantastic, tendințe moralizatoare, simbolică filozofică etc.) oglindește în tot lungul istoriei gustul literar al timpului. L. este un gen cu o estetică proprie și nu trebuie judecat după criterii pur literare. Au existat numeroase controverse privitoare la echilibrul dintre text și muzică, dar marile reușite ale textului liric sunt strâns legate de o anumită muzică și determinite stilistic de aceasta. Libretiști și colaborări celebre: Philippe Quinault – Lully; Pietro Metastasio – D. Scarlatti, Händel, Mozart; Goldoni – Vivaldi, B. Galuppi; Lorenzo da Porte – Mozart; Eugène Scribe – Auber, Meyerbeer; Francesco Maria Pave și Arrigo Boito – Verdi; Hugo von Hoffmanstahl – R. Strauss etc. Sub impulsul individualismului romantic, Berlioz, Wagner își scriu singuri l., urmați, în sec. 20, de Berg, Schrecker, Menotti, Orff etc. Creația românească cunoaște și ea compozitori-libretiști ca Drăgoi, Negrea, P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu, Bentoiu etc. 2. Broșura conținând textul unui l. (1). Primele l., tipărite în sec. 17 în broșuri luxoase, cu gravuri, dedicații și prefețe, constituie azi piese de bibliofilie și prețioase surse de informație.

ISTORIOARĂ, istorioare, s. f. Diminutiv al lui istorie (4); scurtă povestire distractivă, glumeață, moralizatoare, de obicei pentru copii. V. anecdotă, snoavă. Creangă a scris aceste istorioare nu ca poet, ci ca pedagog, cu un scop pur didactic. IBRĂILEANU, S. 151. Donici fabulistul... ne spuse-această mică-istorioară. BOLINTINEANU, O. 195. – Pronunțat: -ri-oa-.

SĂRĂCĂCIOS, -OASĂ, sărăcăcioși, -oase, adj. 1. Care dovedește sărăcie; de om sărac. Era un bătrîn înalt, drept încă și fudul, îmbrăcat în straie evropenești, sărăcăcioase și cîrpite. SADOVEANU, E. 125. Care suflet de-al meu suflet... S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios? MACEDONSKI, O. I 124. Palatul... s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului. CREANGĂ, P. 89. ◊ (Adverbial) Un preot romîn, înalt, slab, cu o bărbuță rară și îmbrăcat sărăcăcios, se sfătuia domol cu trei țărani. REBREANU, P. S. 131. ♦ (Despre hrană) În cantitate mică, modest, frugal. Dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină. HOGAȘ, M. N. 183. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, nefertil, neproductiv. (Fig.) Peisajul Poloniei mi se pare sărăcăcios și sterp. SAHIA, U.R.S.S. 6. ♦ Fig. Lipsit de conținut, fără amploare. Stil sărăcăcios. ▭ Că nu s-a scris nimic decît ici și colo vreo însemnare... se vede din felul sărăcăcios cum expun istoria munteană din acest timp cronicile de curte mai tîrziu. IORGA, L. II 612. 2. (Rar, despre oameni) Sărac; cu înfățișare de om sărac. Din cîrciumar sărăcăcios, s-a pomenit după război mare proprietar. GALACTION, O. I 110. Sărăcăcios și zgîrcit, trăia din te miri ce, ș-aduna mereu. ANGHEL, PR. 139.

ALVAR, Manuel (1923-2001), lingvist și literat spaniol. Prov. univ. la Madrid. Specialist în istoria limbii și a dialectologiei spaniole („Spaniola vorbită în Tenerife”; „Atlasul lingvistic-etnografic al Andaluziei”). A scris „Viața sfintei Maria Egipțianca”. M. de Onoare al Academiei Române (1991).

ISTORIE LITERARĂ (după fr. histoire littéraire) Una dintre disciplinele științei literaturii și anume aceea care studiază operele rînduite în ordinea lor cronologică, privite ca părți integrante ale procesului istoric literar. Față de teoria literaturii și critica literară, istoria literaturii studiază tot operele literare, însă urmărite în ordine cronologică, cum și dezvoltarea creației literare din diferite țări și epoci, la diferiți scriitori, în strînsă legătură cu condițiile de viață social-economică și politică. În afară de stabilirea și selectarea materialelor de documentare, în afară de stabilirea unor corelații dintre viața scriitorului și operele create, istoria literaturii întreprinde și o activitate de apreciere, de valorificare critică. Istoricul literar, pe lîngă erudiție informativă, stabilește și valori, adică este un critic, istoricii literari moderni îmbinînd erudiția cu principiile generale ale criticii și teoriei literare. „Nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară fără criteriul estetic, deci fără a fi critic. Istoria literară este o istorie de valori și ca atare cercetătorul trebuie să fie în stare întîi de toate să stabilească valori, adică să fie un critic.” (G. Călinescu – Istoria literaturii române – Prefață) Istoria literaturii a evoluat, și-a îmbogățit metodele și formele, prezentîndu-se ca istorie a literaturilor naționale, istorie a literaturii universale și istorie literară comparată. Cea din urmă, o disciplină relativ nouă, a apărut ca disciplină cu metode proprii în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. „Literaturii comparate îi revin, alături de literatura universală, misiuni de seamă, cu două obiective fundamentale: redactarea unui tablou general al raporturilor internaționale dintre literaturi ca expresie a unor concepții umaniste de larg orizont istoric, închegînd o imagine unitară a spiritului creator în domeniul artei literare și, concomitent, statornicirea, prin comparație, ca metodă esențială, a originalității fiecărei literaturi în parte.” (Al. Dima, Conceptul de literatură universală și comparată) Istoria literară, disciplină riguros științifică, prezintă și destule elemente ale prozei artistice, unele de natură stilistică, altele de viziune, ca, de exemplu, imixtiunea epocii în istoria literară. G. Călinescu arată că istoricul literar „are nevoie de un cap epic, care să scrie o epopee”.

BRANCOVIČ [bráncovitʃ], familie nobiliară de origine sîrbă. Mai importanți: 1. Gheorghe B. (1384-1456), despot al Serbiei din 1427. 2. Sava B. (?-1683), mitropolit la românilor din Transilvania (1656-1683). În 1660 a fost la Moscova, de unde a primit ajutoare bănești; s-a împotrvit tendințelor de calvinizare ale principelui Mihail Apafi, motiv pentru care a fost destituit (1683). 3. Gheorghe B. (1645-1711), cronicar transilvănean, agent diplomatic al Transilvaniei și al Țării Românești la Constantinopol. Fratele lui B. (2). Captiv în închisorile Habsburgilor (1689-1711). A scris „De începerea vechiului neam slovenesc” și „Letopisețul slovenilor Iliricului și Misiei...” (inițial în lb. română), tratînd istoria românilor și a slavilor din sud.

istorie, istorii s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, desfășurat pe baza unor legi obiective. ♦ Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință; p. ext. obiectul de învățământ respectiv. ♦ Istoria Susanei = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament, care formează cap. 13 (64 de versete) ca adaos la cartea canonică a lui Daniel. Cartea are un caracter instructiv și moral, punând în lumină credința neclintită a omului în Dumnezeu. ♦ Istoria omorârii balaururlui și a sfărâmării lui Bel = carte anaghinoscomena (necanonică) a Vechiului Testament care, în traducerea grecească a Septuagintei, formează cap. 14 al cărții canonice a lui Daniel. Este alcătuită dintr-un singur cap. (50 de versete), în care se arată, printre altele, cum Daniel a omorât un balaur considerat sacru în Babilon, fapt pentru care a fost aruncat într-o groapă cu lei flămânzi, de unde a ieșit nevătămat după șapte zile. ♦ Istoria bisericii universale = știință care expune dezvoltarea Bisericii de la întemeierea ei și până astăzi pe tot globul pământesc și în toate direcțiile vieții sale. ♦ Istoria Bisericii Ortodoxe Române = disciplină teologică și istorică în același timp, care cercetează critic viața creștină la români și dezvoltarea Bis. române în decursul veacurilor în toate locurile patriei noastre, precum și raporturile ei cu celelalte confesiuni creștine. – Din lat. historia.

PREISTÓRIE (< pre- + istorie, după fr. préhistoire) s. f. Parte a istoriei care studiază condițiile de viață și civilizația de la originea omului până la apariția primelor documente scrise; denumire dată acestei epoci, care corespunde în cea mai mare parte Paleoliticului, Mezoliticului, Neoliticului, Eneoliticului și Epocii metalelor, durata lor variind de la zonă geografică la alta.

PROTOISTÓRIE (< proto- + istorie, după fr. protohistoire) s. f. Denumire dată de unii istorici epocii cuprinse între apariția primelor documente scrise și Antichitate. În spațiul carpato-dunărean, p. a durat din sec. 5 î. Hr. până în sec. 1 d. Hr., corespunzând epocii dezvoltării culturii și societății daco-getice.

FRANCEZĂ s. f. (cf. it. francese, fr. française): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Franța de peste 50 de milioane de oameni, iar ca limbă oficială, în afara Franței, de peste 30 de milioane de oameni – în sudul Belgiei, în Luxemburg, în vestul Elveției, într-o parte a Canadei (centrul Québec), în Republica Haiti și în fostele colonii (mai ales cele din Africa: Africa Centrală, Algeria, Tunisia, Maroc, Guineea, Mali, Congo, Niger, Madagascar și cele din Asia: Siria, Liban etc.). F. s-a răspândit pe plan mondial ca limbă internațională în știință, cultură și relații diplomatice. Ea s-a format printr-o evoluție aparte, în comparație cu celelalte limbi romanice. Mai întâi s-a contopit latina – limba învingătorilor romani – cu galica – limba galilor, locuitorii Galiei învinse și romanizate (galica era singura limbă celtică de pe continentul european în vremea cuceririi romane – secolul I î.e.n.). Din această contopire s-a născut o limbă galo-romană, denumită convențional de către specialiști le roman. După căderea imperiului roman de apus, această limbă a evoluat separat, cu tendința vădită de diversificare în două grupuri de dialecte distincte în evul mediu sub numele de langue d’oïl (grupul dialectelor de nord, dintre care cel mai important – cel din „Ile de France” – a devenit embrionul limbii franceze) și de langue d’oc (grupul dialectelor de sud, transformat treptat în limba provensală), după adverbul de mod de afirmație din acea vreme (oïl – oc). Între secolele al V-lea – al X-lea, le roman a fost puternic influențată în structură și în vocabular de limba triburilor germanice venite pe teritoriul galo-roman și asimilate total (în special de limba francilor, care i-a definitivat fizionomia și de la care a rămas numele țării de „Franța”). Există trei perioade în istoria limbii f.: franceza veche (între secolele al IX-lea – al XIV-lea), în care a fost scris primul document de limbă f. – Les Serments de Strasbourg („Jurămintele de la Strasbourg”) din 842 (un tratat de alianță între nepoții lui Carol cel Mare) – și celebra epopee în dialect d’oïl – Chanson de Roland („Cântecul lui Roland”), de la sfârșitul secolului al XI-lea; b) franceza medie (între secolele al XIV-lea – al XVI-lea), care se transformă foarte mult în raport cu franceza veche. Ea devine limbă națională și limbă literară a poporului francez, pe baza dialectului din Ile de France. În această limbă au creat toți scriitorii Pleiadei (școală literară inovatoare, întemeiată la Paris în 1549 de către J. de Bellay, care preconiza în manifestul intitulat „Apărare și valorificare a limbii franceze” cultivarea unei literaturi noi, umaniste, în limba națională, limbă situată pe același plan cu latina și greaca) și marii scriitori ai Renașterii: Ronsard, Rabelais și Montaigne; c) franceza modernă (între secolele al XVII-lea – al XX-lea), în care au creat scriitorii clasicismului – Corneille, Racine, Molière, La Fontaine (secolul al XVII-lea), scriitorii iluminismului – Voltaire, Diderot, Rousseau (secolul al XVIII-lea) și marii poeți și prozatori – Hugo, Baudelaire, Balzac, Flaubert și Zola etc. (secolul al XIX-lea). F. folosește o ortografie etimologică, conservatoare. Astăzi există o mare deosebire între limba f. literară și limba f. vorbită, între pronunțarea și scrierea cuvintelor franceze. F. literară s-a îmbogățit cu foarte multe cuvinte romanice (mai ales italiene) și în secolul nostru cu foarte mulți termeni englezești. F. vorbită, în schimb, a adoptat mulți termeni de argou (în special cea din regiunea Parisului). Cele mai importante dialecte ale limbii f. sunt: francien (în Ile de France), normand (în Normandia), picard (în Picardia), valon (în Valonia), franco-provensal (de trecere spre provensală, considerat de unii lingviști a unsprezecea limbă romanică), cel din Champagne, cel din Lorena etc. Alături de provensală, f. a avut cea mai mare influență asupra limbii italiene. Existența unui număr mare de elemente lexicale franceze în limba română i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență franceză asupra limbii române (v. influență). Influența franceză s-a exercitat mai ales în secolul al XIX-lea, când termenii de origine franceză iau locul celor de origine turco-otomană și greacă, prin multitudinea și diversitatea traducerilor care s-au făcut, prin intermediul trupelor de teatru franceze care-și desfășurau activitatea în Principatele Române etc. Astăzi, România face parte din grupul țărilor francofone, ca o recunoaștere internațională a folosirii largi a f. în viața științifică, culturală și artistică a țării noastre, inclusiv în diplomația românească. F. americană, vorbită în Antile, în Canada (mai ales în Québec și Montréal) și în SUA pierde tot mai mult teren în fața limbii engleze, vorbită de majoritari. Spre deosebire de f. europeană, ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale, specifice regiunilor de emigrare (Normandie și Poitiers), a amplificat unele aspecte gramaticale și a împrumutat multe cuvinte din engleza americană.

Ab urbe condita – sau: Urbis conditae (lat. „De la întemeierea orașului”) – Romanii obișnuiau să dateze anii ab urbe condita, adică de la înființarea Romei. Această dată corespunde cu anul 753 (î.e.n.), cînd Romulus, legendarul fondator al cetății, a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. De atunci, după cilrele anului respectiv, romanii scriau inițialele U.C. (urbis conditae). De pildă: Anul 478 U.C. înseamnă anul 478 de la fondarea Romei. Istoria romană a lui Titus Livius poartă titlul Ab urbe conditia libri. IST.

MEDALION s. n. 1. (Învechit) Medalie de mari dimensiuni. Cf. NEGULICI, COSTINESCU, LM, DDRF, BARCIANU. 2. Obiect de podoabă (femeiască), de formă rotundă sau ovală (uneori format din două capace care se închid), care încadrează o fotografie, o pictură, un basorelief etc. și care se poartă, de obicei, la gît. Alexis trimise Mărgăritei un mic medalion smălțuit. ALECSANDRI, O. P. 109. La gît purta un lanț de aur cu medalion. CAMIL PETRESCU, O. I, 347, cf. H II 81, 147, IV 57, XII 174. ♦ Ramă ovală sau rotundă în care e fixată o fotografie sau un tablou ; p. e x t. fotografie sau tablou care este fixat într-o astfel de ramă. Eu cel ce am pozat cu atîția alți tovarăși ai mei în fața atîtor obiective, privind medalionul acesta, încep să mă înfior. ANGHEL, PR. 149. Îmi defilează pe dinainte. . . Matei Basarab și Vasile Lupu, cu căciuli in medalioane – toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. O veche fotografie. . . așezată în medalion oval pe măsuța de scris a Olguței. TEODOREANU, M. II, 76. 3. Ornament (arhitectonic) de formă rotundă sau ovală, în cadrul căruia este pictat sau sculptat capul unui personaj ori un motiv decorativ oarecare. În muzeul Sauvageot de la Paris se află printre sticlării, săpături în inoroc etc. și frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice și inscripții în medalioane. MAIORESCU, CR. I, 370. [Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare] cu timpane și cu medalioane sculptate. ODOBESCU, S. III, 71, cf. 73. Curtea interioară e împrejmuită de un portic, împodobit cu ghirlande și medalioane dé inspirație antică. OȚEȚEA, R. 261. 4. Scurtă expunerepe oanumită temăliterară sau muzicală urmată de obicei, de exemplificări din opera unui scriitor, unui muzician etc. - Pronunțat: -li-on.- PL: medalioane. – Și: (regional) midalión (H II 147), midaglión (ib. XII 174) s. n. - Din fr. médaillon (după medalie). Cf. it. m e d a g l i o n e.

FILOLOGIE s. f. Știință care se ocupă cu studiul culturii scrise a popoarelor și în special cu studiul textelor vechi, al transmiterii lor și al limbii în care sînt scrise. Filologie romanică. Filologie slavă. Facultatea de filologie. ▭ Studiul filologiei te poate duce la descoperiri nu numai în istorie, ci și în sociologie și economie politică. SADOVEANU, E. 140.

DEZVĂLUI, dezvălui, vb. IV. (Uneori în concurență cu dezveli) 1. Tranz. A ridica învelitoarea de pe ceva; a descoperi, a dezveli. Dezvăluie [de giulgiu] galbena față a Catarinei. NEGRUZZI, S. III 489. ◊ Fig. Boii se odihnesc în fund, în umbră; din cînd în cînd lumina trece ca un fulger, îi dezvăluie o clipă, apoi noaptea poienii îi acoperă iar. SADOVEANU, O. I 283. ♦ (Cu complementul «casa», rar) A desface, a strica acoperișul unei case; a descoperi. M-am oprit în fața unei case, deasupra căreia niște lucrători proiectîndu-și siluetele pe cer zoreau s-o dezvăluie. ANGHEL, PR. 11. 2. Tranz. A da la iveală, a face cunoscut; a arăta, a revela; a descoperi. Evenimentul descris... dezvăluie toată neîncrederea țăranului față de negustor. V. ROM. noiembrie 1953, 285. Munții sînt nevoiți... să-și dezvăluie adevărata lor culoare: aceea a cremenii din care sînt zidiți. BOGZA, C. O. 267. Mioara, candidă, dezvăluind fără să vrea un colț de gînduri... CAMIL PETRESCU, T. II 92. ◊ Refl. În prefețele diverselor ediții, în articole publicate în presă, în manualele școlare, se dezvăluie din ce în ce mai bine semnificația, orientarea progresistă a lucrărilor scriitorilor noștri clasici. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 363, 1/1. Mi se dezvălui astfel o lume nebănuită. M. I. CARAGIALE, C. 46. ♦ A destăinui; a divulga. Lipea un deget pe buze, ca o rugă, să nu mai spună la nimeni taina pe care își închipuia că o dezvăluie. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 53. Viața lui, din istoria căreia îi se întîmpla rar să dezvăluie ceva, fusese o crîncenă luptă. M. I. CARAGIALE, C. 11. O scriere... a unui medic ce călătorise prin tot Orientul ne dezvăluie pe scurt tainele acelui trai de padișah. ODOBESCU, S. I 293. 3. Refl. (Rar) A se desface, a se desprinde, a se alege. Mîne, pe cînd ziua se dezvăluie din noapte, cel mai harnic... fură smîntîna de pe izvorul din crîng. EMINESCU, N. 138. – Prez. ind. și: dezvăluiesc (GALACTION, O. I 389, MACEDONSKI, O. IV 20).

Scrieți, băieți, numai scrieți! – E apelul lui lon Heliade-Rădulescu adresat tinerilor scriitori. Fraza face parte din prefața editorului Asupra traducției lui Omer. E vorba de traducerea Iliadei, făcută de Aristia și tipărită în anul 1837 la București, în tipografia lui Heliade. Acesta recomanda în încheierea articolului: „Nu e vremea de critică, copii, e vremea de scris și scrieți cît veți putea și cum veți putea, dar fără răutate”... (vol. I, pag. 20). Înființînd această editură, Heliade traduce el însuși, organizează și îndeamnă la traduceri cît mai numeroase din operele scriitorilor mari ai literaturii universale, opere menite să servească drept model scriitorilor noștri. El încurajează, îndrumează și sprijină tinerii scriitori, cărora le cere să scrie cît mai mult, cerință explicabilă și necesară pentru dezvoltarea limbii și culturii naționale în acea epocă (vezi „Istoria literaturii române” de G. Călinescu, O. Crohmălniceanu și I. Vitner). Desigur, în condițiile noi de astăzi, se cere nu numai cantitate. De aceea vorbele lui Heliade sînt astăzi citate, tocmai ca un avertisment la adresa celor ce nu se preocupă îndeajuns de calitatea creației literare. LIT.

vals (< cuv. gotic waltjan, în germ. sich wälzen „a se învârti”), dans* de perechi, de origine germ., în măsură* ternară* (cel mai adesea 3/4) și cu structură simetrică a frazei ◊ muzicale (construită din 4-8-16 măsuri). O particularitate definitorie a v. o constituie departajarea precisă a melodiei în raport cu acompaniamentul* ritmico-armonic, iar în cadrul acestuia din urmă, detașarea fermă a timpului (I, 2) tare – marcat de către bas (III, 1) – în raport cu timpii slabi concretizați armonic prin acorduri* în pachet. Premergătorul imediat al v. pe linia dansului țărănesc este Ländler*-ul, prefigurat la rândul său de dansuri datând din sec. 14-16; printre acestea se distinge îndeosebi componentul în măsură ternară (germ. Nachtanz – v. proportio; v și. double) al perechii de dansuri – în ritm binar* și respectiv ternar – cunoscută sub numele de Deutsche Tanz și pătrunsă în suita* instr. (de unde și o posibilă filiație cultă a v.). Către sfârșitul sec. 18, v. pătrunde din mediul pop. în cel burghez (ca oponent al menuetului*, dansat de aristocrație), impunându-se treptat ca dans de societate. Începând din sec. 19 și continuând cu cel următor, v. se numără printre piesele de gen* exploatate în compoziție, fenomen ce dobândește o maximă amploare în romantism*. În chipuri și cu funcții diferite, v. se integrează în aproape toate genurile (I, 2) muzicale, devenind nu o dată piesă – simf., instr., vocal-instr. etc. – autonomă și primind în această calitate denumirea generică de „v. de concert”. În creația simf., v. apare fie ca parte de simfonie* (Berlioz, Simfonia fantastică, Ceaikovski, Simfonia a V-a), fie ca piesă independentă (eventual parte de suită*) (orchestrarea de către Berlioz a Invitației la dans, de fapt un v. de Weber, a constituit primul pas în această direcție pe care o vor continua, în principal, Listz – versiunea orchestrală a V. lui Mefisto -, Sibelius – V. trist, V. romantic – Ravel – versiunea orch. a Valses nobles et sentimentales) sau ca episod constitutiv al unor poeme* simfonice (Saint-Saëns, Dans macabru, R. Strauss, Așa grăit-a Zarathustra, Ravel, poemul coregrafic La Valse, Stravinski, Petrușka). V. este bogat reprezentat și în literatura pianistică, îndeosebi romantică; primilor autori de prestigiu în acest domeniu, Schubert (132 v.) și Weber, le urmează Listz, Chopin (la acesta din urmă, ponderea și substanțialitatea v. în ansamblul operei fiind excepționale), Brahms, Ravel. Genurile muzical-teatrale și-au integrat v. în chip firesc, fie ca modalitate coregrafică directă, fie ca element de atmosferă în serviciul anumitor situații dramatice; cu aceste funcții, v. apare, în operă*, la Gounod (Faust), Verdi (Traviata), Puccini (Boema), Ceaikovski (Evghenii Onedin), Wagner (Maeștrii cântăreți), R. Strauss (Cavalerul rozelor), A. Berg (Wozzek), Șostakovski (Katerina Ismailova) și deține un loc important în baletele lui Delibes și Ceaikovski. Dezvoltarea v. pe linia muzicii ușoare* și de dans, petrecută în special la Viena, conduce nemijlocit la înflorirea, în cea de a doua jumătate a sec. 19, a operetei* în general și a operetei vieneze în special (printr-un revers al procesului, opereta devenind apoi, ea însăși, un „cadru” propice promovării v.). Prin Lanner și cei doi J. Strauss, tatăl și fiul, dar mai ales acesta din urmă, v. de divertisment se consacră ca atare, în formula sa tipic vieneză (care implică și înlănțuirea v. în potpuriuri*), numeroasele producții de acest fel ale compozitorilor vienezi cucerindu-și o binemeritată celebritate. Opereta vieneză, creată la aceeași epocă tocmai sub impulsul popularității, v. vienez de divertisment, îl exploatează intens, oferindu-i totodată posibilități ideale de întruchipare (între altele, operata prilejuiește și dezvoltarea v. vocal, apărută până atunci doar sporadic, la Brahms – Liebesliederwalzer – și, ca un reflex al operetei, în opera Cavalerul rozelor de R. Strauss). Timp de aproape un sec., Viena va rămâne un centru de propagare a operetei, fie direct, fie prin compozitorii formați acolo (șirul acestora începe tot cu J. Strauss-fiul, continuând cu Suppé, Zeller, Millöcker, Lehar, Kálmán, Fall), istoria v-șlagăr* confundându-se adesea, în tot acest timp, cu însăși istoria operetei. V. pătrunde în muzica românească în a doua jumătate a sec. 19, pe filiera miniaturii pentru pian (v. scrise în gustul compozițiilor de salon ale timpului de către Miculi, Flondor, Caudella, Scărlătescu, T. Brediceanu ș.a.) și a operetei (Caudella, Stephănescu, Porumbescu ș.a.). De o popularitate depășind granițele naționale s-a bucurat v. Valurile Dunării (1880), compus inițial pentru fanfară, de Ivanovici. Una dintre cele mai originale transfigurări ale particularităților de mișcare (2) și de caracter ale v. în întreaga literatură muzicală a sec. 20 este realizată de Enescu în Octetul pentru coarde op. 7 (partea a IV-a, Mouvement de Valse bien rhytmée) (1900). Compoziția românească din sec. 20 mai înregistrează și tendința utilizării v. într-o ipostază parodică (Jora – baletul Demoazela Măriuța, Paul Constantinescu, Din cătănie, trei caricaturi muzicale pentru instr. de suflat și pian, opera O noapte furtunoasă), în consens cu reprezentări similare din muzica universală contemporană.

*bíblie f. (vgr. biblos, carte [carte pin excelență], dim. biblion, pl. biblia). Colecțiune de cărți sfinte (sfînta scriptură) care cuprinde Testamentu Vechĭ și Noŭ. Cel vechĭ cuprinde trei grupe de cărțĭ (Pentateucu, Profețiĭ, Agiografiĭ), relative la religiunea, istoria și instituțiunile și obiceĭurile Jidanilor. Cel nou conține cele patru Evangheliĭ, Faptele Apostolilor, Epistolele și Apocalipsu; el a fost scris întîĭ pe grecește, afară de Evanghelia lui Matei, care a fost pe limba ebraică. Supt Ptalemeu Filadelfu, Testamentu Vechĭ a fost tradus pe grecește de 72 de Jidanĭ învățațĭ; traducerea lor e cunoscută supt numele de Septuaginta. În secolul IV, Biblia întreagă a fost tradusă pe latinește de Sfîntu Ieronim; această traducere, singura admisă în biserica catolică, se numește Vulgata, iar pe românește s’a tradus la 1688 din ordinu domnuluĭ Șerban Cantacuzino. Traducerea numită Septuaginta are maĭ multe opere considerate de Jidanĭ ca apocrife, între altele cele cincĭ cărți ale Macabeilor, din care cele doŭă dintîĭ îs admise de biserica catolică ca autentice. Se numește exegeză biblică studiu Bibliiĭ din punctu de vedere al interpretăriĭ înțelesului. Fig. Cartea cea maĭ însemnată a uneĭ literaturĭ.

PSELLOS, Mihail (c. 1018-1078 sau 1096), om politic, filozof, teolog și istoric bizantin. Demnitar al Imperiului, apoi „consul al filozofilor” în Academia din Constantinopol; căzând în dizgrație, s-a călugărit cu numele de Mihai, care i-a și rămas (primul nume fiind Constantin). Fascinația pentru neoplatonism este trăsătura dominantă a operei sale; a scris trei comentarii la „Oracolele caldeene”, încercând să pună în evidență ceea ce este în ele conform cu doctrina creștină. „Cronografia” sa, care relatează istoria Imp. Bizantin între 976 și 1077, este un însemnat izvor pentru cunoașterea crizei imperiului în a doua jumătate a sec. 11. A scris, de asemenea, lucrări de muzicologie și matematică. Corespondențe, discursuri.

labirintic, -ă adj. Cu caracter de labirint ◊ „P. are o viziune labirintică a lumii.” Gaz. lit. 5 X 67 p. 8. ◊ „Labirintică este și tabla de materii a ultimei cărți: criticul scrie despre Rilke și Iosif Vulcan, despre Petöfi și André Gide [...]” R.lit. 3 XII 70 p. 14. ◊ „Taumaturgia epică se cristalizează labirintic în «Istorii».” Cont. 7 VII 78 p. 10; v. și R.lit. 22 X 70 p. 25, 18 X 79 p. 7 (din fr. labyrinthique; DEX, DN3)

CRONICI, cărți din „Vechiul Testament”, scrise în ebraică, în jurul anului 300 î. Hr. Împreună cu Ezdra și Nehemia, de către același autor numit Cronist. Ele descriu istoria poporului evreu de la începuturi pînă la cucerirea Ierusalimului în anul 587 î. Hr.

KOINE s. n. (< gr. koiné): limbă comună grecească formată în secolele al IV-lea – al III-lea î.e.n. pe baza dialectului atic (vorbit la Atena și în împrejurimi și în care au fost scrise cele mai multe și mai importante opere literare și filozofice grecești: tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, comediile lui Aristofan, istoriile lui Tucidide și Xenofon, operele filozofice ale lui Platon și Aristotel etc.) și răspândită ca limbă internațională de înțelegere între populațiile din Balcani, Asia Mică și Egipt. Termenul s-a impus în terminologia dialectologică actuală cu sensul de „limbă comună sau limbă supralocală, realizată pe baza elementelor comune dialectelor unei limbi, prin evitarea particularităților stridente, și folosită ca mijloc de comunicare între vorbitorii aparținând unor dialecte sau graiuri diferite”. Punctul de plecare al unei k. este fie un dialect relativ omogen sau amestecat al unui centru, fie un compromis supraregional sau un intermediar între aceste tipuri.

anale sfp [At: ȘINCAI, HR. II, 53/10 / V: (înv) anali smp / E: lat annales] 1 Scriere istorică în care se povestesc an cu an întâmplările din viața unui popor, a unui oraș, a unei familii. 2 (Pex) Istorie a unui popor. 3 Istorie a unei instituții. 4 Publicație periodică (a unei instituții).

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază dezvoltarea complexă a societății, a unui popor etc. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.

PLINIU CEL BĂTRÂN (Caius Plinius Secundus) (23-79), istoric, filolog și literat roman. Considerat unul dintre cei mai iluștri savanți ai Antichității. A scris un tratat despre oratorie („Cei ce învață”) și o lucrare în opt părți: „Despre incertitudinile limbajului”. Cea mai importantă operă a sa, „Istoria naturală”, concepută ca o enciclopedie, este o adevărată sinteză a cunoștințelor epocii (geografie, zoologie, botanică, mineralogie, farmacologie). A murit în timpul erupției Vezuviului, care a îngropat orașele Pompei și Herculaneum.

ANALE s. f. pl. 1. Scriere istorică în care sunt înregistrate an cu an întâmplările importante din viața unui popor, a unui oraș, a unei familii; p. ext. istorie a unui popor. 2. Publicație științifică anuală. – Din fr., lat. annales.

ISTORIE ~i f. 1) Proces de dezvoltare a fenomenelor din natură și din societate. 2) Perioadă a evoluției umane, posterioară preistoriei și protoistoriei cunoscută din documente scrise. 3) Știință care se ocupă cu studiul evoluției societății omenești și a legităților ei de dezvoltare. ~a antică. ~a contemporană. ◊ A intra în ~ a rămâne în memorie. 4) Știință care studiază succesiunea evoluției faptelor într-un anumit domeniu. ~a limbii. ~a teatrului. 5) Relatare succesivă a unor evenimente, fapte; povestire; narațiune. 6) fam. Întâmplare neprevăzută și impresionantă care intervine în viața cuiva; peripeție. [G.-D. istoriei; Sil. -ri-e] /<lat., gr. historia

BIOGRAFIE, biografii, s. f. Scriere în care se expune și uneori se comentează (pe larg) viața unei persoane. Nu ne-am încercat a scrie biografia lui Donici; asta o vor face-o alții mai competinți decît noi. NEGRUZZI, S. I 335. Toți cîți s-au îndeletnicit cu scrierea istoriei nu ne-au dat decît biografia stăpînitorilor. BĂLCESCU, O.I 7.

EGIPTEANĂ s. f. (< Egipt + suf. -ean): limbă semitică din ramura egipteană, vorbită de egipteni, locuitorii Egiptului. Are cea mai îndelungată istorie: de la anul 4000 î.e.n. Cuprinde trei faze mari: egipteana veche din perioada predinastică (între anii 4000-2000 î.e.n.), notată cu o scriere pictografică și păstrată sub forma unor liste de regi, de texte religioase și funerare fixate prin hieroglife pe monumente; egipteana medie (între anii 2000-1580 î.e.n.), notată cu hieroglife cunoscute numai de preoți și scribi, sub forma unei scrieri simple și cursive pe papirus, denumită hieratică; neoegipteana din epoca regilor, care începe cu perioada iui Ramses (1580 î.e.n.). Scribii notau în documentele oficiale limba literară conservatoare, dar în texte apărea tot mai mult limba egipteană vorbită. La sfârșitul secolului al VI-lea î.e.n., a apărut scrierea demotică, o scriere simplă, în care erau notate și vocalele. Evoluția egiptenei vorbite a dus, începând cu secolul al III-lea e. n., la o nouă formă a ei, denumită coptă, folosită de masele populare după instaurarea creștinismului. Copta a fost notată cu alfabet grecesc, fiind tot mai mult concurată de arabă, începând cu secolul al VII-lea e. n., și ajungând o limbă moartă în secolul al XVII-lea e. n. (este folosită numai ca limbă a cultului creștin din Egipt).

ANALE (< lat. annales, scriere istorică, cronologică) Scriere istorică veche, în care sînt relatate întîmplări mai importante din viața unui popor (Analele lui Tacit). La romani, analele au constituit forma primitivă a istoriei Romei (annales maximi, redactate de marele pontif). În evul mediu, ele au derivat din calendarele liturgice apusene, denumite table pascale, cele mai multe scrise pe pergamente, pe care se înscriau, pentru fiecare an, data paștilor, iar intervalele dintre ani erau completate cu diferite evenimente. Recopiate, trecînd de la un lăcaș la altul, ele au devenit adevărate compilații, în cuprinsul lor fiind consemnate evenimentele unei întregi regiuni. Analele se deosebesc de cronici (v.) prin aceea că în acestea din urmă se întrevede personalitatea scriitorului. În literatura noastră, scrieri similare sînt: Analele de la Bistrița – Letopisețul anonim al Moldovei (1359-1507) și Analele de la Putna (1359-1526), scrise în limba slavonă.

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății. 2. Știință care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le reconstitui. ♦ (Concr.) Scriere conținând evenimente și fapte care se încadrează în această știință. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care studiază dezvoltarea și schimbările succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria limbii. ♦ (Concr.) Lucrare care tratează probleme din aceste domenii. 4. Povestire, narațiune. 5. (Fam.) Întâmplare, pățanie. ♦ Poznă, încurcătură. – Din lat. historia, it. istoria. Cf. fr. histoire.

GOTIC, -Ă I adj. referitor la goți, propriu goților. ♦ scriere ~ă = scriere cu caractere colțuroase, în apusul Europei în evul mediu; roman ~ = roman dezvoltat în Anglia în a doua jumătate a sec. XVIII, care cultiva interesul pentru istorie, pentru întâmplări misterioase, terifiante; stil ~ (și s. n.) = stil arhitectonic sau artistic, răspândit în Europa în sec. XII-XVI, caracterizat prin construcții de proporții impunătoare, dar zvelte, cu arce și bolți ogivale, vitralii și multe sculpturi în piatră. II. s. f. limbă a unei traduceri a Bibliei de către episcopul Ulfila pentru o comunitate creștină de limbă germanică. (< fr. gothique, lat. gothicus)

ANALE s. f. pl. 1. Scriere istorică în care sînt înregistrate an cu an întîmplările importante din viața unui popor, a unui oraș, a unei familii (v. cronică, letopiseț); p. ext. istorie a unui popor. Analele de la Bistrița. 2. Publicație științifică periodică. Analele romîno-sovietice. – Fr. annales (lat. lit. annales).

*anále f. pl. (lat. annales, d. annus, an). Scriere care povestește faptele an cu an, cronică: analele luĭ Tacit, ale luĭ Șincaĭ. Publicațiune anuală pin care o societate își arată activitatea: analele Academiiĭ româneștĭ. Istorie, faptele omeniriĭ: lucru unic în analele lumiĭ. V. anuar.

MILESCU, Nicolae Spătarul (1639-1708), boier și cărturar umanist din Moldova. Participând la un complot eșuat împotriva domnului Ștefăniță Lupu (1659-1661), a fost silit să ia drumul pribegiei. A peregrinat în Germania, Franța (unde a îndeplinit o misiune diplomatică), Suedia (de unde a trimis janseniștilor un tratat teologic în latinește, care reprezintă prima lucrarea a unui român tipărită la Paris, 1669) și s-a stabilit în Rusia (1671), devenind șef al corpului de tălmaci de pe lângă consiliul diplomatic din Moscova. A tradus și compilat în limba română lucrări cu caracter istoric, religios, educativ și filologic („Catehismul ortodox” al patriarhului Atanasie al Alexandriei, „Vechiul Testament” în 1667 și o primă istorie a Imp. Otoman), în latină și rusă. Între 1675 și 1678, a îndeplinit, din însărcinarea țarului Aleksei Mihailovici, o misiune diplomatică la Beijing, în urma căreia a scris un „Jurnal de călătorie în China” și „Descrierea Chinei”, lucrări valoroase sub raport literar și, mai ales, documentar.

ISTORIE, istorii, s. f. 1. Proces de dezvoltare a oricărui fenomen în natură și în societate. 2. Știință care studiază dezvoltarea societății omenești în întreaga ei complexitate ca un proces unitar, contradictoriu, desfășurat pe baza unor legi obiective. Istoria R.P.R. se ocupă cu dezvoltarea societății omenești pe teritoriul patriei noastre, Republica Populară Romînă, începînd din vremurile cele mai îndepărtate, pînă azi. IST. R.P.R. 1. Întrebați dar istoria și veți ști ce sîntem, de unde venim și unde mergem. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra această transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirii, această dezvoltare a simtimentului și a minții omenești. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ Scriere care conține fapte ca cele descrise mai sus; p. ext. obiectul de învățămînt respectiv. Cînd am ajuns, am găsit examenul pe la sfîrșit. Se cercetase istoria, geografia. NEGRUZZI, S. I 4. Istoria trebuie să fie, și a fost totdeauna, cartea de căpetenie a popoarelor, și fiecărui om îndeosebi; pentru că fiecare stare, fiecare profesie află în ea reguli de purtare, sfat la îndoirile sale, învățătură la neștiința sa, îndemn la slavă și la faptă bună. KOGĂLNICEANU, S. A. 49. 3. (Cu determinarea domeniului) Știință care are ca obiect studiul dezvoltării, schimbărilor succesive dintr-un anumit domeniu. Istoria literaturii. ▭ Un loc important în istoriografia romînă îl ocupă publicarea de documente și editarea cercetărilor în legătură cu istoria relațiilor economice, politice și culturale ruso-romîne. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 372, 5/3. 4. Povestire, poveste, narațiune. Vorbind și gîndindu-mă, parcă mă cobor pe niște cărări uitate în suflet, și parcă ici-colo se face lumină, și dintr-o dată ceva uitat se deslușește, – și aceasta se numește o istorie veche. SADOVEANU, O. V. 92. Aș pune rămășag că istoria vieții d-tale a să ne facă să adormim. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Familiar) Întîmplare, pățanie; poznă, încurcătură. V. comedie². Pe drum, la întoarcere, i-a povestit ea toată istoria, toate stăruințele și învîrtiturile unchiului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. Își spuse istoria și ce păți. ISPIRESCU, L. 8. Să nu-l iei drept cine știe Și să faci vreo istorie. TEODORESCU, P. P. 597. – Accentuat și: (popular, 5) istorie.

LIMBĂ LITERARĂ (< fr. langue littéraire) Prin limbă literară se înțelege aspectul fundamental al limbii, forma cea mai îngrijită, normată, a limbii naționale. Normele ei sînt un rezultat al folosirii de către scriitori, vorbitori a anumitor forme lingvistice. Limba literară reprezintă o formă cultivată a limbii întregului popor, care dispune – într-o măsură mai mare sau mai mică – de o serie de norme consolidate prin scris. Limba națională a unui popor devine limbă literară, cînd întrunește o serie de însușiri caracteristice: corectitudine din punct de vedere ortoepic, lexical și gramatical, atît sub forma scrisă, cît și cea vorbită, să fie unitară pentru tot teritoriul locuit de oamenii ce vorbesc aceeași limbă, o deosebită capacitate de a exprima cele mai variate noțiuni, idei, sentimente, fapte omenești. Limba literară poate fi socotită atît limba unei lucrări beletristice, cît și a uneia științifice, politice sau ideologice, a publicațiilor periodice, ca și a presei cotidiene, a diferitelor emisiuni de la radio sau televiziune. Exprimarea literară are aceeași semnificație cu exprimarea corectă. Socotită categorie istorică, rezultat al unei îndelungi și complexe evoluții, limba literară este supusă transformărilor. Cît privește istoria limbii literare române, părerile sînt diferite. După unii cercetători, la baza ei ar sta producțiile literaturii populare, deci ea s-ar fi format înaintea literaturii scrise. După alții, ea apare odată cu primele texte românești scrise (secolul al XVI-lea și al XVII-lea). Opusă acestor concepții este aceea a socotirii perioadei de consolidare a națiunii române și a literaturii ei – secolul al XlX-lea – ca dată a apariției limbii literare. Limba literară folosită în scrierile literare se caracterizează printr-un vocabular bogat și variat, prin plasticitate și expresivitate, prin forța sugestivă în comunicarea gândurilor și sentimentelor. La formarea și perfecționarea ei au contribuit substanțial scriitorii.

GERMANĂ s. f. (cf. lat. Germanus): limbă germanică din grupul de apus. I se mai spune și germana de sus – Hochdeutsch. Este limba de stat a Germaniei și a Austriei și una din cele patru limbi oficiale ale Elveției (alături de franceză, italiană și retoromană). Este vorbită și de grupurile compacte de germani care trăiesc în Franța, Italia, Luxemburg, Polonia, Bielorusia, Rusia și S.U.A. precum și de germanii din țara noastră: de sași, veniți din Germania în regiunile Bistrița-Năsăud, Sibiu și Brașov, și de șvabi, veniți din Austria în Banat. În istoria limbii germane există trei perioade distincte: a) vechea germană de sus – Althochdeutsch – între secolul al VIII-lea și secolul al XI-lea, în care au fost scrise cele mai vechi documente de limbă germană (glosele) și cel mai vechi cântec eroic german – Cântecul lui Hildebrand (Hildebrandslied); b) germana medie de sus – Mittelhochdeutsch – între secolele al XII-l ea și al XV-lea, în care a fost scrisă – probabil în secolul al XIII-lea – epopeea eroică germană Cântecul Nibelungilor – Nibelungenlied – și care se diversifică dialectal. În această perioadă, limba g. a fost puternic influențată de cultura cavalerească franceză, împrumutând din limba franceză multe cuvinte; c) germana nouă de sus – Neuehochdeutsch, între secolul al XVI-lea și al XIX-lea. În această perioadă începe procesul de unificare a limbii literare g., prin traducerea în limba g. a Bibliei de către Luther, proces ușurat în mare măsură de inventarea tiparului, de Reformă, de apariția dicționarelor și a gramaticilor, de lupta puriștilor din secolul al XVII-lea, organizați în „academii lingvistice” – Sprachgesellschaften, împotriva influențelor străine etc. Procesul de unificare a limbii germane literare s-a desăvârșit în secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea prin influența marilor poeți, scriitori și filozofi clasici germani: Lessing, Goethe, Schiller, Kant etc. În secolul al XIX-lea, paralel cu procesul de unificare a limbii g. scrise, începe și procesul de unificare a limbii g. vorbite – proces lent care n-a dus încă la ștergerea diferențelor esențiale dintre cele două mari grupuri de dialecte: cele germane de jos și cele germane de mijloc și de sus. Uneori, deosebirile dintre acestea sunt așa de mari, încât vorbitorii nu se pot înțelege decât pe baza limbii g. literare. Alături de g. de sus, în zona de nord-vest a Germaniei (Saxonia) s-a vorbit și germana de jos – Niederdeutsch, sub forma vechii saxone (vechii germane), atestată încă din secolul al IX-lea prin poemul Heliand. Aceasta este continuată astăzi prin ceea ce lingviștii denumesc Plattdeutsch. Limba g. este folosită și ca limbă internațională, în diplomație. Existența unor elemente lexicale germane în limba română și a unor elemente lexicale române în limba g. vorbită în România i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență germană asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii germane vorbite de sașii și șvabii de pe teritoriul patriei noastre, din Transilvania și din Banat (v. influență).

GOTIC, -Ă adj. Propriu goților, al goților. ◊ Scriere gotică = scriere cu caractere colțuroase, apărută în apusul Europei în evul mediu; roman gotic = roman dezvoltat în Anglia în a doua jumătate a sec. XVIII, care cultiva interesul pentru istorie, pentru întîmplările misterioase, terifiante; stil gotic (și s.n.) = stil arhitectonic caracterizat prin arcuri și bolți ogivale, prin predominarea formelor arhitectonice zvelte, înalte și prin numărul mare de sculpturi în piatră. ♦ (Despre construcții) În stil gotic. [Cf. fr. gothique, it. gotico, germ. Gotik, gotisch].

CRONICĂ s. f. 1. scriere în care sunt consemnate strict cronologic evenimente din viața unui popor; letopiseț, anale. ◊ (p. ext.) gen de roman conceput ca un document de epocă, în sensul de istorie a moravurilor, de obicei contemporane autorului. 2. articol de ziar sau de revistă care comentează evenimentele la ordinea zilei. ♦ ~ literară = analiză a fenomenului literar în care se exprimă judecăți de valoare. 3. comentariu răutăcios în legătură cu viața cuiva. (< fr. chronique, lat. chronica)

Relata refero (lat. „Reproduc ce mi s-a relatat”) – Formulă latină care rezumă o afirmație a lui Herodot, Historia (cartea VII, 152). În lucrarea sa el se bizuie substanțial pe mărturii care transmit oral stările de fapt. Herodot arată clar: „Datoria mea este să reproduc cele ce se spun, dar acestor lucruri nu sînt cîtuși de puțin silit să le dau crezare; cuvîntul scris acum să-mi fie călăuză de-a lungul întregii mele lucrări”. Istoricul recunoaște astfel, că „povestește lucruri povestite”, adică transmise din generație în generație. E deci o istorie lipsită de spiritul critic rezultat din confruntarea și compararea documentelor, dar la vremea ceea (secolul al V-lea î.e.n.) nici nu i se putea pretinde o asemenea lucrare, documentele fiind rare și puține. În ciuda conținutului eterogen, opera sa intitulată Istoria (în 9 cărți) constituie un bogat izvor de informații istorice, geografice, etnografice. Relata refero privește numai legendele, povestirile culese și redate de „părintele istoriei”. Expresia se referă deci la tradiții. LIT.

CARTE (pl. cărți) sf. 1 Reuniune de foi scrise sau tipărite, cusute sau legate laolaltă, alcătuind un volum (🖼 924): ~ de citire; ~ bisericească; Ⓕ ~a vieții; ~a norocului ¶ 2 Diviziune însemnată a unei lucrări, mai mare decît un capitol: din istoria Romanilor a lui Titu-Liviu ni s’au păstrat cărțile I-X, XXI-XLV și mici fragmente din cartea XCI; ~a Fecerii, Genesa, cartea întîiu a Iui Moise ¶ 3 Ⓕ Învățătură, cunoștințe de scriere și de citire: om cu ~, om învățat; a ști ~; proverb,: cine știe ~ are patru ochi; cu știință (fără știință) de carte, care (nu) știe să scrie și să citească; a învăța ~; a se pune pe ~, a începe să învețe cu sîrguință; dobă de ~ foarte învățat ¶ 4 † pop. Scrisoare, răvaș: boierul scrise o ~ pe o foaie de hîrtie RET. ¶ 5 Înscris între particulari, sau de la o autoritate; dovadă, încredințare; proverb: ai ~, ai parte; n’ai ~ n’ai, parte, numai dacă ai vre-un înscris la mînă, poți cîștiga pricina ¶ 6 ♠️ Bucată dreptunghiulară de carton subțire cu cîte o figură (rege, damă, fante sau valet) sau puncte de diferite forme (pică, caro, cupă și treflă) tipărite pe o parte, și cu care se joacă (🖼 925): joc de cărți; o pereche de cărți; a face cărțile, a le amesteca; a da cărțile, a le împărți la jucători; a tăia cărțile; a da cu cărțile, a da în cărți, a ghici, a spune norocul cuiva cu ajutorul cărților de joc; proverb: a da cărțile pe față, a nu se mai ascunde, a-și da intențiunile pe față ¶ 7 ⚖️ Carte de judecată, hotărîre, sentință judecătorească (dată de un judecător de ocol); ~ de chemare în judecată, înștiințare prin care cineva e chemat înaintea judecății; ~ de despărțenie, hotărîre prin care se desparte bărbatul de femeia sa ¶ 8 ⛪ Carte de blestem, scrisoare din partea unui arhiereu prin care se îndatorează unul sau mai mulți să mărturisească cu jurămînt adevărul cu privire la o crimă, la un litigiu, etc., amenințîndu-i cu anatema în cazul cînd ar tăgădui ¶ 9 pl. 🐕 Una din despărțiturile stomacului rumegătoarelor, numită și „ghem” [lat. chartae].

DISERTAȚIE (< fr. dissertation < lat. dissertatio din dissertare, a discuta) 1 Formă a discursului academic și a compoziției literare, care constă, ca și conferința, în amănunțita și erudita expunere orală sau scrisă a unei probleme științifice, literare, artistice, sociale etc. Spre deosebire de conferință, ea implică un public omogen (ex. membrii aceleiași societăți). Uneledisertații scrise sînt destinate lecturii și nu expunerii orale (ex. Disertație pentru începutul limbii românești și Disertație pentru literatura cea veche a românilor de la sfîrșitul operei lui Petru Maior Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda 1812). În proză, mai rar în versuri (ex. Lart poétique de Boileau), disertația cere o temeinică stăpinire a subiectului, o expunere clară, metodică și convingătoare, un stil atrăgător, precum și respectarea cerințelor generale ale compoziției. Tonul folosit poate fi grav, ca în disertațiile științifice, satiric sau umoristic (ex. Bacilul lui Koch de G. Topîrceanu), polemic etc. 2 Exercițiu avînd ca obiect dezvoltarea orală în fața clasei a unei teme de către elevi, studenți, în vederea deprinderii acestora cu o expunere orală, cursivă și logică.

manierism 1. Conceptul de manierism [manierismo (ital.), maniérisme (fr.), mannerism (engl.), Manierismus (germ.)] în istoria artei: își are originea în termenul it. de maniera din sec. al 16-lea (v. Giorgio Vasari, Le vite de ’piu eccelenti architetti, pittori, et scultori italiani, Florența 1550). Maniera însemna arta profund individualizată a unui artist de a-și concepe creațiile. Manierismul va desemna stilul perioadei între Renaștere* și Baroc*, cu tendință manifest anticlasică. Sensul negativ al m. apare mai târziu, după jumătatea sec. 17, criticii de artă și literari vor defini arta manieristă drept „decadentă”. În teoria literară a sec. 16-17, precum și în scrierile muzicale, termenul nu pătrunde cu același interes manifestat de plasticieni. Abia în prima jumătate a sec. 20, termenul își regăsește valoarea pozitivă. Conceptul modern al m., valorizat pozitiv, apare în istoria artei în jur de 1920: W. Weisbach (1918-1919), M. Dvořák (1921), W. Friedländer (1925). În numeroase lucrări de istoria artei și de critică literară se observă o pledoarie în favoarea unui stil ne-clasic sau anti-clasic (cu distincția necesară), ca manifestare artistică individuală nu neapărat legată de o anumită epocă, dar și ca epocă între ca. 1520-1630. Atributele sale, raportate la cele clasice, s-ar defini succint astfel: tensiune în loc de armonie, anormal în loc de normal, artificial în loc de natural, exagerare în loc de fidelitate, jocul cu regulile în loc de respectarea canonului, subiectivitate în loc de obiectivitate. În critica literară, E.R. Curtius (1948) va lansa ideea m. ca o constantă neclasică în istoria culturii, idee perpetuată de G.R. Hocke (1957-1959). Interesul pentru m., fie ca perioadă delimitată istoric, fie ca o manifestare ce revine ciclic de-a lungul secolelor, va determina diverse alte abordări ale temei în a doua jumătate a sec. 20. 2. Cercetări muzicologice asupra m.: Primele scrieri muzicologice despre maniera corespund ascensiunii interesului pentru acest concept: 1928-H. Trede, 1934-L. Schrade. Apoi se pot găsi referiri la o categorie istoriografică a m. la Willi Apel (lucrările sale între 1942-1950), fără legătură conceptuală însă cu teoriile istoricilor de artă și de literatură contemporani. O discuție mai temeinică asupra conceptului, cu implicațiile sale istorice, de stil, estetice, o vor genera B. Cannon / A. Johnson / W. Waite (1960), H. Hucke (1961), H. Besseler (1966), Cl. Palisca (1972), L. Finscher (1972), H. Federhofer (1973), C. Dahlhaus (1982). Relația muzicii cu celelalte arte, posibil de definit și în cazul acestui stil, deși cu largi perspective, a fost doar sporadic cercetată, mai mult în studii, mai puțin în vol. dedicate subiectului (M.R. Maniates, 1979 – m. ca perioadă a istoriei muzicii, V. Sandu-Dediu, 1997 – m. ca o constantă stilistică în istoria muzicii). S-au acceptat și în scrierile muzicologice granițele temporale valabile și pentru m. literar (1580-1650), menționându-se Gesualdo ca un caz exemplar pentru m. muzical, sau alte piese vocale scrise pe poezii manieriste. În orice caz, în muzică nu se poate delimita cu aceeași precizie ca în artele plastice sau în literatură un stil manierist. Căutarea unei constante manieriste de-a lungul istoriei muzicii trebuie să aibă în vedere definirea coerentă a atributelor de stil ce-i unesc pe compozitori din zone și timpuri diferite. Un text muzical manierist (indiferent de plasarea sa istorică) va conține simboluri, încifrări nu accesibile oricui, de genul literelor și cifrelor transformate în sunete sau chiar de tipul citatului (autocitatului) aluziv, va avea în principiu o construcție de maximă abstracție a gândirii componistice, de complicație, artificialitate (precum „pătratul magic” sau „labirintul” – posibil de aplicat în arhitectura sonoră, după cum am văzut). În general, atributele musicii riservata* (concept afirmat în sec. m. plastic-literar) se pot aplica astfel în variate epoci muzicale, la diverși compozitori. Uneori însă, reducerea la un joc pur al fanteziei sonore, într-o compoziție ce aderă (manifest sau nu) la ideea „artei pentru artă” poate degenera în manifestări ale „manieristicii”, în exagerarea autonomiei artistice, așadar în demersuri sterile (precum contrapunctul* pe zeci de voci de la sfîrșitul Renașterii*), în lucrări ininteligibile și fără viabilitate.