ABILITATE s. f. Îndemînare, destoinicie, dibăcie, pricepere, iscusință. A jucat [partida de șah] cu multă abilitate și a obținut victoria după 52 de mutări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2586. ◊ (La pl., peiorativ) Tertipuri, șmecherii. Umblă cu abilități avocățești.

ADJECTIV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominal: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbal: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbial: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concret a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominal: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variabil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariabil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulat: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulat; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. criteriu.).

ADUNĂTURĂ, adunături, s. f. 1. Tot format prin adunarea laolaltă a unor obiecte diferite (și disparate); grămadă nesistematizată. V. strînsură. Dinspre Bărăgan se auzea urletul ploii care se apropia. Trăsnetele plesneau și mai dese; fulgerele se-ncrucișau, iar tunetele despresurau adunătura norilor, spărgîndu-i în șuvoaie mari de apă. MIHALE, O. 208. 2. (De obicei peiorativ) Grămadă de oameni adunați din întîmplare, fără să formeze un tot omogen; gloată. Cumetrele și nevestele tinere din sobor... și toată adunătura de bărbați și de femei... se încolonaseră după dricuri. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 230. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. – Ei auzi! Vedea-i-aș mari, Parcă trece-adunătură De tătari! COȘBUC, P. I 227. D-apoi călugării? O adunătură de zamparagii dugliși din toată lumea. CREANGĂ, A. 120.

AFACERE afaceri, s. f. 1. Treabă (importantă), îndeletnicire, ocupație. Eftimie umbla pe uliță, pe la afacerile lui, întunecat la față. DUMITRIU, N. 246. Nu-mi place ca cineva să se vîre în afacerile mele. SAHIA, N. 104. ◊ Afaceri interne (sau externe) = treburi obștești privind problemele interne (sau externe) ale unei țări. Ministerul Afacerilor Interne. Ministerul Afacerilor Externe. ◊ Însărcinat cu afaceri = reprezentant diplomatic avînd misiunea să reprezinte interesele țării sale și ținînd temporar locul unui ambasador sau ministru plenipotențiar. 2. (În orînduirea capitalistă) Tranzacție comercială (bazată pe speculă sau pe speculații). Am uitat să-ți spun că a trecut la amiază pe la noi cuscrul Haralambie, întorcîndu-se de la tîrgul Botoșanilor unde are dumnealui afaceri cu negustorii. SADOVEANU, N. F. 86. ◊ (Numai la pl., cu sens peiorativ) Reprezentanții claselor exploatatoare făceau tot felul de afaceri. ◊ (Familiar) întreprindere cu rezultat bun, favorabil. A făcut o afacere bună cu mobila pe care a cumpărat-o. ◊ Expr. E O afacere să... sau nu e (nici) o afacere să... = e (sau nu este, nu e de loc) avantajos să...

AFECTA², afectez, vb. I. Tranz. 1. A pricinui cuiva un sentiment de durere, a mîhni. Nenorocirea lui l-a afectat profund. 2. A simula o stare sufletească pe care nu o ai în realitate; a se preface. Basta... făcea cunoscut sfatului împărătesc că omenia ce acest om [Mihai-vodă]... afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile. BĂLCESCU, O. II 271. ♦ Intranz. (Peiorativ) A se comporta (prin gesturi, prin felul de a vorbi etc.) altfel de cum îi este firea, a-și da anumite aere false pentru a impresiona: a se răsfăța. Vorbește rar, liniștit, fără să afecteze. VLAHUȚĂ, O. A. 246.

AFIX s. n. (<fr. affixe, cf. lat. affixus „atașat”): nume generic dat prefixelor, sufixelor și infixelor; orice instrument gramatical cu rol de prefix, sufix sau infix, cum sunt re- din rechema, -u- și -se din căzuse, -n- din lat. jungere „a uni” (< rădăcina indo-europeană jug). ◊ ~ lexical: a. care ajută la formarea unor cuvinte noi, ca -aș în vulturaș, -iu în ruginiu, -ime în treime, -uță în mătăluță, -a în grăpa, -ește în voinicește, -ică în aolică etc. ◊ ~ gramatical (flexionar): a. care ajută la crearea unei forme flexionare (verbale sau pronominale), ca a. temporal -se- din forma cântasem, a. modal -înd din forma cântând, a. -m din forma vorbim, a. -e din formele (unei) case, vorbe și bune, a. -ă din forma frumoasă etc. ◊ ~ privativ: a. care exprimă lipsa, excluderea, ca prefixul a- în cuvântul atemporal ("în afara timpului"), prefixul in- în cuvântul incalificabil etc. ◊ ~ proclitic (prepus): a. așezat înaintea radicalului. Este întâlnit în cazul formelor analitice: articolele nehotărâte, articolele posesive (genitivale), articolele demonstrative (adjectivale), articolul hotărât proclitic lui și prefixele (un pom, o casă, niște oameni; al vecinului, ai părinților; cel bun, cei mari; lui Marin, lui Jeni; prevede, reface). ◊ enclitic (postpus): a. așezat după radical. Este întâlnit foarte des (în cazul formelor sintetice): articolele hotărâte, sufixele și desinențele (copilul, inima, numele, merii, văile, televizoarele; facem, trecea, avu, venise; peri, flori, creioane; cântă, tace, vorbim etc.). ◊ ~ mobil a: care-și schimbă poziția față de radical. De obicei e folosit proclitic, dar poate deveni și enclitic. Permite disocierea sa de radical printr-o intercalare. Astfel: formele specializate de auxiliar morfologic de la perfectul compus și viitor (ai auzit, ai mai auzit, auzit-ai, auzi-tu-l-ai; vor veni, vor mai veni, veni-vor). ◊ ~ fix: a. care nu-și schimbă poziția față de radical. De obicei e folosit enclitic, dar există și a. cu poziție fixă proclitic. Elementele sale componente se succed într-o ordine fixă și sunt indisociabile: articolele hotărâte (excepție: lui), sufixele și desinențele (enclitice), prefixele, articolele nehotărâte, articolele posesive și articolele demonstrative (proclitice) – teiul, casa, toporaș, spus, ajutat, aleargă, ani etc.; răscroi, neadevărat, un teren, o fântână, al vremii, a prietenului, cei voinici, cele alese etc.: ◊ ~ depreciativ (peiorativ): a. care ajută la formarea unui cuvânt ce sugerează lipsa de considerație, batjocura, ca sufixul -ău în lingău, sufixul -aș în profesoraș, sufixul -eț în plimbăreț etc.

AGENT, agenți, s. m. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică domeniul de activitate) Reprezentant oficial al unei instituții, al unei organizații etc., care îndeplinește anumite misiuni sau însărcinări. Agent agricol. Agent zootehnic. ◊ Agenți de la posturile de comandă... aduceau ordine. CAMILAR, N. I 48. Un agent sanitar... susținea că a inventat un fel de etuvă. BART, E. 98. ◊ Agent diplomatic = persoană oficială însărcinată să întrețină relații și să ducă tratative cu un guvern străin. 2. (Peiorativ; urmat de determinări) Persoană pusă în slujba unui guvern sau a unui partid burghez pentru a submina lupta politică, economică și organizatorică a clasei muncitoare. Unitatea [Partidului Muncitoresc Romîn] s-a făurit în lupta neîmpăcată împotriva social-democraților de dreapta – agenți ai dușmanului de clasă în rîndurile muncitorimii și dușmani ai unității proletare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 154. Descoperirea și stîrpirea agenților imperialismului, a agenților dușmanului de clasă trebuie să fie o preocupare a întregului partid, a fiecărei organizații de partid și a fiecărui comunist REZ. HOT. I 165 ◊ Agent electoral = persoană de care se serveau partidele politice burgheze pentru a provoca în timpul alegerilor diversiuni, scandaluri, furt de voturi etc. Agent (secret sau de siguranță) = persoană folosită de autoritățile polițienești ale statelor capitaliste în acțiunea de represiune și provocare dusă împotriva mișcării muncitorești și democratice. Agent provocator = persoană angajată de autoritățile polițienești burgheze pentru a provoca diversiuni în sînul mișcării muncitorești. [Partidul Comunist al Uniunii Sovietice] a crescut și s-a întărit prin curățirea permanentă a rîndurilor sale în lupta împotriva agenților provocatori, a spionilor și diversionisților, agenți ai imperialismului străin strecurați în rîndurile partidului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 32. II. Factor activ, eficient, care provoacă diferite fenomene fizice, chimice etc. Agent chimic. Agenții atmosferici contribuie la dezagregarea scoarței pămîntului. ◊ Fig. Luxul este cel mai teribil agent al corupțiunii. FILIMON, C. 201. III. (În expr.) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indică pe autorul acțiunii unui verb. Cuvîntul «trecător» este nume de agent. ◊ Complement de agent = subiectul logic al acțiunii unui verb pasiv. În propoziția «planul este înfăptuit de muncitorii care lucrează fără preget», cuvîntul «muncitorii» este, din punct de vedere sintactic, un complement de agent. – Variantă: (învechit) aghent (KOGĂLNICEANU, S. 103) s. m.

AJUNGE, ajung, vb. III. 1. Intranz. (Adesea cu determinări locale introduse prin prep. «la», «pînă la», «în» etc.) A sosi (la destinație sau într-un punct anumit). Scrisoarea a ajuns la București. ◊ Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoșate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, O. I 144. ◊ Expr. A ajunge departe = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti. Omenirea ar fi ajuns mult mai departe pe drumul progresului dacă muncitorimea nu ar fi fost scizionată. ◊ C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. EMINESCU, N. 36. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. A ajunge la mal (sau la liman) = a răzbi prin greutăți. A-i ajunge cuțitul la os = a fi într-o situație desperată. A ajuns cuțitul la os bieților oameni. ȘEZ. V 20. ♦ A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme); a trăi. El ajunsese la căruntețe și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. De-aș ajunge pin’ la toamnă, Să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ (Eliptic) Sărmana [maică-ta]... n-a ajuns să te vadă mare și mîndru. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Tranz. (Ironic) Să trăiești, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mîne! HODOȘ, P. P. 125. 2. Tranz. (Adesea determinat prin «din urmă») A sosi, venind din urmă, lîngă o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. Uitați-vă cum se zvîrle! mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! SADOVEANU, N. F. 34. Du-te... că acuși te ajung din urmă. CREANGĂ, P. 113. Apucai pe drum la vale Și-ajunsei pe Leana-n cale. ALECSANDRI, P. P. 237. ◊ Fig. Și neguri se-nalță din vale. E noapte, și ziua de mîne Ne-ajunge pe cale! COȘBUC, P. II 28. ◊ Expr. A-l ajunge (pe cineva) zilele (sau anii de pe urmă) = a îmbătrîni, a-i fi trecut vremea. Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e bătrîn, că l-au ajuns zilele. DELAVRANCEA, S. 94. ◊ Fig. A atinge același nivel moral sau intelectual cu cineva, a egala. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? EMINESCU, O. I 134. 3. Tranz. (Despre o armă, un proiectil, o lovitură etc.) A nimeri, a lovi. Fiul pașei din Ianina Sare-n șa, îndoaie brîul, Bate-n cal nebun cu frîul – Și-l ajunge carabina. COȘBUC, P. I 63. ◊ Fig. Mărturisesc că lovitura a fost tare și m-a ajuns drept în inimă. SADOVEANU, N. F. 97. ♦ (Despre un neajuns, o nenorocire) A da peste... a lovi. Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a ajuns? = ce ți s-a întîmplat? Ce te-a ajuns, dragă Petre? Spune-mi să știu, că mi se rupe inima. RETEGANUL, P. II 56. ♦ (Despre o stare sufletească sau fizică) A cuprinde, a răzbi. Mă ajungea truda zilei din ajun. SADOVEANU, N. F. 152. Fiind... ajuns de osteneala drumului, puse și el capul jos și-l fură somnul. ISPIRESCU, L. 109. De mergea ce mai mergea, Greu zăduf îl apuca, Osteneala-l ajungea. TEODORESCU, P. P. 438. 4. Intranz. A se întinde pînă la..., a atinge. Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile-n nouri! CREANGĂ, P. 293. ♦ (Mai ales în construcții negative) A reuși să atingă un obiect care e prea sus sau prea departe, întinzîndu-se sau servindu-se de un instrument. Dragă mi-i lelița naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Să-ntindea și n-ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarița) la nas = a fi ținut la distanță de cineva înfumurat. Acum patru ani, măi Dumitrache Hau, nu-ți ajungeam cu prăjina la nas. SADOVEANU, N. F. 94. Multe capele a sucit [Sultănica]; mulți ochi au jinduit-o; ea, aș, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămurarița la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. ◊ Tranz. La noi oamenii își fac grădinile de legumuri pe lîngă casă, de poți ajunge și pin fereastră ce-ți trebuie. SBIERA, P. 180. 5. Refl. A se întîlni (unul cu altul), a se împreuna, a se uni. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului. EMINESCU, N. 67. ◊ Fig. A se potrivi, a se înțelege, a cădea de acord. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, T. 348. 6. Intranz. (Despre prețuri, p. ext. despre mărfuri) A atinge un nivel, a se ridica pînă la... În țările capitaliste articolele de primă necesitate au ajuns la prețuri foarte ridicate. 7. Intranz. (Urmat de determinări ca: «rezultat», «scop», «împlinire» etc. introduse prin prep. «la») A realiza, a împlini, a atinge. Printr-o muncă asiduă am ajuns la bune rezultate. ◊ Refl. impers. Nu ne-a fost de loc indiferent cum se va ajunge la realizarea planului și la depășirea lui. ♦ A fi în situația de a..., a avea parte de... Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracul. CREANGĂ, P. 51. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. 1147. 8. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A trece într-o stare nouă, într-un nou fel de viață (ca urmare a unor procese de transformări, de schimbări succesive sau de răsturnări revoluționare). ♦ A se vedea, a se pomeni într-o situație nouă sau neașteptată; a deveni, a se face. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. Ne-au înșelat [stăpînii de altădată] cum c-au să ne deie pămînt. Nu mi-au dat nici măcar pe-al meu. Am făcut o jalbă la domnie. Cum n-ai primit tu răspuns, așa n-am primit nici eu; și-am ajuns precum mă vezi. SADOVEANU, N. F. 95. Ajunse ca un buștean pîrlit. ISPIRESCU, U. 124. Vei ajunge și tu o dată mare și tare. CREANGĂ, P. 223. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea, a se compromite, a fi în situație proastă. Ajunsese rău din pricina beției. PAS, Z. I 55. A ajunge bine (sau repede) = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti, a ajunge departe. A ajunge pe drumuri = a rămîne fără sprijin, a sărăci, a scăpata. A ajunge pe mîinile cuiva = a fi la discreția cuiva, a fi în puterea cuiva. Cum se poate... să ajungă pe mîinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de urîți ce-i erau? ISPIRESCU, L. 26. A ajunge de pomină v. pomină. A ajunge la sapă de lemn v. sapă. A ajunge în mintea copiilor v. minte. 9. Intranz. (Peiorativ) A se căpătui; a parveni. Oportunistul se zbate ca s-ajungă. ◊ Refl. Te-ai ajuns! 10. Intranz. (Construit cu dativul) A fi în cantitate suficientă pentru a îndestula pe cineva. [Amorului] mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. EMINESCU, O. I 189. ♦ A fi destul. Ajunge o măciucă la un car de oale. ◊ Refl. Ciorbă lungă, să se ajungă. PAS, L. I 93. ◊ (Rar; refl. ca formă și impers. ca înțeles) Vă poftesc... Slănini grase, Cîrnați lungi, Pîn’ la toamnă să te-ajungi. SEVASTOS, N. 291. ◊ (La indicativ, mai rar la conjunctiv, cu valoare de interjecție, în construcții eliptice) Ajunge! sau ajungă! = destul! Ajungă atîta sînge vărsat! NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Tranz. (în expr.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a ști, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut. Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. SADOVEANU, N. F. 116. - Forme gramaticale: perf. s. ajunsei, part. ajuns.

AJUNS², -Ă, ajunși, -se, adj. 1. (Peiorativ) Care a obținut o situație însemnată; îmbogățit, parvenit, căpătuit. S-a văzut ajuns. Ce s-a gîndi? Ei, acuma nu mai am de făcut nimic. DUMITRIU, N. 270. Zidurile unei case de boier sau de boiernaș ajuns. ODOBESCU, S. I 109. ◊ (Substantivat) Prin gura lui vorbește o clasă întreagă de oameni, cei mai puternici, ajunșii, triumfătorii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. 2. (În expr.) Ajuns de (sau, mai rar, la) cap = deștept, isteț, inteligent. Om foarte ajuns de cap trebuie să fie acela care poate da de el [de pescăruș]. MARIAN, O. I 52. Titirezul era mic de stătură, dară ajuns la cap. SBIERA, P. 181.

ALBĂSTRIME, (2) albăstrimi, s. f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastră. 2. Întindere de culoare albastră (ca a cerului sau a mării), spațiu albastru. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi: Viorile mîine suna-vor mai bine. DEȘLIU, G. 38. Cu mîna streșină, căuta să străbată cu ochii albăstrimile. CAMILAR, T. 107. ◊ Fig. Avem atîta soare Și-atîtea limpezimi, Și-atîta albăstrime de povestit pe strună. DEȘLIU, G. 22. 3. (Cu sens colectiv; peiorativ) Termen cu care oamenii de la țară numesc uneori pe cei îmbrăcați orășenește; ciocoime. ♦ (Prin restricție) Partidul conservator (al boierilor de odinioară). Discuțiile s-au încins despre politica conservatorilor... Nenea Christodor... dovedește, bob numărat, că arenzile au scăzut de cînd cu venirea albăstrimii la putere. DELAVRANCEA, S. 144.

ALDE art. invar. (Popular și familiar, precedînd de obicei nume de persoane – la sg. sau la pl. – considerate ca exponente ale unui grup, ale unei categorii) l. (De obicei precedat de partitivul «de», în forma de-alde sau d-alde) Oameni ca...; (uneori cu sens peiorativ) specimene de felul..., de tagma... În Divanul «ad-hoc» din Moldova erau boieri de toată mîna... și mai învățați și mai neînvățați, cum îi apucase timpul. între aceștia din urmă erau de-alde bătrînul Alecu Forăscu, poreclit și Taloloi. CREANGĂ, A. 152. De pe la de-alde Chiosea ieșeau dieci de vistierie și calemgii; la de-alde el au învățat să scrie romînește logofătul Greceanu, Văcăreștii, Anton Pann, Nănescu, Paris Momuleanu etc. GHICA, S. A. 72. ◊ (Precedînd pronume) Să stea de vorbă cu alde voi. GALAN, Z. R. 188. Am mai văzut deunăzi... un cioflingari de-alde tine. CREANGĂ, P. 148. ◊ (Mai rar, precedînd substantive care nu sînt nume de persoană) Cînd îl văzură alde gloatele venind teafăr... îl primiră cu mare bucurie. ISPIRESCU, L. 48. Seara îl apuca prin păduri, ucigînd și stîrpind alde pasări cobitoare, ce se arăta numai prin întuneric. ODOBESCU, S. III 181. Așa, cinstite părinte, păcatu-mi mărturisesc... De-alde sărbători... nu știu de le-oi fi păzit. PANN, P. V. I 138. ◊ (Precedînd forma feminină cu sens neutru a pronumelor demonstrative) Lucruri, întîmplări de felul... Oho, și cu de-ald-astea umblă? PAS, L. I 146. Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce ești! CREANGĂ, P. 59. 2. (Precedînd nume proprii de persoană) Cei din familia, din casa, din jurul cuiva; ai lui... Mai sosesc de la Cîrloman, la nuntă, verii mamei, alde Ciurea. STANCU, D. 177. La alde Gherghina acasă, fetele începuseră a face gură. BUJOR, S. 99. ◊ (Precedînd nume de rudenie) Unde te duci, Ioane? – Mă duc la alde nașa.. 3. Termen de reverență (precedînd un nume propriu, un nume de rudenie sau un alt termen de reverență). Nea Mitralie, ai întîlnit pe ale drumuri pe alde dumnealui? DELAVRANCEA, S. 216. Nu voi să plece alde neică pînă nu m-o ierta. CARAGIALE, O. I 266.

APUCĂTOR², -OARE, apucători, -oare, adj. Care apucă; (mai ales cu sens peiorativ) care are obiceiul de a lua, de a-și însuși un lucru al altuia; lacom, hrăpăreț.

ARANJA, aranjez, vb. I. 1. Tranz. A pune în ordine, în bună rinduială; a pune la locul potrivit, a potrivi. Ionuț vine din curtea Măriei și aranjează sub haină un pachet. DAVIDOGLU, M. 14. Aranjez căruța frumos și învățătorul intră în casă să-și aducă sacii. PREDA, Î. 91. Încerc să-mi aranjez buchetul. Suflu peste flori să mi le înviorez. SAHIA, N. 25. ◊ Refl. A-și potrivi aspectul exterior (toaleta, coafura etc.). Doamna se aranja în oglindă cu puful de pudră într-o mînă. REBREANU, R. I 28. ♦ Tranz. (Familiar, cu privire la oameni) A face cuiva un rău. Lasă că te aranjez eu! 2. Refl. (Uneori cu nuanță peiorativă) A-și face un rost în viață. Poate vine vremea să mă aranjez altfel. SADOVEANU, P. M. 132. Am auzit că te-ai aranjat. SAHIA, N. 95. 3. Tranz. A transcrie o bucată muzicală pentru unul ori mai multe instrumente sau voci.

-ARD, -Ă elem. „peiorativ, depreciativ”. (< fr., germ. -ard)

ARTICOLAȘ, articolașe, s. n. Diminutiv (uneori cu sens peiorativ) al lui articol (1).

-ASTRU² suf. „peiorativ, depreciativ”. (< fr. -astre, it. -astro, cf. lat. astrum)

ATOMIST, -Ă, atomiști, -ste, adj. Care se referă la atomism; (despre persoane, adesea substantivat) care admite, propagă, susține atomismul, (peiorativ) care încearcă să înspăimînte popoarele cu bomba atomică. Atomiștii imperialiști sînt dușmanii popoarelor libere.

AȚĂ, (2, 3) ațe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subțire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu ață. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Și cum neagra veșnicie ne-o întinde și ne-nvață Că epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Cusut ață albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu ață albă. ▭ Acest «unde ești?» prea e cusut cu ață albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde ața = a întrece orice măsură. Nu întinde ața să se rupă. NEGRUZZI, S. I 251. A se ține sau a sta (numai) într-un fir de ață= a fi aproape de pierzanie, a se mai ține abia- abia. A-l trage (pe cineva) ața la ceva= a fi mînat de un imbold irezistibil înspre o țintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage ața la moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre... Fu peste putință. Îl trăgea ața la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el ața Ca să-și petreacă viața. PANN, P. V. I 71. Nici un capăt (sau fir) de ață = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de ață. CREANGĂ, A. 99. Pînă-ntr-un cap (sau capăt) de ață= tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de ață. A spune din fir pînă-n ață = a spune tot, de la început pînă la sfîrșit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a întîmplat. Și-i spuse tot, din fir pînă-n ață. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult ață decît față = așa de ros încît i se vede ața din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă la cap, haina lui mai mult ață decît față. PANN, la HEM. Nu face fața cît ața = costă mai mult confecționarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; fig. trudă multă și folos puțin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă ața decît fața = este mai scumpă executarea sau reparația unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîne cu (sau a găsi în pungă) ața mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viață Cusută cu ață = viață grea, plină de necazuri. ◊ (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de la lucru; (peiorativ) zdrențe. Care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de se tîrîiau ațele și curgeau oghelele după dînșii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are aceleași întrebuințări. Scoțînd o piele de porc sălbatec... și croind cîte-o păreche de opinci... le-a îngruzit frumos și a petrecut cîte-o păreche de ață neagră de păr de cal prin cele nojițe. CREANGĂ, A. 25. ◊ Fig. Muștele cele moarte și spînzurate pe ațele păianjenilor. ȘEZ. VI 7. Ațele ițelor = sforile cu care se leagă ițele de scripeți. Ața zidarului = sfoară cu un plumb la capăt, care servește de indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial, după un verb de mișcate) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge dracul cel mai isteț ață la mînăstirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită șosea care, din grădina de la capul podului Mogoșoaiei, se-ntinde ață pînă la bariera Ploieștilor. ODOBESCU, S. I 375. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrențe legate cu ațe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. ♦ (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu ațe. ♦ Firul (foarte subțire) de oțel care se desface de pe ascuțișul unui obiect de tăiat după prima parte a operației de ascuțire. Ața cuțitului. Ața coasei.. 3. Fig. Dîră subțire. Sîngele i se adunase în sprinceană și o ață i se scursese spre colțul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o ață transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. Înlăuntrul cafenelei ațe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂREANU, CH. 47. Prin ușa veche și crăpată deslușii cîteva ațe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. ◊ (Popular) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii și care oprește unele mișcări ale limbii. ♦ (La pl.) Dîre băloase pe care Ie prezintă uneori zeama de varză.

AVID, -Ă, avizi, -de, adj. Stăpînit de dorințe puternice, cuprins de interes, pasionat (pentru lucruri folositoare). Avid de știință. ◊ Fig. Cătau toți cu ochii avizi înainte în largul oceanului. BART, E. 276. (Adverbial) Citesc avid, îmi place taina cărții. POEZ. N. 354. ♦ (Peiorativ) Cuprins de patimi nesățioase, plin de pofte nesănătoase, lacom. Avid de bani.

AVIDITATE s. f. însușirea de a fi avid; străduință de a satisface un interes nobil. Citește cu aviditate. ◊ (Peiorativ) Lăcomie, poftă nemăsurată. Mănîncă cu aviditate.

AVOCĂȚESC, -EASCĂ, avocățești, adj. (Mai ales cu sens peiorativ) Referitor la avocat, de avocat, propriu avocaților. Apucături avocățești. Variantă: advocățesc, -ească adj.

ĂLA, AIA, ăia, alea pron. dem. (În vorbirea puțin îngrijită și în texte cu colorit dialectal) Acela, aceea. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mănîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. De ce..., de aia... = cu cît..., cu atît... De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Altă aia = ciudățenie, monstru. Se minuna ca de altă aia. ISPIRESCU, U. 35. Toate alea = tot ce trebuie, toate cele. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 16. Cîte alea toate = fel de fel de lucruri. Îi toacă la ureche cîte alea toate. ◊ (Precedat de un «de» calificativ) Unde începu o ploaie d-alea de părea că toarnă cu găleata. ISPIRESCU, L. 28. ◊ (Substantivat, cu sens peiorativ) Un ăla = un oarecare. Un ăla... un prăpădit de amploiat. CARAGIALE, O. I. 44. Să-și mănînce ea tinerețile cu un ăla. CARAGIALE, O. I. 50. ◊ (Adjectival) Să-mi aduci pe muierea aia! NEGRUZZI, S. III 315. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăluia, ăleia, gen.-dat. pl. ălora. – Variantă: ăl, ăi (TEODORESCU, P. P. 330), pron. dem. m.

BABĂ, babe, s. f. I. (Uneori peiorativ) Femeie bătrînă. La fîntînă, o babă, zbîrcită drob și uscată scîndură, turna apă într-un urcior. DELAVRANCEA, T. 27. Fiul craiului... numai iaca se trezește dinaintea lui cu o babă gîrbovă de bătrînețe. CREANGĂ, P. 189. Văzîndu-se luat în răspăr de babele satului... se apăra în dulcea limbă a poeziei. ODOBESCU, S. III 9. Ducea verde bosioc... Bosiocul fetelor, Maghiran nevestelor, Tămîiță babelor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 513. Satul (sau țara, lumea) arde (sau piere) și baba se piaptănă, se zice despre cineva care e preocupat de lucruri mărunte și neînsemnate cînd în jurul lui se petrec evenimente importante, grave. A trecut baba cu colacii (sau, mai rar, cu colacul), se spune cuiva care a scăpat o ocazie bună, un moment favorabil. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă, se zice celui care nu este atent cînd se spune ceva și cere să i se repete, ◊ (Pleonastic) [Mama-pădurilor], o babă bătrînă și urîtă, care îmblă prin împărăția mea de mînă cu furtuna. EMINESCU, N. 7. ◊ Zilele babei (sau babelor) sau babele =(după o legendă populară) primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, cu vreme schimbătoare. Cam între sfîrșitul lui făurar și începutul babelor... te pomenești cu Ghira. DELAVRANCEA, T. 152. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, P. A. 117. ♦ (Familiar, în glumă, fără să se țină întotdeauna seamă de vîrsta) Soție. Cînd cu baba m-am luat, Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. ♦ (În trecut) Femeie bătrînă de la țară, care pretindea că vindecă bolile prin diferite leacuri și vrăji, exploatînd astfel ignoranța populației și lipsa de asistență medicală din trecut. Au venit babe doftoroaie din sat. SADOVEANU, N. F. 92. Umbla din babă în babă cu descîntece și cu oblojele. CREANGĂ, P. 111. ♦ (În nume de jocuri de copii) De-a baba-gaia = joc în care un copil, care face pe cloșca, își apără «puii» împotriva altuia, care face pe gaia; de-a puia-gaia, de-a cloșca cu puii. (De-a) baba-oarba = joc în care un copil legat la ochi caută, pe dibuite, să-i prindă pe ceilalți. Dănilă leagă strîns c-un ștergar gros, de cîlți, ochii și urechile dracului, ca la «baba-oarba». CREANGĂ, P. 55. Iată și Nicu, fiul mieu... Nu-ți aduci aminte cînd te giucai cu dînsu de-a baba-oarba? ALECSANDRI, T. I 43. II. 1. Bîrnă de sprijin: a) grindă de lemn așezată în lungul unui zid, care servește ca reazem pentru acoperiș sau pentru grinzile transversale ale unui planșeu de lemn; b) (la poduri) element de construcție format din una sau două grinzi așezate pe capul piloților sau direct pe zidărie; c) (la moara de apă) fiecare din cei patru stîlpi care sprijină podul; d) (la moara de vînt) babalîc (2). 2. Zglăvoacă. 3. (Regional) Ciupercă comestibilă, roșie, care crește pe crăci uscate și putrede.

BABEURRE s. n. ~ [Pr. fr.: ba-bö́r] (cuv. fr. = zară < babeure = zer < bas = jos (cu nuanță peiorativă) (< lat. bassus) și beurre = unt (< lat. butrum < būtyrum < gr. βούτυρον)) [et. TLF]

BABORNIȚĂ, babornițe, s. f. (Peiorativ) Babă urîtă, rea, supărăcioasă, arțăgoasă; cotoroanță. (în forma băborniță) Nu-i e rușine băborniței să nebunească la bătrînețe și să vreie să-și facă un blestem ca aista... să te călugărească! ALECSANDRI, T. 56. ♦ Vrăjitoare. V. hîrcă, talpa-iadului, calul-dracului, mama-pădurii. Ei nu credeau în diavoli, în lumea de-apoi, în flăcările care călătoresc noaptea pe haturi... în știma apelor, în babornițele pădurilor. CAMILAR, TEM. 77. Babornița, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicînd în gîndul său: După ce umblă ea nu se mînîncă. CREANGĂ, P. 99. – Variantă: băborniță s. f.

BACCEA, boccele, s. f. (Peiorativ) Bătrîn neputincios, ramolit, cu idei învechite. V. babalîc, hodorog. Du-te numaidecît, pînă nu iese bocceaua, hoașca. M. I. CARAGIALE, C. 100. Apoi [tinerii întorși din Franța] s-au pus pe iscodit porecle bătrînilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi. EMINESCU, I. V. 25.

BACCELI, baccelesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni; adesea peiorativ) A îmbătrîni, a se vesteji, a se ramoli.

baroc (< fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr. dă b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.

barșon, -oane, s.n. – 1. Catifea (în Trans.). 2. Zgardă de mărgele (în Maramureș, Oaș, Lăpuș): „În tot Maramureșul, de la fetiță la bătrână, fiecare poartă și acum în jurul gâtului zgărdanul sau barșonul, identice cu zgarda din Țara Oașului, completând răscroiala pătrată a cămășii” (Bănățeanu 1965: 124). Tot barșon se numește zgarda lungă care se poartă prinsă pe cap și de cozile fetelor, în Țara Lăpușului (idem, 154): „Lelea cu barșoanele / Nu ști mulge vacile” (Memoria 2001: 81); „Ori pă bumbi, ori pă cojoc,/ Ori pă barșonul de la clop” (Lenghel 1985: 593). Explicația devierii sensului o găsim la Mirescu (2006, 149): „La sărbători, tinerele fete [din Lăpuș] purtau câte două rânduri de barșoane (broderie din mărgele pe suport textil, cu panglici colorate la capete), prinse de cozi”. Panglicile colorate de la capetele zgărdanelor erau confecționate din catifea (barșon), material textil achiziționat din magazin. Utilizat la început cu sens peiorativ (depreciativ la adresa fetelor ce recurgeau la acest „zorzon” modern), cuvântul barșon a devenit cu timpul sinonim cu zgărdan. – Din magh. bársony „catifea”.

BĂBESC, -EASCĂ, băbești, adj. (Peiorativ) După felul, obiceiul, portul sau apucăturile babelor. Cochetărie băbească. ALECSANDRI, T. I 51. ◊ – Vorbe (sau fleacuri) băbești = scornituri, vorbe cărora nu trebuie să li se dea importanță; cancanuri. Leacuri băbești = mijloace empirice cu care unele babe pretind că vindecă bolile. Leacurile băbești n-au nici o putere. ȘEZ. IV 124. Socoteală băbească = socoteală făcută în mod simplist, empiric; fig. judecată greșită, îngustă.

BEHĂI, pers. 3 behăie, vb. IV. Intranz. (Despre capre și oi) A scoate strigătul caracteristic «behehe». Zile de-a rîndul au behăit jalnic turmele scoase din țarcuri și mînate spre vale. DUMITRIU, N. 199. O oaie mărginașă se opri... behăi și o luă la goană spre cîrdul străin. PREDA, Î. 144. [Iedul] behăia așa de jalnic, că-ți era mai mare mila de el. SADOVEANU, O. VI 103. O capră neagră... behăia și se da pe lîngă boi. VLAHUȚĂ, CL. 115. ◊ Tranz. Fig. (Peiorativ, despre oameni) A cînta urît, cu glas nearmonios, strident sau tărăgănat. Lăutarul a mai behăit fără curaj cîteva tangouri aduse de la oraș. SADOVEANU, M. C. 190.

BELICIST, -Ă, beliciști, -ste, adj. (Rar, peiorativ) De război, războinic. Isteria imperialiștilor este dovada slăbiciunii și neputinței lor de a-și pune în aplicare planurile beliciste de dominație mondială. CONTEMPORANUL, S. i II, 1948, nr. 107, 3/1.

BELICOS, -OASĂ, belicoși, -oase, adj. (Peiorativ, ironic) Care are o atitudine amenințătoare, care este gata de război, agresiv.

BIPED, -Ă, bipezi, -de, adj. (Despre animale) Care umblă în două picioare. Păsările sînt bipede. ◊ (Substantivat; cu privire la oameni, peiorativ) Pleșuvul nostru biped era doctor. EMINESCU, N. 77.

BISERICOS, -OASĂ, bisericoși, -oase, adj. (Astăzi mai ales cu sens peiorativ) Evlavios, religios. V. bigot, habotnic. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn... și bisericos. GALACTION, O. I 184. Bisericos n-am fost, părinte. COȘBUC, P. I 199. Femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulțime de bazaconii în cap. CREANGĂ, A. 12. ◊ Fig. Cu zîmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși. EMINESCU, O. I 162.

bișnițar s. m. (colocv., peiorativ) Persoană care face afaceri necinstite ◊ „Ne-a acostat cu vorbe șoptite printre dinți: «Am un ceas, chilipir, îl vând ieftin...» «Cum vă numiți?» îl întrebăm pe bișnițar.” I.B. 22 I 75 p. 6. ◊ „Îmbogățiții revoluției din decembrie pot fi împărțiți în trei categorii: bișnițarii, buticarii și noua nomenklatură.” R.lit. 18 VII 91 p. 2 (din bișniță + -ar; Graur C. 39; DN – alt sens, DEX)

bișnițări v. IV (colocv., peiorativ) A face comerț ilegal ◊ „Era un speculant sadea. Bișnițărea sub paravanul mistriei.” I.B. 9 X 80 p. 2 (din bișnițar )

BOI², boiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) 1. A vopsi în culori. A boit firele de bumbac pentru urzeală. ◊ Refl. pas. La marginea drumului... Case nalte s-au zidit, Cîrciumioară s-a gătit Și frumos că s-a boit. TEODORESCU, P. P. 675. ♦ Refl. (Peiorativ, despre femei). A se sulemeni, a se farda. ◊ Tranz. Am gătit păpușa de bal... I-am făcut sprîncene... am boit-o cu roș. ALECSANDRI, T. I 133. 2. Fig. (Familiar) A înșela, a păcăli, atrage pe sfoară. Pe ist cu capra știu încaltea că bine l-am boit. CREANGĂ, P. 42.

BOIA, boiele, s. f. 1. (Mold.) Vopsea. Boia pentru sculuri de lînă. ▭ Ți-ar mai trebui încă o carte, ca s-o mîzgîlești și pe asta cu boielile tale... îl mustră cu blîndețe bădia Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 14. Negustor de băcan, iruri, ghileală... boia de păr, chiclazuri. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Peiorativ) Suliman, dres, fard. Fetele... cu flori în coc, văpsite pe față cu pudră și-înroșite cu boia. DUNĂREANU, CH. 155. 2. (Uneori determinat prin «de ardei») Ardei roșu, uscat și pisat mărunt, întrebuințat ca condiment. Vi s-au adus, pe talere de lemn, mititei, cu o solniță în care este sare și boia roșie. PAS, Z. I 20.

BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. (În opoziție cu întrista, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că») A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie. Se bucura mama că-i veneau neamurile. STANCU, D. 5. [Colțun] mă privea cu ochii punctați de lumină și se bucura. SADOVEANU, N. F. 24. Se bucură de frumusețea florilor. ISPIRESCU, L. 8. Toderică... se bucură că-i veniră musafiri. NEGRUZZI, S. I 82. Și prea mult m-oi bucura Cu mine de-ți ospăta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (Cu complement intern) Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. ◊ (Poetic) Se bucură pomii de floare. DEMETRESCU, O. 79. ◊ Tranz. A face sau a procura cuiva o bucurie, o satisfacție. Mulțumim de cinstire, care, dacă venea altă dată, ne-ar fi bucurat tare mult. PAS, L. I 109. Am alergat [la mama] s-o bucur anunțîndu-i vizita d-voastră. ALECSANDRI, T. 1306. 2. A se desfăta, a petrece. Și se chefuiră și se bucurară. ISPIRESCU, L. 41. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A dispune (de un bun material sau spiritual), a avea la îndemînă, a se putea folosi de...; a poseda. Minoritățile naționale din Republica Populară Romînă se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul romîn. CONST. R.P.R. 6. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes, a atrage o afluență mare. Lecțiile de limba rusă prin radio se bucură de un mare număr de ascultători. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/2. 4. (Peiorativ, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A rîvni la ceva, a umbla după ceva. Se bucură la zestre. PANN, P. V. II 128. Mă-nsurai să iau muiere, Mă bucurai la avere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. Mă bucurai la avere... La avere, la argint, La un bou de priponit. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ A încerca să profite prin abuz de un lucru sau de pe urma unui lucru. S-a bucurat la munca mea. Se bucură la banul văduvei.

BUGETIVOR, -Ă, bugetivori, -e, adj. (În regimul burghezo-moșieresc, despre persoane, peiorativ) Care trăiește în mod parazitar pe seama statului, din bugetul acestuia.

butic s. n. (com.; franțuzism) ♦ 1. Magazin mic în care se desfac confecții, de obicei de serie mică ◊ „Suflarea feminină a căutat, a sondat, a defrișat magazine și boutique-uri întru aflarea lenjeriei adecvate.” Săpt. 31 X 75 p. 8. ◊ „O parte din modelele prezentate vor fi puse în vânzare la «boutique»-ul «Moda», al Centrului de îndrumare a producției și creației meșteșugărești, un mic magazin de prezentare a creației de gen a meșteșugarilor.” R.l. 15 III 76 p. 3; v. și Cont. 14 V 71 p. 6, I.B. 19 VII 79 p. 2, R.l. 12 VIII 80 p. 3. ♦ 2. (Sens dezvoltat după 1989, de multe ori peiorativ) Magazin de dimensiuni reduse, amenajat fără pretenții și care vinde mărunțișuri ◊ „Cred că peste 90% din buticuri sunt de tipul consignației cu marfă străină.” R.lit. 18 VII 91 p. 2. ◊ „Închiriez apartament două camere [...] posibilități firmă străină, cabinet medical, butic [...]” R.l. 20 XI 91 p. 7 [pron. butic; var. butică; boutique] (din fr. boutique; R. Zafiu în Luc. 13/92 p. 5; DN3, DEX-S – sensul 1.)

CALCULAT, -Ă, calculați, -te, adj. (Despre persoane) Chibzuit, socotit, prevăzător; (peiorativ) preocupat de interesul personal.

CAPIȘTE, capiști, s. f. (Învechit și arhaizant) Templu sau altar dedicat zeilor antici; clădire decorativă în formă de templu antic. Era o vorbire cu două înțelesuri, așa cum obișnuiau să lepede în vremea veche preotesele idolilor păgîni, cînd veneau la capiști credincioșii cu o rugăciune ori cu o întrebare. SADOVEANU, P. M. 235. Stîlpii capiștii în ruină răsăreau din crîngul de dafini. M. I. CARAGIALE, C. 39. Mai are încă o grădină, cu un palat mare... cu capiște și chioșcuri frumoase. KOGĂLNICEANU, S. 7. ◊ Fig. (Cu sens peiorativ, rezultînd din atribute) Au la Sybaris nu sîntem lîngă capiștea spoielii? EMINESCU, O. I 150. La masă avea totdeauna cele mai bune vinațe și casa lui era capiștea desfătărilor. NEGRUZZI, S. I 86.

CAZON, -Ă, cazoni, -e, adj. 1. (Ieșit din uz) De (la) cazarmă, propriu cazărmii, milităresc. Spinările îmbrăcate în postav cazon, cenușiu, se adunară. DUMITRIU, B. F. Un necunoscut, mărunt, cu vestmintele jumătate ostășești și cu spinarea încovoiată, sub apăsarea unui uriaș sac cazon. C. PETRESCU, S. 208. Se vedea... doar minerul și ciucurele galben-, cazon [al baionetei]. SAHIA, N. 69. 2. (Peiorativ, cu referire la armata din trecut; despre oameni și manifestările lor). Aspru, rigid, lipsit de suplețe. Ce rost a mai avut toată educația cazonă pentru mine? CAMILAR, N. I 152. Ce naiba, moșule, te știam că poți cîteodată să fii și mai puțin cazon. HOGAȘ, H. 94.

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pînză sau de mătase) care se poartă pe piele acoperind partea superioară a corpului. Cămașă de zi. Cămașă de noapte. ▭ [Locomotiva] duce pe trupul odihnit zeci de muncitori agățați de ea ca un ciorchine. Sînt numai în cămăși, cu piepturile și brațele goale. SAHIA, N. 29. Deasupra pantalonilor, băietănașul purta o cămașă... cu mînicile suflecate pînă la coate. SADOVEANU, N. F. 53. Draga badiului brîndușă, Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. E mai aproape cămașa decît haina, se spune despre cei care pun interesele personale sau ale celor apropiați mai presus de ale străinilor. Parcă au uscat cămășile la același soare ( = trăiesc bine împreună, se înțeleg). Ce, am uscat cămășile pe un gard? se spune celui care are o atitudine lipsită de respect. ◊ Cămașă de forță = cămașă confecționată (din pînză tare) astfel ca să împiedice mișcările mîinilor și folosită la imobilizarea nebunilor furioși. ◊ (Eliptic, în forma cămeșă) Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele... Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii, În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie. EMINESCU, O. I 150 Cămașă de zale = platoșă. ◊ Expr. A scăpa ca pe mîneca cămășii = a scăpa foarte ușor. A spune ca pe (sau prin) gura cămășii = a spune ceva cu greu, cu sfială. A rămîne în cămașă = a rămîne sărac, a pierde tot. A nu avea cămașă pe el= a fi sărac lipit, a nu avea după ce bea apă. își dă și cămașa de pe el, se zice despre un om foarte milos și darnic. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua și cămașa de pe el = a-i lua cuiva tot, a-l lipsi de toate. A se certa pe cămașa altuia = a se certa pentru un lucru străin. A-și bea și cămașa = a cheltui totul pe băutură. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat, fudul, plin de sine; (determinat uneori prin «de bine ce-i merge», «de bine ce-o duce») a-i merge cuiva foarte bine. A arde cămașa pe cineva = a fi în mare zor. ◊ (Peiorativ) A schimba părerile (sau convingerile etc.) cum schimbi cămășile = a schimba părerile (sau convingerile etc.) cu foarte mare ușurință. 2. Membrana, învelișul, căptușeala care îmbracă unele materii, obiecte sau piese: a) îmbrăcăminte exterioară sau interioară a unei piese de mașină. Cămașă de cilindru = căptușeala interioară a unui cilindru. Cămașă de argilă = strat argilos folosit Ia turnarea pieselor metalice; b) pieliță, pojghiță care se prinde deasupra unor lichide; c) pojghița care acoperă bobul de grîu, pleavă; d) îmbrăcăminte de hîrtie sau carton care învelește dosare, cărți, hîrtii. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de forma unei rețele, care acoperă suprafața apelor dulci (Hydrodictyon reticulatum). – Variantă: (Mold., Transilv.) cămeșă (CREANGĂ, P. 254, EMINESCU, O. I 150, NEGRUZZI, S. I 104, KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f.

CĂPĂTUI, căpătuiesc, vb. IV. Refl. (Astăzi mai ales peiorativ sau ironic) A-și face un rost, o situație; p. ext. a se căsători. Pe fiul cel mai mic însă nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci tată-său îl trimitea întruna să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Tranz. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi căpătui și nu te-oi vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Să înzestreze și să căpătuiască pe orfani. ODOBESCU, S. II 42.

CĂPĂTUIALĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peiorativ) Faptul de a se căpătui; îmbogățire (prin mijloace condamnabile); rost, stare, avere. Om cu căpătuială = om însurat, cu rostul lui. Ironim e neînsurat... Un vornic trebuie să fie om cu căpătuială. CAMILAR, T. 74.

CĂPĂȚÎNOS, -OASĂ, căpățînoși, -oase, adj. 1. (Rar, de obicei peiorativ) Cu capul mare. A venit cu Vasilica, Frumușica, căpățînoasa. TEODORESCU, P. P. 124. ◊ Fig. Dincoace muntele, namilă naltă, Căpățînoasă, cu creasta de cremene. DEȘLIU, G. 26. 2. Fig. Încăpățînat, greu de cap. De ce ești căpățînos și nu vrei să înțelegi? CARAGIALE, O. I 377. – Variantă: căpăținos, -oasă (SADOVEANU, P. M. 200) adj.

CELEBRITATE, (2) celebrități, s. f. 1. Însușirea de a fi celebru; reputație, renume, faimă. 2. Persoană celebră, care se bucură de un mare renume. Primul act trecuse cu sosiri în sală și în loji, ridicări de rînduri întregi, sclipiri de binocluri răspunzînd intrării unei celebrități. DUMITRIU, B. F. 160. ◊ (Cu nuanță peiorativă reieșind din determinări) Acesta era pe-atunci eroul de tristă celebritate al zilei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 7.

CHELTUI, cheltuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A întrebuința bani pentru a cumpăra sau a plăti ceva; (cu sens peiorativ) a risipi, a irosi. Și-a cheltuit o bună parte din salariu. ▭ Cine trece, se oprește... Bea vin, punga-și cheltuiește. ALECSANDRI, P. P. 347. 2. Fig. (Cu privire la energie, putere, timp etc.) A întrebuința, a consuma, a folosi. Pentru a stabili normele alimentare, trebuie să știm cîtă energie cheltuiește organismul în 24 de ore. ▭ Stătuse noaptea pînă tîrziu ca să-și scoată timpul cheltuit cu garda. V. ROM. noiembrie 1953, 131. În anii 1902-1904 muncitorii au cheltuit multă energie în lupta pentru cucerirea comitetelor corporațiilor. IST. R.P.R. 456. ◊ Refl. pas. Expansiunea forțelor psihice, neputîndu-se cheltui în afară, se va concentra înăuntru. GHEREA, ST. CR. II 298. ♦ Refl. (Franțuzism, despre oameni) A-și consuma, a-și risipi forțele intelectuale sau fizice. Uite Spallazini cum se cheltuiește și se agită. CAMIL PETRESCU, T. II 191.

CHIVERNISEALĂ, chiverniseli, s. f. 1. Acțiunea de a chivernisi; administrare (bună); mijloc de trai, subzistență. 2. (Adesea peiorativ) Căpătuire, procopseală. Eminescu vrea să înfățișeze... adevăratul caracter al guvernării de spoliere și chiverniseală personală a oamenilor politici intrați în funcțiuni publice. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/8. Pentru el școala nu are o chiverniseală, nu se gîndea la: treci zi, treci noapte, apropie-te leafă. GHICA, S. A. 71. – Pl. și: chivernisele (ISPIRESCU, U. 86).

CHIVERNISIT, -Ă, chivernisiți, -te, adj. (Despre oameni, adesea peiorativ) Căpătuit prin diverse mijloace (de obicei necinstite); procopsit, îmbogățit. ◊ (Substantivat) Obișnuiții crimei și-ai trădării în care ai izbit necruțător, Chivernisiții pe spinarea țării – I-am izgonit din jilțurile lor. CASSIAN, H. 76. ♦ Înstărit. Lăutarii, ca mai chivernisiți, stăteau în față. PAS, Z. I 108.

CIOC², ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; plisc, clonț. Cucoșul... începe a trînti cu ciocul în geamuri și a zice: Cucurigu! CREANGĂ, P. 66. Cum nu sîntem două pasări, Sub o strașină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături Într-un cuib numai de puf! EMINESCU, O. IV 369. ◊ (Poetic) Cu ciocul spintec pînza-albastră [a cerului]. BENIUC, V. 11. ◊ Compus: cioc-de-papagal = modificare osoasă patologică, în formă de cioc de papagal, a apofizelor transverse ale vertebrelor. V. spondiloză. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape în cioc; înghițitură. V. gură. Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă! ISPIRESCU, L. 223. ♦ (Peiorativ) Gură. Tacă-ți ciocul! ALECSANDRI, T. 660. 2. Partea dinainte, ascuțită, a unui obiect; capăt, vîrf. Vasele ciocul spre larguri îl au. COȘBUC, AE. 105. ♦ Parte ascuțită la buza unor vase, făcută pentru a. putea turna ușor lichidul din vas. Ciocul ibricului. ▭ Au luat din mîinile robilor una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur. CARAGIALE, O. III 73. 3. Barbă mică și (puțin) ascuțită; barbișon, țăcălie. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru peste o oră. CAMIL PETRESCU, U. N. 67. Un bătrîn bondoc, cu mustăți furate, lungi și albe, cu cioc de general. DELAVRANCEA, la TDRG.

CLAN, clanuri, s. n. 1. Comunitate gentilică caracteristică comunei primitive, formată din oameni legați prin relații de rudenie și de limbă; grup de familii înrudite (în special la scoțieni și la irlandezi). 2. (Peiorativ) Grupare, clică.

CLANȚ², clanțuri, s. n. Cioc; p. ext. (În glumă și peiorativ) gură. V. clonț. Te poftesc să-ți mai ții clanțul, c-apoi... ALECSANDRI, T. I 36. Să nu-ți aud clanțu. ALECSANDRI, T. I 338. ◊ Expr. A ține clanț = a se lupta cu vorba (într-o dispută, într-o controversă etc.), a ține piept. Am ajuns a putea ține clanț cu oricare avocat. ALECSANDRI, T. 257.

CLANȚĂ, clanțe, s. f. 1. Mîner metalic aplicat la broasca ușii (sau a porții), care, prin apăsare, face să funcționeze mecanismul de închidere și deschidere. Stăpînindu-și bătăile inimii, apăsă ușor pe clanță, crăpînd ușa puțin. BART, E. 161. Tresărind la țipătul clanței, se strecură pe ușă. DELAVRANCEA, S. 116. Trăgînd ușa chiliei, o închise cu clanța. ODOBESCU, S. I 89. 2. Fig. (Peiorativ) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Băgați-vă mințile în cap și păziți-vă clanța. BART, E. 293. ◊ Expr. A(-i) da cu clanța = a vorbi mult. A se lua (cu cineva) la clanță = a se certa. (Despre oameni) Rău (sau bun) de clanță = bun de gură, pus pe ceartă.

COCHET, -Ă, cocheți, -te, adj. 1. (Mai ales despre femei) Care caută să placă prin felul de a se purta și prin îmbrăcămintea îngrijită, căutată; care uzează de cochetărie pentru a provoca interesul. Cochetă, frivolă, orbită de vanitate, eram convinsă că chemarea mea pe lume e să strălucesc prin baluri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 62. Cînd cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila, Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila. EMINESCU, O. I 159. ◊ (Adverbial) Se îmbracă cochet. ▭ Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și mi te scap, Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ (Substantivat, f., peiorativ) Tot focul amorului tinăr, tot delirul juneței cei mai înflorite le-am cheltuit în adimenirile unei cochete. NEGRUZZI, S. I 55. 2. (Despre obiecte) Drăgălaș, grațios, elegant. Casa însurățeilor părea și ea tinără și cochetă, cu ferestrele pline de flori rîzînd la soare. SADOVEANU, O. IV 109. Iar prin crengile cochete [iarna] Flori de marmură anină, – O ghirlandă de buchete Care tremură-n lumină. TOPÎRCEANU, S. A. 31. Florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase și ochii lor plini de reci și zadarnice lacrime. EMINESCU, N. 71.

comedie f. pop. istorie sau faptă curioasă și glumeață, bazaconie, poznă: se ține numai de comedii. [Vorbă identică cu cea precedentă, de care s’a diferențiaț prin sensu-i peiorativ (cf. istòrie și istorìe].

COMENTA, comentez, vb. I. Tranz. 1. A face observații asupra unei chestiuni, a unei întîmplări, a unui eveniment etc.; a interpreta, a lămuri. Șapte camarazi... fumează, citesc ziare, comentează mișcările de pe front și, după două-trei ore, se împrăștie fiecare la treburile lor. C. PETRESCU, Î. I 110. Ne comunicam unii altora scrisorile ce primeam din Iași și din București, le comentam, le discutam. GHICA, S. 173. ♦ (Peiorativ) A face observații nejuste, răuvoitoare asupra faptelor sau spuselor cuiva; a răstălmăci. 2. A interpreta o operă literară, istorică etc., a explica, a lămuri; a studia, a analiza. Ar fi un studiu interesant și folositor de a descrie și comenta toate antichitățile secolului nostru de mijloc. ODOBESCU, S. I 337. ◊ Ediție comentată = ediție a operelor unui scriitor însoțită de studii și comentarii (2).

COMENTARIU, comentarii, s. n. 1. Explicare, apreciere, comentare în spirit critic a unei probleme, a unui eveniment etc. Reproducem acest pasaj fără comentarii. ♦ (Peiorativ) Discutare, interpretare răutăcioasă a faptelor, a cuvintelor cuiva; răstălmăcire. 2. Explicare a unei opere literare, istorice, juridice etc. făcută adeseori prin note marginale; interpretare. V. adnotare. Ediție însoțită de comentarii.

COMERȚ s. n. Activitate economică constînd din schimbul de mărfuri, prin cumpărarea și vînzarea lor. Comerțul mondial și piața mondială inaugurează în secolul al XVI-lea istoria modernă a capitalului. MARX, C. I 159. Comerțul dintre țările lagărului socialist constituie o importantă parte componentă a economiei lor planificate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2554. ◊ Comerț de stat = comerț caracteristic țărilor socialiste și democrat-populare, efectuat de către stat, prin organele sale, în interiorul țării (asigurînd satisfacerea nevoilor materiale, ale populației) și în exterior (cu alte state). Cooperația sătească împreună cu comerțul de stat au rolul de a organiza schimbul de produse între oraș și sat. REZ. HOT. I 98. Comerț cooperatist = comerț efectuat de cooperative. Comerț particular = comerț efectuat de către particulari izolați care urmăresc prin această activitate profitul; negustorie, negoț. Comerț extern (sau exterior) = schimb de mărfuri cu alte state. Comerț intern (sau interior) = comerț efectuat între granițele unei țări. Schimbul de mărfuri dintre oraș și sat reprezintă o verigă principală a comerțului interior al Republicii Populare Romîne. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 81. Comerț de intimpinare v. întîmpinare. Comerț cu amănuntul v. amănunt. Comerț angro, cu ridicata sau cu toptanul v. angro. Comerț ambulant v. ambulant. Comerț pe picior v. picior. Cameră de comerț v. cameră. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd felul mărfii) Comerț de alimente. Comerț de fructe. ◊ Fig. (Peiorativ) A face comerț cu sentimentele (sau cu onoarea etc.) = a folosi sentimentele (sau onoarea etc.) în mod josnic, degradant, în vederea atingerii unor foloase personale. – Variantă: (învechit) comerci (I. IONESCU, P. 429) s. n.

COMOD, -Ă, comozi, -de, adj. 1. De care te poți folosi ușor, cu plăcere; lesnicios, plăcut, confortabil. [Căsuța] nu e tocmai comodă. Ferestrile mici, coperămîntul vechi. NEGRUZZI, S. I 302. 2. Tihnit, liniștit. I-am găsit împrăștiați prin sala de bibliotecă sau stînd comozi în hol, picior peste picior și cetind. SAHIA, U.R.S.S. 38. 3. (Peiorativ, despre oameni) Care nu vrea să facă. eforturi; care nu înțelege să iasă din obiceiurile lui, din ritmul său obișnuit de viață.

COMODITATE s. f. 1. Starea sau însușirea de a fi comod; confort. 2. (Peiorativ) Atitudine învechită, lipsită de efort, față de muncă. Am criticat comoditatea lui.

CONTRACCIU, -IE, contraccii, s. m. și f. (Învechit) Persoană care închere un contract de concesiune; concesionar. Veniturile podurilor se vindeau prin mezat și Stamate Birlic se afla contracciu. FILIMON, C. 157. ◊ (Peiorativ, astăzi rar) Un om de afaceri tot așa mehenghi ca unchiul cămătar și contracciu și un procedurist nu mai puțin de temut ca învățatul său părinte. M. I. CARAGIALE, C. 137.

COPIA, copiez, vb. I. Tranz. 1. A reproduce un text sau o operă de artă (desen, pictură, sculptură). Vom răspunde copiind un fragment din scrisoarea ce am primit. NEGRUZZI, S. I 332. 2. (Peiorativ) A reproduce prin imitație servilă. V. plagia. Să nu-ți închipuiești, amice, că am. copiat această istorioară din cartea răposatului Anton Pann. ODOBESCU, S. III 47. ♦ (Cu privire la o persoană) A imita pe cineva. ♦ Intranz. (În limbajul școlarilor) A redacta o temă scrisă folosind în mod neîngăduit lucrarea altui elev sau alte surse de informație. – Pronunțat: -pi-a.

COPIE, copii, s. f. 1. (Adesea în opoziție cu original) Reproducere exactă a unui text sau a unei opere de artă. Tabloul acesta este o copie după Grigorescu. Articolul se va bate la mașină în două copii. ▭ Într-o zi el primi o scrisoare cu sigiliu negru... o copie de pe un testament părea a fi. EMINESCU, N. 40. ◊ Fig. Cu narciși, cu crini, cu lotuși Timpul cald s-apropie; Primăvara asta totuși Nu-i decît o copie. TOPÎRCEANU, M. 38. 2. (Peiorativ) Imitație servilă și fără valoare, uneori făcută prin mijloace nepermise. – Pronunțat: -pi-e.

copilăros a. copilăresc (cu o nuanță peiorativă): om copilăros.

costumaș s. n. (lb. vorbită, peiorativ, înainte de dec. ’89) Securist ◊ „Radu a văzut un costumaș lângă școala sa.” (probabil din cauză că securiștii aveau „costume” asemănătoare)

CREATURĂ, creaturi, s. f. 1. Ființă vie, făptură; (peiorativ) om, individ. Creaturi de felul celei care ședea lîngă mine mai văzusem. GALACTION, O. I 57. 2. (În vechiul regim; urmat de determinări în genitiv) Persoană care s-a ridicat nu prin merite personale, ci datorită protecției cuiva; protejat al unui om influent, ale cărui dorințe le îndeplinește cu fidelitate. X este o creatură a prefectului. Pronunțat: cre-a-.

CUIB, cuiburi, s. n. 1. Culcuș de paie, fulgi și găteje, făcut de păsări, în copaci, în scorburi, sub streșinile caselor etc. pentru a se adăposti, a-și depune ouăle, a le cloci și a scoate pui. Dintr-un cuib cenușiu de rîndunele, sub streașină, spînzurau cîteva fire de paie legănate de vînt. C. PETRESCU, S. 13. Ca-ntr-un cuib v-adorm în suflet, cîntecele mele! GOGA, C. P. 13. Sub strașina veche și-naltă Sînt cuiburi – și-n ele S-ascund rîndunele... DEMETRESCU, O. 79. O pupăză care-și făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn și scorburos. CREANGĂ, A. 52. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună. EMINESCU, O. I 207. ♦ Cuibar. Bătrîna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. ISPIRESCU, L. 395. ♦ Fig. Culcuș. Tupilat în cuibul tău, legănat de mersul domol al căruței, îți umpleai urechile cu zvonurile nopții adînci. PAS, Z. I 45. 2. Fig. Locuință, sălaș. Cuibul tractoriștilor era scufundat în întregime în întuneric. De nicăieri nici o mișcare. MIHALE, O. 187. Ei hai, fiindcă tot am venit, să vedem cuibul poetului. REBREANU, R. I 184. Înlăuntru, în colibă, Chira ș-așteaptă,.. voinicul. Păreții cuibului sînt nălbiți și dați la mistrie. DELAVRANCEA, S. 165. ◊ Fig. Donici, cuib de-nțelepciune... EMINESCU, O. I 31. O! cuib al fericirilor! O! țară luminoasă! ALECSANDRI, O. 257. ◊ Reședință. Ștefan, Ștefan domn cel mare, în Suceava cuibu-și are. ALECSANDRI, P. P. 173. 3. Fig. (Cu sens peiorativ, urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se ticluiește și de unde se propagă o acțiune dușmănoasă intereselor unei colectivități, unei națiuni, unui stat. V. speluncă. Aici a fost odată cuibul tîlharilor. DEȘLIU, G. 37. ♦ Focar. Ca să se sece influința boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității [Alexandru Lăpușneanu] îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. 4. Groapă în pămînt în care se seamănă legume sau cereale. A însămînța porumbul în cuiburi așezate în pătrat înseamnă a pune porumbul pe rînduri drepte în cuiburi care au între ele aceeași distanță. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2917. ◊ Mușuroi făcut, prin prășit, în jurul firelor de porumb sau de cartofi. [Cartofii] se prășesc, făcîndu-se și puțin cuib împrejurul tufelor. I. IONESCU, D. 300. ♦ Spațiu restrîns în care se găsește o îngrămădire de plante de același fel. Cuib de viorele. Cuib de ciuperci. 5. Cantitate de fermenți care produc acrirea vinului, a borșului, a laptelui. V. maia. 6. (Mil.; determinat prin «de mitralieră», «de armă automată» sau «de foc») Loc adăpostit care asigură tragerea unei arme automate în condiții bune. ♦ Determinat prin «de rezistență») Porțiune mică de teren amenajată pentru adăpostirea uneia sau mai multor arme automate.

cumplit a. desăvârșit în rău; l. crud, nemilos: căci fiarele ’s cumplite, dar omul e mai cumplit AL.; 2. strașnic: ger cumplit; 3. foarte sgârcit;: nu zic că omul cumplit să se facă PANN; [Vechiu rom. cumplea, a săvârși, din lat. COMPLERE, participiu cumplit, desăvârșit (fie în bine, fie în rău), s’a restrâns în limba modernă la nuanța-i peiorativă (Mold. cumplit de bine răspunde lui «grozav de bine»)] ║ adv. 1. grozav: dar cumplit mi-e teamă de cumplita-ți mamă AL.; 2. foarte: s’a mirat cumplit CR.

CUMULARD, -Ă, cumularzi, -de, s. m. și f. Persoană care deține mai multe funcții sau atribuții; (peiorativ) persoană care deține mai multe funcții, fără să lucreze efectiv (primind salarii nemeritate). Se va arăta numărul. cumularzilor. ▭ Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi închinind ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137.

cuponizare s. f. (glumeț, peiorativ) Distribuirea de cupoane nominative de privatizare ◊ „La zi sunt: corupția, lăcomia, prostia [...] cuponizarea, alfabetizarea, victimizarea.” R.l. 2 X 95 p. 1 (din cupon + -izare)

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

dascăl (dascăli), s. m. – 1. Institutor, profesor. – 2. Cantor. – Var. dascal, (înv.) didascal. Mr., megl. dascal. Ngr. δάσϰαλος, din gr. διδάσϰαλος (Cihac, II, 654; Murnu 16; Tiktin; Gáldi 172; Candrea; Scriban); cf. alb. dhaskalj, bg., sb. daskal (Vasmer, Gr., 51). – Der. dăscălaș, s. m. (dim. peiorativ al lui dascăl); dăscăleci, s. m. (dăscălaș); dăscălesc, adv. (profesoral; didactic); dăscălește, adv. (în mod didactic); dăscăliță, s. f. (învățătoare; nevastă de dascăl); dăscălime, s. f. (mulțime de dascăli); dăscălicesc, adj. (erudit); dăscălie, s. f. (instrucție, învățătură; știință; profesiunea de dascăl); dăscăli, vb. (a sfătui, a călăuzi; a orienta; a dojeni, a face observații; a plictisi cu discursuri, a ține predici).

DECADENTÍSM (< fr.) s. n. 1. Termen aplicat uneori epocilor care preced declinul unor culturi și civilizații (v. și alexandrinism 2). 2. Mișcare literară din a doua jumătate a sec. 19 caracterizată prin cultivarea rafinamentului excesiv, a artificialului și a morbidului (de unde și înțelegerea uneori peiorativă a d.). Principiul de bază al d., expus de Th. Gautier și Baudelaire, este opoziția față de ceea ce este natural. Premers de opera lui Baudelaire, Rimbaud și Verlaine, d. culminează cu J. Laforgue, M. Rollinat, J. Huysmans s.a. În Anglia, mișcarea se naște din cercul prerafaeliților și atinge apogeul în opera lui O. Wilde. În literatura română, cei mai importanți reprezentați ai d. sunt G. Bacovia și Mateiu I. Caragiale. 3. (ARTE PL.) Termen conotat negativ de critica tradiționalistă, cu precădere de cea realist-socialistă, aplicat curentelor artistice de avangardă de la începutul sec. 20.

DECLAMATOR, -OARE, declamatori, -oare, adj. (Despre oameni) Care declamă; (despre ton, gesturi, stil etc.; cu sens peiorativ) pompos, bombastic, emfatic. [Prefectul] devenise teatral și declamator. DUMITRIU, B. F. 40. Ți-a intrat în cap să fii (cu un gest declamator) «teroarea pensiunii Weber». SEBASTIAN, T. 61. – Variantă: (rar) declamatoriu, -ie (CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 178, 4/4) adj.

DEFAVORABIL adj. 1. v. nefavorabil. 2. nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, potrivnic, vitreg, (înv. și pop.) nepriincios. (Condiții ~ de dezvoltare.) 3. v. neplăcut. 4. nefavorabil, negativ. (O critică ~ făcută cărții.) 5. v. peiorativ.

DEPRECIATIV adj. v. peiorativ.

DEPRECIATIV, -Ă adj. care arată lipsă de considerație; peiorativ. (< fr. dépréciatif)

DERAIERE LEXICALĂ s. f. + adj. (< deraia < fr. dérailler – cf. fr. lexical, germ. lexikalisch): deviere a sensului unui cuvânt sub influența altui cuvânt. Fenomenul a fost studiat de acad. Al. Graur. După părerea sa, d. l. este concretizată într-o construcție tipic populară, familiară sau de argou, care presupune înlocuirea sfârșitului sau a începutului unui cuvânt cu sfârșitul sau începutul altui cuvânt (de obicei identic cu al celuilalt), pentru a păcăli pe interlocutor și a crea un efect comic. Ea se produce dintr-un anumit punct al cuvântului, care este comun cu al celor doi termeni. Astfel: telegrabnică (< telegramă – grabnică), animabil (< amabil – animal), banchior (< bancher – chior), cașcavaler (< cavaler – cașcaval), lumânaștere (< lumânare – naștere), autopas (< autobuz – pas), felicitocuri (< felicitări – tocuri), scrumbieră (< scrumieră – scrumbie), poimarți (< poimâine – marți) etc. D. l. privește modificarea unuia sau a mai multor sunete din interiorul cuvântului, sfârșitul rămânând același: izbit (< iubit – izbi), lătrătură (< literatură – lătra), scrofulos (< scrupulos – scrofuri) etc. Există d. l. create prin adăugarea unui singur sunet de la cuvântul al doilea: suspinul (< supin – suspin), măntăluță (< mătăluță – măntăluță), Costiclă (< Costică – sticlă) etc. sau prin adaos de cuvinte: cald nemțesc (< germ. kalt „frig”), franceză de baltă, caii de la bicicletă, cu ghetele de la botez, să-ți strâng mâna cu ușa, o cărămidă poștală, umblă pe jos! (pentru: umblă sănătos!) etc. Există și d. l. create prin substituirea unor elemente care au comun unul sau mai multe sunete, la început: unele aduc o notă peiorativă; altele aduc o atenuare a intenției; unele exprimă menajarea conveniențelor, îndulcirea raporturilor, evitarea obscenităților; altele sunt simple glume. Să se compare: cât e ceapa? (pentru: cât e ceasul?), ești copoi! (pentru: ești copil!), mămăligă cu brânci (pentru: mămăligă cu brânză), nepurcel (pentru: nepoțel), inel de aoleo (pentru: inel de aur), îmi pare băț (pentru: îmi pare bine), o faci pe nervosu (pentru: o faci pe nebunul), fir-ai al neichii (pentru: fir-ai al naibii), fir-ai al cucului sau fir-ai al ciorilor (pentru: fir-ai al dracului), hai sifon! (pentru: hai sictir!), mă doare-n cot (după ureche, în călcâie etc.), vai de cozonacul tău, mănânci ciuperci!, dumicatu măsii, Dumnezeu să-l iepure (...să-l ierte), ce spui Franț! (...frate), dați-vă la o paișpe (...la o parte), fii solemn! (...serios), stai un plic (...un pic), n-am în cotor (...încotro), cu tonții (cu toții) etc. Procedeul acesta are o valoare socială, deoarece se bazează pe asociații premeditate.

DESCHIDE, deschid, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la uși, ferestre, capace sau alte părți mobile care închid unele obiecte) A da la o parte, a împinge în lături (pentru a permite accesul în interior). A pășit îndesat pînă la prag, deschizînd ușa. SADOVEANU, P. M. 127. Și-n două laturi templul deschise-a lui portale. EMINESCU, O. I 98. Dar deschideți poarta... turcii mă-nconjor... Vintul suflă rece... rănile mă dor! BOLINTINEANU, O. 33. Oi ruga pe maică-mea Să deschiză fereastra, Să mă uit la dumneata Și să-mi treacă durerea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 83. ◊ Expr. A-i deschide (cuiva) porțile = a-i da (cuiva) acces liber (la ceva). Revoluția culturală a deschis larg porțile școalelor și universităților – altădată accesibile numai claselor exploatatoare – copiilor de muncitori și țărani muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi închise) A da la o parte ușa sau capacul unui obiect (pentru a putea pătrunde undeva). Să deschizi această culă unde cei mai mîndri zac. DAVILA, V. V. 156. A zis fetei să se suie în pod, să-și aleagă de acolo o ladă... dar să n-o deschidă pîn-acasă. CREANGĂ, P. 289. ◊ (Poetic) De cînd codrul, dragul codru, troienindu-și frunza toată, Își deschide-a lui adîncuri, fața lunii să le bată, Tristă-i firea. EMINESCU, O. I 83. ◊ Absol. Cînd deschise, auzi și glasul lui Gheorghiță, amestecat cu al argatului. SADOVEANU, B. 103. Deschideți iute, zise Ivan tropăind și frecîndu-și mînile. CREANGĂ, P. 309. Deschide-mi să ieu traista din cui! ALECSANDRI, T. I 325. ◊ Expr. A-și deschide urechile = a asculta cu mare atenție. A deschide (cuiva) capul (sau mintea) v. cap. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, confidențe, a spune tot ce ai pe suflet. Sînt bărbat și nu mi-e ușor lucru să-mi deschid inima. DAVIDOGLU, M. 58. Măgură își deschidea tot mai larg inima către oamenii aceia simpli. CAMILAR, N. I 32. Prințule, zise domnul abate, deschizîndu-și tot sufletul și tot zîmbetul, cătră tovarășul său. SADOVEANU, Z. C. 51. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva pofta de mîncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mîncare. ♦ (De obicei determinat prin «cu cheia») A descuia. (Refl. pas.) Fiule, în toate casele ce se deschid cu aceste chei, să intri. ISPIRESCU, L. 112. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși; urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «spre») A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre... Din salon se deschid uși... spre terasă. CAMIL PETRESCU, B. 91. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strîns. a) (Cu privire la gură) A îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mînca sau a vorbi. Deschise gura să vorbească, apoi se răzgîndi și tăcu. DUMITRIU, N. 148. ◊ Expr. A deschide gura = a vorbi. Boierul cum deschide gura iese minciuna. REBREANU, R. II 92. Nu cumva să deschizi gura cît îi fi la masă. ALECSANDRI, T. 755. A deschide cuiva gura = a face pe cineva să vorbească, a-l sili să spună ceea ce de bunăvoie nu spune. b) (Cu privire la ochi) A ridica pleoapele descoperind ochiul; p. ext. a se deștepta din somn. Cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarășii mei care au ținut drumul cel bun erau departe și nu-i mai puteam ajunge. VLAHUȚĂ, O. AL. I 7. Avea în frunte numai un ochi mare cît o sită, și cînd îl deschidea, nu vedea nemica. CREANGĂ, P. 243. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A deschide ochii = a se naște, a vedea lumina zilei; fig. a intra în lume. Ești tînăr; ai deschis ochii încoace, după Cuza. GALACTION, O. I 64. A deschide (refl. a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. Dar astăzi rupt e vălul și ochii s-au deschis. MACEDONSKI, O. II 203. A (sau a-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. Acuma bine că ți-ai deschis și dumneata în sfîrșit ochii ca să vezi cine sînt. CARAGIALE, O. I 63. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. Căscară toți gura; deschiseră ochi mari, rădicară din umeri și începură să cam surîză. CARAGIALE, O. III 145. c) (Cu privire la mînă) A desface degetele strînse pumn; fig. a fi darnic, milostiv. d) (Cu privire la brațe) A întinde în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. Mi-au deschis brațele și m-au primit frățește la revista «Viața Romînească». GALACTION, O. I 31. ♦ (Cu privire la aripi) A desface pentru zbor. Deschide-ți aripile și sai la pămînt. ALECSANDRI, T. I 113. 3. Tranz. (Cu diverse determinări, sensul reieșind din acestea) a) (Cu privire la plicuri, p. ext. la scrisori) A desface, a dezlipi, a despături (pentru a lua cunoștință de conținut). b) (Cu privire la cărți sau caiete) A întoarce coperta, împreună cu una sau mai multe file (pentru a scrie sau a lua cunoștință de textul scris); a desface la o anumită pagină. Domițian nu deschise nici caietul, nu luă nici floarea: nu le văzuse. BASSARABESCU, V. 20. c) (Cu privire la o rană, o cavitate a corpului etc.) A tăia, a face o incizie. Chirurgul deschide abdomenul. 4. Refl. (Despre pămînt sau formațiuni ale pămîntului; prin analogie, despre valuri) A se despica, a se crăpa. Unde se deschidea talazurile... acolo țîșt! și dînsa. ISPIRESCU, L. 34. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. Se deschide în tavan, deasupra capului, o gaură mică de pod. BOGZA, Ț. 62. ♦ (Despre răni) A începe să sîngereze sau să supureze. (Fig.) O rană purulentă... se deschide la soare. C. PETRESCU, Î. II 159. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele, a se transforma din boboc în floare. 5. Tranz. (Cu privire la drumuri, șosele, cărări) A săpa, a tăia, a croi. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul își deschide un drum. BOGZA, C. O. 66. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici. DELAVRANCEA, A. 18. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. ◊ Fig. Răsturnarea dictaturii burghezo-moșierești a deschis drumul transformărilor revoluționare în Romînia. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 93. ◊ Expr. (De obicei peiorativ) A deschide cuiva carieră = a înlesni cuiva să-și facă o situație profesională bună. Iar cărările vieții fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecție de fuste, Dedicînd broșuri la dame a căror bărbați ei speră C-ajungînd cîndva miniștri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. ♦ Refl. (Despre drumuri, locuri, peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura înaintea ochilor. La capătul străzii Buzești se deschide deodată «piața Victoriei», la care n-are vreme moș Gheorghe să ia seama. SP. POPESCU, M. G. 54. Ajunseră la un loc unde se deschidea trei drumuri. ISPIRESCU, L. 274. 6. Tranz. A porni o acțiune, a face începutul, a începe. A deschide o ședință. A deschide o adunare. ▭ Am deschis o subscriere și o loterie în ajutorul sărăcimii. ALECSANDRI, T. 1311. I-au deschis proces. id. ib. 1449. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. Cînd musafirul l-a văzut pe Abu-Hasan încălzit bine, i-a deschis vorba despre dragoste. CARAGIALE, O. III 80. A deschide (cuiva) un credit v. credit. A deschide focul v. foc. ♦ (Mine) A îndepărta straturile sterile situate deasupra unui zăcămînt, în vederea exploatării acestuia. ♦ (Întrebuințat și absolut) A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ (Sport) A trece mingea unui coechipier ca să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. (Cu privire la instituții sau întreprinderi) A înființa, a organiza, a face să ia naștere. Această mișcare, cu rezultate atît de imense, a avut începuturi modeste. George Lazăr... deschizînd o școală în care, întîia oară, se predau cursurile în romînește, le marchează mai cu seamă. MACEDONSKI, O. IV 115. Mi-aduc aminte din copilărie, cînd dascălul Vaillant, venit de curînd în țară, cam pe la anul 1831, deschisese o clasă de limba franceză. GHICA, S. A. 122. 8. Refl. (Despre culori sau lucruri colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. I s-a deschis părul. ♦ Tranz. A da unei persoane sau unui lucru o înfățișare luminoasă, prietenoasă. Fruntea liberă, părul întors, prins cu un singur ac de fildeș, îi deschideau fața. C. PETRESCU, S. 163. 9. Tranz. (Numai în expr.) A deschide o paranteză = a pune primul din cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 10. Refl.; (Fon.; despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. – Forme gramaticale: perf. s. deschisei, part. deschis. – Prez. ind. și: (regional) deschiz (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80). – Variantă: (regional) deșchide (KOGĂLNICEANU, S. 87) vb. III.

DEȘTEPT, -EAPTĂ, deștepți, -te, adj. 1. (Despre oameni, p. ext. despre minte, spirit etc.; în opoziție cu prost) Care înțelege, care prinde repede cu mintea ceea ce este esențial; ager la minte, inteligent, isteț. Traian ăsta e deștept foc... suspină filozoful. SADOVEANU, P. M. 19. La toată lumea plăcea, fiindcă era om deștept și blînd. CARAGIALE, P. 72. Era deștept băiatul, iscusit și numai spirt. ISPIRESCU, L. 192. Mintea-i este peste fire de deșteaptă și de înaltă. ȘEZ. I 103. ♦ Care exprimă inteligență. Cînele înțelegea că e vorba de el. Se oprise, negru și cu lustru ca păcura, și privea la stăpîni cu doi ochi așa de deștepți, parcă numai glasul îi lipsea. SADOVEANU, O. IV 17. ♦ (Uneori cu o nuanță peiorativă) Șiret, viclean, iscusit, rafinat. Eu sînt deștept, pe cîtă vreme el e un pîrlit. PREDA, Î. 110. Între aceste personaje sînt și oameni deștepți, ca Tipătescu. IBRĂILEANU, SP. CR. 232. 2. (În opoziție cu adormit) Trezit din somn, treaz. Se căzni să stea deștept toate nopțile pînă în zori. VISSARION, B. 12. N-aș putea spune tocmai hotărît dacă, în timp de vro două ceasuri lungi, am stat deștept și am visat, sau dacă am dormit și am cugetat. HOGAȘ, M. N. 13. Un lucru numai te-aș ruga: mîine dimineață, cînd ăi pleca, dacă n-oi fi eu deștept, să lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, P. 130. 3. Fig. Trezit din letargie, dintr-o stare de amețeală; activ, viu. Treceau bărbați, treceau femei Și uruiau trăsuri pe stradă, Soldați treceau făcînd paradă – Și-atunci deștept privi la ei Și-și duse pumnii strîns pe tîmple: «Trei, doamne, și toți trei!». COȘBUC, P. I 102. Simțirile [vînătorului]... sînt în veci deștepte. ODOBESCU, S. III 17.

DETALIU, detalii, s. n. Parte dintr-un întreg; amănunt. Se vede cît de colo că-și revine din oră în oră din zdruncinătura aceea a minții, își aduce aminte tot mai bine de tot mai multe detalii. DUMITRIU, B. F. 151. Intrînd în detalii, el [Odobescu] recomandă Academiei să nu fie riguroasă în alegerea cuvintelor romînești și în etimologism. IBRĂILEANU, SP. CR. 211. ◊ Loc. adv. În detaliu = în fiecare amănunt luat aparte. [Casa] e zidită pe la mijlocul veacului trecut și înfățișează, în detaliu și în total, vîrsta ei venerabilă. GALACTION, O. I 493. ◊ Expr. (A vinde) în detaliu = (a vinde) în cantități mici, cu bucata, cu amănuntul. ♦ (Uneori peiorativ) Lucru mărunt, lipsit de importanță, secundar (față de altul mai important). Expunere încărcată de detalii. ▭ Unele clipe răzlețe, unele gesturi, unele detalii de nimic, îmi reveneau acum. GALACTION, O. I 106. ♦ Parte a unei lucrări literare sau a unei opere de artă, care, deși cuprinsă în ansamblul operei, poate fi privită și izolat. Detaliile ornamentale ale unei construcții de stil.

DICHISI, dichisesc, vb. IV. Refl. 1. A se găti frumos și curat, a se îmbrăca cu îngrijire, cu gust, a se ferchezui; (cu sens peiorativ) a se găti prea mult, cu exagerare. Mai perie-te și tu, mai dichisește-te cumva. GALAN, Z. R. 104. Dacă ne mai dichisim mult, ne apucă 12. SEBASTIAN, T. 44. ♦ Tranz. A potrivi un lucru cu migală ca să fie așa cum trebuie, a-i adăuga ce-i lipsește ca să se facă bun, frumos, gustos; a aranja. O vie de vreo trei pogoane da în anii călduroși două-trei butoaie de vin, pe care cocoana Zinca se pricepea să-l dichisească, pînă scotea din el lucru bun. V. ROM. septembrie 1953, 11. Dintr-o smucitură a descusut talia [rochiei]: Hai s-o mai dichisim pînă vin musafirii. CAMIL PETRESCU, T. I 451. 2. A se echipa, a se pregăti cu cele necesare. Asemenea și cel mijlociu, după ce se dichisi și el cum știu mai bine, plecă și el spre apus. ISPIRESCU, L. 33.

DICHISIT, -Ă, dichisiți, -te, adj. (Uneori cu nuanță ușor peiorativă) Gătit frumos, aranjat cu gust, împodobit. Cînd îl vedea îmbrăcat cu îngrijire și dichisit... se încredința numaidecît că cuconul Ioniță e un mare berbant. HOGAȘ, DR. II 91. Săptămîna trecută l-am văzut la teatru, dichisit, pomădat. VLAHUȚĂ, O. A. 448. Făcu altul mai frumos și mai dichisit. ISPIRESCU, U. 89. ◊ (Metaforic) Dacă [operele mele] n-au avut noroc să fie destul de frumoase, încai să s-arate curate și dichisite. CARAGIALE, O. VII 285.

DILETANT, -Ă, diletanți, -te, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu o ramură a artei, a științei sau a tehnicii numai din plăcere, fără a fi profesionist sau specialist; amator; (peiorativ) persoană superficială care nu adîncește problemele specialității sale sau care nu are pregătirea științifică necesară pentru a le adînci. Operă de diletant. ▭ Nu vorbești ca un om de știință, vorbești ca un diletant. BARANGA, I. 197. Nu e nici cîntăreț, nici pictor, nici poet... E un diletant, mediocritate. CAMIL PETRESCU, T. I 95. Avem diletanți ce se cred și se zic artiști și care nu au cea mai slabă idee de artă. ALECSANDRI, S. 4. ◊ (Adjectival) Pianistul diletant se întrerupse iritat, cu mîinile sprijinite pe coapse, cu coatele în afară. CAMIL PETRESCU, N. 105.

DILETANTISM s. n. Faptul de a se ocupa cu o ramură a artei, a științei sau a tehnicii numai din plăcere, fără a avea o pregătire specială. Gelu era... înnebunit de această reușită pe dos a diletantismului său politic. CAMIL PETRESCU, N. 153. ♦ (Peiorativ) Lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însușiri necesare într-un domeniu oarecare de activitate; superficialitate. Trebuie luptat cu toată hotărîrea împotriva manifestărilor de diletantism și incompetență în materie de critică literară. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 1/3.

DIMINUTIV ~e n. Cuvânt, format de obicei printr-un sufix, care exprimă ideea de mai mic, însoțită uneori de o nuanță afectivă sau peiorativă. /<fr. diminutif

DIMINUTIV, -Ă adj. 1. (Rar) Care micșorează, scade. 2. Derivat cu ajutorul unui sufix diminutival. // s.n. 1. Cuvînt (de obicei derivat printr-un sufix) care exprimă în general o micșorare a sensului noțiunii exprimate de cuvîntul de bază, adăugîndu-i uneori o nuanță afectivă sau peiorativă. 2. Scurtare familiară a unui nume de persoană; nume de persoană format cu un sufix diminutival. [Cf. fr. diminutif, lat. deminutivus].

din spate liceu, din față muzeu expr. pe jumătate admirativă și pe jumătate peiorativă, expresia este folosită pentru descrierea unei femei care se apropie de senectute, dar care are un trup bine conservat și, privită din spate, pare mai tânără decât este în realitate.

DIPLOMAT², -Ă, diplomați, -te, adj. Care are calități proprii unui diplomat³, care știe să profite de împrejurări și relații pentru a-și ajunge scopurile. ♦ (Uneori cu o nuanță peiorativă) Dibaci, șiret, viclean, șmecher. Donici, cuib de-nțelepciune... Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? EMINESCU, O. I 31.

DIPLOMAȚIE s. f. 1. Activitate, îndeplinită de organele statului și de reprezentanții și agenții săi peste graniță, care asigură realizarea sarcinilor politicii externe a statului. 2. (Uneori cu sens peiorativ) Conduită abilă, pricepere, dibăcie, rutină de diplomat. De acest inel central va trebui să înnoade o mulțime de fire convergente, o diplomație întreagă și plină de nuanțe. GALACTION, O. I 396. Am niște rochii pentru Sabina... – Va fi nevoie de puțină diplomație ca să le accepte. C. PETRESCU, C. V. 227. [Trahanache:] Trebuie să ai și puțintică diplomație! CARAGIALE, O. I 111. 3. Carieră, profesiune de diplomat; corp diplomatic. Distins cum era, ar fi intrat și în diplomație. M. I. CARAGIALE, C. 116.

DISONÁNȚĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (MUZ.) Lipsă de consonanță; relație între două sau mai multe sunete de înălțimi diferite, care, auzite simultan, produc o senzație de încordare, de instabilitate. ♦ P. gener. Ceea ce sună neplăcut, nearmonios, strident. 2. (ARTE PL.) Raport cromatic nesupus armoniei clasice, fără a avea accepția peiorativă din muzică. 3. (PSIH.) D. cognitivă = stare tensionată a subiectului (individului) generată de coexistența unor elemente de cunoaștere contradictorii privitoare la același subiect sau de dezacordul între atitudine și realitate. D. c. presupune un efort din partea individului pentru realizarea echilibrului cognitiv necesar.

DISPREȚUITOR adj. 1. batjocoritor. (Ton ~.) 2. v. peiorativ.

DOCTORAȘ, doctorași, s. m. Diminutiv al lui doctor; medic tînăr, (uneori peiorativ) medic lipsit de valoare. Coboară, rîzînd stînjenit, doctorașul. SADOVEANU, P. M. 213. – Variantă: (popular) doftoraș (CARAGIALE, O. II 91) s. m.

DÓGMĂ (< fr., lat.; gr. dogma „opinie, hotărâre”) s. f. 1. Sensul inițial: „ceea ce este bun”. 2. Termen specializat folosit de autorii clasici pentru a desemna învățăturile propuse de diferite școli filozofice sau decretele autorităților publice. 3. (În sens religios) În perioada patristică, învățătura creștină în opoziție cu învățăturile filozofilor. În accepțiunea actuală creștină reprezintă adevărul religios stabilit de Biserică pe temeiul revelațiunii divine, exprimând „regula fidei” sau „quae creditur”, conținutul obiectiv, normativ și unitar al mărturisirii de credință. 4. (În sens filozofic) Teorie admisă de o anumită școală filozofică (ex. d. școlii stoice). ♦ P. ext. (În sens peiorativ) Teză acceptată în mod necritic, neargumentată și neverificată de experiență.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

DRĂCIE, drăcii, s. f. 1. Faptă rea, blestemăție. Și cîte alte drăcii nu scornise, pe vremuri, sergentul Pasăre. CAMILAR, N. I 376. [Dracul] căută o babă, auzind că ele Îl întrec pe dînsul la drăcii și rele. PANN, P. V. I 53. Cînd a auzit împăratul pățeniile lui Tei-Legănat și drăciile lui Strîmbă-Lemne și ale lui Sfarmă-Piatră, se încruci. ȘEZ. II 208. ◊ Expr. Ei, drăcie! sau ei, drăcia dracului! exclamație de surpriză și nemulțumire. Ei, drăcia dracului, ce te strîmbi așa? CAMIL PETRESCU, U. N. 53. ♦ (Fără sens peiorativ) Ștrengărie, poznă. Poate mă crezi tot capul drăciilor. C. PETRESCU, C. V. 360. 2. Minunăție, ciudățenie, drăcărie (1). Apoi uite, dragule, că ai scos producție frumoasă și fără drăcia asta a ta: mineritul nu-i fabrică să-ntorci din manivelă. DAVIDOGLU, M. 42. Morile din Grozăvești pe care le puneau în mișcare... drăcii nemțești cu aburi, nu lucrau în zilele acelea. PAS, L. I 70. Ia cetește drăcia asta. CAMIL PETRESCU, U. N. 59. 3. (În basme și superstiții) Vrăjitorie, farmec. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aci. ISPIRESCU, L. 53. Eu sînt mama Anghelușa Care știu discîntici mii... Și drăcii chiar peste fire. ALECSANDRI, T. I 103.

DREGĂTOR, dregători, s. m. (Învechit) Demnitar, înalt slujbaș, conducător al unui serviciu public, funcționar. După ce s-au dezmeticit oștenii și au întărit iarăși străjile, s-au putut veseli cu vin și danțuri și dregătorii măriei-sale. SADOVEANU, D. P. 12. Veșmintele sale-l arătau că este unul din nalții dregători ai bisericii bizantine. ODOBESCU, S. A. 136. ◊ (Azi cu sens ironic sau peiorativ) O, îi recunoștea pe toți: și acesta și acela și ceilalți... Toți dregători puternici, proprietari de latifundii, politiciani și diplomați! GALACTION, O. I 312. – Variantă: (regional) diregător (RETEGANUL, P. II 22) s. m.

DRESA¹, dresez, vb. I. Tranz. A învăța, a instrui, a deprinde un animal domestic sau sălbatic să facă, la poruncă, anumite mișcări. [Copilul] era acum un soi de rebel, care ținea piept copiilor din vecini... fumînd capete de țigări și dresîndu-l pe Modest [cîinele] să execute o sumă de acrobații de circ. C. PETRESCU, Î. I 65. Un cîine englezesc al unui ofițer, cîine dresat la circ să servească pe stăpîn ca fecior în casă, face sluj ținînd două ghete-n gură. CARAGIALE, O. II 153. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ; complementul este omul) A deprinde pe cineva să se comporte într-un anumit fel stabilit de mai înainte.

DRESAT, -Ă, dresați, -te, adj. (Despre animale) Deprins, învățat să facă anumite mișcări la poruncă. Sosise cea mai potrivită vreme a rațelor la smîrcuri și a potîrnichilor la ierburi, cu proba celor din urmă cîni și șoimi dresați. SADOVEANU, Z. C. 274. ♦ Fig. (Cu sens peiorativ, despre oameni, mai ales despre copii) Deprins să se comporte într-un anumit fel stabilit de mai înainte.

dughenar s. m. (com.; peiorativ, des folosit după dec. 1989) Posesor al unei dughene ◊ „Ne oprim la o dugheană și îi cerem [...] dughenarului o bere, o coca, un pepsi, un blecola, un brifcor, o zmeurată, o limonadă [...] Dacă se poate, de la gheață. De obicei nu se poate.” Ceaușescul VI 91 p. 8 (din dugheană + -ar; D. Urițescu CV 4950; A. Stoichițoiu în Hyperion III/94 p. 176)

dughenist ♦ 1. s. m. (com.; peiorativ, des folosit după decembrie 1989) Posesor al unei dughene ◊ „Dugheniștii abuzivi distrug parcurile cu substanțe chimice.” R.l. 20 IX 93 p. 14. ♦ 2. adj. De dugheană ◊ „Câteva edituri particulare, nu neapărat dugheniste [...]” Tin.lib. 467/91 p. 5 (din dugheană + -ist; R. Zafiu în Luc. 9 XII 92 p. 4)

dughenizare s. f. (com.; peiorativ) Înmulțirea dughenelor ◊ „[...] dughenizarea [...] s-a dezvoltat în eflorescență precum mucegaiul prin generație spontanee [...]” R.l. 5 XI 92 p. 3. ◊ „Mai multe cauze au determinat ceea ce unii au numit «dughenizarea» orașului.” Curierul rom. III 93 p. 13; v. și privatizare (1991) (din dugheană + -izare; R. Zafiu în Luc. 9 XII 92 p. 5)

ECONOM¹, -OAMĂ, economi, -oame, adj. (Despre oameni) Care face economii, cumpănit în cheltuieli, strîngător, păstrător, cumpătat, nerisipitor. Amîndoi, harnici și economi, munceau și puneau și cîte ceva deoparte. BUJOR, S. 36. Cu cît egumenul este econom, cu atîta frate-seu e risipitor. NEGRUZZI, S. I 313. ♦ (Peiorativ) Zgîrcit, cărpănos, avar. Văzînd că musafirul nu mai pleacă, și cum gazda sa era și cam econoamă, se vorbeau mereu între dinșii (om și nevastă) cam ce să facă să scape de musafir. ȘEZ. VII 89.

EIUSDEM FARINAE (FURFURIS) (lat.) din aceeași făină (din aceleași tărâțe) – Expresie peiorativă: oameni de aceeași teapă.

ELECTOR, -OARE, electori, -oare, s. m. și f. 1. (În alegerile bazate pe vot indirect) Persoană care are mandat din partea unui grup de oameni să aleagă prin vot pe cineva într-o adunare a unei colectivități mai mari sau în conducerea unei astfel de colectivități. ♦ (În Germania feudală) Principe sau arhiepiscop care făcea parte din colegiul care alegea pe împărat. Dintre cei șapte electori din secolul al XIV-lea, trei aparțineau bisericii. ◊ (Adjectival) Principe elector. 2. (Peiorativ) Persoană care, în regimul burghezo-moșieresc, izbutea, prin diferite mijloace, să obțină (într-o circumscripție electorală) un mare număr de voturi pentru partidul sau mișcarea sa proprie.

ETIMOLOGIE s. f. (cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia < etymos „adevărat”, „real” + logos „cuvânt”, „știință”): 1. origine a unui cuvânt (v. și origine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și cu evoluția formală și semantică a cuvintelor. Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar ea s-a constituit ca știință abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare folosită în e. este metoda istorică; alături de aceasta este folosită și metoda structuralistă care are în vedere: structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a științei limbii, face apel direct sau indirect la ea. E. comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit de complicat. Problemele ei au stat în atenția multor lingviști din țara noastră, o contribuție însemnată în acest sens aducând B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram etc. ◊ ~ internă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). ◊ ~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi (neologismele). ◊ ~ populară (atracție paronimică): modificare a formei unui cuvânt (de obicei recent intrat în limbă) sub influența altui cuvânt mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care s-ar putea crede că derivă. Astfel: funicular a fost modificat sub influența lui furnică și a devenit furnicular; lingoare a fost modificat sub influența lui lung și a devenit lungoare (fiind vorba de o „boală lungă”) etc. (v. și atracție). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Förstemann prin termenul de Volksetimologie. A fost discutată de mai mulți lingviști români și străini. În lingvistica românească, cel care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa „Probleme de etimologie”, București, 1968, pp. 205-275, este Theodor Hristea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viața oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social și explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcționează în limbă în momentul interpretării lor). Prin e. populară vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare sau cu forme neobișnuite, în general puțin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociație etimologică. Un rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală (uneori și cea semantică) dintre cuvântul care este supus e. populare (elementul indus) și cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care o face vorbitorul în legătură cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atât în limba română, cât și în alte limbi. Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. după originea termenilor care vin în contact (cel indus și cel inductor): a) e. populare în care termenii sunt de origini complet diferite (mult mai numeroase decât cele în care termenii se înrudesc): rom. razie (< it. razzia) a devenit în vorbirea țăranilor rază (< lat. pop. radia); fr. hebdomadaire „săptămânal” (< lat. hebdomadarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lipsiți de cultură din Franța în hebdromadaire, sub influența lui dromadaire „cămilă cu o cocoașă” (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. féminin, lat. femininus) se pronunță aproape general femenin, prin atracția cuvântului femeie (< lat. familia) etc.; b) e. populare în care termenii sunt înrudiți genealogic (mai rare decât primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor simpli Bunăparte, sub influența adjectivului bună (< lat. bonus, -a, -um); rom. contravenient (< fr. contrevenant, germ. Kontravenient) devine contravenit, formă latinizată sub influența lui veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. coxalgie) s-a transformat în copsalgie, sub influența substantivului coapsă (< lat. coxa); rom. incubație (< fr. incubation) devine incuibație sau încuibație prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) și verbele încuiba (< în- + cuib + -a) și cuibări (< cuibar + suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia după substantivul portocală (< ngr. portokáli); prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrâurirea lui prins (< a prinde < lat. prehendere); responsabil (< fr. responsable) este modificat la răspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influența substantivului stradă (< ngr. stráta, it. strada) etc. 2. după relațiile de ordin formal și semantic care există între elementul indus și cel inductor: a) e. populare în care termenii sunt asemănători din punct de vedere formal și semantic (aparțin aceleiași sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sunt cele mai numeroase: policlinică este pronunțat boliclinică prin asociere cu termenul boli; poțiune (calmantă) e pronunțat porțiune, sub influența lui porție; dactilografă e pronunțat fie actilografă, sub influența substantivului acte, fie dictalografă, sub influența substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influența verbului osteni; arogant a fost pronunțat aerogant, după locuțiunea a-și da aere; basculantă e rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania, Crișana și Banat) treaptă e înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor și faptului că treptele sunt „drepte” etc.; b) e. populare în care cei doi termeni sunt numai în raporturi de natură formală (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bormașină e pronunțat boiermașină, sub influența lui boier; apă chiară („apă clară”), cu chiară din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori („pommes des Maures”) „pătlăgele roșii”, s-a transformat în franceză în pommes d’amour, sub influența lui amour; germ. Packwagen (< Pack „pachet” + Wagen „vagon”) a devenit în limba română patvagon, sub influența lui pat. 3. după felul în care se exercită acțiunea fenomenului asupra cuvintelor există patru tipuri fundamentale de e. populară: care atinge numai forma cuvântului, care atinge numai sensul cuvântului, care atinge și forma, și sensul cuvântului, care nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului (latentă). a) E. populară care atinge forma cuvântului este cea mai frecventă. Este modificată parțial structura fonetică a cuvântului supus etimologiei (a elementului indus), în partea inițială sau finală: Dimitrov este pronunțat Dumitrov, sub influența lui Dumitru; Fortuna este pronunțat Furtuna, sub influența lui furtună; acoladă e pronunțat arcoladă sub influența lui arc; cooperativă devine comparativă sub influența lui a cumpăra; ferestrău > fierăstrău sub influența lui fier; fricție > frecție sub influența lui a freca; lăcaș și lăcui > locaș și locui sub influența lui loc; pârlog > pirlog sub influența lui pir; somieră > somnieră sub influența lui somn; busculadă > brusculadă sub influența lui a brusca; remunerație > renumerație sub influența lui a număra; pârău (părău) > pârâu sub influența lui râu; primar > primare sub influența lui mare; filigran > filigram sub influența lui gram; funebru > funegru sub influența lui negru; escortă > iscurtă sub influența lui scurt; lăstun > lăsturn sub influența lui turn; tramcar > tramcal sub influența lui cal; trandafil > trandafir sub influența lui fir etc. Este substituit uneori cuvântul supus e. populare (element indus) prin cuvântul care provoacă e. populară (element inductor), ajungându-se la omonimie: *urgior („furuncul al pleoapelor”) a devenit urcior, *som (pește) > somn, sfară („fum”) > sfoară (în „a da sfoară-n țară”), caritate > calitate (în „soră de calitate”), campanie > companie (în „pat de companie”), corvetă („navă de război”) > covertă („punte superioară la un vas maritim”), deportat > depărtat, facțiune > fracțiune (în „fracțiune politică”), nefroză (boală de rinichi) > nevroză (boală de nervi), prenume > pronume; țigaie > țigară (în „lână țigară”), Königgrätz > Câne-creț, Barba-rossa > barbă-roasă etc. b) E. populară care atinge sensul cuvântului (schimbă sensul originar, restrânge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este mai puțin frecventă decât cea care atinge forma cuvântului: babalâc („moșneag venerabil”), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea un cuvânt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prânz”) este asociat de unii vorbitori cu verbul a sta și de aici noul sens restrâns de „repaus la pat, după masa principală”; a căpia (cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie” s-a folosit ulterior și cu referire la oameni, sub influența lui cap (cu sensul de „a se sminti”, „a înnebuni”); mutual cu sensul de „pe ascuns”, legându-l de muțește; vindicativ („răzbunător”), cu sensul de „vindecător”, fiind asociat cu a vindeca (în „medicamente vindicative”); temerar („îndrăzneț”), cu sensul de „fricos”, „temător”, fiind simțit ca un derivat al lui a se teme etc. c) E. populară care atinge forma și sensul cuvântului (mai mult forma și mai puțin sensul, mai mult sensul și mai puțin forma, ambele deopotrivă) este mai rar întâlnită: epilepsie e pronunțat pedepsie, sub influența lui pedeapsă și a lui pedepsi; a făreca („a potcovi”) > a fereca sau a fiereca („a încătușa”), sub influența lui fier; stomatologie > stomacologie sub influența lui stomac; expoziție > dispoziție; cârdășie („tovărășie”) > cărdășie („clică”), sub influența lui cârd și a locuțiunii verbale a-și băga în cârd (cu cineva); intreprind („curajos”) > întreprid („întreprinzător”), sub influența lui a întreprinde; hidos > hâdos, sub influența lui hâd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociație etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului, dar stabilește false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic comun din punct de vedere etimologic: dar (< v. sl.) este încadrat de unii în familia verbului a da (< lat.), datorită asemănării formale și faptului că „darul se dă”; a depila „a îndepărta părul de pe piele” (< fr.) este asociat adesea cu piele (< lat.) și încadrat în familia acestuia; șezlong „scaun lung” (< fr.) este legat de verbul a ședea (< lat.); perie (< v. sl.) și perucă (< fr., it.) sunt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sunt făcute din păr”; patrulă (< germ.) este pus în legătură cu patru (< lat.); pufoaică (< rus.) e legat de puf (< bg.); bancher (< it., fr.) este apropiat de cuvântul bani; a mâna (< lat.) e trecut în familia lui mână (< lat.); a omorî e legat de om, capișon de cap, primă de a primi, cezariană de Caesar etc. Un aspect al e. populare latente este și asocierea stabilită de vorbitori între două omonime (cu aceeași e. sau cu e. diferite): între substantivul mare (< lat. mare, -is) și adjectivul mare (< lat. mas, maris); între substantivul gol din terminologia sportivă (< engl. goal) și adjectivul și substantivul gol „vid” (< v. sl.); între rasol din terminologia culinară (< v. sl.) și rasol (< ras + suf. -ol) din expresia bărbierilor „a da rasol”; între a pili „a bea” (< țig. pilo) și instrumentul pilă (< fr.); între râs (< animalul: < v. sl.) și râs (< a râde), între pană (< fr.) din expresiile „a fi în pană”, „a rămâne în pană” și pană (< lat. pinna); între carte din „carte poștală” (< fr. carte) și carte (lat. charta) etc. Unele e. populare au fost asimilate de limba literară: carte („scrisoare”), fereca, pârâu, pufoaică, sunătoare etc.; altele nu au perspective de generalizare, deși, regional, au răspândire mare: dreaptă (pentru treaptă), filigram (pentru filigran), renumerație (pentru remunerație), somnieră (pentru somieră), țigară în „lână țigară” (pentru țigaie) etc.; altele sunt accidentale: aerogant (arogant), dispoziție (expoziție), luminărică (lumânărică), telegrabnică (telegramă) etc. ◊ ~ latinizantă: explicare fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. Astfel, clește ar proveni din lat. forceps (în realitate provine din v. sl. klĕšta); slujitor ar proveni din lat. servitor (în realitate derivă de la verbul sluji, din v. sl. sluziti + suf. -tor) etc. ◊ ~ multiplă: explicare a originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. Astfel substantivul lampă, cu sensul de „lampă cu ulei” și cu forma lambă provine din neogreacă; cu sensul de „lampă de petrol” și cu forma lampă provine atât din neogreacă, cât și din germană, franceză, rusă și maghiară (cf. ngr. lampa < v. gr. lampas, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lampa). Majoritatea lingviștilor români sunt de părere că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o e. multiplă. Aceasta se explică prin faptul că la constituirea vocabularului neologic al limbii noastre moderne au contribuit mai multe limbi: latina savantă, neogreaca, italiana, germana, rusa și mai ales franceza. Posibilitatea împrumutării multor neologisme din mai multe limbi de cultură – în aceeași epocă istorică sau la distanță în timp și în spațiu – este confirmată de existența variantelor lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată din limba literară. Astfel: aghent (< rus. aghent, germ. Agent) în raport cu agent (< fr. agent, it. agente); haractir (< ngr. haraktir) și haracter (< rus. harakter), în raport cu caracter (< fr. caractère) și caracter (< cf. lat. character, germ. Charakter); monetă (< it. moneta, cf. lat. moneta), în raport cu monedă (< ngr. moneda) etc. O contribuție importantă în domeniul e. multiple a adus-o acad. Al. Graur.

etos (ethos) (< gr. ἦθος, „obicei, datină”) 1. În concepția antichității, proprietate a muzicii de a influența spiritul uman, de a modela caractere. ♦ În Grecia antică, s-a acordat e. o însemnătate cu totul deosebită, atât în plan filosofic cât și în plan pedagogic, dimensiunea etică fiind una dintre condițiile pe care o „muzică bună” trebuie să o îndeplinească într-un sistem social-educativ reclamat de către statul-polis. Totuși, anume laturi și implicații ale e. au fost în chip deosebit (dacă nu chiar contradictoriu) reflectate de scrierile filosofilor și teoreticienilor. Încă de la pitagoreici, e. era considerat ca o proprietate a melodiei* sau, mai exact, a unei ordini muzicale precise. Conform concepției pitagoreicilor, axată pe o ordine numerică omniprezentă, și e. era guvernat de către număr; schimbările stărilor sufletești, condiționate de numita ordine, se întâlnesc în principiul numărului cu structură melodică, ce poate deveni, pe temeiul acestui principiu comun, o oglindă a sufletului. De aici, importanța acordată e. în procesul educației, de aici cerința ca muzicianul să aleagă din mulțimea lumilor posibile de ordini sonore numai acele „combinații” care pot induce spiritul ascultătorului spre sentimente și porniri înălțătoare. Teoria e. a stat cu deosebire în atenția lui Platon, a platonicienilor și neoplatonicienilor (Plotin) ca și stoicilor, care au acceptat latura morală a e. Aristoxenos a stipulat o dublă acțiune psihică a muzicii, prin datele „senzoriale” procurate de auz (v. și psihologie) și prin reflecția filosofică. În contradicție cu eticienii, „formaliștii” (sofiști și epicurianul Filodemos) au negat existența oricărei legături între muzică și e. Problemele e. au stat și în atenția umaniștilor până în momentul apariției, în sec. 18, a esteticii* muzicale [v. și musica reservata (1), afectelor, teoria]. 2. Caracterul unui mod (I, 1) și al muzicii bazate pe acest mod. Logic, chiar dacă nu neapărat istoric, această accepție este anterioară aceleia a e. (1). Principalul atribut al e. unei piese muzicale este modul (gr. ἁρμονία), la care se adaugă ritmul, instr. însoțitoare (kithara*, aulos*) și poziția sunetelor (τόπος τῇς φωνῇς, după Aristide Quintilianus). Doricul era considerat bărbătesc, sobru, stenic, frigidul moale (Platon, Heraclide Ponticul) ori entuziast sau extatic (Aristotel), lidicul tânguitor (Platon). Teoreticienii ev. med. Guido d’Arezzo, Hermannus Contractus, Pseudo-Muris, preluând de la Quintilianus datele teoriei antice despre e., au caracterizat în același fel modurile medievale, fără să bănuiască că modurile omonime nu aveau același centru ca în antic. Chiar dacă Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558, IV, 18) mai credea în caracterul sobru al modului re și în cel dansant al „noului” mod de do, el intuiește caracterul născând al celor două e. ale majorului* și minorului*, ce vor prinde contur în teoria lui Tartini și chiar a lui Rameau. Ideea unui caracter (implicare „culoare”) a tonalităților (2), mult discutată și mai ales aprig combătută, nu este străină de moștenirea antică a e. ♦ Ehurile* biz. nu au rămas, la rându-le, în afara acestei tradiții și poate unele influențe târzii, fiind puse, ca în întreg ev. med., în legătură cu necesitățile de expresie ale muzicii culte. Străine de noțiunea de major sau minor, ehurile au caractere precise, conforme cu anumite cântări, caractere completate – în spiritul teoriei antice – și de modificările de „mișcare” ale „tactului” (stilului*): irmologic, stihiraric și papadic. O complicată structură a finalelor* și a sunetelor interioare de referință, a treptelor* mobile, au îndepărtat totuși ehurile de e. originar, mai ales sub influența muzicii orient. „Ifosul”, devenit termen peiorativ în optica tradiționaliștilor sau, dimpotrivă, a celor ce doreau progresul țintind tocmai eliminarea orientalismelor, provine indubitabil din e.: „Dacă nu cântă cineva cântece cu amestecături de pestrefuri*, nu era primit ca dascăl la biserică; iar de cânta cineva melodii turcești, fără să știe ceva bisericește, acela, dacă era grec, era primit și recomandat ca dascăl desăvârșit, cu ifos turcesc de Țarigrad; iar românul, de ar fi avut meșteșugul și iscusința lui Orfeu și glasul lui Cucuzel, îndată i se zicea, că nu e bun de nimic, că cânta Vlahica și că nu are profora de Țarigrad” (Macarie, din prefața la Irmologhion, 1823). 3. În sensul consacrat de etnologie, specificul etico-estetic al muzicii folclorice*, al unui popor. Totalitatea trăsăturilor folc. [privind genurile (I, 3)], structura melodico-ritmică, raporturile melodiei cu versul, integrarea muzicii în fenomenele sincretice* etc., se determină nu o dată prin apelul la teoria antică a e. (2). P ext.: dominanta etic-estetică, suprastilistică a unei muzici culte, de obicei de orientare națională.

EVA (în „Vechiul Testament”), nume dat primei femei în virtutea menirii ei de a fi „mamă a tuturor celor vii”; soția lui Adam, creată de Dumnezeu din coasta acestuia. Ispitită de șarpe (diavol), E., și, la îndemnul ei, Adam încalcă porunca divină, mâncând din pomul cunoașterii binelui și a răului (păcatul originar), ambii fiind alungați din Rai. Cu Adam a avut trei fii (Cain, Abel și Seth) și mai multe fiice. ◊ Expr. Fiică a Evei = femeie; în sens peiorativ, femeie frivolă.

FĂCUT², -Ă, făcuți, -te, adj. 1. (Peiorativ, despre băuturi) Falsificat, dres. De vinul făcut te doare capul. 2. (În superstiții, în expr.) Lucru făcut sau boscoană făcută = farmec, vrajă. Parcă-i (un) lucru făcut = parcă-i făcătură, lucru vrăjit. Pare că era un lucru făcut: Acel cineva care lua merele își bătea joc și de împăratul și de toți paznicii lui. ISPIRESCU, L. 73. 3. (Familiar) Beat, afumat, cherchelit.

fălì v. 1. (în sens bun), a se lăuda; 2. (în sens peiorativ), a face paradă cu. [V. fală].

FĂTOI s. n. (Familiar, rar) Augmentativ (cu nuanță peiorativă) al lui fată; fată robustă, voinică, care seamănă mai mult a bărbat. Parcă nu-mi vine a crede că-i ea..; Dintr-atîtica s-o făcut coșcoge fătoi! ALECSANDRI, T. I 43.

FEMEIUȘCĂ, femeiuști, s. f. 1. Diminutiv (uneori cu nuanță peiorativă) al lui femeie. Raveica, dintr-o femeiușcă ajunse în cîțiva ani groasă cît malul. CAMILAR, N. I 331. Cireșica, a treia nevastă, era o femeiușcă durdulie, mai tînără decît cele trei fete ale lui măritate. BART, E. 265. 2. Animal de sex femeiesc; femelă. Femeiuștile și-au ales sălaș și au făcut cuib aici în munte. SADOVEANU, V. F. 18.

fesenar, -ă s. m. f., adj. (pol.; peiorativ) Fesenist ◊ „Mașina de vot fesenară” Viitorul 112/90 p. 1. ◊ „Fesenari și parveniți” Caț. 25/91 p. 4. ◊ „Fandacsiile fesenarului sucevean” Viitorul 178/91 p. 1 (din fesene + -ar; R. Zafiu în Luc. 20/93 p. 4, Urițescu CV 62)

fesenire s. f. (pol.; peiorativ) Aplicare în viața socială a principiilor F.S. N. ◊ „De aceea, ei «stau agățați» de fabrici, unde vor accepta orice salariu și orice diversiune sindicală, iar munca le va fi – cuvântul circulă deja – o fesenire continuă.” Cotid. 26 VI 91 p. 1 (din fesene; Urițescu CV 62)

feseniza vb. I (pol.; peiorativ) ♦ 1. A se purta conform obiceiurilor F.S. N. ◊ „«Libertatea» fesenizează și prin faptul că nu spune persoanelor pe nume.” Mesager 612 IV 90 p. 2. ♦ 2. A impune principiile FSN ◊ „Au fesenizat cu înverșunare.” Dr. 205/90 p. 1. ♦ 3. vb. refl. A adopta principiile FSN ◊ „Și sfaturi, multe sfaturi [...] S-au cam fesenizat.” Ultima soluție VI 91 p. 5. ◊ „Și noi ce facem, măi? [...] Ne fesenizăm după lampa lui Ilici?” Fraierul român VII 91 p. 10 (din fesene + -iza; Urițescu CV 60)

FINEȚE, (3, rar) finețuri, s. f. 1. Delicatețe. E un om de o mare finețe. 2. Raportul dintre lungimea unui fir și greutatea lui; p. ext. calitate superioară. Erau expuse țesături de o finețe rară. 3. Subtilitate, ingeniozitate. Eminescu a știut să scoată dintr-un cîmp așa de îngust frumusețe nepieritoare de formă, finețe de sentimente scînteietoare. IONESCU-RION, C. 104. ◊ (La pl., cu nuanță peiorativă) Nicolaie Golescu deprinsese, încă de pe cînd era colonel aghiotant al lui Alexandru Ghica Voievod, finețurile curteanului și abilitățile camarilei. CAMIL PETRESCU, O. I 308. – Variantă: fineță (IBRĂILEANU, S. 153, ODOBESCU, S. III 50) s. f.

FIRMULIȚĂ, firmulițe, s. f. Diminutiv (uneori cu sens peiorativ) al lui firmă. În toată această paragină, din loc în loc mai rămăseseră firmulițe: «Păstrați-vă rîndul!». CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 11/6.

FIȚUICĂ, fițuici, s. f. Petic de hîrtie cuprinzînd diferite însemnări. Scoase un teanc de hîrtii îngălbenite. Se mută cu jîlțul mai în bătaia focului, și dintr-o dată, desfăcînd o fițuică, și-o apropie de barbă. SADOVEANU, O. V. 170. Furios, magistratul a făcut fițuica boț și a zvîrlit-o cît colo. POPA, V. 205. ♦ (Peiorativ) Gazetă fără însemnătate.

frontuleț s. n. (pol.; peiorativ) Frontul Salvării Naționale v. Reporter 13/90 p. 3, citat de R. Zafiu în Luc. 13/90 p. 45 (din front2 + -uleț)

gârgălău², -i, s.m. – (peiorativ) Cârciumar: „De când beu la gârgălău / Nice clopu nu-i a meu. / De când beu la gârgăleasă / N-am nemic pe lângă casă” (Bârlea 1924 II: 168). – Din gâl „care imită sunetul produs de lichide”, cf. a gâlgâi „a sorbi zgomotos o băutură”, probabil contaminat cu gârlă „apă curgătoare”.

GEALAT, gealați, s. m. (Învechit) Călău, gîde. Auzind împăratul că nu s-a găsit nici de astă dată inelul, porunci vizirului să vestească gealatul. POPESCU, B. I 26. Periră unul dupe altul sub sabia gealatului. ODOBESCU, S. I 257. Ipsilant... a scăpat de gealat ca prin urechile acului. GHICA, S. 17. ♦ (Azi, fig., cu nuanță peiorativă) Om voinic, puternic, adesea bătăuș. – Variantă: gelat (ALECSANDRI, P. P. 221) s. m.

GHIUJ, ghiuji, s. m. (Regional, familiar; cu nuanță peiorativă) Om bătrîn, moșneag. Au să se-nece prin colburi, ghiujii. CAMILAR, T. 148. Bine, măi ghiujule, ce te-ai apucat să spui? Moșul abia putu să ridice capul. DUNĂREANU, CH. 38. Auzi ghiuju!... Să se-nsoare, cînd îi bătut de brumă ca un zbîrciog. ALECSANDRI, T. I 338.

GHIVECI², ghivece și ghiveciuri, s. n. Mîncare făcută din diferite zarzavaturi cu sau fără carne. Acolo își făceau vacul în zilele de sărbătoare, cu găini fripte, cu ghiveciuri la tavă. PAS, Z. I 208. ◊ Ghiveci călugăresc v. călugăresc. Ghiveci măcelăresc v. măcelăresc. ♦ Fig. (Peiorativ) Compoziție literară, muzicală etc. cuprinzînd un amestec de idei sau teme lipsite de valoare sau de interes. Ghiveciuri literare cu fel de fel de dresuri. HOGAȘ, DR. II 186.

GRAS, -Ă, grași, -se, adj. 1. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor; în opoziție cu slab) Care are sub piele un strat gros de grăsime; cu forme pline și rotunde. Însuși Cîrlig mîna căluțul gras ca pepenele; în urma căruței Lina ducea de funie un juncan. CAMILAR, TEM. 87. Aceeași mînă grasă și cu păr s-a-ntins spre sonerie. SAHIA, N. 82. O păreche de boi... țintați în frunte, ciolănoși și grași. CREANGĂ, P. 38. ♦ (Tipogr.) Litere grase = caractere aldine. ♦ Fig. (Despre sume de bani, de obicei peiorativ) Foarte mare. Prețuri grase. Bacșiș gras. ♦ Fig. (Despre culori) Compact și strălucitor. Lipsea vegetația vînjoasă, verdele crud al copacilor și gras al ierbii. C. PETRESCU, A. 314. ♦ Fig. (Despre rîs) Sănătos, plin. Trăilă rîse liniștit, un rîs gras, dar nu răspunse. DUMITRIU, V. L. 48. 2. Care conține multe grăsimi, bogat în grăsimi. Substanțe grase. Țesut gras. Lapte gras. Întreprinderi prelucrătoare de materiale grase: săpun, stearină, oleină și lumînări. ♦ (Despre carne) Care are multă grăsime. ♦ (Despre mîncări) Gătit cu multă grăsime. ◊ Fig. Ministrul care trece de-a fi organizat mai temeinic școala e același sub care s-a dat învățămîntului religios mai multă întindere și clerului porții grase mai multe. ARGHEZI, P. T. 12. 3. (Chim., numai în expr.) Acid gras = acid care se combină cu glicerina formînd grăsimile. 4. (Despre plante și despre fructele lor) (Cu fructul) plin, cărnos și moale. Fasole grasă. Ardei grași. Prune grase. ♦ (Despre iarbă) Cu firul gros și plin de sevă. Încet-încet, cu cît iarba grasă se poleia, umbrele pomilor se lungeau, creșteau. CAMILAR, TEM. 203. Frunză verde iarbă grasă, Cîntă cucu-n sihla deasă. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (Despre pămînt) Fertil, roditor. Îi pămînt gras ca untul, și uitați-vă ce pîne albă crește. CAMILAR, N. I 248. Ia în palmă, te rog, puțin pămînt ucrainean. Este foarte gras și n-are nevoie de nici o substanță chimică. SAHIA, U.R.S.S. 96. ◊ Fig. Va fi o toamnă grasă și doldora de rod! DEȘLIU, G. 49.

HÎRÎI, hîrîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre mecanisme) A scoate un zgomot dogit, a face hîr (2). Ornicul începu să hîrîie lung-lung, apoi prinse a bate ceasurile cu zgomot de fierării vechi. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Fig. Îmi hîrîie în cap războiul. Îmi uruie ceva în creier, mereu, fără astîmpăr. SAHIA, N. 54. 2. Intranz. (Despre organele respiratorii; p. ext. despre persoane) A scoate sunete aspre, de obicei din cauza unei boli. V. horcăi. Glasul îi hîrîi a rău. CAMILAR, N. II 397. Trăgea dintr-o țigară și hîrîia din cînd în cînd din gît. PAS, Z. I 104. Își auzea răsuflarea cum îi hîrîie regulat și prelung ca o rîșniță. VLAHUȚĂ, O. A. 127. 3.. Intranz. (Rar) A sforăi. Hîrîie boieru ca zăvodu... doarme dus. ALECSANDRI, T. I 336. 4. Intranz. (Peiorativ) A vorbi neclar, a mormăi. Care-i acolo? se răsti domnul Ienulescu, repezindu-și spre locul acela piciorul. Cine hîrîie? CAMILAR, N. II 163. Intră popa în casă și începe să hîrîie pe nas. STANCU, D. 32. Spuneți-mi cum s-a întimplat? – Ce să se întîmple? a hîrîit, cu spaima mirării, moș Hau. SADOVEANU, N. F. 113. 5. Intranz. (Despre cîini și lupi) A mîrîi. Cîni mari albi se încleștau în luptă, hîrîind. CAMILAR, T. 113. Bubuie, nu-mpușcă, Hîrîie, nu mușcă (Moara cu motor). SADOVEANU, P. C. 14. 6. Tranz. A întărîta, a zădărî. ♦ Refl. A se certa, a se ciondăni. 7. Refl. (Rar) A se lovi cu zgomot (de ceva). Nu vezi cum te hîrîi de toate pietrele? D. ZAMFIRESCU, la TDRG.

hîrș interj. – Imită zgomotul produs la frecare sau spintecare. – Var. hîrșt, harș(t). Creație expresivă. – Der. hîrșîi (var. hirșii, hîrjii, horji, horțăi, hirșni, hîrșcîi, hîrșcăi), vb. (a scîrțîi, a scrîșni; a freca, a zgîria; a istovi, a slei, a epuiza; refl., a se familiariza, a se obișnui); arșe, s. f. (Mold., bici); hîrșiit (var. hîrjiit, hîrșcăit, hîrșcîit), s. n. (scîrțîit, scrîșnet); hîrșie, s. f. (blană de miel cu părul uzat sau prost conservat); hîrsi, vb. refl. (a se obișnui, a se deprinde; a fi zgîrcit), în al cărui al doilea sens pare a se observa același semantism ca în sp. roñoso, fr. ladre (după DAR este cuvînt de origine diferită, în legătură cu tc. hirs „lăcomie”); hîrjoni, vb. refl. (a se lua la harță în glumă, a vorbi glumeț), der. de la hîrjii, cu suf. expresiv -ni (sensul de bază este acela de „a se atinge”; după Cihac, II, 505 și DAR, din mag. horsolódni „a se certa”; obscur, după Iordan, Dift., 213); hîrjoană (var. hîrjoneală), s. f. (curtare a unei femei); hîrșim, s. n. (reputație, faimă), probabil plecînd de la ideea de „familiariate”; hîrștioagă, s. f. (oaie bătrînă), cu suf. peiorativ -og; hreașcă, s. f. (Mold., „răzătoare”). Nu este sigur dacă horți, vb. (a mișca un obiect făcîndu-l să alunece), aparține aceleași intenții expresive, de el depinde horțiș, adv. (pieziș).

hîrtie (hîrtii), s. f. – 1. Produs industrial special pentru scris, tipărit, desenat etc. – 2. Foaie de hîrtie. – 3. Act, document, înscris. – 4. Ban de hîrtie, bancnotă. – Mr. hîrtie. Ngr. χάρτι, pl. χαρτιά (Murnu 28; DAR), în parte prin intermediul sl. (bg., sb.) chartija. Este dublet al lui hartă. Sec. XVII; prima fabrică de hîrtie din Moldova datează din 1583, și din Muntenia din jurul anului 1640. – Der. hîrțoagă, s. f. (hîrtie, act fără valoare; mapă; cărțoi), cu suf. peiorativ -og; hîrțălog, s. n. (mapă), prin încrucișare cu terfelog (Iordan, BF, IX, 120); hîrțogărie, s. f. (birocrație).

IDEOLOGÍE (< fr.; {s} ideo- + gr. logos „studiu”) s. f. Termen creat de Destutt de Tracy pentru a desemna studiul ideilor, denumit până atunci „psihologie”. După o perioadă de timp, cuvântul a revenit în uz – o dată cu publicarea postumă (1927) a „Ideologiei germane” (a lui K. Marx și Fr. Engels) și cu apariția (în 1929) a lucrării „Ideologie și utopie” de K. Mannheim. În prezent, i. reprezintă un sistem de idei opinii sau dogme pe care un individ un grup social, un regim politic sau un partid le folosește pentru justificarea acțiunilor destinate să satisfacă aspirații și interese practice, politice sau culturale, dar fără o preocupare deosebită privind raționalitatea și obiectivitatea lor. În general, o i. comportă afectivitate, vizionarism, pragmatism, conținând exagerări și denaturări ale realității. ♦ (În sens peiorativ) Sistem de gândire rupt de practică.

-IN², -Ă suf. „diminutival și peiorativ”. (< fr. -in, -ine, cf. lat. -inus)

INDIVID, -Ă, indivizi, -de, s. m. și f. 1. Persoană (privită ca o unitate distinctă de alte persoane); ins. Fericirea individului nu se poate înfăptui fără fericirea generală a societății. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 383, 5/1. Astăzi nobleța are ca argument calitățile intelectuale și sufletești ale individului. SADOVEANU, C. 34. ♦ (Peiorativ) Om necunoscut, suspect sau vrednic de dispreț. Mă faci să vorbesc singură cu toți indivizii... C. PETRESCU, C. V. 116. Atîți oameni onorabili au fost înșelați cu nerușinare de acest individ suspect. BART, E. 286. 2. Fiecare ființă vie (privită ca o unitate distinctă a speței din care face parte); exemplar dintr-o categorie de ființe, purtător al însușirilor acelei categorii.

INFILTRA, infiltrez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») 1. (Despre lichide) A se introduce pe încetul, a pătrunde treptat (ca prin filtru) în porii corpurilor solide; a străbate. Apa se infiltrează în pămînt. ◊ Fig. Întunerecul se infiltra nesimțit în casă. REBREANU, R. I 245. 2. Fig. (Despre oameni, idei, sentimente etc., de obicei peiorativ) A pătrunde pe încetul, a se strecura pe nesimțite. Adunările generale au constituit un mijloc important de ascuțire a vigilenței de clasă față de dușmanul care încearcă să se infiltreze în gospodăriile colective. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. ◊ Tranz. (în forma înfiltra) În suflete și-n inimi el a înfiltrat veninul. ALEXANDRESCU, M. 162. – Variantă: (rar) înfiltra vb. I.

INTERVENI, intervin, vb. IV. Intranz. 1. A intra în acțiune (prin vorbe sau fapte) cu un anumit scop. Organizațiile de partid, sindicale și de stat trebuie să intervină imediat, acolo unde observă vreo lipsă, cu o critică constructivă, arătînd greșelile și lipsurile, dezvoltînd spiritul autocritic al oamenilor și indicînd metodele de îndreptare a deficiențelor. LUPTA DE CLASĂ, 1949, nr. 3, 67. Catinca interveni mai energic, punîndu-i mîna pe umăr. C. PETRESCU, C. V. 83. ♦ A face un demers spre a obține ceva; a cere rezolvarea unei chestiuni; (cu sens peiorativ) a depune stăruințe pe lîngă o persoană cu autoritate, pentru obținerea unor favoruri. Îmi iau angajamentul să nu intervin niciodată, în nici un fel și pentru nimeni. C. PETRESCU, C. V. 109. ♦ A se amesteca în vorbă, a lua cuvîntul. Vrea numai, ca și mine, să afle, interveni Comșa. C. PETRESCU, Î. II 8. Înțelege, interveni unchiul Petrică, ești obosit de drum. SAHIA, N. 55. 2. (Despre acțiuni sau lucruri) A avea loc, a se întîmpla, a se ivi, a se isca, a surveni. În ultimul moment a intervenit o schimbare. – Prez. ind. și: interviu.

INTERVENȚIE, intervenții, s. f. Acțiunea de a interveni și rezultatul ei. 1. Participare la o acțiune, la o discuție; intrare în acțiune. Le cădea bine intervenția energică a lui Petrovici în atmosfera confuză a discuției. VORNIC, P. 142. ♦ (Adesea determinat prin «armată», «militară» etc.) Amestec agresiv, mai ales armat, al unui stat în afacerile interne ale altui stat. În vara anului 1936, a început intervenția militară a Germaniei și Italiei împotriva Republicii Spaniole. IST. R.P.R. 609. ♦ (Med.; adesea determinat prin «chirurgicală») Operație. 2. Acțiune, strădanie, demers spre a obține ceva. Între timp catedra de la liceu a tatii se ocupase. Au urmat o serie întreagă de intervenții să și-o reia – însă a fost zadarnic. SAHIA, N. 60. Veniturile acestea atîrnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt. REBREANU, I. 82. ◊ Expr. La intervenția cuiva = prin intermediul cuiva, după ce a intervenit cineva. ♦ (Cu sens peiorativ) Stăruință pe lîngă o autoritate pentru obținerea unor favoruri.

istorie f. 1. povestire mincinoasă: astea sunt istorii; 2. pl. fam. ceremonii superflue, dificulțăți: a face prea multe istorii. [Gr. mod. ISTORÌA (în limba modernă cu sensul peiorativ)].

izmenì v. 1. a schimba în rău, a poci: după ce o izmeniră astfel ISP.; 2. a scoate, a ieși din minți: pe semne că s’a izmenit lumea ISP. [Slav. IZMĬENITI, a schimba: românește cu sensul peiorativ].

ÎMPĂNA, împănez, vb. I. Tranz. 1. A umple o bucată de carne sau o legumă (prin crestături anume făcute) cu bucățele de slănină, de usturoi etc. pentru a prepara anumite feluri de bucate. A împănat vinetele pentru imambaialdi. ▭ Mușchi de căprioară împănat cu trufe. ALECSANDRI, T. 1260. ♦ Fig. A străpunge. Murad se duce... Să-nvingă-n arcășie pe Ild-Tozcoparan. De nu, să-l împăneze cu o săgeată-n piept. ALECSANDRI, P. III 378. 2. A înțesa, a împînzi. Pe urmă unde mai pui, Simeoane, vorbi și Șoimaru, că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. ◊ (Cu inversarea construcției) Venise mai cu samă pentru sfatul lui obișnuit cu doamna Anastasia în privința gospodăriilor lor împănate în toată țara. SADOVEANU, Z. C. 253. ◊ (Cu nuanță peiorativă) Ai împănat cabinetul ministerial cu toți prietenii. CAMIL PETRESCU, T. II 430. ◊ Fig. Enigme mitologice și istorice, cu care cărturarii împănează scrierile lor. ODOBESCU, S. III 312. ◊ Refl. Pămîntul... începe... a se împăna cu mii și mii de floricele. MARIAN, O. I 1. 3. A îmbina două sau mai multe obiecte cu ajutorul unei pene astfel încît să se suprime jocul sau mișcarea relativă dintre ele. Badea cu-n plug bine-mpănat Și tot cu fer ferecat... S-au apucat de arat. ALECSANDRI, P. P. 102. Coasa merse cîteva obrațe și o dată sări din toporîște cu o mare putere. O împănez din nou și, începînd din nou a cosi, iarăși sări. ȘEZ. I 85.

ÎMPINGE, împing, vb. III. 1. Tranz. A mișca, a urni, a deplasa, a muta (pe cineva sau ceva) din loc, exercitînd o apăsare. Observînd că o carte din bibliotecă ieșea din rînd afară, o împinsei înăuntru. ARGHEZI, P. T. 153. A deschis apoi fereastra, și pe colțuroasa stîncă, Hohotind, a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă. COȘBUC, P. I 121. Vulpea a și început cu picioarele a împinge peștele din car jos. CREANGĂ, O. A. 295. El ștergarul i-l desprinde și-l împinge lin la vale, Drept în creștet o sărută pe-al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. Nu eroii, nu personalitățile creează istoria, ci poporul împinge înainte istoria și creează eroi. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 36. Spune, femeie, dacă-ți mai vine să mori, cînd feciorii tăi... împing lumea înainte. DAVIDOGLU, M. 96. ◊ Absol. Împinge, răstoarnă și dă năvală drept în odaia lui. GHICA, S. A. 31. ♦ Fig. A înălța, a întinde. Carpații își împing spre miazănoapte înălțimile, învălite în codru. VLAHUȚĂ, O. A. 408. ♦ Intranz. A se lăsa cu toată greutatea sau puterea spre a urni pe cineva sau ceva din loc. Acolo cînd am ajuns Și în poartă am împins, Doru m-o văzut ș-o rîs. ȘEZ. II 9. ◊ Fig. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gît. CAMIL PETRESCU, U. N. 311. ♦ A duce, a purta. Măria-sa Alexandru și-a împins steagurile pînă la un loc ce se chema Dumbrava Mestecănișului. SADOVEANU, F. J. 759. S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la pășune pe hotarul Murgenilor. id. O. VII 104. ♦ Fig. (Adesea peiorativ) A ajuta (pe cineva) să ajungă la o situație. ◊ Expr. A împinge (cuiva) bani = a mitui (pe cineva). După ce mi-au luat fetița, n-am stat cu mînile-n sîn... am împins bani comandanților de jandarmi. CAMILAR, N. II 168. 2. Tranz. Fig. A îndemna, a îmboldi. În drum spre casă, argatul trecu pe la chiabur, împins de grija vițelușului. MIHALE, O. 503. Eu te voi împinge tot spre adevăr. ISPIRESCU, U. 23. Se simți... înfiorată de o faptă la care o împinsese o pornire furioasă de gelozie. NEGRUZZI, S. I 23. ◊ Expr. A-l împinge (pe cineva) păcatul (sau păcatele) să (sau de...) v. păcat. 3. Refl. A se înghesui pentru a putea merge înainte; a se îngrămădi, a-și face loc. Soldații... se împing către Serdici. SAHIA, N. 120. ♦ Tranz. A îmbrînci. Nu mă-mpinge... că amețesc. CARAGIALE, O. I 120. ◊ Refl. reciproc. Și pe gios se tăvălea, Unul pe-altul se-mpingea. ALECSANDRI, P. P. 146. 4. Tranz. Fig. (Învechit) A respinge, a nu primi, a îndepărta de la sine. Ștefan, împingînd aceste condiții înjositoare, armia otomană nu mai întîrziă de a intra în Principat. ARHIVA R. I 106. – Forme gramaticale: perf. s. împinsei, part. împins.

ÎMPUȚIT, -Ă, împuțiți, -te, adj. 1. Care a intrat în putrefacție, care miroase urît, fiind alterat. Scapă-mă de bubele astea uricioase și împuțite. ISPIRESCU, L. 387. Carnea... din pricina căldurii au găsit-o împuțită. DRĂGHICI, R. 84. 2. Murdar, neîngrijit. ♦ (Peiorativ; despre persoane) Foarte leneș, trîndav, puturos.

ÎNFIGE, înfig, vb. III. 1. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în»; cu privire la lucruri care au vîrf sau muchie ascuțită) A face să intre adînc (spre a rămîne fixat); a împlînta, a vîrî, a băga. Să punem mîna... spuse Frunză, înfigînd cel dîntîi hirlețul în pămînt, aruncînd brazda în spărtură. CAMILAR, TEM. 39. Lupul înfigea ghearele într-însa. ISPIRESCU, L. 14. Înfipse ambii pinteni în coastele armăsarului. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Fig. Trosneau lemnele uscate din preajma casei, vîntul șopotea, izbea vreo crenguță de scîndurile bătute la fereastră și printre care vîntul înfigea degete reci. DUMITRIU, N. 132. ◊ Refl. Peste umărul primarului, privind către malul celălalt, Ilina a văzut o sumă de tîrnăcoape înfigîndu-se în carnea digului. GALAN, Z. R. 93. Cincizeci de pluguri se-nfipseră cu lăcomie în pămînt. CAMILAR, TEM. 87. (Fig.) Din cotețul găinilor, cocoșul slobozi un cucurigu ascuțit, care se înfipse zbîrnîind în urechile lui Boroș. V. ROM. februarie 1952, 139. Ca un uriaș ban retezat, soarele se înfige în dunga neagră și dreaptă a orizontului. C. PETRESCU, S. 42. Soarele s-a înfipt în creștetul cerului și de acolo dogorește văzduhul. GÎRLEANU, L. 39. ◊ Expr. A înfige mîna sau mîinile (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. Îi înfige o mînă-n păr. CARAGIALE, O. III 55. (Refl.) O mînă neagră, urieșă, i se înfipse în gît strîngîndu-l. MIRONESCU, S. A. 104. A înfige ochii = a se uita fix, a privi țintă. Șoimaru tăcu și-și înfipse ochii învăpăiați în privirile ei dulci. SADOVEANU, O. VII 54. Omul își înfipse o clipă ochii în ochii mei și, întorcînd repede capul, se împotrivi. C. PETRESCU, S. 171. (Învechit) A înfige tabăra = a se instala undeva cu corturile. Mihai... își înfipse tabăra în locul părăsit de dușman. BĂLCESCU, O. II 49. (Popular) A înfige parul = a pune piatra fundamentală. ♦ A împlînta ceva într-un obiect ascuțit. După ce a ucis mistrețul... îi înfige căpățîna în copaciul sacru. ODOBESCU, S. III 75. Ducea, înfipt într-o suliță, sîngeratul cap al lui Andrei. BĂLCESCU, O. II 259. Unii zicea... Să-l cufunde-n apă, Alții să-l înfigă-n țeapă. ALECSANDRI, P. P. 136. ◊ Refl. Alții-n spada noastră, năvălind, se-nfig. BOLINTINEANU, la TDRG. 2. Refl. Fig. (Despre oameni, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se apuca de o muncă cu îndrăzneală și curaj; (peiorativ) a intra sau a se amesteca undeva cu obrăznicie, fără dreptul sau priceperea necesară. Dormiși toată noaptea și acum te înfigi? PAS, Z. IV 28. Să tipărești studiul... și să te înfigi la facultate. GALACTION, O. I 31. Se înfipsese la muncă temeinică. SANDU-ALDEA, U. P. 82. O horă... singurul joc la care se înfig și cei care nu știu juca. VLAHUȚĂ, O. A. III 108. La mult iar ca să cîștige Niciodată nu să-nfige. PANN, P. V. II 153. – Forme gramaticale: perf. s. înfipsei, part. înfipt.

ÎNFIINȚA, înființez, vb. I. 1. Tranz. A face să ia ființă, a da ființă, a crea, a funda, a întemeia, a institui, a alcătui, a constitui. La Iași a fost înființată, în timpul domniei lui Vasile Lupu, «Academia Domnească» de la Trei Ierarhi. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2872. Oastea... o înființă tot din oameni unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 5. Alexandru I... înființează o ierarhie bisericească și politică. NEGRUZZI, S. I 271. ◊ Refl. pas. În timpul lui Brîncoveanu s-au înființat patru tipografii noi în țară. IST. R.P.R. 211. 2. Refl. (Despre oameni, uneori cu o ușoară nuanță peiorativă) A apărea într-un loc (pe neașteptate); a se prezenta, a se înfățișa. În sfîrșit, duminecă înainte de amiazi se înființă în strada Argintari. REBREANU, R. I 179. Mă arătai mirat că se înființaseră cu toții așa devreme. M. I. CARAGIALE, C. 9. Se ține concurs... Se-nțelege că Niță n-a lipsit a se înființa la vreme. CARAGIALE, M. 135.

LACHEU, lachei, s. m. 1. (În societatea burghezo-moșierească) Servitor, fecior de casă, care poartă livrea. Bărbatul meu, principele, este abonat la cîteva ziare; nu le citește niciodată, le citesc lacheii. BOLINTINEANU, O. 443. 2. Fig. (Cu sens peiorativ) Persoană care se face unealta intereselor claselor stăpînitoare; slugoi. Colonialiștii și lacheii lor din Indochina recurg la diferite provocări. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2972.

LANGUROS, -OASĂ, languroși, -oase, adj. (Adesea peiorativ sau ironic) Plin de sentimentalism, galeș. Una privea fățiș cu ochii albaștri, languroși. BART, E. 192. De pe ochi ridici închisă, languroasa, lungă geană. EMINESCU, O. IV 383.

la spate păpușă, la față mătușă expr. pe jumătate admirativă și pe jumătate peiorativă folosită pentru descrierea unei femei care se apropie de senectute, dar are un trup bine conservat și, privită din spate, pare mai tânără.

LĂTURALNIC, -Ă, lăturalnici, -e, adj. Care este așezat la o parte, la o margine (v. lateral); (despre drumuri, străzi etc.) izolat, dosnic, retras. A intrat printr-o ușă lăturalnică un bărbat cu ochi albaștri. PAS, Z. I 318. La o înfurcătură de drumuri, de pe un drum lăturalnic, vede apropiindu-se cătră drumul ei o ceată veselă de călăreți tineri. CARAGIALE, O. III 99. Satul Humuleștii, în care m-am trezit, nu-i un sat lăturalnic, mocnit și lipsit de priveliștea lumii. CREANGĂ, O. A. 68. Ei umblau tot mai mult noaptea, pe răcoare, prin căi pustii și lăturalnice. ODOBESCU, S. I 147. ♦ Fig. Ocolit, tainic, ascuns; (cu sens peiorativ) incorect, necinstit, nepermis. Invocase fel de fel de motive și toate lăturalnice. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 187. E dorința de a o asigura că nu pot avea gînduri lăturalnice. IBRĂILEANU, A. 44.