DISONÁNȚĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (MUZ.) Lipsă de consonanță; relație între două sau mai multe sunete de înălțimi diferite, care, auzite simultan, produc o senzație de încordare, de instabilitate. ♦ P. gener. Ceea ce sună neplăcut, nearmonios, strident. 2. (ARTE PL.) Raport cromatic nesupus armoniei clasice, fără a avea accepția peiorativă din muzică. 3. (PSIH.) D. cognitivă = stare tensionată a subiectului (individului) generată de coexistența unor elemente de cunoaștere contradictorii privitoare la același subiect sau de dezacordul între atitudine și realitate. D. c. presupune un efort din partea individului pentru realizarea echilibrului cognitiv necesar.