domiri (-resc, -it), vb. – 1. (Înv.) A liniști, a potoli, a împăca. – 2. (Refl., înv.) A ceda, a se preda. – 3. (Refl.) A înțelege, a se convinge. – 4. A lămuri, a explica. – Var. dumiri, dumeri. Sl. miriti sę „a face pace”, de la mirŭ „pace”, cf. omiriti „a împăca”; trebuie presupusă adăugarea pref. exhaustiv do-, ca în cazurile doborî, dogori, etc. Totuși, după Cihac, II, 193, acest cuvînt se explică în general prin sl. *domĕriti „a măsura complet”, cf. rus. domjeriti „a măsura ce lipsește” (Tiktin; Berneker; Candrea; Scriban), cu toate că explicația este sub toate aspectele insuficientă (însuși Tiktin remarcase că primele două sensuri nu se potrivesc cu acest ultim etimon). – Der. nedumerit (var. nedomirit), adj. (care nu înțelege); nedumerire (var. nedomirire), s. f. (îndoială, întrebare).

poziție 1. Modul în care un instrumentist ține un instrument cu coarde și arcuș și apucă arcușul. În evoluția tehnicii vl. s-au distins diferite școli determinate de maniera de apucare a arcușului (germ., fr., belgiană și rusă). 2. Situarea provizorie a mâinii stângi, în evoluția sa de-a lungul tastierei (v. limbă). O p. este delimitată de intervalul de cvartă* dintre degetele 1 și 4. Pornind de la p. întâia, în care degetul întâi produce sunetul imediat superior celui produs de coarda* liberă, parcurgerea tastierei înregistrează prin deplasarea acestui deget 11-12 p. Ușurința și capacitatea de evoluare sigură pe tastieră se deprinde prin studiul temeinic a șapte p. și mai cu seamă a schimbului de p., prompt, bine articulat, bine intonat. 3. Dispunere a vocilor (2) în cadrul unui acord*. Pentru armonia (III, 2) clasică, la patru voci, în care elementul constructiv unic îl constituie trisonul, sunt admise trei p.: strânsă, largă și mixtă. În p. strânsă, elementele acordului sunt apropiate unele de altele (în virtutea construcției în terțe* a acordului); singura excepție o constituie, chiar și în această p., distanța dintre bas și celelalte voci, care poate fi mai extinsă. În p. largă, elementele acordului sunt spațiate, fără a se depăși, între vocile superioare, intervalul* de octavă*; se spune că între vocile p. strânse nu se pot intercala alte elemente, în timp ce între acelea ale p. largi elementele intercalabile pot fi chiar în acord în p. strânsă. P. mixtă este o combinație a primelor două. P. acordului nu schimbă natura trisonului nici măcar în măsura în care lucrul acesta se întâmplă totuși în cazul răsturnării*. ♦ O accepție particulară a noțiunii, vizând caracterul melodic, este raportul dintre bas și sopran. În virtutea componentei acordului aflate la sopran, p. poate fi la octavă (a; d), la terță (b; e) sau la cvintă (e; f; g; i).

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

Genus irritabile vatum (lat. „Neamul iritabil al poeților”) – Prin această expresie din Epistolele lui Horațiu (II, 2, 102), marele poet latin caracteriza susceptibilitatea confraților săi de breaslă. Ascuțișul versului e de multe ori folosit spre a înțepa ușurința cu care oamenii de litere în genere se supără, atunci cînd sînt atacate operele lor. Boileau, severul critic francez, care în Satire i-a împuns pe mulți cu vîrful penei sale, scria într-o prefață: „Cînd am dat pentru întîiași dată satirele mele la lumina zilei, mă pregătisem de tărăboiul pe care tipărirea lor îl va face în Parnas. Știam că neamul poeților, și mai cu seamă al poeților proști, e un neam înverșunat care ia ușor foc”. De obicei, în vorbire mai ales, nu se folosesc decît primele două cuvinte: Genus irritabile, arhisuficiente ca să se știe și la cine și la ce ne referim. În volumul de Amintiri, Lucia Sturdza Bulandra, vorbind despre felul cum era numit altădată un director de teatru, se întreabă: „Pe baza căror contingențe cu teatrul se făcuse desemnarea acestuia în fruntea unei instituții cu un caracter atît de specific? Cunoștea el actorul, acest irritabile genus?” (pag. 32). LIT.

salbă (salbe), s. f. – 1. Colier, colan. – 2. (Trans.) Panglică împodobită de pus pe cap. – 3. Salbă-moale, s. f. (caprifoi, Evonymus pratensis). Origine incertă. Prezență lui salbă-moale, care nu se poate explica prin primele două sensuri, arată că trebuie să se pornească de la salbă „salvie” al cărui sens nu a fost dovedit, fiind înlocuit de salvie, v. aici. În acest caz este vorba de lat. salvia (Pușcariu 1498; REW 7558), cf. alb. šabi, it., cat., sp. salvia, fr. sauge, port. salva (forma port. pare să indice că se poate presupune un lat. *salva). Schimbarea semantică, deloc ușoară, a fost explicată de Cihac, II, 324, pornind de la faptul că țărăncile obișnuiau să facă salbe din caprifoi și salba-dracului, totuși Cihac își pornea explicația de la etimonul pol. szalba „lumînărică”, ceea ce nu e sigur. Cu atît mai puțin, der. din lat. subalba (Candrea, Éléments, 3; Candrea; cf. în contra Densusianu, GS, VI, 364); din lat. salva < salvāre, fiind vorba la început de un talisman (Tiktin); sau din lat. med. *ex-alba „mărgică” (Scriban). Din rom. provin rut. salba (Candrea, Elemente, 402), săs. sîlbê, și probabil pol. szalba, pomenit mai sus.

Leopoldina Prenume feminin extrem de rar la noi și probabil un împrumut recent din onomastica apuseană, Leopoldína corespunde germ. Leopoldíne, forma fem. pentru Léopold, de la care a fost format cu frecventul suf. -ina (în germ. -ine). Deși Leopold și → Leonard sînt formal identice în ceea ce privește prima parte, între cele două nume nu există nici o legătură, în afara faptului că aparțin antroponimiei germanice. Leopold este forma actuală a unui nume vechi germanic de sus Luitbald sau Luitpold în care se recunosc cu ușurință elementele liut „popor” (germ. Leute „oameni, lume”) și bald „îndrăzneț” (ca în → Baldovin). Nume calendaristic la catolici și folosit destul de frecvent în Occident, Leopold nu pare cunoscut în onomastica noastră nici în epoca contemporană, cînd au început să circule destul de multe nume de origine germanică. Avînd în vedere acest lucru, preferăm să considerăm că Leopoldina este mai degrabă un împrumut decît o creație românească (teoretic, nu ar fi însă imposibil). ☐ Fr. Leopold, germ. Leopold. Leopoldine (cu hipoc. Poldi, Dina, Tina), magh. Leopold, Leopoldina, bg. Leopold, Leopoldina etc.

balotáj s.n. 1 Situație care se creează la alegeri cînd nici unul dintre candidați nu întrunește majoritatea legală de voturi. 2 Repetare a alegerilor cu candidații plasați pe primele două locuri atunci cînd nici unul nu a obținut numărul necesar de voturi la primul scrutin. • pl. -e. /<fr. ballottage, germ. Ballotage.

bob (-oabe), s. n. – 1. Boabă, boabă făinoasă. – 2. Numele celor 41 de boabe (alteori de porumb) cu care ghicitoarele obișnuiesc să prezică viitorul. – 3. Grăunte în general. – 4. (Înv.) Sămînță. – 5. Strop, pic, cantitate minimă. Mr., megl. bob „fasole”. Sl. bobŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Lexicon, 34); cf. bg., rus. bob. În prima sa accepție, nu are pl.; în a doua, se folosește numai la pl., bobi. Pe baza pl. n. boabe, care se folosește în celelalte cazuri, s-a format din nou un f. boabă, care coincide cu sb. boba. Der. boabă, s. f. (grăunte; bob; strop, pic, cantitate minimă); boambă, s. f. (grăunte; bob); bobăreasă și (prin contaminare cu babă) băbăreasă, s. f. (ghicitoare, prezicătoare); bobi, vb. (a ghici); bobic, s. n. (bulgăre); bobică, s. f. (oală, vas rotund); bobiște, s. f. (teren cultivat cu bob); bobiță, s. f. (boabă; grăunte; vuietoare, Empetrum nigrum; plantă, Paris quadrifolia), cf. sb. bobica „boabă”; bobițar, s. m. (Trans., coacăz); bobitoare, s. f. (prezicătoare); bobos, adj. (cu mult bob); popic, s. n. (bilă folosită la jocul de popice; joc de popice); popicar, s. m. (proprietar de popicărie; jucător de popice); popicărie, s. f. (sală de popice). Popic, de la bobic, trebuie să se fi spus la început pentru bila cu care se joacă; astăzi se spune curent despre jocul în sine, și de fiecare din cele nouă bucăți de lemn cilindrice ale acestuia, poate datorită unei confuzii, glumețe sau inconștiente, cu popă, nume care se dă de obicei piesei centrale. Trebuie să semnalăm că ar fi posibilă o explicație diferită, dat fiind existența lui bobic, s. m., care se folosește în Munt. cu sensul de „prăjină, băț”. – Din rom. trebuie să provină țig. sp. bobi „bob” (Besses 37).

îndemna (îndemn, îndemnat), vb. – 1. (Înv.) A invita, a pofti. – 2. (Înv.) A obliga, a pricinui. – 3. A împinge, a da un impuls. – 4. A stîrni, a incita, a mișca. – 5. A exorta, a înflăcăra. – 6. (Refl.) A se hotărî. – 7. (Refl.) A se mulțumi, a se simți bine. – Mr. îndemn. Origine incertă. Se consideră în general (Pușcariu 830; REW 4371; Tiktin; DAR; Iordan, Dift., 50; Candrea; Scriban) rezultat al unui lat. inde-mināre, cf. mîna „a conduce” sau fr. emmener. Această explicație, ce s-ar putea admite din punct de vedere semantic, este dificilă din acela al fonetismului, întrucit nu se poate accepta pierderea lui i, care s-ar afla în poziție forte în prezent eu *indemîn, cf. paralelismul cu îndemîna (Lambrior 375 crede că îndemna este doar var. a lui îndemîna, ceea ce nu pare a fi mai probabil). Dacă primele două sensuri, care astăzi apar înv., sînt originare este posibil să fie vorba despre lat. dignāri „a binevoi”, sau „a face vrednic, a face apt”, de unde apoi „a pune în situația de a face” ceea ce indică vb. următor (cf. Coresi, îndemnă Hristos ucenicii să între). Rezultatul fonetic este normal, cf. signum › semn; în- trebuie să fie pref. factitiv adăugat tîrziu. Der. îndemn, s. n. (invitație, incitare; exortare; stimul), postverbal; îndemnătură, s. f. (înv., stimul); îndemnător, adj. (animat, stimulant).

CRIZĂ, crize, s. f. 1. (Adesea determinat prin «economică» sau «de supraproducție») Prăbușire a vieții economice, la care se ajunge în mod inevitabil și periodic în țările capitaliste, din cauza contradicției fundamentale între caracterul tot mai social al producției și forma capitalistă, individuală a însușirii produselor; se caracterizează prin falimente, absorbirea întreprinderilor mai slabe de către cele mai puternice, creșterea șomajului și mizeriei oamenilor muncii, a căror putere de cumpărare scade, ajungîndu-se din această cauză la o falsă impresie de. abundență a mărfurilor pe piață. În crize, contradicția dintre producția socială și însușirea capitalistă izbucnește cu violență. Circulația mărfurilor este vremelnic desființată; mijloacele de circulație, banii, devin o piedică pentru circulație, toate legile producției și ale circulației de mărfuri acționează în sens invers. MARX-ENGELS, O. A. II 131. Cauza ultimă a tuturor crizelor reale rămîne întotdeauna sărăcia și caracterul limitat al consumului maselor, care se opune tendinței producției capitaliste de a dezvolta forțele de producție în așa fel, ca și cum limita dezvoltării lor ar fi numai capacitatea absolută de consumație a societății. MARX, la LENIN, O. III 39. Pentru a lichida crizele trebuie lichidat capitalismul. STALIN, O. XII 262. Sindicatele unitare, devenite un instrument de luptă organizată a muncitorimii și o puternică stavilă în calea planurilor de a arunca pe spinarea maselor populare greutățile crizei economice, au fost. și ele dizolvate în același an. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 13. ◊ Criză de produse = lipsă de mărfuri pe piață. Criză monetară = fenomen economic caracteristic regimului capitalist, constînd în lipsa de bani și de credite pe piață datorită paralizării vieții economice în epocile de stagnare a afacerilor. Criza generală a capitalismului sau a sistemului capitalist (mondial) = epoca istorică a prăbușirii capitalismului, cuprinsă între prima revoluție socialistă și victoria revoluției socialiste în întreaga lume și caracterizată printr-o supraproducție de mari proporții, printr-o paralizare a tuturor sferelor de activitate (socială, politică, literară, artistică), printr-o desfășurare inegală, care lovește țările capitaliste în momente diferite și cu intensități diferite, prin împletirea crizei industriale cu criza agrară și prin izbucnirea de conflicte și războaie, al căror rezultat final este pieirea inevitabilă a capitalismului. Drept cel mai important rezultat economic al celui de-al doilea război mondial și al urmărilor lui economice trebuie socotită destrămarea pieței mondiale unice atotcuprinzătoare. Această împrejurare a determinat o nouă adîncire a crizei generale a sistemului capitalist mondial. STALIN, PROBL. EC. 33. Criza generală a capitalismului se caracterizează printr-o și mai mare intensificare a procesului de putrezire a sistemului capitalist. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 348. Criză de regim = epocă în care un regim devenit nestabil este pe punctul de a fi răsturnat (pe cale revoluționară) și înlocuit cu altul. Trecem prin a treia criză de regim. Prima a fost criza regimului țarist, care nu mai există. A doua a fost criza primului Guvern Provizoriu, al cărei rezultat a fost demisia lui Miliukov și Gucikov. A treia a fost criza guvernului de coaliție, cînd instabilitatea regimului a atins punctul culminant. STALIN, O. III 121. (În țările cu regim parlamentar burghez) Criză de guvern (sau ministerială) = interval de timp (caracterizat prin agitație și frămîntare politică) între demisia unui guvern și formarea guvernului următor. 2. Moment critic, culminant, în desfășurarea unei boli; declanșare bruscă a unei boli sau revenire, sub formă de acces brusc, a unei boli cronice. Criză de ficat. ▭ Are să-i tremure iarăși buzele și o să devină galben ca în timpul crizelor. SAHIA, N. 25. ◊ Fig. Mă cuprind uneori gînduri triste și nu mă mai stăpînesc. E o criză. Trece. PAS, Z. I 97.

VOCALĂ s. f. (< it. vocale, lat. vocalis, germ. Vokal): sunet care se produce prin scurgerea nestânjenită și continuă a curentului de aer sonor prin canalul vorbitor. ◊ ~ simplă: v. pronunțată și notată o singură dată, ca de exemplu a și e în parte, o și ă în zonă, u și i în puțin, î din până. ◊ ~ dublă: v. pronunțată și notată de două ori, ca de exemplu ee în alee și epopee, ii în ființă și viitor, oo în coopera și zoologie, uu în atuuri și continuu. ◊ ~ plenisonă: v. care are caracter silabic (adică poate forma singură o silabă), ca de exemplu a în ață, e în era, i în ițar, o în oră, u în ușă. ◊ ~ semisonă: v. care nu are valoare silabică, care nu poate forma singură o silabă, ca de exemplu ă în bă-iat și mi-lă, î în dâ-ră și mâ-nă. ◊ ~ în hiat: v. care se întâlnește cu o altă v. în cadrul aceluiași cuvânt sau cu o v. din alt cuvânt, ca de exemplu e și a în cuvântul crea (cre-a), iar o și o în cuvinte diferite ca o operă. ◊ ~ palatală: v. articulată în regiunea palatului gurii prin apropierea limbii de această zonă, ca de exemplu e în cuvântul estuar și i în cuvântul istm. ◊ ~ anterioară (prepalatală): v. care se articulează într-un punct situat în partea de dinainte a cavității bucale, ca de exemplu e în cuvântul era și i în cuvântul imun. ◊ ~ medială (neutrală, centrală): v. care are ca punct de articulație partea de mijloc a cavității bucale, ca de exemplu a în aur, ă în ăștia și î în înalt. ◊ ~ posterioară (postpalatală, velară): v. care se articulează în partea de dinapoi a cavității bucale, ca de exemplu o în odor și u în unic. ◊ ~ deschisă: v. care se articulează cu maxilarele mai depărtate și cu canalul dintre limbă și palatul gurii mai larg decât la o v. închisă, ca de exemplu a din baclava. ◊ ~ semideschisă (mijlocie): v. care se articulează cu maxilarele pe jumătate deschise și cu canalul dintre limbă și palatul gurii strâmtat pe jumătate, ca de exemplu ă din țări, e din fler și o din corp. ◊ ~ închisă: v. care se articulează cu maxilarele apropiate unul de celălalt și cu canalul dintre limbă și palatul gurii mult mai strâmtat decât în pronunțarea unei v. deschise, ca de exemplu i din in, î din încă și u din una. ◊ ~ labială (rotunjită): v. care se articulează cu participarea buzelor, ca de exemplu o în onoare și u în unește. ◊ ~ nelabială (nerotunjită): v. care se articulează fără participarea buzelor, ca de exemplu a în arc, ă în soră, e în era, i în inimos și î în mâine. ◊ ~ mobilă: v. din rădăcina unui cuvânt flexibil care apare numai în unele forme ale acestuia, ca de exemplu o în cuvântul rusesc son „vis” (N. sg. son – G. sg. sna). ◊ ~ mută: v. care nu se pronunță deloc sau care se pronunță foarte slab, ca de exemplu e (finală și medială) din cuvintele franțuzești femme „femeie” și petit „mic” (în primul caz nu se pronunță, iar în al doilea se pronunță foarte slab). ◊ ~ accentuată (tonică): v. care este scoasă în evidență prin accent, ca de exemplu a în tare, e în fermă, i în ține, o în voie, u în sună, ă în zările și î în săptămâni. ◊ ~ neaccentuată (atonă): v. care nu este scoasă în evidență prin accent, ca de exemplu a în canistră, e în trecător, i în direcție, o în colonel, u în bucuros, ă în ciupercă și î în câmpie. ◊ ~ protonică: v. care se află înainte de silaba accentuată, ca de exemplu a în calibru, e în ferigă, i în vioară, o în colțat, u în sulfină, ă în măsea și î în câtime. ◊ ~ posttonică: v. care se află după silaba accentuată, ca de exemplu a în vremea, e în mare, i în fabrică, o în radio, u în abur și ă în salbă. ◊ ~ iodizată: v. care primește în pronunțare un iod (v.) anterior, la început de cuvânt, ca de exemplu v. e din cuvintele el (pron. „iel”), este (pron. „ieste”) etc.

SUBSTITUȚIE, substituții, s. f. Substituire, înlocuire. ♦ Spec. Fenomen prin care un atom sau un grup de atomi din molecula unui corp chimic compus este înlocuit prin alt atom sau grup de atomi, provenind de la un alt corp chimic. ♦ Spec. (Mat.) înlocuire, într-o expresie matematică, a unui element sau a mai multor elemente prin alte elemente. ◊ Metoda substituției = metodă de rezolvare a unui sistem de ecuații, care constă în a înlocui într-una din ele o necunoscută cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuație a sistemului, și în a repeta aceeași operație până rămâne o singură ecuație cu o singură necunoscută. ♦ Spec. Dispoziție prin care un moștenitor este obligat să transmită, la moartea sa, bunurile moștenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu; dispoziție prin care este numit un al doilea moștenitor pentru cazul când primul, dintr-un motiv oarecare, nu va intra sau nu va accepta să intre în drepturile sale. [Var.: (înv.) substituțiune s. f.] – Din fr. substitution, lat. substitutio, -onis.

drag (dragă), adj. – Iubit, scump. Sl. dragŭ „prețios” (Mikosich, Slaw. Elem., 21; Miklosich, Lexicon, 175; Cihac, II, 100); cf. bg., sb. drag, mag. drága. Vocativul m. sună dragă, ca f.; după Tiktin, această anomalie se explică prin proveniența din n. sl. drago. – Der. drag, s. n. (amor); drag, s. m. (iubit, îndrăgostit); drăgălaș, adj. (frumos, fermecător, încîntător); drăgălășenie (var. drăgălășie), s. f. (farmec, atracție, grație); drăguț, adj. (amabil; drăgălaș; s. m., îndrăgostit); drăgălău (var. sdrăngălău), s. m. (crai, curtezan), termen depreciativ, der cu un suf. expresiv (Iordan, BF, VII, 244); îndrăgi, vb. (a iubi); îndrăgosti, vb. refl. (a prinde drag de cineva). Aceleiași rădăcini pare a-i aparține Drăgaică, s. f. (larve; iele; sînziană, Galium Verum, plantă care protejează împotriva larvelor; sărbătoare de 24 iunie; dans tipic), care ar putea fi un eufemism bazat pe drag, cu suf. -oaică, ca strigoaică (etimon necunoscut, după Tiktin și Candrea; din bg. dragaika după Conev 58 și 104 și Scriban; dar cuvîntul bg. poate proveni din rom.). Drăgănele, s. f. pl. (farmece, atracție; varietate de struguri), provine din sb. draganela, dragunela, în privința celui de-al doilea sens, pare der. internă de la drag cu primul. Nu este clară der. de la dragavei, s. m. (măcriș, Rumex crispus); după Tiktin, ar fi în legătură cu sb. draga „vale”. Cf. dragoste.

SUBSTITUȚIE, substituții, s. f. Substituire, înlocuire. ♦ (Chim.) Fenomen prin care un atom sau un grup de atomi din molecula unui corp chimic compus este înlocuit prin alt atom sau grup de atomi, provenind de la un alt corp chimic. ♦ (Mat.) Înlocuire, într-o expresie matematică, a unui element sau a mai multor elemente prin alte elemente. ◊ Metoda substituției = metodă de rezolvare a unui sistem de ecuații, care constă în a înlocui într-una din ele o necunoscută cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuație a sistemului, și în a repeta aceeași operație până rămâne o singură ecuație cu o singură necunoscută. ♦ (Jur.) Dispoziție prin care un moștenitor este obligat să transmită, la moartea sa, bunurile moștenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligatoriu; dispoziție prin care este numit un al doilea moștenitor pentru cazul când primul, dintr-un motiv oarecare, nu va intra sau nu va accepta să intre în drepturile sale. [Var.: (înv.) substituțiune s. f.] – Din fr. substitution, lat. substitutio, -onis.

SUBSTITUȚIE, substituții, s. f. Substituire, înlocuire. Dacă limbele nouă fac cît limba veche... dacă substituția lor este putincioasă. RUSSO, S. 79. ♦ (Chim.) Fenomen prin care un atom sau un grup de atomi din molecula unui corp chimic compus e înlocuit prin alt atom sau grup de atomi, provenind de la alt corp chimic (simplu sau compus). ♦ (Mat.) Înlocuire a unei cantități (dintr-o formulă sau dintr-o ecuație) cu altă cantitate, de valoare egală, dar exprimată diferit. ◊ Metoda substituției = metodă de a rezolva un sistem de ecuații, înlocuind într-una din ele o necunoscută cu valoarea ei, dedusă din cealaltă ecuație a sistemului. ♦ (Jur.) Dispoziție prin care un moștenitor este obligat să transmită, la moartea sa, bunurile moștenite unei persoane desemnate ca succesorul său obligator; dispoziție prin care e numit un al doilea moștenitor pentru cazul cînd primul, dintr-un motiv oarecare, nu va intra în drepturile sale. – Variantă: (învechit) substituțiune (MACEDONSKI, O. IV 114) s. f.

imbold Dicționarele noastre mai vechi nu inserează cuvîntul, primul care îl dă este CADE, sub forma îmbold, atestat la Basarabescu (fără indicația precisă). Este explicat just, ca derivat regresiv de la îmboldi, iar Scriban, care inserează tot forma îmbold, adaugă „fals imbold, după impuls”. Cred că explicația e justă (deși rădăcinile celor două cuvinte nu au nimic comun), dar nu suficientă. În primul rînd constat că astăzi forma cu i- este generală; în al doilea rînd ar trebui adăugat că există tendința de a înlocui pe în- cu in-, ce e drept în neologisme (incasa pentru încasa, intreprindere pentru întreprindere; vezi și intrepozite). Imbold nu e simțit ca un cuvînt tradițional, pentru că nu e întrebuințat în limbajul familiar, de aceea se pronunță cu i-.

GAZEL (< fr. ghazel < arab ghazal, poezie erotică) Specie a genului liric, poezie cu formă fixă. Alcătuit din distihuri, gazelul se caracterizează prin folosirea aceleiași rime din primul vers, în versul al doilea al celorlalte distihuri, după ce primele două versuri rimează între ele. Celelalte versuri ale distihurilor nu rimează. Fiecare distih poate fi socotit o maximă, prin adevărul moral cuprins în el. Cultivat îndeosebi în poezia orientală – persană (Hafiz) – în poezia noastră îl aflăm în creația lui G. Coșbuc (Gazel, Lupta vieții). Ex. Picurii cu strop de strop Fac al mărilor potop. Zilnic cîte-un pic adună Și-n curînd tu ai un snop. Mergi încet și las' s-alerge Alții, cît vor, în galop. Fii stejar, să crești în lături, Nu înalt și slab, un plop. Nu uita, trăind, de corbul Și de vulpea lui Esop. Dacă ești cinstit, n-ai teamă De dușman, de-ar fi ciclop. Fă cît poți, și las' să rîdă Cei ce sar viața-n hop. Iar de n-are scop viața, Fă să aibă clipa scop. (G. COȘBUC, Gazel) Un alt gazel mai puțin cunoscut este cel din Postumele lui M. Eminescu, alcătuit din douăzeci de distihuri și începînd cu rimele: copilă, milă; precum și motto-ul la poemul Călin – File din poveste.

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

Toma Nume cu o larga arie de răspîndire în lume și chiar foarte frecvent în unele regiuni, Tóma continuă gr. Thomás, al cărui prim purtător cunoscut astăzi a fost unul dintre cei 12 discipoli ai lui Iisus. Apostolul, considerat de tradiție martir în India, poartă în textul evanghelic un nume dublu, gr. Thomás o legomenos Didymos, adică Toma zis Geamănul (gr. didymos „geamăn”). Ca și în alte cazuri asemănătoare, partea a doua a numelui, Didymos, nu este decît o traducere grecească a primei părți Thomás, prin care a fost redat arameeanul toma „geamăn” (cuvîntul apare și în alte limbi semitice: ebr. toam, arabul tuam, tauam) sau după alte ipoteze un supranume al personajului numit în realitate Iuda; cum acesta era purtat și de alți doi apostoli, a fost evitat pentru a nu se crea confuzii (unul este Iuda, cel care îl „vinde” pe Iisus, iar celălalt, Iuda Tadeul, → Tadeu). Prezent în inscripțiile latine creștine și în numeroase documente din apusul Europei, gr. Thomás, redat în latină prin Thómas (s-a schimbat deci poziția accentului), se răspîndește odată cu noua religie, prin cultul dedicat apostolului de către biserică. La aceasta se adaugă apoi și celebrarea altor martiri și sfinți foarte cunoscuți, ca Toma d’Aquino, Thomas Becket și Thomas Morus. Interesant de amintit că folosirea foarte frecventă a lui Thomas în Anglia a dus la transformarea hipoc. Tom în nume comun, întrebuințat cu sensuri peiorative, ca „bufon, persoană stupidă, nebun etc.”; la fel Tommy, folosit în limbajul familial pentru a denumi motanul (după un personaj Tom Motanul din Viața și aventurile unui motan); tommy este și nume al infanteriștilor englezi, folosit chiar și în italiană (cuvîntul a apărut prin generalizarea numelui unui soldat britanic Thomas Atkins). Din greacă, unde în epoca bizantină Thómas era pronunțat cu -th-, numele este preluat de către slavi (v. sl. thoma, toma), care l-au redat prin Tomá (în limbile slave de sud, bulgară și sîrbo-croată) sau Fomá (în limbile slave răsăritene, ucraineană și rusă). În mod normal, numele a ajuns la noi prin intermediar slav, dar forma actuală Tóma indică preponderența surselor scrise din care numele a fost luat, schimbîndu-i-se accentul de pe -a final pe -o-, conform spiritului limbii române (aceeași modificare a suferit numele și în latină, unde a intrat tot pe cale scrisă: Thómas). Că numele a intrat din limbile slave vecine și pe cale orală ne-o dovedește apariția sporadică a unor forme specific răsăritene eliminate cu timpul sau probabil modificate prin etimologie populară, în documentele Țării Românești Toma este atestat încă din secolul 15, fie ca nume personal (la 1482), fie prin derivate toponimice: Tamașești (sat din Gorj) care presupune un Tamaș, normal în Transilvania datorită influenței maghiare și Tomeni (la 1489 este atestat satul Spinișorul Tomenilor); din același secol apare numele și în documentele moldovenești. La formele amintite se adaugă apoi o serie întreagă de derivate, majoritatea cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie: Toman, Tomana, Tomaș, Tomeciu, Tomeș, Tomic, Tomici, Tomin, Tomina, Tomiță, Tomiuc, Tomoilă, Tomonea, Tomoș, Tomotă, Tomuș, Tomuț, Tomcea, Tomșa, Tomșan, Tămaș, Tămășel. O problemă dificilă o ridică formele Fomea, Fomeciu, Fomete (și derivatele toponimice Fomești, Fometești), considerate, în unele lucrări, creații românești de la subst. foame, lucru greu de acceptat pentru antroponime care au funcționat probabil ca nume de botez. Mult mai normală ar putea fi explicarea lor prin influență slavă răsăriteană manifestată în regiunile de nord-est ale țării, de unde numele a migrat, odată cu purtătorii, pînă în zona Subcarpaților meridionali (interesant este, de ex. numele satului din nordul Gorjului Cîmpofeni, care provine din Cîmpul Fomii – adică Cîmpul lui Foma (Toma), nu al foamei). Tot din slava de răsărit vine și Homa (forma veche ucraineană, limitată astăzi la regiunile răsăritene ale Ucrainei), devenit la noi Oma, de unde numele de familie actual Omescu. Cum Toma nu are corespondent feminin la noi, apare uneori cu această valoare Tomaida, nume calendaristic de origine grecească. ☐ Engl. Thomas (foarte frecvent ca și hipoc. Tom, Tommy), fr. Thomas (popular Thomé, hipoc. Massot, Massin, etc.), germ. Thomas (hipoc. Thoma, Thom), it. Tommaso, fem. Tommasina, sp. Tomás, port. Tomas, magh. Tamás (cu hipoc. Tama, Tamuska, Tancsa, Tanczi, Tomesz, Tomka etc.), fem. Tomázia, bg. Tomá (și Tomái, Tomáki, Tomáș, Tomin etc.), fem. Tóma, rus. Fomá (de aici patronimul Fomici), popular Homá, ca și în ucraineană. ☐ Thomas Becket, 1115 – 1170, prieten al regelui Henric al II-lea Plantagenetul, devenit cancelar în 1155, apoi arhiepiscop de Canterbury (în 1162) și primat al Angliei, asasinat din ordinul regelui și canonizat la trei ani după moartea sa; Toma d’Aquino, 1225 – 1274, călugăr dominican, teolog și filozof, cel mai mare reprezentant al scolasticii; principala sa operă: Summa Theologiae, sinteză a speculațiilor filozofico-teologice din evul mediu creștin, încearcă să împace raționalismul cu religia, lansînd principiul armoniei dintre știință și religie; canonizat în 1327, Toma d’Aquino este declarat filozoful oficial al catolicismului în 1879; Thomas Morus, 1477 – 1535, cancelar al Angliei în timpul regelui Henric al VIII-lea, condamnat la moarte și decapitat pentru că a refuzat să-l considere pe rege drept șef al bisericii; autorul celebrei Utopia (1516), descriere a unei societăți ideale bazate pe comunitatea bunurilor, fraternitate și înțelegere reciprocă; Thomas Jefferson, 1743-1826, om de stat, filozof și ideolog american în epoca războiului pentru independență, președinte al S.U.A.; Thomas Henry Huxley, naturalist englez, colaborator al lui Ch. Darwin; Thomas Edison, renumit inventator american; Tomaso Campanella, socialist utopic italian; Thomas Hunt Morgan, mare biolog american, fondatorul teoriei cromozomice a eredității, laureat al Premiului Nobel etc. Scriitorii englezi Thomas Gray, Thomas Chatterton, Thomas Hardy, poetul și criticul american T.S. Eliot, cunoscutul prozator german Thomas Mann, pictorul englez Thomas Gainsborough. ☐ Personalitatea lui Thomas Becket a inspirat poemul dramatic Moartea în catedrală de T.S. Eliot și drama lui J. Anouilh, Becket ou l’honneur de Dieu (jucată și la noi și transpusă pe ecran într-o cunoscută producție engleză); autorul Utopiei devine eroul piesei lui Robert Bolt, Thomas Morus (A Man for all seasons); cunoscutul roman al lui H. Fielding, Tom Jones, povestea unui copil găsit; Tom Degețelul, eroul unei povestiri populare (varianta fraților Grimm poartă numele Tom Pouce) etc.

MONOGRAFIC, -Ă adj. Privitor la monografie, de monografie, propriu monografiei. Iacă unde poate conduce. . . lipsa de o analiză monografică. HASDEU, I. C. I, 68. O astfel de informație este cu mult superioară celei de mîna a doua, înfățișată în primul rînd prin lucrări monografice. V. ROM. ianuarie 1954, 201. Nu existau nici studii monografice, nici reviste de autoritate în specialitatea noastră. L. ROM. 1959, nr. 3, 14. – Pl.: monografici, -ce. Din fr. monographique.

tovar (-ruri), s. n. – 1. Sarcină, povară. – 2. Talpă, piele de bovine tăbăcită. – Var. (2) toval. Sl. tovarŭ „sarcină” (Cihac, II, 283; Tiktin), cf. povară și sb. tovar „sarcină”, rus. tovar „marfă”. Explicația celui de-al doilea sens nu pare suficientă (pentru a o explica, Tiktin pornește de la rus. opoikovyj tovar „piele de tăuraș”; dar sensul de „piele de tăuraș” este propriu primului cuvînt și nu se înțelege cum ar fi trecut la al doilea). Mai probabil este vorba de o confuzie cu tc. duval „piele” (Popescu-Ciocănel). Cf. tovarăș. Rut. tovar „piele” trebuie să fi venit din rom. – Der. tovărî, vb. (a încărca; a se năpusti, a tăbărî), din sb. tovariti. Tiktin consideră că în sensul al doilea al acestui vb. trebuie să fi intervenit o confuzie cu tăbărî: asta ar fi posibil, fără ca ipoteza să fie necesară, căci e ușor de trecut de la sensul de „a împovăra” la cel de „a se năpusti”, cf. sp. cargar.

gregoriană, muzică ~ Termenul definește întregul repertoriu al cântului oficial al bisericii latine, când a început să se organizeze și cristalizeze începând cu sec. 6-7, dezvoltându-se și îmbogățindu-se până în sec. 11; s-a păstrat cu unele neînsemnate și sporadice transformări, până în practica de cult actuală. G. a influențat și a fost la rândul ei influențată de dezvoltarea muzicii culte vest-europene. Denumirea provine de la numele Papei Grigore I, zis „cel Mare” (m. 604), care, în timpul pontificatului său, cunoscând neajunsurile organizării muzicii în bis., a procedat, conform tradiției, la reorganizarea și unificarea cântărilor bis. (dispersate în mai multe dialecte, în funcție de unele condiții regionale: cânt ambrosian sau milanez, galican, mozarb) obligatorii în oficierea zilnică a cultului pe parcursul întregului an. Este știut că modelul reformei g. l-a constituit muzica bizantină*, Gradualul (2) și antifonarul*, stabilite în sec. 6-7, s-au îmbogățit pe parcursul timpului cu noi cântece, care aparțineau unor noi sărbători religioase apărute ulterior [ex. secvențele (I, 1)]. Cântările cara apar și azi în slujba bis. lat. (proprium missae, slujba morților – v. recviem (1), ordinarium missae – v. misă, imnurile vecerniilor* etc.) aparțin fondului vechi al g. Alleluia* are o origine mai recentă (sec. 11), celelalte fiind adaptări moderne. Caracteristicile g. au fost teoretizate de Guido d’Arezzo. Cunoaștem astfel că g. folosește toate modurile (I, 3) ce se pot forma pe fiecare din treptele gamei (do, re, mi, fa, sol, la), fără alterații*. Aceste moduri erau clasificate în 8 specii principale, 4 autentice și 4 plagale, diferențiindu-se prin relația care există între nota care poate fi asimilată cu tonica (finalis*) și aceea care se numește tenor (4), repercussa* și poate fi asimilată cu dominanta*. Autenticele au tenor-ul la cvintă*. Aceste moduri sunt: protus (autentic și plagal), tritus (autentic și plagal) și tetrardus (autentic și plagal). În ritmica* g., Guido d’Arezzo distinge 3 categorii: 1. cântări prozaice în ritm liber; 2. cântări metrice, măsurate sau aproape măsurate. 3. cântări asemănătoare poemelor lirice, în care sunt amestecate diferite ritmuri. La început, cântul a fost monodic* (la unison*, bazat pe melodiile stabilite: cantus*), apoi s-a cântat pe două, trei sau mai multe voci (2), prima formă polifonică* la două voci fiind organum*. Cantus-ul g., care nu putea fi modificat, devine c. firmus* și i se alătură o voce, care o urmează în octave*, cvinte sau cvarte paralele. Organizarea pe 3 voci se numea triplum*, iar pe patru voci, quadruplum*. Perioada de strălucire a g. se desfășoară între sec. 7 și 11, după care dezvoltarea polif. favorizează introducerea tot mai abundentă a imnurilor (1), jubilațiilor, secvențelor (I, 1), tropilor (3) etc., ducând la apariția unor genuri polif. noi, mai ample (cum sunt misa, motetul*), care au revitalizat multe din cântările bis. Pentru a stăvili aceste influențe și a păstra unitatea g., Conciliul de la Trento (sec. 16) impune o nouă reformă, excluzând tropii și cea mai mare parte a secvențelor din muzica de cult. În afara faptului că reprezintă repertoriul oficial al bis. lat., g., în forma sa stabilită de cantus firmus, a constituit o bază și un punct de plecare în studiul polif. și armoniei (III, 1), ba chiar, adeseori, compozitori renumiți (H. Berlioz, S. Rahmaninov, P. Hindemith etc.; v. Dies irae) l-au folosit în lucrările lor. Tendințele de purificare a cântului g., mai ales în privința „armonizării” sale (denaturate printr-o tratare tonală), se manifestă la sfârșitul sec. 19, începând cu școala lui Niedermeyer.

maqam (maqām, maqom, makam [otoman], mugham), concept al teoriei muzicale și poetice orientale arabo-islamice, cu diverse accepțiuni, care acoperă o mare varietate de fenomene: mod*, formă*, scară (v. gamă), mers melodic, gen (III), cântec, ciclu, alcătuire etc. Primele două sensuri sunt cele mai frecvente A. Ca mod, m. se caracterizează prin următoarele aspecte: 1. material sonor organizat în scară; 2. selecționarea din acest material a unor grupe de 3, 4 sau 5 sunete temei al unor formule (1, 3) melodice creatoare de mod; 3. funcții diverse ale sunetelor în formule: principale, secundare, inițiale, finale; 4. ierarhia formulelor melodice: principale sau secundare; 5. ierarhia m.: principale și derivate; 6. construirea m. prin succesiunea diversă a formulelor, cu respectarea tendinței melodice generale; 7. funcția formulei principale: afirmarea acesteia în momentele cele mai importante aservite expresiei ethosului (2) propriu m. respectiv; 8. adoptarea în m. a unor note străine și trecerea spre formule străine, după afirmarea celor proprii; revenirea în final la acestea din urmă (v. metabolă). Materialul sonor e dat de sunetele finale* ale m. – cu excepția primei note (yakah, adevărată „cvartă burdonică” pentru primul m. rast); – denumirile sunetelor nu respectă octava*, ci se desfășoară pe două octave intermediare, care, ca și unele sunete fundamentale, adoptă o înălțime microdivizionară. Unele m. au o structură microintervalică*, altele adoptă fie diatonia* fie cromatica*. Sensul ascendent sau descendent al melodiei este determinant pentru înălțimea unor sunete microintervalice. Legato-ul indică grupele de sunete ce alcătuiesc formulele tri-, tetra- și penta-cordale*. Primele trei m. citate sunt deosebit de reprezentative, prin tetracordurile* care le definesc, fiind prezente în multe culturi arabo-islamice. M. Rast, de o formă tetracordală disjunctivă, este modul prototip al sistemului, fiind privit ca atare în teoria medievală, unde avea o structură conjunctă*. Teoria modernă, începând cu D. Cantemir, atribuie celui de-al doilea mod, Bayati (Dugiah, în nomenclatura sa) o prevalență expresivă, atât ca m. principal, cât și ca treaptă finală a multor m. și cadențe (1) modale. Unele moduri derivate din Bayati au mare frecvență în practica modernă. Teoria modernă arabo-islamică adoptă sistemul temperat* al octavei alcătuite din 24 de sferturi de ton egale, modalitate de notație comună tuturor, care lasă libertatea fiecărei etnii de a intona, în același cadru semiografic orientativ, propriile sale micro-diviziuni. Acestea prezintă o mare varietate, determinată de fărâmițarea religioasă, politică, etnică, socială a culturilor orient. Acest sistem temperat determină în structura m. intervale de 3/4 de ton, mai rar 5/4 de ton, de aceea lumea modală arabo-islamică a fost denumită ca artă a treisferturilor de ton; iar notația intervalelor adoptă T = secundă mare (Ton); M = ton mijlociu (3/4) și S = semiton. Intervalul specific creator de mod al m. este terța* micro-divizionară, din Rast, situată în spațiul dintre terța minoră (300 de cenți) și cea majoră (400 de cenți), deci la înălțimea temperată de 350 de cenți. Calculele matematice ale autorilor arabi medievali îi atribuiau valori diverse, întemeiați pe practica muzicală a epocii: 355 Ct (Al-Farabi, sec. 9-10), 342 Ct (Ibn-Sina, sec. 10-11), 384 Ct (Safi-al-Din, sec. 13). Până în sec. 9 (Al-Kindi), teoria orient. nu cunoaște decât sistemul intervalelor pitagoreice: terța minoră = 294 Ct, iar terța majoră = 408 Ct, alături de celelalte 10 intervale ale octavei*. Descoperind noi intervale, autorii medievali vor adopta octava de 17, respectiv de 22 micro-diviziuni. Unii autori moderni (Turcia, Iran) vor adopta sistemul lui Safi-al-Din apropiat de valorice pitagoreice, alți autori sunt fideli sistemului arab al lui Al-Farabi și Ibn-Sina caracterizat prin valori apropiate de 1/4 de ton (Egipt, Siria). În teoria psaltică românească (v. bizantină, muzică), unele concepții microintervalice prezintă sisteme de sursă orient. Anton Pann (1845) adoptă octava de 22 diviziuni, cu cele trei intervale ale gamei: T = 4, M = 3, S = 2 diviziuni, terța neutră constitutivă de mod având valoarea de 381 Ct, iar Macarie (1823) împarte octava în 68 diviziuni și adoptă pentru intervalele scării: T = 12, M = 9, S = 7 diviziuni, terța neutră fiind de 357 Ct. Ceea ce deosebește sistemul psaltic de cel arab este structura scărilor, de ex.: T M S T T M S pentru glasul VIII și T M M T T M M pentru primul m. Rast. ♦ B. Ca formă, m. este o succesiune de piese vocale sau instr. construită după anumite tipare melodice, ritmice, în care o parte introductivă are menirea de a stabili modul principal care să domine suita și modurile derivate ce pot fi adoptate în părțile ei, în conexiune cu elementele ritmice. Mai cu seamă zona de N a Orientului arabo-islamic cultivă această accepțiune a termenului, sin. în acest sens cu fasl (turc) și wasla (arab). În Irak, forma de m. e o grupă de melodii alcătuită din trei părți: introducere (tahrir), secvențe mediane (aușal și miyanat) și o încheiere (taslim). În Iran forma e numită (ca și modul) „dastgah” și e dominată de cântecele awaz, parțial improvizatorice, cu revenirea ciclică a unor formule principale de anumit etos modal; iar în Azerbaidjan, în forma mugam, de influență persană, domină cântecele strofice tasnif, încadrate într-o structură rapsodică, încheiată cu motive instr. de dans (reng). În Uzbekistan și Tadjikistan, în forma makom domină cântecele šuba, iar structura melodico-ritmică e dată de o tradiție fundamentală în sec. 18, cea a sistemului šasmakom, al celor șase moduri, înșirate în timpul execuției, care reia denumirile m.: navo, rost, dugoh, buzruk, segoh, irok. Către 1700, D. Cantemir, trasează principiile formei de m. (fasl), ca suită vocală sau instr. Suita vocală o alcătuiește din: taksîm (formă liberă ca ritm și melodie), beste, kiar și semai (formă variațională ce preia tiparul de „beste” sau „kiar”), iar, în suita instr. introduce taksîm, 1-2 peșrefuri* și un sâz semâ-isî final. Aceste părți ale suitei pot fi, după Cantemir, tri-, tetra- sau penta-strofice, cu sau fără refren*. În recitalul tradițional, Cantemir prezintă o suită instr. urmată de o suită vocală, un nou „semai” instr. și în final, pe pedala (2) în surdină a corzilor de „armonie”, un taksîm vocal.

2) *grant n., pl. urĭ. Un fel de a pungăși după sistema pungașilor din Grant, care era un cîmp numit după numele unuĭ Francez Le Grand, ĭar astăzĭ e o mahala a Bucureștilor și care se practică așa: doĭ pungașĭ ochesc o victimă naivă (de obiceĭ un țăran), cu care unu din eĭ intră în vorbă, apoĭ amîndoĭ merg cît-va timp împreună pînă ce... găsesc un portofel unflat, aruncat în calea lor de al doilea pungaș. Primu pungaș se preface emoționat și roagă victima s’ascundă portofelu găsit. Peste puțin, apare al doilea pungaș și-ĭ întreabă dacă nu cumva aŭ găsit un portofel. Primu pungaș tăgăduĭește și se oferă să fie căutat. Al doilea pungaș îl caută și nu găsește portofelu. Victima se lasă și ĭa să fie căutată, ĭar pungașu, care a observat din timp ce fel de pungă saŭ portofel are victima, îĭ șterpelește punga saŭ portofelu și-ĭ strecoară în loc altu asemenea declarînd că nu șĭ-a găsit baniĭ. Apoĭ se scuză că ĭ-a turburat degeaba, ĭar primu pungaș pleacă cu victima, veselă că al doilea pungaș n’a descoperit portofelu găsit și se duc amîndoĭ într’o cîrcĭumă ca să împartă baniĭ. După ce comandă ceva de băut, primu pungaș se retrage supt un pretext oare-care și dispare, ĭar victima după o lungă așteptare, începe a-șĭ căuta baniĭ și constată cu groază și că baniĭ eĭ aŭ dispărut rămînînd în loc un portofel plin de hîrtiĭ, și că portofelu găsit, în care spera să găsească mulțĭ banĭ, e plin de hîrtiĭ. V. grăntaș.

faptic Primul dicționar în care a pătruns acest cuvînt este DLRLC. DLRM îl explică prin faptă plus sufixul -ic. În primul rînd, nu e vorba de faptă, ci de fapt, în al doilea rînd productivitatea lui ic în românește este încă discutabilă (vezi SLG, p. 395). Trebuie să pornim de la germ. faktisch, chiar dacă prezintă nuanțe ușor diferite de ale cuvîntului nostru. Amintesc de sclavie, folosit de Sextil Pușcariu, după modelul germanului sklavisch. Dar observ că în rusă există фaкмuчecкuŭ și, cum faptic s-a răspîndit numai în ultimele decenii, cred că nu poate fi îndepărtată ideea că la crearea lui a contribuit și modelul rus.

șugubi Adjectivul șugubăț este înregistrat cu două valori destul de diferite între ele: „asasin” și „glumeț”. A fost explicat prin v. sl. дꙋшeгꙋвьcь „asasin” (lit. „pierzător de suflet”). Se pot găsi justificări pentru suprimarea primei silabe (luate drept prepoziția de) și la nevoie pentru alterarea înțelesului primitiv. Dar G. Weigand, W. Jb., XIX-XX, p. 141, a propus să vedem în înțelesul al doilea un omonim provenit din bg. шeгoδиeц „glumeț” (lit. „care își bate joc”), ceea ce mi se pare mult mai verosimil. TDRG combate ideea, pe motiv că înțelesul al doilea nu circulă la țară; în orice caz e mai cunoscut decît primul. O dovadă în sprijinul etimologiei propuse de Weigand se poate găsi în verbul a șugubi „a păcăli”, atestat numai la perfectul compus în Glos. dial. Olt., p. 110.

Iordan Răspîndit în întreaga Europă și în unele regiuni chiar destul de frecvent, lordán este o creație a onomasticii creștine, care are la bază numele cunoscutului rîu biblic. Atestat încă din primele secole ale erei noastre (în inscripțiile latine apar Iordanus, Iordanes, Iordana, iar în izvoarele grecești, Iordánes), numele pers. își datorează apariția caracterului sacru atribuit de religia creștină rîului în care ar fi fost botezat Iisus. Deci pentru a afla semnificația originară a cuvîntului folosit cu valoarea antroponimică, va trebui să ne ocupăm de hidronimul Iordan, numit astăzi El Arden sau El Sharih. Ebr. Jarden, în arameeană Jardanah sau Jurdanah, în surse egiptene J(a)(i)raduna, a atras atenția de multă vreme, una dintre cele mai vechi etimologii, astăzi doar de domeniul curiozităților lingvistice, aparținînd chiar lui Hieronim, autorul traducerii Bibliei în latină (acesta considera hidronimul un compus din ebr. jor „fluviu” – așa era numit mai ales Nilul și Dan, prin care era desemnată o cetate din Canaan). O ipoteză modernă derivă ebr. Jarden din radicalul verbal semitic jarad – „a curge” (sirianul jurdah „rîu”). Cum desinența -en este proprie dualului în arameeană, semnificația originară a hidronimului este „cele două rîuri” (în trecut se considera că Iordanul are două izvoare, nu trei așa cum se știe astăzi). Folosit în amintirea primului botez creștin, numele pers. Iordan capătă o deosebită popularitate mai ales după Cruciadele din ev. med. care aveau drept pretexte lupta împotriva „necredincioșilor” și eliberarea „locurilor sfinte”; cam în aceeași perioadă au trăit și o parte din persoanele sanctificate sau beatificate de biserica romană, rezultatul fiind apariția lui Iordan în calendare (și implicit creșterea frecvenței numelui). Prin filieră slavă numele a ajuns și la români, dar aparițiile lui Iordan și Iordana în documente sînt destul de rare (frecvența mai mare în regiunile sudice ale țării se explică prin influența onomasticii sud-slave, la bulgari, de ex., numele se bucură și astăzi de o mare popularitate. În calendarul nostru popular, Iordanul este un alt nume al Bobotezei, sărbătoare „ținută” pentru a nu suferi de boli și friguri; la aceeași dată se practică obiceiul udării cu apă (cei ce îl îndeplinesc sînt numiți iordănitori), care amintește de vechile rituri de purificare (cel mai vechi și simplu procedeu era spălarea cu apă). Cunoscut ca nume de familie sau din derivate toponimice, Iordan apare arareori astăzi ca pronume, fenomen care ar putea fi pus în legătură și cu sensul peiorativ din expresiile curente „a duce cu iordanul” sau „a umbla cu iordane” – adică a spune vorbe goale. ☐ Fr. Jordan, Jourdain, germ. Jordan, it. Giordano, sp. Jordán, magh. Jordan, bg., rus. Jordan etc. ☐ Iordanes, istoric al goților din sec. 6., filozoful italian Giordano Bruno.

On ne prête quaux riches (fr. „Nu se împrumută decît celor avuți”) – zicală franceză, care are două sensuri: primul sens – propriu – care rezultă și din traducerea românească, și un sens figurat, care recunoaște faptul că unor oameni deosebit de înzestrați din punct de vedere intelectual le sînt atribuite calități, fapte sau expresii ieșite din comun. De exemplu, cînd sînt multe cuvinte de duh puse în seama unor oameni celebri ca Mark Twain, Bernard Shaw, Caragiale, Tristan Bernard, pentru că „on ne prête quaux riches!” FOL.

mârli, vb. tranz. și refl. – (pop.; despre berbeci și oi). A se împreuna: „Mierlitul oilor se face în octombrie, de ziua Cuvioasei Paraschiva, sau ceva mai devreme, și până la Sânmedru. Se țâpă areț ’ntre oi, stând la un loc cu oile până la Ruptu Sterpelor. În primele două zile li se dă sare oilor și berbecilor, apoi două săptămâni nu li se dă deloc, să nu se întoarne și să fete toate odată” (Georgeoni 1936: 96). – Din srb. mrljati.

GĂZDUI, găzduiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la persoane) A primi în gazdă, a adăposti (pe timp limitat); a da ospitalitate. Cela ce găzdui pe Ercule îl ospătă și-l omeni ca pe nu știu cine. ISPIRESCU, U. 38. Portarul îl primi și îl găzdui pînă a doua zi. NEGRUZZI, S. I 219. 2. Intranz. A trage, a rămîne în gazdă; a locui provizoriu (undeva); a mînea (la cineva). Noaptea, găzduim la malul bălților, în căsuța pescarilor cu care sîntem prietini și tovarăși. SADOVEANU, O. A. II 148. În coasta casei, unde găzduiesc de cîtva timp, se arată, în azurul dimineții, un vîrf întunecos de piramidă. GALACTION, O. I 345. Dau numaidecît la casele lui Ion Matei, unde găzduiește tot timpul Moș Gheorghe cu alde fiică-sa. SP. POPESCU, M. G. 47. ◊ Refl. (Rar) Haideți împreună Veseli să pornim Și-ntr-o casă bună Să ne găzduim. ALECSANDRI, T. 120.

REGULĂ s. f. (< lat. régula, cf. it. regola, după fr. règle): normă (v.) lingvistică. În mod obișnuit, în limba română se vorbește despre mai multe tipuri de r. lingvistice: r. de despărțire a cuvintelor în silabe, r. ortoepice (de pronunțare corectă), r. ortografice (de folosire corectă a semnelor ortografice și de scriere corectă a cuvintelor), r. de punctuație (de folosire corectă a semnelor de punctuație). R. de despărțire a cuvintelor în silabe sunt r. obligatorii, fixate prin uz, de care țin seama (sau de care ar trebui să țină seama) vorbitorii limbii noastre în folosirea cuvintelor. Cele mai importante dintre aceste r. sunt: a) o consoană așezată între două vocale formează întotdeauna silabă cu vocala următoare: ca-la-mi-ta-te, bu-cu-ri-e etc.; b) două, trei sau patru consoane așezate între două vocale formează silabe diferite: prima consoană trece de obicei la prima silabă, iar celelalte consoane trec de obicei la silaba următoare, ca în cuvintele ac-tiv, as-tăzi, mul-te, poar-tă, as-pru, din-tre, in-dus-tri-e, noas-tre; mon-stru etc.; c) două vocale succesive (în hiat, care nu formează diftong) trec în silabe diferite: prima vocală trece la prima silabă, iar cealaltă vocală, la silaba următoare, ca în cuvintele ce-re-a-le, du-et, fe-e-rie, fi-in-ță, poe-zi-e, zo-o-lo-gi-e etc.; d) o semivocală și o vocală sau două semivocale și o vocală din cadrul unui diftong sau triftong intră toate în aceeași silabă: țea-vă, pia-tră, ief-tin, cior-chi-ne, leor-pă-i, pâi-ne, moa-ră, ro-ua, zi-uă, leoar-că, ve-neau, su-iau, tă-iai etc.; e) grupurile consonantice bl, br, cl, cr, dl, dr, fl, fr, gl, gr, pl, pr, tl, tr, vl, vr rămân în aceeași silabă: ta-blă, a-bra-ziv, de-clam, la-cri-mă, Co-dlea, co-dru, a-fla-se, re-fren, i-so-glo-să, a-grar, po-plin, cea-pra-zar, bâ-tlan, re-tras, e-vla-vi-e, li-vrea etc.; f) grupurile consonantice ct, cț, pt, precedate de consoane, se despart, trecând prima la silaba dinainte, iar a doua la silaba următoare: punc-tu-a-ți-e, func-ție, somp-tu-os etc.; g) cuvintele compuse cu componentele sudate se despart în silabe ținându-se seama de aceste componente: a-tot-ști-u-tor (< a + tot + știutor), bi-ne-ve-nit (< bine + venit), drept-unghi (< drept + unghi), nici-o-da-tă (< nici + o + dată), ori-când (< ori + când), port-al-toi (< port + altoi), scurt-cir-cu-it (< scurt + circuit) etc.; h) cuvintele derivate cu prefixe sau cuvintele împrumutate compuse, cu structură analizabilă în limba română, se despart în silabe ținându-se seama de existența elementelor componente: des-tăi-nu-i (< des + tăinui), ne-sta-bil (< ne + stabil), ne-ști-u-tor (< ne + știutor), dez-ar-ti-cu-la (< dez + articula), in-e-gal (< in + egal), in-a-dec-vat (< in + adecvat), in-o-pe-rant (< in + operant), in-u-man (< in + uman), pre-scri-e (< pre + scrie) etc. R. ortoepice sunt r. de pronunțare corectă a sunetelor și a cuvintelor din limbă. Cele mai importante dintre acestea pentru limba română sunt, în aceiași timp, și r. ortografice. Astfel: 1) după j și ș se pronunță și se scrie a, nu ea, în cuvintele coaja, jale, tânjală, coșar, șapte, ușa etc.; 2) după j și ș se pronunță și se scrie ea, nu a, în sufixele -ean, -eală și -eață ale substantivelor doljean, prăjeală, ieșean, greșeală, roșeață etc.; 3) după j și ș se pronunță și se scrie ă, nu e, în cuvintele plajă, strajă, uriașă, fruntașă etc., în substantivele și adjectivele derivate înfricoșător, crucișător, îngrășământ etc., în formele verbale protejăm, angajăm, înfățișăm, îmbrățișăm etc., în pluralele substantivelor de origine infinitivală angajări, înfățișări, îmbrățișări etc.; tot ă, nu e, se pronunță și se scrie în formele verbale acopăr, acoperă, sufăr, suferă, dădeam, să aibă etc.; 4) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie e, nu ă, în rădăcina cuvintelor jecmăni, jelanie, jelui, înșela, ședea, șes etc.; 5) se pronunță și se scrie e, nu i, în finalul elementului de compunere ante-: antepenultim, antevorbitor, antemeridian, antebelic etc.; 6) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie î nu i, în gerunziile verbelor de conjugarea I angajând, degajând, înfățișând, îngroșând etc.; tot cu î și nu cu i se pronunță și se scrie în gerunziul verbului a crea: creând și la începutul substantivului întreprindere; 7) în neologisme, e inițial sau e în hiat, la început de silabă, se pronunță și se scrie e, nu ie: ecran, ecuator, epocă, eră, eroism, evident, examen, explozie etc. – aeroport, alee, poem, agreez, creez etc.; 8) e final din sufixul lexical -ețe se pronunță și se scrie e, nu ă, în substantivele bătrânețe, frumusețe, tinerețe etc.; 9) e accentuat, înaintea unei silabe cu vocala e, se pronunță și se scrie e, nu ea: crede, vede, verde etc.; 10) după j, r, s, ș, ț și z, vocala e se pronunță și de scrie e, nu ă, în cuvintele jertfă, reușită, mătase, șed, țepi, zece etc.; 11) după consoanele j, s, ș, ț și z și după grupul consonantic st se pronunță și se scrie i, nu î, în rădăcina cuvintelor jir, singur, mașină, subțire, zile, stinge etc.; tot i, nu î, se pronunță și se scrie în cuvintele imbold, incarna, intitula etc.; 12) se pronunță și se scrie e, nu ă, în prepozițiile către, de și pe; i, nu î, în prepozițiile din, dintre, dintru, dinspre etc.; î, nu ă, în prepoziția până; ă, nu e, în prepoziția după; 13) se pronunță și se scrie i final în pronumele demonstrative de identitate același, aceeași, aceiași, aceleași; în pronumele de întărire însuși, însăși, înșiși, înseși și în adverbele iarăși și totuși; 14) se pronunță și se scrie i, nu e, în sufixul -atic din adjectivele îndemânatic, primăvăratic, tomnatic, văratic, etc. și în prima silabă a adjectivului distructiv; 15) se pronunță și se scrie î, nu ă, în sufixele verbelor derivate din onomatopee, care au pe î în rădăcină: bâjbâi, cârâi, dârdâi, gâgâi, hârâi, mârâi, pârâi, scârțâi, târâi, vâjâi etc.; 16) se pronunță și se scrie o, nu oa, în singularele barocă, echivocă, pedagogă etc., în numeralele două și nouă, în pronumele nouă și vouă și în formele substantivale rouă și ouă; 17) se pronunță și se scrie a-e, nu a-ie în cuvintele aer și faeton și în derivatele primului: aerian, aerisi, aerodrom, aeroport etc.; 18) se pronunță și se scrie e-a, nu e-ia, în cuvintele crea, creare, creație, recrea, recreație, agrea, agreabil, impermeabil etc.; 19) se pronunță și se scrie e-e, nu e-ie, în cuvintele alee, epopee, idee; licee, orhidee; agreez, creez etc.; 20) se pronunță și se scrie i-e, nu i, în formele verbale scriem, scrieți, să scriem, să scrieți, a scrie; 21) se pronunță și se scrie i-i, nu i, în cuvintele conștiință, conștiincios, conștiinciozitate, fiind, fiindcă, ființă, știință etc.; 22) se pronunță și se scrie o-e, nu o-ie, în cuvintele poem, poezie, poet etc.; 23) se pronunță și se scrie o-o, nu o, în cuvintele alcool, cooperator, cooperativă, zoologie, zootehnie etc.; 24) se pronunță și se scrie u-e, nu u-ie, în cuvintele duel, duet, menuet, perpetuez, accentuez etc.; 25) se pronunță și se scrie ia, nu ea, după b, p, m, f, și v, în cuvintele biată, piatră, piață, amiază, fiare, viață etc.; se pronunță și se scrie la fel și în cuvintele aceștia, atâția, aceia, aceiași; 26) se pronunță și se scrie ea, nu a, după s, ț, și z, în cuvintele seamă, seară, seacă, țeapă, țeapăn, zeamă, îmbulzeală etc. și ea, nu ia, în femininele pronominale aceea și aceeași; 27) se pronunță și se scrie ie, nu e, în cuvintele miel, miere, miercuri, fiere, fierbe, piere, piept, pierde, vieți etc. 28) se pronunță și se scrie îi, nu ăi, în cuvintele câine, mâine, pâine și îi, nu ăi, în numeralul ordinal întâi; 29) se pronunță și se scrie uă, nu o, în numeralele două și nouă, în pronumele personale nouă și vouă, în adjectivul nouă, în substantivele piuă, rouă și ziuă și în verbul plouă; 30) se pronunță și se scrie b, nu v, în numele lunilor decembrie, februarie, septembrie, octombrie și noiembrie; 31) se pronunță č și se scrie c, nu ț, în cuvintele cifră, cilindru, ciment, civil, lucernă, viciu etc.; 32) se pronunță d și se scrie d, nu z, în formele verbale aprind, să aprind, ard, să ardă, aud, să audă, cad, să cadă etc.; 33) se pronunță și se scrie h, nu se omite, în cuvintele hegemon, hibrid, hidrogen, hipodrom, hotel etc.; nu se pronunță și nu se scrie h în cuvintele coerent, umor etc.; 34) se pronunță și se scrie j, nu giu, în cuvintele împrumutate din limba franceză, formate cu sufixul -aj: filaj, dresaj, personaj, peisaj, anturaj etc.; se pronunță și se scrie giu, nu j, în neologismele cortegiu, naufragiu, ravagiu etc.; 35) se pronunță și se scrie n, nu i (ie), în formele verbale rămân, să rămână, spun, să spună, țin, să țină etc.; 36) se pronunță și se scrie r, nu i (ie), în formele verbale cer, ceri, să ceară, pier, pieri, să piară, sar, sari, să sară etc.; 37) se pronunță și se scrie s, nu z, în neologismele terminate în -asm și -ism și în derivatele lor: marasm, plasmă, pleonasm, sarcasm, prismă; de asemenea, în cuvintele împrumutate din franceză, formate cu sufixul -ism: parnasianism, socialism, structuralism etc. și în neologismele chermesă, premisă, sesiune etc.; 38) se pronunță și se scrie s, nu ș, în cuvintele deschide, deschis, fisă, scenă, schimba, stand, stofă etc.; 39) se pronunță și se scrie ș, nu j, înainte de n, în cuvintele obișnuit, pașnic, strașnic, veșnic etc.; 40) se pronunță cs, nu s, și se scrie x în cuvintele expeditiv, expediție, experiență, exploatare, explozie etc., iar cș, nu cs, în pluralele ficși și ortodocși; 41) se pronunță gz, nu s sau z, și se scrie x în cuvintele exact, exactitate, examen, exemplu etc.; 42) se pronunță și se scrie cv, nu cu, în cuvintele adecvat, cvartet etc.; 43) se pronunță și se scrie nn, nu n, în derivatele cu prefixul în-, când cuvintele de bază încep cu n-: înnegri, înnoda, înnoi, înnopta etc.; 44) se pronunță și se scrie n, nu nn, în cuvintele înăbuși, înota, îneca; 45) se pronunță și se scrie r în prepozițiile prin și printre; 46) se pronunță și se scrie z, nu j, în pluralele brazi, chinezi, cruzi, francezi etc. și în singularul dezghețat; 47) se pronunță și se scrie z, nu s, în prefixele dez- și răz- din cuvintele dezamăgi, dezaproba, dezechilibru, dezbrăca, dezdoi, dezgoli, dezlega, dezminți, deznoda, dezrădăcina; răzbate, răzbuna, răzgândi etc.; 48) se pronunță și se scrie v, nu vr, în formele verbale voi, voiesc, voiești, voiește, voim, voiți, voiesc, voiam, voisem, am voit etc.; 49) se pronunță și se scrie corupt, nu: conrupt; se, nu: să (în: se duce); străin, nu strein sau strin etc.

UNUL, UNA, unii, unele, pron. nehot. 1. (Ține locul substantivelor, fără a da o indicație precisă asupra obiectului; în forma femenină adesea cu valoare neutră) Mîncași una peste bot. CONTEMPORANUL, I 836. Pune, frate, mîna-n șale, să cîntăm una de jale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ Expr. Asta-i încă una! sau asta încă-i una! exclamație de mirare (față de comunicarea unui fapt surprinzător sau neobișnuit) sau de nemulțumire (în legătură cu o întîmplare neplăcută). Mă! asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii. CREANGĂ, P. 41. ◊ (În alternanță cu altul) Unul are ureche și prinde toate cîntecele, altul are glas frumos. DAVIDOGLU, M. 55. Șiruri lungi de țărani legați cot la cot și unul de altul... se tîrîiau... de-a lungul satului. MIRONESCU, S. A. 23. Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plîng. EMINESCU, O. I 43. Lupul, cu toată prostia, Cîrmuia împărăția, Și ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. ALEXANDRESCU, P. 69. Unele cînd m-auzeau, Ușile le descuiau... Altele cînd m-auzeau... Focu-n vatră-l înveleau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. ◊ Expr. Unuia și altuia v. altul. (1). Unii (și) alții v. altul (1). Unul ca altul v. altul (1). ◊ (În corelație cu altul, exprimă un raport de reciprocitate) Își luară ziua bună unul de la altul. ISPIRESCU, L. 9. Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Se vor răni între sine, ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. În care vreme ne uitam unul la altul. NEGRUZZI, S. I 68. ♦ Cineva; oarecare. Poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. Bine-ți mai șade, jupîneșică, parcă ești una de ale noastre. id. ib. 129. Toate sînt așa, zise unul din noi rîzînd. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ (Cu determinări care indică mai precis sensul substantivelor înlocuite) Ajunse... una din cele mai frumoase provincii. BĂLCESCU, O. II 11. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. Cîte flori pe cîmpurele Nu seamănă mîndrei mele; Numai una mititea... Parcă seamănă cu ea. id. ib. 27. ◊ (Alternanța «unul... unul» corespunde alternanței «unul... altul», «unul... celălalt», «primul... al doilea») Lîngă carne, Două cane: Una-i cu vin îndulcit Și nu bea de necăjit, Una-i cu vin pipărat Și nu bea de supărat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Unul ca unul = deopotrivă, la fel. Avea trei fete, una ca una de mari. SBIERA, P. 129. ◊ Expr. (Construit cu alte pronume) Ca unul care (sau ce) = ca cel care, ca o persoană care. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiți ca unul ce nici dînsul nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ISPIRESCU, L. 38. Căpitanul avînd a mai zăbovi... ca să meremetisească corabia, ca una ce se hîrbuise. DRĂGHICI, R. 29. Unul ca acesta (sau acela) = un asemenea om, un astfel de om. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ (Uneori cu nuanță peiorativă, folosit pe lîngă nume de persoane) Unu’ Iorgu Badea. SADOVEANU, O. V 61. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. CREANGĂ, O. A. 45. ♦ (În alternanță cu «altul») Primul, întîiul. V. altul (2). Nu-ți face una copii, iei alta. CREANGĂ, P. 118. Și odată mi ț-o înșfacă ei, unul de-o mînă și altul de cealaltă. id. ib. 269. 2. (La pl.) O parte din..., o seamă dintre... Așa scrie și la noi în cărți, despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. ♦ (Adjectival) Niște, anumiți. De la el Lipan deprinsese și unele vorbe adînci. SADOVEANU, B. 7. Unii oameni îs mai al dracului decît dracul. CREANGĂ, P. 217. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. 3. (La sg. sau pl., cu formă feminină și valoare neutră) Ceva. Lupul... își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Taci! că i-oi face eu cumătrului una de și-a mușca labele. id. ib. 29. ◊ Expr. Una ca aceasta (ca asta sau ca aceea) = așa ceva, un asemenea lucru. Nu putea el crede una ca asta. ISPIRESCU, L. 20. Cînd a văzut unele ca aiestea... plesnea de ciudă. CREANGĂ, P. 69. Taci, nu spune una ca asta. ALECSANDRI, T. 754. ◊ (În alternanță cu «altul») N-apuc bine a scăpa de una, și dau peste alta. CREANGĂ, P. 234. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. Unul una, altul alta, din una-n alta sau ba din una, ba din alta v. altul (1). Una și alta v. altul (1). Pînă una-alta v. altul (1). Una pentru alta, se spune cînd cineva plătește pentru o faptă (de obicei rea) cu alta, de același fel. Am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea, una pentru alta. CREANGĂ, P. 196. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora.

mârli, vb. tranz. și refl. – (despre berbeci și oi) A se împreuna: „Mierlitul oilor se face în octombrie, de ziua Cuvioasei Paraschiva sau ceva mai devreme, și până la Sânmedru. Se țâpă areț ’ntre oi, stând la un loc cu oile până la Ruptu Sterpelor. În primele două zile, li se dă sare oilor și berbecilor, apoi două săptămâni nu li se dă deloc, să nu se întoarne și să fete toate odată” (Georgeoni, 1936: 96). – Din srb. mrljati (DEX, MDA).

cominație (fr. commination, lat. comminatio, „amenințare energică”), figură dialogistică prin care oratorul sau un autor enunță sub formă de avertisment la adresa auditorului sau a unui personaj (individual sau colectiv), pentru motive destul de grave, o nenorocire amenințătoare și de neînlăturat (P): „Teodat, tu râzi! Dar moartea cea lipsită de sicriu Îți va răscula poporul, să te sfâșie de viu!” (G. Coșbuc) Sau: „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt Să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, Hristoși să fiți, nu veți scăpa Nici în mormânt!” (C. Coșbuc) C. pură o ilustrează numai primul exemplu citat; al doilea, fiind vorba de un avertisment cu temei ipotetic, nu de o amenințare a unei pedepse iminente, figura o putem numi c. ipotetică. De la aceasta e un singur pas spre altă formă a figurii și anume spre c. aluzivă: „Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod; Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă, Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt: Cum veniră se făcură toți o apă și-un pământ.” (Eminescu) Cf. fr.: „Oh! que les rois doivent prendre garde aux guerres qu’ils entreprennent! Elles doivent être justes; ce n’est pas assez: il faut qu’elles soient nécessaires pour le bien public.” (Fénelon; → M., p. 80).

Andrei Răspîndit și frecvent, de veche tradiție la români, Andréi reproduce numele pers. gr. Andréas, bine atestat în epoca greco-romană. În mod obișnuit explicat prin subst. andreia „bărbăție, curaj” (adj. andreios „curajos”), Andréas pare mai degrabă un hipocoristic în -as- (la origine, probabil sufix cu valoare hipocoristică) a unui nume pers. compus cu anér, gen. andrós „bărbat” (în vechea onomastică greacă asemenea compuse, atestate încă de la Homer, erau foarte numeroase și frecvente: Androgénes, Androdámas, Androklés, Androkrátes, Andrólaos, Andrómahos și Andromáhe „Andrómaca”, Androméda, Andrónikos -> Andrónic etc.). Numele grecesc, pătruns în latină (Andréas sau Andréa) și chiar în ebraică, se răspîndește rapid în lumea creștină datorită faimei unuia dintre cei 12 apostoli ai lui lisus. Probe lingvistice incotestabile dovedesc vechimea și popularitatea cultului lui Andrei și la români, bulgari, sîrbi, croați, albanezi. La noi, cultul creștin s-a grefat pe o serie de elemente păgîne vechi, credințe și rituri magice cunoscute și altor popoare europene. Cum 30 noiembrie este „cap de iarnă”, Andrei este considerat la noi mai mare peste lupi și alte fiare sălbatice (credințele și practicile legate de lupi, cei mai temuți dușmani ai turmelor, ocupă un loc deosebit în cadrul sărbătoririlor populare românești sau străine; de aici și numele de „lună a lupilor” pentru decembrie, ca în ceh. vlčenec mesic, lit. vilka menesis, germ. dialectal wolfmonat etc.). Noaptea de 30 noiembrie, un fel de jubileu al lupilor și strigoilor, este prilejul multor vrăjitorii și farmece dintre care interesant ni se pare, prin legătura cu semnificația inițială a numelui Andrei, obiceiul „făcutului de ursit” (tinerele fete încearcă să-și afle „ursitul” sau viitorul soț ori să-l determine, prin mijloace magice, pe flăcăul dorit să le ia de soție). Andréas a intrat în română în mai multe rînduri în perioade istorice diferite, astfel explicîndu-se diversele forme sub care este cunoscut la noi. Înainte de venirea slavilor, populația romanizată din Dacia a preluat numele din latina balcanică, unde circula cu siguranță printre creștini; din acea epocă ne-au rămas pînă astăzi, formele Îndréa și Undreá, ca denumiri populare ale lunii decembrie (interesant de amintit că nume asemănătoare apar și în multe alte limbi: în dialectele sarde Santandria și în unele regiuni din Spania Sanandrés, ambele pentru luna noiembrie, în albaneza de sud Shëndre sau Shënëndré, în slavonă Andreisciak, în dialectele germ. Andreismaint etc.). În general se consideră că onomastica românească nu a păstrat nimic din latină, în acest caz însă Îndréa și Undreá infirmă regula. Corespondente românești perfecte ale lat. Andréa, formele amintite au circulat cu siguranță și la noi ca nume de persoană o bună bucată de vreme, argumentul hotărîtor fiind însuși existența cuv. îndreá – decembrie „luna lui Andrei”, lucru clar în conștiința populară. Cum se explică atunci absența acestor nume în vechile noastre documente? Răspunsul ni se pare simplu: prin însăși natura acestor documente. Scrise în slavonă, de buni cunoscători ai acestei limbi, primele noastre acte nu puteau să includă o formă Îndreá din cel puțin două motive: numele personale românești erau redate în forma bisericească oficială, adică cea slavonă, iar pe de altă parte, numele oamenilor din păturile de jos ale poporului apar ceva mai tîrziu în documente (reamintim că *Îndreá a putut circula numai ca nume al onomasticii populare). Totuși urme au rămas în antroponimia noastră documentară; Îndreiu și Îndriiu erau probabil în sec. 17 forme populare hibride, în care prima parte corespunde formei vechi, iar finalul, celei slavone oficiale. Necunoscînd poziția accentului, nu putem lua în discuție formele ardelenești Indrea (din 1469), Indre etc. Pentru a doua oară, numele grecesc intră la noi prin influența slavă (slavona bisericească sau contactul direct cu popoarele slave vecine, bulgari, sîrbi, croați, ucraineni), întîi amestecîndu-se cu formele vechi, apoi înlocuindu-le definitiv. Luînd în considerație și influența maghiară manifestată în Transilvania sau creațiile românești, ajungem la un număr destul de mare de nume care aparțin „familiei” lui Andrei: Andrii, Andriaș, Andrieș, Andreiaș, Draia, Andrica, Andricu (și nume de familie), Andriță, Andriuță, Andru(1), Andruțu, Druțul, Andrișor, Andreucă, Andraș, Andreș, Ondraș, Andora, Andreica, Andreicuță, Andreca, Anderca, Andrușca etc.; influența occidentală modernă a adus formele fem. Andreina și Andreea. ☐ Engl. Andrew, fr. André, Andrée, germ. Andreas, Endres, fem. Andréa, it. Andréa (masc.), sp. Andres, Andrea, magh. András, Andor, Endre, fem. Andrea, bg., rus. Andréi, scr. Andriia etc. Hipoc. engl. Dandy [dendi] a devenit cuvînt comun (era la modă în vremea lui Byron), a ajuns și în română, unde este folosit cu sensul „tînăr elegant, de o eleganță uneori exagerată”. ☐ Revoluționarul Andrei Șaguna, poetul Andrei Mureșanu, scriitorii André Chénier, André Gide, André Maurois, Ády Endre, pictorii Andrei Rubliov, Andrea del Sartro (sub alt nume devenit eroul unei drame de A. de Musset), Andrea di Cione sau Verrocchio, fizicianul André Marie Ampère etc. ☐ Poemul eminescian Andrei Mureșanu; Andrei Bolkonski, unul dintre eroii celebrului roman Război și pace de Lev Tolstoi, Andrea Chénier din opera cu același nume de Umberto Giordano (eroul este poetul francez amintit), Andrew din romanul lui W. Scott, Rob Roy, Andrée din ciclul proustian În căutarea timpului pierdut.

Caveant consules (lat. „Consulii să vegheze!”) – Sînt primele două cuvinte din formula latină, cu care, în momente grele, senatul roman îi învestea pe consuli cu puteri dictatoriale. Formula sună în întregime așa: Caveant consules ne quid detrimenti respublica capiat (să vegheze consulii ca nici un prejudiciu să nu fie adus republicii). Literatura, publicistica, vorbirea curentă n-au reținut decît primele două cuvinte care sînt întrebuințate la modul grav și serios, ca un semnal de alarmă, dar uneori sînt folosite și în glumă, spre a trezi atenția cuiva. IST.

mârlí, v.t.r. (despre berbeci și oi) A se împreuna. ■ „Mierlitul oilor se face în octombrie, de ziua Cuvioasei Paraschiva sau ceva mai devreme, și până la Sânmedru. Se țâpă areț ntre oi, stând la un loc cu oile până la Ruptu Sterpelor. În primele două zile, li se dă sare oilor și berbecilor, apoi două săptămâni nu li se dă deloc, să nu se întoarne și să fete toate odată” (Georgeoni, 1936: 96). – Din srb. mrljati (DEX, MDA).

curuiac, curuielnic În CV, 1949, nr. 6, p. 30, găsim curuielnic „coteț pentru păsări” (din fostul județ Mehedinți), iar în nr. 8 al aceluiași an, p. 35, curuiac, cu același înțeles (din fostul județ Gorj). DA cunoaște pe curelnic (din Banat) și curuielnic (Mehedinți), pe care le socotește derivate de la sl. kurŭ „cocoș” (cf. bg. курник „coteț”). CADE derivă pe curelnic din rus. курулъник (există ?) ; pare cel puțin curios ca un cuvînt de origine rusă să fie atestat numai în Oltenia. Dicționarele atestă numai pe rus., ucr. курятник, bg. куряк^`1 (acesta însă, înseamnă „clapon”), s.-cr. kurnjak „găinărie”, slov. kurjak „găinaț”. Scriban, care cunoaște aceste forme, explică pe curuiac din curnic (?), iar pe curuielnic din bg. kurelnik (?). Vezi și Bogrea, DR, I (1921), p. 278. Este limpede că rădăcina e slavă, și de asemenea sufixele, dar forme identice cu cele romînești nu apar în slavă. În primul rînd este nelămurită originea celui de-al doilea u. Dacă punem alături de curuiac pe buduiană și budiană, buruian (ă) și buriană, busuioc și busioc, liuluiac (vezi bg. люляк) și liliac, turuiac, uruioc și urioc etc., se vede ușor că cel de-al doilea u se datorește unei asimilări, grupurile -iia-, -iio- devenind -uia-, -uio- cînd în silaba anterioară era un u. Aceeași pare să fie explicația și pentru cel de-al doilea u din curuielnic.

hagealîc Dicționarele noastre rezolvă ușor problema originii acestui cuvînt : hacılık. Dar de ce sufixul în romînește apare aici ca -alîc în loc de -ilîc ? E drept că există cuvinte romînești terminate în -alîc, dar acestea se terminau în turcește deja în – alık, deoarece rădăcina lor se termină în -a : babalîc, calabalîc etc. În realitate în turcește nu există și nici n-ar putea exista un derivat hacilık , căci nu există nici o bază haci : armonia vocalică nu permit prezența unui i după un a. Desigur, o asemenea suită de vocale se poate găsi în cuvinte de împrumut, dar e probabil că, în cazul pe care-l discutăm, turcii vor fi interpretat silaba finală ca sufixul turcesc -ci, -cı, -cu, -cii, și de aceea au dat cuvîntului forma hacı. Astfel derivatul care ne interesează este hacilık, sufixul prezentîndu-se în turcește sub patru aspecte diterite, -lik, -lık, -luk, -lük, în armonie cu vocala finală a radicalului. În romînește, acest sufix a devenit -lîc, cu excepția a cîtorva cuvinte învechite sau neanalizabile de felul lui mezelic, bocluc. Astiel acolo unde în turcește este -lik găsim de obicei în romînește -lîc : dulgherlîc, musafirlîc, pezevenclîc, zariflîc etc. În schimb sufixul -ci, cu variantele -cı, -cu, -cii, devine în romînește peste tot -giu : -ci devine -giu, pentru că se adaugă -u, normal pentru masculinele romînești, -cü devine -giu pentru că în general ü e pronunțat de romîni ca -iu, -cu devine -giu pentru că în mod fatal trebuia să apară un i la plural și la forma de singular articulată (-ğul n-ar fi semănat cu nimic din romînește, cf. fr. menu > rom. meniu), iar -cı devine -giu, pentru că ğî e nepronunțabil pentru un romîn (ğ fiind muiat, schimbă pe î în i), de aceea hacı devine rom. hagiu. În cazul lui hacılık, fiind sprijinit de ı din silaba finală, ı a încercat să se mențină și înaintea sufixului, pînă ce a fost atras de cuvintele în -alîc, destul de numeroase. Există, ce e drept, și varianta hagilîc, mai rară, dar explicabilă, de vreme ce baza este hagiu. Mai sînt în romînește încă două cuvinte în care găsim terminația -alîc, deși în turcește nu era -a-. Primul dintre ele este ghigilic, alături de care apare varianta ghigealîc (apoi dugealîc). Aici procesul este diferit : vocalele clare devin întunecate. Originalul turcesc era gecelik. Schimbarea lui e în a după c sau g nu pune probleme grele, ceea ce trebuie explicat aici este schimbarea sufixului -lik în -lic, dar nici acest lucru nu este prea greu după cele arătate mai sus, chiar și fără să punem în cauză forma, s.-cr. djedzeluk (? ȘIO, I, p. 405). Cel de-al doilea cuvînt este mangealiîc < tc. mancınık, unde finala -nık a devenit -lîc sub influența sufixului binecunoscut, iar pentru păstrarea notei întunecate a vocalelor, î dinaintea sufixului s-a schimbat în a, întocmai ca în hagealîc. (Scriban pornește de la tc. mancılık, mancalık, desigur inventate. Lokotsch, 777, citează o formă romînească agia, pe care dicționarele noastre nu o cunosc. S-ar putea să fie agie, derivat de la agă, pe care de fapt Lokotsch îl inserează sub nr. 28, în forma agia și cu definiția greșită de „prefect de poliție”. Ce e drept, există în bulgărește хаджия, în s.-cr. hàǵija, ceea ce e în acord cu sistemul obișnuit de redare în aceste limbi a sufixului turcesc -ci. Dar aceasta nu poate explica pe a din hagealîc, deoarece nu s-ar vedea de ce numai la acest cuvînt a intervenit forma bulgară sau sîrbă cu -a.

bădăran (bădărani), s. m. – Mitocan, necioplit. Mag. badaró „persoană care vorbește grosolan”, cu suf. -an (DAR). Cuvîntul mag. s-a păstrat în Mold. ca nume de familie (Bădărău) și bădărău, s. n. (turtă de porumb cu brînză), termen de circulație restrînsă, care pare a se explica prin noțiunea intermediară de „amestecat” sau „compus” (Scriban). Nu sînt probabile relațiile stabilite de Tiktin cu bade, și de Löbel cu tc., per. bedran „licențios”. Nici der. din țig. bedoro „flăcău, fată” nu pare sigură (Graur 123), bedoran „țăran” (primul cuvînt pare der. din mag. și al doilea din rom.). Der. bădărancă, s. f. (femeie cu apucături grosolane, mojică); bădărănesc, adj. (grosolan, mojic); bădărănie, s. f. (grosolănie, mitocănie); bădărănos, adj. (grosolan).

popor (popoare), s. n. – 1. Popor, nație. – 2. Norod, plebe. – 3. Parohie, enoriași. – 4. Mulțime, gloată. Lat. pǒpŭlus (Pușcariu, ZRPh., XXVI, 741; REW 6654), cf. it. popolo, prov., cat. poble, fr. peuple, port. povo. Caracterul de cuvînt moștenit din rom. nu este sigur. Apare din sec. XVII, și pare cultism, cel puțin cu primele două sensuri; oricum a fost întărit prin contactul cu it. și fr. (sec. XIX). Der. poporan, s. m. (enoriaș), din lat. pǒpŭlānus, cf. it. popolano „enoriaș” (după Tiktin, rom. ar fi împrumutat din it.), pare cuvînt moștenit (cf. într-un doc. mold. din 1631 „poporenii ce-au fost la acea biserică”); poporan, adj. (popular); poporime, s. f. (popor; gloată); (îm)popora, vb. (a popula); popula, vb. (a umple cu oameni), din lat. populare, sec. XIX; popular, adj. (popular), din fr. populaire; impopular, adj. (nepopular); popularitate, s. f.; impopularitate, s. f.; populariza, vb.; popularizator, s. m.; populați(u)ne, s. f., toate din fr.

accent (< accentus*; gr. προσῳδία, prosodia „cânt alăturat”) I. Termen generic pentru formele de pronunțare caracteristice prozodiei (1) antice și diferențiate, începând din epoca alexandrină (sec. 2 î. Hr.), prin semne grafice cu denumiri gr. și lat. în: a. cu caracter melodic (a, b, c), ritmic (d, e) și de articulație (f, g, h, i, j): a) / = ỏξεῖα, oxeia; acutus (înalt); b) = βαρεῖα, bareia; gravis (grav); c) ~ = πειρσπωμένη, perispomene; circumflexus (înalt-grav); d) U = βραχύς, brahyus; brevis (silabă scurtă); e) – = μαϰρός, makros; longa (silabă lungă); f) ˘ = ὑφέν, hyphen; conjunctio (de legare a două cuvinte); g) ̦ = διαστολή, diastole; distinctio (de separare a două cuvinte); h) ’ = ἀπόστροφος, apostrophos; apostrophus (apostrof); i) ׀_ = δασεῖα, daseia; aspiratio (cu h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală); j) _׀ = ψιλή, psile; siccitas sive purum (fără h aspirativ înaintea unui cuvânt care începe cu o vocală). Trecerea de la structurile cantitative proprii prozodiei antice la structurile accentice ale versificației în limbile vulgare precum și în cele moderne a impus, în cazul preluării unor texte din ebr., elină și, mai târziu, din lat., menținerea unor semne (asemănătoare, de ex. a, a, b, c) cu rol de reliefare a unor silabe. Aceste semne, alături de acelea ce indicau la început sensul ascendent sau descendent al intervalelor* muzicale, au stat, după cum se presupune, la originea semnelor muzicale bizantine [v. notație IV]. II. Semn grafic indicând o apogiatură* lungă anterioară sau posterioară, utilizat în notația ornamentelor* din sec. 18. III. Efectul unui sunet sau acord* cu intensitate distinctivă. 1. A. metric, a. corelat în sistemul metro-ritmic (v. măsură; arsis; thesis), având trei specii: a. metric principal (!), a. metric secundar (+) și a. metric subdivizionar (x); 2. a. sincopatic, v. sincopă. 3. A. contratimpic, v. contratimp. 4. A. motivic v. motiv. 5. A. de frază*, v. ictus (3). 6. A. patetic, a. cu intensitate distinctă indicat prin semne grafice (^, v,›) sau prin expresii prescurtate (sf, sfz = sforzato*; sfp = sforzato-piano). 7. ritmic, accentul cel mai puternic al unei formule (II) ritmice repetate exact sau variat, de ex., în ritmul foxtrott*. 8. A. agogic, v. agogică. 9. A. melodic, a. provocat de un salt melodic (x). IV. Legile versificației în lb. română și structura ritmică a melodiei determină specificul a. în folcl. românesc. Cele trei a. tonice din lb. române (oxitonic, de pe ultima silabă; paroxitonic, de pe silaba penultimă; proparoxitonic, de pe silaba antepenultimă) evidențiază o silabă din cuvânt, devenind astfel și a. muzical. A. metric împarte versul popular în picioare metrice alcătuite din două silabe, prima accentuată, a doua atonă. În refrenele* neregulate a. cade și după trei silabe. Nu este obligatorie concordanța a. metric cu cel tonic; același cuvânt poate fi accentuat diferit chiar în același vers: „Pădúre, drágă pădúre”, fenomen care rezultă probabil din supraviețuirea, în melodie, a picioarelor (1) metrice antice. În ultimul picior metric al versului, cele două accente trebuie să coincidă, cu unele excepții (Brăiloiu).

omofonie, categorie sintactică [v. sintaxă (2)] ce se referă la simultaneitatea obiectelor sonore (axa frecvențelor*), privită în aspectele de succesiune (pe axa temporală). În sens abstract, o. cuprinde toate posibilitățile de incidență verticală ce se desfășoară numai în relația de simultaneitate a obiectelor, evenimentelor sau chiar a categoriilor sintactice, incluzând atât ideea de densitate sonoră (număr de sunete) în anumite momente determinate temporal (pe axa orizontală), sau pe suprafețe cu diferite dimensiuni, cât și de armonie (III, 1), deci raporturi intervalice* (acorduri*, conglomerate și blocuri sonore) pe care le percepem în starea de simultaneitate. Totodată cuprinde și aspectele ritmice* (și metrice*) care duc la o atare situație (numită izoritmie*, în cazul duratelor* egale). O. se prezintă sub patru tipuri distincte: 1) când se schimbă simultan toate evenimentele (schimbarea a două acorduri fără note comune); 2) când se repetă simultan toate evenimentele (repetarea unui acord); 3) când în limitele unei simultaneități se produc repetari succesive ale acelorași evenimente [o pedală (2) multiplă figurată* ritmic] și 4) când evenimentele nu se repetă (o pedală multiplă nefigurată). Cazul mișcării izoritmice presupune primul și al doilea tip sau îmbinarea celor două (schimbarea a două acorduri care conțin unele sunete comune, cu condiția atacării – repetării – tuturor sunetelor în momentul apariției celui de al doilea acord). Tot o situație intermediară poate apărea între cazul limită al tipului 3, care presupune repetarea evenimentelor fără coincidența momentelor inițiale, și în cazul limită al tipului 4, respectiv o pedală multiplă ce cuprinde o suprafață muzicală foarte întinsă având doar un atac (2) simultan (la început). O asemenea situație ar reclama porțiuni de coincidență și noncoincidență a momentelor inițiale (îmbinare între atacuri simultane și succesive pe aceeași configurație armonică). Bineînțeles se pot găsi tipuri intermediare între toate cele patru situații limită. Extinzând teoria, se observă că ultimul tip este este un caz limită al tipului 2. Tot așa, între celelalte tipuri există o strânsă legătură pe care o conferă, în primul rând, ideea de simultaneitate. Mai mult, din reunirea tipurilor de o., remarcabil prezentată de Șt. Niculescu într-un studiu despre categoriile sintactice ca mulțimi, unde aplică operațiile cu mulțimi la o. (Rev. Muz., nr. 3, 1973), se relevă combinările posibile care reprezintă o multitudine de situații. De asemenea, Șt. Niculescu, în studiul mai sus amintit, definește o. prin referire la monodie (1), arătând că o. „este dilatarea monodiei, adică o distribuție pe verticală (suprapunere) de obiecte peste și în limitele fiecărui obiect al monodiei”. Totodată practica muzicală a demonstrat posibilitatea combinării categoriilor sintactice (să amintim doar îmbinarea monodiei cu polifonia* din care a rezultat monodia (2) acompaniată ce a dominat clasicismul* muzical). Din cele 10 situații distincte (care se detașează din cele 16 posibile – combinări cu repetiție ale celor 4 categorii: monodie, polif., o., eterofonie*) distingem trei situații în care o. joacă rolul principal: omofonia de omofonii (O, O), omofonia de polifonii (O, P), omofonia de eterofonii (O, E) și una în care o. se află pe un plan secundar (de acompaniament*), respectiv monodia acompaniată (M, O). Rolul principal sau secundar este relevant doar în practica muzicală deoarece la nivel abstract (teoretic) în toate combinațiile nu primează nici una din categorii. ♦ Istoria muzicii* și mai ales etnomuzicologia* atestă apariția o. din cele mai vechi timpuri (o dată cu cântul paralel(2) la diferite intervale*). Ea este teoretizată abia după afirmarea armoniei tonale și folosită în special (practic) în combinația cu monodia (monodia acompaniată) deși în epoca de mare înflorire a polif. existau secțiuni izoritmice (la polifoniștii Renașterii*) care constituiau momente de compensație a desfășurării pe orizontală. O gândire evoluat omofonă o găsim tot la un polifonist: J.S. Bach (ale cărui lucrări reprezintă de fapt o simbioză perfectă între combinațiile sonore care privesc atât simultaneitatea cât și succesiunea, respectiv conviețuirea o. cu polif. și cu monodia). Coralele* lui Bach sunt mostre de o., bineînțeles reclamând o gândire armonică, deci pe relații de verticalitate și mai puțin pe ideea de tip de scriitură. Este totuși greu de a detecta de-a lungul istoriei muzicii o perioadă exclusiv omofonă, deoarece o., de la nașterea ei și până în zilele noastre, a apărut în combinație cu celelalte categorii sintactice, jucând un rol capital chiar și în gândirea armonică și în noile tipuri de scriituri aparținătoare sec. 20.

SIMETRIC, -Ă adj. 1. (și adv.) care prezintă simetrie. 2. (mat.) relație ~ă = relație între elementele unei mulțimi în care, dacă un anumit element este în relație cu un al doilea, acesta este în relație cu primul; funcție ~ă = funcție a mai multor variabile care nu se schimbă dacă se permută variabilele. ◊ (s. f.) dreaptă sau punct așezat(ă) simetric cu altă dreaptă sau cu alt punct. (< fr. symétrique)

stăpîn (-ni), s. m. – 1. Suveran, domn. – 2. Proprietar, posesor. – 3. Patron. – Megl. stăpǫn. Origine incertă. Este considerat de obicei drept der. din sl. stopanŭ (Miklosich, Fremdw., 127; Miklosich, Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. stopan(in), sb. stopanin, alb. stopan „baci, sameș”. Pentru această ipoteză există două obiecții; prima se referă la dificultatea trecerii lui an › în într-un element sl., nu este de netrecut, cf. smîntînă, stînă. A doua, destul de serioasă, constă în faptul că aceste cuvinte sînt izolate în sl. și că lipsește corespondența cu familiile cunoscute, ceea ce duce la presupunerea că nu sînt la origine sl., ci împrumuturi, după unii din alb. sau poate din rom. Această circumstanță este destul de îngrijorătoare; și corespondența formală cu jupîn permite orientarea spre un cuvînt autohton (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 10; Philippide, II, 14). Ipotezele emise pînă acum nu par fericite: din alb. štëpë „casă” (Papahagi, Notițe etimologice, 43); în loc de *istopanus, metateză improbabilă de la un lat. *hospitanus < hospes (Laurian și Maxim; Barič, Albanorum. Studien, 13; Pușcariu, Dacor., III, 379; Capidan, Raporturile, 149; cf. Philippide, II, 733 și Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. *stipanus < stips (Giuglea, Dacor., III, 610-6; cf. observațiile lui Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 339); din numele Stephanus, rege al Ungariei (B. Migliorini, Dal. nome proprio al nome commune, Ginebra, 1927, 311; cf. împotrivă Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. stephanus < gr. στέφανος (Pușcariu, Dacor., VII, 456; Pușcariu, Lr., 286); de origine balcanică (Sandfeld 94). Der. stăpînă, s. f. (patroană, suverană); stăpînesc, adj. (de stăpîn); stăpîni, vb. (a avea în proprietate; a poseda; a guverna, a domni, a exercita puterea supremă; a domina, a supune; a struni, a împiedica, a reprima, a tempera; refl., a se domina, a se înfrîna); stăpînie, s. f. (înv., dominație, seniorie); stăpînire, s. f. (domnie, seniorie; proprietate, poziție; guvern, administrație, autoritate); stăpînitor, adj. (care posedă, care domină; s. m., proprietar, domn); înstăpîni, vb. (a da în posesie); nestăpînit, adj. (de nespus, neîmblînzit, irezistibil).

haiku s. n. Poezie de tip clasic japonez din trei versuri, primul și al treilea pentasilabice, iar al doilea heptasilabic ◊ „Laconismul, economia extremă a haiku-ului nu poate fi comparată cu nici o virtute asemănătoare a vreunei specii lirice europene.” R.lit. 12 XII 74 p. 20. ◊ „Putem vorbi despre noi, așadar, în graiul desenat al unui mare pictor japonez. Ca în haiku-urile tălmăcite, în pendulările cărora legăm două lumi cu aceleași fire ascunse, din desenele lui I.M. se poate citi o poezie a locului și fizionomiilor românești.” R.lit. 10 IV 75 p. 1; v. și 4 X 79 p. 21 (cuv. jap.; cf. engl., fr. haïku; PR 1922, CD; DTL; DEX-S)

*silíciŭ n. (lat. silex, cremene). Chim. Un metal tetravalent cu trei forme cuprins în silice în comhinatiune cu oxigenu. E amorf, grafitoid și octaedric. Primu e o pulbere cafenie, infuzibilă și insolubilă și nu conduce căldura, nici electricitatea; al doilea seamănă cu grafitu și conduce căldura și electricitatea; al treilea seamănă cu plumbu și se topește la 1200 și se volatilizează în cuptoru electric. Izolat de Berzelius la 1808 în stare amorfă și cristalizat de Sainte-Claire Deville la 1854.

PORTAR, portari, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza intrării unei întreprinderi, unei instituții, unei case de locuit etc. V. ușier. Portarul în drum, i-a oprit Și-i numără-n poartă cu bățul. ARGHEZI, V. 187. Peste vreun ceas portarul îi vesti că domnul ministru nu mai vine azi. REBREANU, R. I 269. Portarul îl primi și îl găzdui pînă a doua zi. NEGRUZZI, S. I 219. Jucătorul care apără poarta (la diferite jocuri sportive). 3. (În organizarea administrativă medievală a țărilor romînești) Dregător ale cărui atribuții au variat de la păzitor al porții domnești pînă la însoțitor al solilor străini la domn, servind și ca interpret; p. ext. (cu reminiscențe în poezia populară) dregător înalt, funcționar domnesc. Cest domn bun, jupîn (cutare) El își are-o fată mare. Și mi-o cere-un portar-mare. TEODORESCU, P. P. 86. ◊ Portar de (sau de la) Suceava (sau al Sucevei) = titlu purtat pe vremea lui Ștefan cel Mare de guvernatorul Sucevei; comandant al oștirii și păzitor ăl cetății; hatman. Io Ștefan-voievod m-am pus la porunca lui, ca și portarul Sucevei. DELAVRANCEA, O. II 32.

antmerie, figură de substituție prin abatere, care constă în înlocuirea unei părți de vorbire prin alta (cu rădăcină comună) (A): „Populum late regem” în loc de „Populum late regnantem”; sau „Serus in caelum redeas”, în loc de: „Sero in caelum redeas”. ( → D. D. Georgescu, p. 63). Considerăm că, în românește, primul exemplu de a. nu se poate ilustra. Dificultatea constă în aceea că substituirea între două părți de vorbire trebuie să satisfacă două funcții gramaticale ale cuvântului substituit, de regim, și de regent. Ex.: „populum / regem” și „regem / late”. Altfel, ar putea fi productivă și în românește substituirea între părți de vorbire, prin schimbarea valorii gramaticale, fiind frecventă, ca în următorul exemplu în care substantivul se substituie, cu oarecare efort, adjectivului: „Iară luna argintie, ca un palid dulce soare, Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare Când în straturi luminoase basmele copile cresc.” (Eminescu) În versurile aceluiași poet se întrezărește o enalagă, care ar putea fi, în același timp, a., dacă nu cumva e vorba de un adjectiv inventat de poet (prin analogie cu „clari”): „Și în urmă din izvoare timpi răcori și clari răsar.” Epitetul „răcori” este transferat prin contiguitate de la „spațiu răcoros”, iar dacă este pluralul substantivului „răcoare” cu valoare adjectivală (comp. „copile”, de mai sus), identificăm și a. În al doilea exemplu („Serus in caelum redeas” în loc de „Sero in caelum redeas”) avem fenomenul, specific limbii latine, al întrebuințării adjectivului în locul adverbului (cu aceeași rădăcină). Se întâmplă aceasta ori de câte ori este vorba de anumite determinări adverbiale (de timp, de loc, de mod) care se pot exprima adjectival, ca în exemplul de mai sus: „Târzielnic (în loc de: târziu) să te întorci în cer”. În gramatica limbii latine se menționează că adjectivul (în locul adverbului) determină un nume subiect ori obiect „nu în sine și pentru sine, ci numai cu privire la predicat”. Adică este un atribut predicativ, care are, desigur, în același timp, și funcție de epitet. Sin. parțial atribut predicativ epitet.

țop (-pi), s. m. – 1. Panglică, fundă. – 2. Poreclă dată moților, care obișnuiesc să-și împletească părul. Germ. Zopf, prin intermediul săs. tsôp (Borcea 216). În ciuda afirmației acestui autor, nu are nimic în comun cu țopîrlan, cel puțin cu primul sens; cu cel de-al doilea ar putea exista o confuzie, destul de naturală, între țop și țoapă.

metru (< lat. metrum „măsura versului, picior, vers”, de la gr. μέτρον [metron] „măsură”) 1. În muzică, succesiune sau alternare periodică de timpi (1, 2) accentuați, unde duratele* sunt identice, iar accentele (III, 1) de intensitate egală apar la intervale de timp egale. Un m. se deosebește de altul prin structura măsurii*, care, cuprinsă între două accente tari, se repetă mereu. Alternarea accentelor este de trei feluri: alternare binară* din doi în doi timpi, creând m. binar; alternare ternară*, din trei în trei timpi, creând m. ternar; alternare mixtă, o combinație de m. binar și ternar, creând m. mixt sau eterogen. În măsurile simple, m. (binar sau ternar) coincide cu măsura. În măsurile compuse, una singură din acestea poate cuprinde mai mulți m., binari sau ternari, iar uneori binari + ternari. Accentele timpilor tari ai unui m. poartă numele de accente metrice și apar la intervale de timp egale (din 2 în 2 timpi, din 3 în 3 sau din 4 în 4). Timpul accentuat se mai numește thesis* (gr. „coborâre”) iar cel neaccentuat arsis* (gr. „urcare”); în antic. acești doi termeni aveau în accentuare semnificații inverse. Din punctul de vedere al accentului metric, măsură de doi timpi cuprinde o thesis și o arsis; cea de trei timpi o thesis și și două arsis, pe când cea de patru timpi, successiv, o thesis principală, o arsis, a thesis secundară și iarăși o arsis. 2. M. constituie etalonul ritmului*, un mijloc de a-l măsura. În cursul executării unei lucrări muzicale, timpii m. pot fi măsurați în gând sau cu vocea. Ei pot fi marcați prin mișcări adecvate ale capului, mâinii, piciorului sau corpului, ceea ce face să se înțeleagă și să se rețină ritmul lucrării executate. 3. În arta poetică, m. [numit aici și picior (1)] este un grup de două sau trei silabe, care formează celula de bază a unui vers. Un m. are o silabă accentuată și una sau două neaccentuate. După numărul silabelor și poziția accentelor, se deosebesc diferitele tipuri de m. poetici, cu denumirile lor [ex. iambul* este bisilabic, cu prima silabă neaccentuată (însemnată grafic cu U) și în muzică echivalează cu o valoare de durată urmată de alta dublă; dactilul* este trisilabic, cu prima silabă accentuată (însemnată cu -) și în muzică echivalează cu o valoare de durată urmată de două, fiecare de valoare pe jumătate]. ♦ În antic. greco-romană exista un unic sistem de m. pentru a măsura poezia, muzica și dansul, arte îngemănate, primele două fiind ca și inseparate (v. sincretism). Silabele se deosebeau după cantitatea duratei lor, iar nu după intensitatea accentelor. O silabă putea fi lungă (lat. longa, notată cu semnul grafic -) sau scurtă (lat. brevis, notată cu U). Luând ca unitate elementele din măsura muzicală actuală, silaba scurtă echivala cu un timp, cea lungă cu doi timpi, iar piciorul cu m. De la începutul ev. med., intensitatea accentului a prevalat asupra cantității duratei, ajungându-se ca, la sfârșitul sec. 12, m. muzical să capete caracteristicile stabilite în sistemul mensuralismului (v. musica mensurata), adică al sistemului de notație (III), născut o dată cu muzica polif., în care raporturile de valoare dintre note trebuiau să fie precis determinate, condiție sine qua non a execuției acestei muzici. În fine, din sec. 16 înainte, m. muzical a fost reglată de diviziunea în măsuri. Semnele – și U sunt utilizate și astăzi în teoria artei poetice și a metricii (1) muzicale, însă ele marchează intensitatea accentelor, iar nu cantitatea duratei, ca în antic.

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

SOARE (lat. solem) s. m. 1. (Cu valoare de nume propriu) Astrul central al sistemului nostru planetar în jurul căruia gravitează planetele, asteroizii cometele. Astru cu lumină proprie face parte din categoria stelelor; energia sa, de proveniență termonucleară (prin transformarea hidrogenului în heliu), este radiată sub formă de lumină sau de alte radiații. O fracțiune a acestei energii (a doua miliarda parte) ajunge și pe Pământ, constituind principala sursă de energie primară, fără de care viața nu ar fi posibilă. Masa S. este de c. 2 x 10⁸⁰ kg, iar diametrul de 1.392.000 km; temperatura sa este de c. 6.000 K, la suprafață, și de c. 15.000.000 K, în centru. Perioada de rotație (sinodică) a S. este de 25,4 zile la Ecuator, crescând spre poli. Depărtarea medie a Pământului față de S. este de 149.600.000 km, lumina străbătând această distanță în 8 min. și 18 s. V. fotosferă, cromosferă, coroană solară, activitate solară. ◊ Expr. A fi rupt din Soare = a fi deosebit de frumos. A vorbi (sau a spune) cânte-n lună și Soare = a vorbi vrute și nevrute, a sporovăi. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit, est; soare-apune (sau scapătă) = apus, vest. ♦ Lumina și căldura venită de la Soare. ♦ Loc. Cu Soare = cât este ziuă, pe lumină. 2. Nume dat oricărui corp ceresc care are lumină proprie și care poate constitui centrul unui sistem planetar.

LUNI s. f. (Uneori și în forma articulată lunea) Prima zi a săptămînii, care urmează după duminică. Era luni a doua zi de rusalii și oamenii nu prea erau pe la casele lor. CAMIL PETRESCU, O. II 19. Iute mă sui în pod, umflu pupăza de unde era, sai cu dînsa pe sub streșina, casei și mă duc de-a dreptul în tîrgul vitelor, s-o vînd; căci era tocmea lunea, într-o zi de tîrg. CREANGĂ, A. 56. ♦ (Adverbial, numai în forma articulată) În timpul zilei de luni; în fiecare luni. Unele magazine sînt închise lunea.

PORUNCĂ, porunci, s. f. 1. Dispoziție dată de către o autoritate sau o persoană cu autoritate și care trebuie executată întocmai; ordin. Alexăndrel socotea să împace și să ducă alături, la timpul său, poruncile domnești cu treburile lui de dragoste. SADOVEANU, F. J. 132. N-am a mă plînge de nimic, Nu mi-ați călcat porunca niciodată. ISPIRESCU, L. 12. Străjeriul, știind porunca, nu mai lungește vorba, ci ia moșneagul și-l duce înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 80. ◊ (În construcție cu verbele «a da», «a avea», «a primi») Tudor dăduse nu demult porunci strașnice și... pedepsea cu mînie jafurile. CAMIL PETRESCU, O. I 7. Ceilalți doi se scuzară că ei au avut poruncă de la boier să păzească hambarele de la curte. REBREANU, R. I 99. L-am amenințat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoții de cai. CARAGIALE, O. I 127. ◊ Loc. adv. De poruncă = din ordin, prin constrîngere, în silă. Ea tot umbla din loc în loc Și-a greu, ca de poruncă. COȘBUC, P. I 255. ◊ Expr. (învechit) A avea (pe cineva) sub (sau la) porunca sa = a avea (pe cineva) la dispoziția sa, sub comanda sa, la ordinele sale. Nu-i puțin lucru să ai la porunca ta o sută de oameni. La TDRG. ♦ (Cu valoare de imperativ) Poruncește! porunciți! la ordin(ele dv.) t Poruncă, prea-nalte-mpărate! TEODORESCU, P. P. 102. ♦ (Transilv., învechit) Ordin de chemare (în armată). Of, săraca cătana, Cîndu-i vine porunca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. 2. (Mai ales la pl.) Comunicări de interes obștesc, făcute de o autoritate comunală. Primarul Pravilă... a așteptat liniștit să se adune lumea și n-a vrut să spuie nimănui ce porunci are de vestit. REBREANU, R. I 233. 3. (În expr.) Cele zece porunci = cele zece precepte fundamentale ale moralei Vechiului testament; decalog. – Variantă: (regional) poroncă, (CAMILAR, N. I 445, CREANGĂ, P. 143, RUSSO, S. 18) s. f.

STUPEFACȚIE, stupefacții, s. f. Faptul de a fi uimit, uimire, stupoare. [Muncitorii] luau cuvîntul de la balcoane spre stupefacția celor care, la tribună, glăsuiseră despre democrație și despre libertăți, însă așa cum le concepeau ei și numai pentru ei. PAS, Z. IV 158. După două zile de repetiție, Dorcea anunțase însă, spre stupefacția tuturor celor din cercul teatrului, că nu poate primi [rolul]. CAMIL PETRESCU, P. V. 3.

șmecher TDRG constată: „concordă din punctul de vedere fonetic cu germ. Schmecker”. CADE pornește, evident greșit, de la germ. Schmeichler, refăcut după germ. Schmecker DU, de la germ. Schmecker „om care încearcă băuturile” mai curînd ar trebui să avem în vedere înțelesul „om căruia îi plac mîncările fine”, cum propune Scriban. Cuvîntul există și în bulgărește, exact sub aceeași formă, cu numeroase derivate ca шмeкepuя, шмекерлък, iar PCБKE îl consideră provenit din germană. Mi se pare însă exclus ca cele două limbi vecine, româna și bulgara, să fi împrumutat independent una de alta acest cuvînt cu exact aceeași forma și același înțeles. Poziția geografica ar indica româna ca intermediar între germană și bulgară (poate totuși situația contrară ne întîmpină la șperț, vezi ER, p. 151-152). În favoarea românei vorbește încă un element: româna a cunoscut un cuvînt teșmec, „înșelătorie”, de origine turcă singurul care îl inserează și care dă și etimologia este Scriban (copiat de DLrM). Este însă cunoscut teșmecherie (La exemplele din Alecsandri, citate de Tiktin, trebuie adăugat unul din Matei Millo, Baba Hîrca, la Al. Niculescu, Primii noștri dramaturgi, p. 374). Singurul care încearcă o explicație este iarăși Scriban, care socotește că teșmecherie ar fi derivat din teșmec sub influența lui șmecherie. Mi se pare mult mai probabil contrariul: teșmecherie, care e mai vechi, derivat de la teșmec, a devenit într-un fel oarecare șmecherie, sau, în cel mai bun caz, a avut influență asupra lui șmecherie dacă acesta e de origine germană. Ar însemna în primul rînd că șmecher e derivat regresiv din șmecherie, iar în al doilea rînd că bulgara, care nu pare să cunoască pe teșmec, a luat pe шмекер din românește.

Augustin Actualele prenume Augustin și Augustina, destul de frecvente în epoca noastră, reproduc numele pers. lat. Augustinus, Augustina, după cum ușor se poate bănui, derivate adjectivale cu valoare de cognomen de la Augustus, nume celebru în istoria romană. În terminologia religioasă și probabil chiar magică, augustus însemna „cel care trezește viața, cel care împarte binefaceri”, probabil un derivat din *augus „puterea de a face să crească” (vb. augere „a crește”). Cele două cuvinte sînt strîns înrudite cu augur și augurium, lucru sesizat chiar de antici (Quintus Ennius, 240 – 169 î.e.n., unul dintre primii poeți latini și autorul Analelor; Festus și Suetoniu, care consideră, parțial corect, că augustus derivă din augurium, Ovidiu ș.a.); augurul (după o altă ipoteză etimologică, cuvîntul ar fi probabil compus din avis „pasăre” și gerere „a umbla, a se purta”), era preotul care putea prezice viitorul după zborul (specia, numărul și direcția din care vin), cîntecul și chiar măruntaiele păsărilor, interpretarea acestor elemente numindu-se augurium sau auspicium – din avis „pasăre” și spic- „a privi” (de aici expresiile „de bun augur” sau „sub bune auspicii”). Cu timpul, augustus începe să fie folosit și cu sensul „consacrat de auguri, pus sub bune auspicii”, la început numai cu referire la lucruri. O serie de evenimente social-politice din viața romanilor au ca urmare aplicarea acestui termen și unei persoane. În 13 – 14 ianuarie 27 î.e.n., Caius Iulius Caesar Octavianus cedează senatului și poporului toate puterile cu care fusese învestit la moartea tatălui său adoptiv, inclusiv guvernarea provinciilor. Apreciindu-i atitudinea democratică, senatul îi încredințează în continuare guvernarea provinciilor expuse războaielor și comanda armatei și hotărăște (probabil la 16 ianuarie) să i se acorde coroana civică, să i se împodobească porțile palatului cu frunze de laur etc., să i se dea supranumele de Augustus și la fel să se numească și luna în care s-a născut. Începînd cu Octavian, alături de titlul de imperator și de gentilicul Caesar, supranumele onorific de augustus (legat probabil și de calitatea de augur a împăratului) intră în titulatura tuturor împăraților romani, fiind reluat mai tîrziu de numeroși monarhi și principi din apusul Europei, cu noul său sens de „împărat, cezar”. Într-o epocă relativ tîrzie, sec. 3, încep să fie folosite și supranumele Augustinus, Augustina, derivate cu sufixul -inus (-ina), care inițial indica relația sau referirea (augustin „locuitor din localitatea Augusta”; sibilin „ceea ce se referă la → Sibila etc.); astăzi, dintre diferitele valori ale sufixului, remarcăm pe cea diminutivală (în unele limbi romanice) și onomastică (și în română cu acest sufix se pot forma nume de persoane, masculine sau feminine, dar numai de la teme sau nume personale). Devenite independente și pătrunzînd în onomastica creștină, Augustin și Augustina încep să se răspîndească în Europa prin intermediul bisericii (cel mai cunoscut este cultul unui episcop, filozof și scriitor creștin care a trăit între 354 – 430). Preluat de greacă, fostul cognomen roman ajunge la slavi și la români, dar sub forma Avgustin, atestată începînd cu sec. 16, care redă pronunția grecească, sau Agustin. Hipoc. Gusti este cunoscut și ca nume de familie. În sec. 19 începe să se manifeste în Transilvania un puternic curent de preluare a vechilor nume romane generat de activitatea reprezentanților ”Școlii Ardelene„, care în lupta pentru libertate națională a românilor din Transilvania, folosesc cu succes și argumentele lingvistice. Probabil după 1848, încep să fie folosite ca nume de botez Augustin, Augustina și mai rar August, Augusta, forme savante care le înlocuiesc pe cele vechi. Mai ales primele două nume devin din ce în ce mai frecvente, la aceasta contribuind și strînsa legătură (dar nu coincidența totală) cu numele lunii august (toate limbile moderne care continuă calendarul roman au păstrat noul nume al lunii Sextilis ”a șasea" – înainte anul începea în martie – Augustus, sub formă cultă în engl., germ., rom., sau sub formă populară, lat. augustus, agostus, în it., port., sp. – agosto, în fr. août, în rom. august; în limbile slave și româna veche sau populară, avgust reproduce pronunția grecească). ☐ Engl. Austin, Austen, fr. Auguste, Augustin, Austin și Autin (forme populare, vechi), germ. August, Augusta, Augustinus, Augustina, it. Augusto, Augusta, Augustino, Augustina, Agostino (formă populară moștenită din latină), sp. Augusto, Augusta, Augustin, Augustina, magh. Agost, Agoston, Augusztina, Auguszta (cu hipoc. Guszta, Guszti etc.), bg., rus. Avgust, Avgusta, Avgustin, Avgustina etc. ☐ Lingvistul și istoricul transilvănean August Treboniu Laurian, poetul și criticul August Wilhelm von Schlegel, criticul și scriitorul Charles Augustin Sainte Beuve, sculptorul Auguste Rodin, pictorul Auguste Renoir, dramaturgul August Strindberg etc.

ușă sf [At: COD. VOR.² 17^r/13 / Pl: uși, (rar) ușe / E: ml *ustia (plural, devenit singular, al lui *ustium = ostium)] 1 Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, intrarea (și ieșirea). 2 (Prc) Panou (sau ansamblu de panouri) prins de un cadru fix, care închide sau deschide această deschizătură Si: poartă. 3 (Îs) ~ domnească sau uși (ori ușile) împărătești sau ușa răului sau ușile altarului Intrarea principală în altar de care se servește numai preotul, în anumite momente ale slujbei. 4 (Îs) ~ batantă Ușă cu unu sau două canaturi care, la deschidere, execută o mișcare de rotație limitată în jurul unei axe verticale situate la una dintre margini. 5 (Îs) ~ glisantă sau ~ rulantă Ușă cu unu sau cu mai multe canaturi care se închid și se deschid prin alunecarea laterală a canaturilor de-a lungul unor șine fixate în partea superioară și interioară a ușii. 6 (Îs) ~ pliantă Ușă cu două sau mai multe canaturi, legate între ele cu balamale care se închid și se deschid prin deplasarea canaturilor spre una din marginile tocului ușii, alăturându-se unele altora. 7 (Reg; îs ușa băii) Locul pe unde se coboară în mină. 8 (Îs) Ușa cățelului Ușă secretă. 9-10 (Îljv) Cu ușile închise (În mod) secret. 11 (Îal) Fără ca publicul să fie admis. 12 (Îlav) La (sau, înv, dintre, între, lângă) ~ Foarte aproape (de...). 13 (Îlav) ~ în ~ (sau, înv, de) ~ Foarte aproape. 14 (Îal) Față în față. 15 (Îal) În vecini. 16 (Îlav) În ~ În cadrul ușii (1). 17 (îlav) Din ~ în ~ De la unul la altul. 18 (Îal) Dintr-un loc într-altul. 19 (Îal) Din casă în casă. 20 (Îal) Din poartă în poartă. 21 (Îlav) Ca la ușa oborului în mod grosolan. 22 (Îe) (D. evenimente, termene etc.) A bate la ~ A fi foarte aproape. 23 (Îae) A fi iminent. 24 (Îe) A avea ușile deschise A permite accesul oricui. 25 (Îe) A (nu) avea ușa deschisă A (nu) avea acces la... 26 (Îe) A (nu) deschide ușa (cuiva) A (nu) vizita pe cineva. 27 (Îe) A deschide (cuiva) amândouă ușile A primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. 28 (Îe) A intra cu ușa în casă A spune lucrurile pe șleau. 29 (La vocativ) Ușa! Se spune pentru a atenționa pe cineva care nu a închis ușa după ce a intrat undeva. 30 (Îe) Închide ușa pe dinafară Ieși! 31 (Îe) A-i rupe (cuiva) călcâiele cu ușa A alunga pe cineva. 32 (Îe) A bate (sau a umbla) pe la toate ușile sau (înv) a umbla pe la alte uși A solicita sprijinul cuiva (într-o împrejurare grea). 33 (Îae) A se adresa tuturor cerând sprijin. 34 (Îe) A strânge (pe cineva) cu ușa A forța (pe cineva) să facă sau să recunoască ceva. 35 (Îe) A pune (cuiva) foc la ~ A produce discordie. 36 (Îe) A ține ușa (cuiva) A fi complice cu cineva. 37 (Îe) A-i pune (cuiva) parul (sau scaiul, spicul) la (sau în) ~ A-i pune cuiva sechestru. 38 (Îae) A sărăci pe cineva. 39 (Îae) A distruge pe cineva. 40 (Îe) A cere cât n-are (cineva) la ușa casei A cere prea mult. 41 (Îe) A ține (pe cineva) (de) odor la ușa casei A ține de pomană pe cineva. 42 (Îae) A nu avea nici un folos de pe urma cuiva. 43 (Îe) A sta după ~ A fi nebăgat în seamă. 44 (Îae) A sta deoparte. 45 (Îe) A lăsa (pe cineva) după ~ A nu acorda nici o atenție cuiva. 46 (Îae) A neglija pe cineva. 47 (Îe) A primi (pe cineva) între două uși A sta cu cineva de vorbă în fugă, căutând să scape de el cât mai repede. 48 (Îe) A închide (cuiva) ușa A alunga pe cineva. 49 (Îe) A arăta (cuiva) ușa sau ușile A da (pe cineva) afară Si: a goni (1). 50 (Îe) A lua ușa-n spate A pleca. 51 (Îe) (A ajunge, a bate, a cere, a crește, a rămâne etc.) pe la (sau prin) ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) (A trăi) din mila altora. 52 (Îe) A ajunge la ușa străinilor A trăi din mila altora Si: a cerși (2). 53 (Îe) A trăi din ~ în ~ A o duce greu. 54 (Îae) A trăi din mila altora. 55 (Îe) A lăsa (pe cineva) pe la ușile oamenilor A părăsi pe cineva. 56 (Îae) A se dezinteresa de cineva. 57 (Îe) A bate ușile A umbla din loc în loc. 58 (Îe) A bate pe la ușile oamenilor A cere de pomană. 59 (Îe) A umbla din ~-n ~ A cerși (2). 60 (Îe) A fi cu ochii stâlpiți după ~ A fi pe moarte. 61 (Reg; îe) A acira (sau a sta) pe (sau la) ușile altora A trăi din munca altora. 62 (îe) Câine de două (sau de nouă, de multe) uși (sau de uși multe) Om fără căpătâi, care trăiește pe socoteala altora. 63 (Îe) Femeie de uși multe Cutră (1). 64 (Îae) Femeie care ponegrește. 65 (Bot; reg; îc) Ușa-raiului Plantă nedefinită mai îndeaproape Si: poarta-raiului. 66 (Fig; înv) Mijloc de a realiza ceva. 67 (Reg; șîs ușa drumului) Portiță la curte. 68 Deschizătură într-un cort care permite intrarea și ieșirea. 69 (Îe) Deschizătură, loc de acces Si: intrare. 70 (Înv; îe) A se vedea (sau a se apropia la) (sau de) ușa mormântului A fi foarte aproape de moarte. 71 (Îvr) Cetate (6). 72 Cortină brodată care acoperă ușa altarului dintr-o biserică. 73 (Pan; reg) Deschizătură îngustă la strungă prin care trec oile la muls. 74 (Pgn) Strungă. 75 (Îe) A băga oile la ~ A strânge la un loc oile ca să se odihnească. 76 (Trs; Mar) Stăvilar la moară pe care se scurge apa când debitul ei este prea mare sau când moara nu funcționează. 77 (Trs) Deschizătură în peretele sicriului. 78 (Reg) Vrană la butoi sau la alt vas de lemn.

pol (poli), s. m. – 1. (Înv.) Jumătate. – 2. Monedă de aur de 20 de franci și apoi de 20 de lei. – 3. Douăzeci de lei. Sl. polĭ (Cihac, II, 274), invariabil cu primul sens. Cel de al doilea se explică de obicei prin rus. poluimperial „napoleon” (Tiktin, Scriban) explicație care nu ia în seamă că napoleonul trebuie să valoreze zece franci. După Pușcariu, Dacor., I, 602, din Napoleon, prin intermediul ngr. ἔνα(να)πολεόνι; dar tot așa se numeau și ludovicii de aur. Mai probabil, s-a numit așa la început o monedă de aur diferită, cf. engl. half crown, rus. polùcha „jumătate de monedă”. – Der. polidor, s. m. (Arg., douăzeci de lei), formație glumeață în care pare prezentă ideea de „aur” (după ipoteza de nesusținut a lui Pașca, Dacor., IX, 328, de la Polidor, fiul lui Priam, cf. Graur, BL, V, 224); polcă, s. f. (dans), din ceh. polka, pulka, parțial prin intermediul fr. polka; cf. polturac.

cvintă (quintă) (< lat. quintus, -a, um „al cincelea, a cincea”), interval* de cinci trepte* într-o gamă* diatonică*. C. perfectă este c. care, pornind de la sunetul de bază (tonică*, finalis*), numără trei tonuri* și un semiton diatonic (ex.: într-o gamă de do, do-sol). C. mărită, rezultă din mărimea c. perfecte cu un semiton cromatic (ex.: do-sol diez; în gama minoră* armonică c. mărită apare pe treapta a treia: în la minor armonic: do-sol diez). C. micșorată rezultă din micșorarea c. perfecte cu un semiton cromatic (ex.: do-sol bemol); în gama cromatică temperată c. micșorată este egală, prin enarmonie (2), cu cvarta mărită (tritonul*). Denumirea de c., fără nici o altă specificare, se referă la c. perfectă. ♦ În gama pitagoreică, c. avea valoarea de 3/2, valoare (raport) exprimând sunetul produs de vibrarea unei treimi a coardei monocordului*. Aceeași valoare a fost păstrată și în ev. med. și Renaștere* (Zarlino). În seria armonicelor* superioare, c. ocupă locul al doilea, după octavă*, cu valoarea 2/3 (inversul lungimii coardei). În sistemul temperat, c. are valoare 1,498 (în numere zecimale) sau 7.000 (în cenți*). Caracterul „primar” al c., ca interval rezultat dintr-un raport matematic, simplu sau produs pe a doua treaptă a fenomenului armonicelor*, joacă un rol primordial în toate culturile muzicale în stabilirea sistemelor (II) intonaționale, fiind implicată atât în consonanțele* naturale, „inconștiente” ce regizează cântul vocal cât și în tehnica instr., unde raporturile simple în lungimea corzilor și a tuburilor sonore conduc la soluții firești. Cu o puternică „afinitate tonală” prin pilonul ei fundamental, c. este totuși primul interval diferit de octavă* care oferă prin cele două componente ale sale un element dinamic (pe care nu-l au cele două sunete echivalente ale octavei), element „analizator” și generator, în același timp, de noi intervale. Astfel, în sistemul chinez sau în cel pitagoreic toate intervalele gamei sunt derivate după reduplicări ale c. Pentatonica* este prin excelență un sistem de c. ♦ În conformitate cu teoria ant. a celor trei consonanțe (octava, c. și cvarta), c. a participat la constituirea organum*-ului medieval. A ajuns însă curînd să fie interzisă într-o mișcare paralelă* a vocilor (2) – situație păstrată ca o regulă restrictivă și în armonia (III, 2) clasică, mai puțin în cea contemporană – tocmai datorită stabilității sale tonale, ce crea, pe de o parte, o succesiune de piloni deconcertanți pentru unitatea întregului și anula, pe de altă parte, prin prea slaba diferențiere a pilonului superior, una dintre partidele* polif. V. cercul cvintelor.

Emaus, sat departe de Ierusalim, la c. 60 de stadii, pe drumul căruia Iisus Hristos s-a alăturat în prima zi a învierii Sale lui Luca și Cleopa, doi dintre cei 70 de ucenici ai Săi; ei însă nu L-au recunoscut decât după ce s-au așezat la masă când a binecuvântat pâinea. Este prima sfântă euharistie pe care a săvârșit-o Iisus după învierea Sa. În amintirea acestui fapt, a treia zi de Paști se citește pericopa evanghelică respectivă (Luca 24, 13-35) și se pregătește sfântul agneț, scos la Liturghia din joia mare pentru împărtășirea bolnavilor peste tot anul.

aiurea, adv. – 1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure. – Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (< pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.

timbru (< fr. timbre; it. timbro; germ. Klangfarbe; engl. timbre), caracter al senzației auditive care permite să se distingă diferite sunete* complexe având aceeași frecvență fundamentală și aceeași intensitate (1), însă compoziții spectrale deosebite (armonice* diferind ca număr și intensitate). Pe lângă înălțime* (v. și frecvență) și intensitate (2), t. este cea de-a treia calitate a sunetului, aceea care-i conferă personalitate sonoră și „culoare” proprie (cf. germ. Klangfarbe, textual „culoarea sunetului”), permițând nu numai individualizarea sursei emitente, fără a o vedea, dar și diferențierea calitativă fină a instr. muzicale de același fel (de ex. a două voci (1) de sopr. care cântă aceeași notă cu tărie egală). T. unui instr. muzical este o sinteză, un rezultat al însumării tuturor caracteristicilor sale vibratorii și care în final îi determină valoarea artistică. Sunt mai mulți factori de care, în mod direct sau indirect, depinde t. În primul rând se află spectrul sonor al sunetului adică numărul și intensitatea armonicelor care se amalgamează cu sunetul fundamental. Aceste armonice au o dublă proveniență: mai întâi oscilațiile elementului vibrator (ancie*, coardă* etc.) și apoi cele ale elementului rezonator (tubul cl., corpul vl. etc.), rezonatorul având rolul de a amplifica sunetul inițial și de a-i adăuga așa-numitele „frecvențe de rezonanță” (formanții sunetului complex). Forma și volumul rezonatorului (cutiei armonice, de rezonanță*) are o influență decisivă asupra cantității și calității formanților și de aici asupra t. În același timp, t. depinde de intensitatea și înălțimea sunetului, deoarece sunetele grave și cele intense au un conținut mai bogat în armonice. ♦ Compoziția spectrală armonică și contribuția ei la formarea t. se manifestă în moduri ca și infinite, ceea ce explică de ex. faptul că practic nu se întâlnesc două voci absolut egale ca t., ci cel mult asemănătoare. Un sunet fundamental însoțit numai de primele 2-3 armonice este moale, păstos, plăcut; concomitența armonicelor 2-7 îl face bogat, plin, rotund, cald; dacă prevalează armonicele înalte și lipsesc cele joase, sunetul devine aspru, strident, pătrunzător; un număr mare de armonice distribuite uniform și de tărie comparabilă face t. luminos, strălucitor. Un sunet fără armonice (sau cu puține și slabe, v. sunet) poate fi dulce, dar surd, sărac, adesea puțin muzical. ♦ Cercetările microanalitice din ultima jumătate de sec. au pus în evidență importanța capitală a așa-numitelor „procese tranzitorii” ale sunetelor în caracterizarea instr. muzicale și în constituirea t. lor. Acesta este determinat nu atât de spectrul armonic, înregistrat în perioada de stabilitate a sunetului (regimul permanent), cât mai ales de spectrul armonicelor existente în perioadele de atac (1) și extincție a sunetului – precum și în perioadele de trecere de la piano* la forte* și invers. În perioadele tranzitorii (și mai cu seamă în aceea a atacului), sunetul are caracter de zgomot*, datorită structurii sale armonice variabile și complicate. La acest zgomot inevitabil se adaugă cel produs (la fel de inevitabil) de mecanismul specific instr. considerat (frecarea arcușului pe coarde sau ciupirea acestora, loviturile ciocănelelor la pian, suflul aerului în tuburile sonore, vibrațiile neutile ale buzelor etc.). Imperfecțiunile fizice ale emisiei, dacă nu depășesc anumite limite, dau execuției muzicale acea căldură și viață care nu pot fi obținute de la o emisie (practic imposibilă) desfășurată după legile riguroase ale acusticii clasice. Aceasta se ocupă numai de regimul permanent al sunetului, fără a considera procesele tranzitorii, care sunt esențiale în muzică. Deși sunetele armonice sunt de mult cunoscute, îi revine lui Helmholtz meritul de a fi demonstrat (1863), cu ajutorul rezonatorilor sferici, rolul armonicelor în formarea t. Experiențele celebre ale lui Stumpf (1926) au arătat că, amputându-se „capul” și „coada” sunetului (adică perioadele tranzitorii), audiția „corpului” său propriu-zis (regimul permanent al vibrațiilor) nu mai permite să se identifice sursa emitentă; fag. nu poate fi deosebit de vcl., iar vl. de cornet. O dată cu eliminarea proceselor tranzitorii, sunetul și-a pierdut t. specific, personalitatea proprie. Aparatura acustică modernă (oscilograful catodic etc.) și metodele de microanaliză armonică a fenomenelor sonore au permis adâncirea cunoașterii calității timbrice, demonstrându-se că sunetul muzical este un fenomen mult mai complicat de cum se știa și că nu i se pot aplica decât în parte și în primă aproximație legile riguroase, dar simplificatoare, ale acusticii* fizice.

METIS, -Ă, metiși, -se, s. m. și f. Persoană născută dintr-un tată alb și o indiană (din America) sau dintr-o mama albă și un indian. ♦ Animal sau plantă provenind din încrucișarea a doi indivizi de rase sau de specii diferite; corcitură, hibrid. Ereditatea metișilor... în special la prima generație, de obicei, nu e stabilă și cedează ușor condițiunilor de viață. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 106, 9/2.

MONEM s. n. (< fr. monème): unitate semnificativă elementară; unitate minimală de expresie dotată cu sens (în terminologia lingvistului francez André Martinet). M. este un semn sau o unitate lingvistică minimală înzestrată cu un conținut semantic și cu expresie fonică, ce nu mai poate fi analizată într-o succesiune de semne și este dezvăluită de prima articulare (v.). El are două componente: înțeles sau valoare (semnificat) și aspect fonic sau expresie fonică (semnificant), alcătuit(ă) din unități ale celei de-a doua articulări (din foneme). M. sunt concretizate în lexeme sau semanteme (v.) – semne care figurează în dicționar (cuvinte) – și morfeme (v.) – semne care figurează în gramatică (radical, prefix, sufix, desinență). Există și m. care figurează atât în dicționar cât și în gramatică, dar ele fac parte mai mult din categoria morfemelor (prepozițiile, conjuncțiile, articolele). Lista m. unei limbi este o listă deschisă în sensul că este imposibil să determinăm exact câte m. distincte prezintă aceasta, datorită apariției permanente a noi și noi denumiri precum și trecerii curente a m. dintr-o categorie în alta. ◊ ~ autonom: m. care comportă sau implică în conținutul său semantic, în el însuși, alături de referirea la un fapt de experiență și indicarea funcției, figurând în orice poziție, ca de exemplu floare, merge, mame etc. („Floarea s-a ofilit în glastră”, „S-a ofilit floarea în glastră”, „În glastră s-a ofilit floarea”; „Merge pe stradă un om”, „Un om merge pe stradă”, „Pe stradă un om merge”; „Mâine ne întâlnim cu prietenii”, „Ne întâlnim mâine cu prietenii”, „Cu prietenii ne întâlnim mâine” etc.). ◊ ~ funcțional: m. care introduce în enunț un alt m. vecin care nu comportă (nu implică) în conținutul său semantic (în el însuși) și indicarea funcției, raportul său cu restul enunțului, ca de exemplu cu, după, în, la etc. („Mergi cu noi”, „S-au ascuns după tufe”, „Au rămas în șanțuri”, „L-am găsit la ei” etc.). ◊ ~ dependent: m. care nu comportă în el însuși indicarea funcției sale și nu are rolul de a arăta funcția unui alt monem vecin (marea majoritate a m.), ca de exemplu noi, tufe, șanțuri și ei în secvențele de mai sus: cu noi, după tufe, în șanțuri și la ei. ◊ ~ determinat: m. dependent care se leagă direct de enunț ca un tot, cu funcția indicată de un alt m. (funcțional), ca de exemplu tine din enunțul „Merg cu tine”. ◊ ~ determinant: m. dependent care se leagă indirect de enunț prin intermediul unui m. precedent, ca de exemplu le și i în verzile din secvența verzile câmpii. ◊ ~ actualizator: m. care completează un m. dependent, ca de exemplu articolul o în secvența o călătorie, adjectivul posesiv sa în secvența părerea sa etc. ◊ ~ predicativ: m. care nu poate fi scos din enunț fără distrugerea acestuia din urmă. În jurul lui se organizează întregul enunț și el singur poate reprezenta enunțul, ca de exemplu vorbim, aici! repede!, poftim!, extraordinar! etc.

Iacob Cu o largă arie de răspîndire în lume, frecvent și foarte popular în unele regiuni, actualul prenume masc. Iácob continuă un vechi nume pers. ebr. Jaakób, purtat de un cunoscut personaj biblic, fiul lui Isac și al Rebecăi și frate geamăn cu Esau. Ca și în alte cazuri, primele încercări de interpretare a numelui apar chiar în Vechiul Testament. Din cartea Genezei, în pasajul referitor la nașterea lui Iacob, aflăm următoarele: „...cel dintîi a ieșit roș de tot... și de aceea i-am pus numele Esau. Apoi a ieșit fratele său, care ținea cu mîna de călcîi pe Esau; și de aceea i-am pus numele Iacob”. Conform acestei ipoteze tradiționale, numele pers. ar avea la bază subst. akeb „călcîi”. În aceeași carte mai apare însă și o altă interpretare care pornește de la faptul că Esau ar fi vîndut lui Iacob dreptul de prim născut, în schimbul unei ciorbe de linte; cînd Isac îl binecuvînteazâ pe Iacob... Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacob, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de prim născut și iată-l acum că a venit de mi-a luat și binecuvîntarea”. Cu siguranță, datorită unei etimologii populare, Iacob este apropiat aici de akab „a înșela, a înlocui”. În epoca modernă, deși specialiștii au putut urmări radicalul -kb- în mai multe limbi semitice, etimologiile propuse sînt multe și diferite. Unii acceptă legătura cu akeb „călcîi”, propunînd semnificația „care vine din urmă” sau „care e născut după fratele său”; alți specialiști au încercat apropierea de cuvîntul arab jakub „cocoș de munte”, sprijinindu-se pe prezența unor alte nume de animale în nomenclatura patriarhală (Rahel „oaie” și Lea „vacă” sînt chiar numele celor două soții ale lui Iacob). De o mai largă apreciere se bucură totuși o altă etimologie, care propune încadrarea lui Jaakob în familia numelor teoforice; pe baza arabei de sud, radicalul -kb- este interpretat „a apăra, a proteja” (în arabă de exemplu, Mikabun este „vălul care protejează fața femeilor”). Conform acestei ipoteze Iacob ar însemna „(Dumnezeu) a apărat” (elementul teoforic lipsește). Este interesant de observat că nume proprii asemănătoare ebr. Jaakob apar și în izvoarele extrabiblice, mai exact în cele egiptene; ar putea fi luate în discuție numele pers. Jahkubel, toponimul Jaakobel (atestat în inscripțiile din timpul faraonului Ramses al II-lea, 1317 – 1251 î.e.n.) etc. Iacob a fost probabil frecvent la vechii evrei, întrucît el apare și în N.T. ca nume al primului martir dintre apostoli (în literatura ecleziastică este cunoscut sub numele de Iacob cel Mare și se consideră că a fost martirizat în anul 44 e.n.) și al unuia dintre frații lui Iosif (numit Iacob cel Mic, după legendă, prim episcop al Ierusalimului). Vechiul nume ebraic Jaakob, redat în grecește prin lakób (în Septuaginta) și Iákobos (numele apostolului din N.T.) iar în latină prin Jacob (în Vulgata) și Jakóbus, Jákobus, iar mai tîrziu Jácomus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză), se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Deși Iacob este unul dintre cei 12 apostoli și martiriul lui este singurul redat în N.T., cultul acestuia nu s-a bucurat de aceeași popularitate în Europa, în unele țări din apus (Spania și Portugalia de exemplu, unde a fost special venerat începînd din sec. 9), frecvența numelui fiind mult mai mare decît în răsărit. Către sfîrșitul evului mediu, fr. Jacques căpătase valoare peiorativă și devenise termen comun prin care erau desemnați țăranii (așa se explică și numele sub care este cunoscută în istorie răscoala țărănească din Franța anului 1358, Jacquerie – rom. Jacheria), iar diminutivul Jacquet era folosit cu sensul comun de „servitor, lacheu”. Tot din istoria Franței ne este cunoscut termenul iacobini prin care sînt desemnați reprezentanții aripii democratice în Revoluția franceză din 1789-1794 (numele vine de la mănăstirea Sf. Iacob din Paris, unde se țineau ședințele iacobinilor). La popoarele slave cultul lui Iacob a fost probabil mai mult răspîndit la sloveni, luna iulie purtînd la aceștia numele iacobșciak (la fel în Portugalia, mes de Sant Jágoa). La ucraineni, hipoc. Iakuș apare din anul 1435, iar la slavii de sud atestările sînt mult mai vechi, explicîndu-se astfel și prezența lui Iacov în documentele Țării Românești încă din anul 1389; Iacov, Iacovachi, lacuș apar și în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Dintre formele mai vechi sau mai noi folosite la români, amintim pe Iacoviță, Iacă, Iacul, Iacșa, Iacobică, lacobuț, Iacoban, Coban etc. (apariția lui -b- în loc de -v- se datorește influenței latino-catolice). ☐ Engl. James (împrumut din vechea franceză), fr. Jacques (formă populară din lat. Jákobus), Jacqueme și James (forme vechi care reproduc lat. Jácomus) multe dintre hipoc. franceze sînt cunoscute și la noi (Jacquet, fem. Jacquette, Cotin, Jacquelin, fem. Jacqueline – nume de botez din sec. 14, Jacquin, Quinet, Jammet etc.), germ. Jakob, Jacobine, it, Giácomo (din lat. Jácomus), Giacobbe, Iácopo (din lat. Jácobus), sp. Jaime, Jayme (din Jácomus) și Jágo, port. Jágoa, Diego, Sandiego, bg. lakof, Iakov, Iáko, pol. Jakub, Jakib, rus. lakob, scr. Jak, Jaksa, Jaksici etc., magh. Jakab, Jákó, Jakob, Jakus, Jakobina, Zsaklin, arm. Agop etc. ☐ Scriitorii Iacopone da Todi, Jacques B. Bossuet, Jacob Grimm, Giácomo Leopardi, Jack London, artiștii plastici Jacopo Sansovino, Jacopo Robusti sau Tintoretto, Jakob van Ruysdael, compozitorii Jacques Offenbach, Giácomo Puccini, violonistul Jacques Thibaud etc. ☐ Jacques Fatalistul și stăpinul său de D. Diderot, Ultima scrisoare a lui Jacopo Ortis de Ugo Fascolo, James din Forsyte Saga, de J. Galsworthy, Jacques Arnoux din Educația sentimentală de G. Flaubert, Jake Barnes, unul dintre personajele lui E. Hemingway etc., Iago din Othello al lui W. Shakespeare.

Das Glück ist eine leichte Dirne (germ. „Norocul e o fată ușuratică”) – vers celebru al lui Heinrich Heine. E începutul epigrafului la cartea a doua din ciclul de poezii Romancero. lată prima strofă, în traducerea lui lon Frunzetti: „Norocul e o femeiușcă Ce nu stă locului o clipă. Ți-alintă părul, fruntea-n pripă Te pupă, zboară ca din pușcă.” Cu alte cuvinte, să nu ne încredem în noroc, fiindcă e nestatornic și înșelător. Un sfat asemănător ne dă și Friedrich Schiller. În actul I din Demetrius (piesă neterminată) poetul spune: Das Glück ist falsch, unsicher der Erfolg (Norocul e amăgitor, succesul nesigur) – adică incertă e izbînda care se bizuie pe noroc. LIT.

Mai bine primul într-un sat decît al doilea la Roma – Sînt cuvintele lui Cezar. Se povestește că, trecînd într-o zi printr-un mic cătun din Alpi, Cezar s-a oprit în piață unde se dădea o vajnică luptă pentru alegerea căpeteniei satului. Însoțitorii săi s-au mirat: „Cum, și aici în coclaurile acestea se luptă oamenii pentru șefie?” – „Nu rîdeți – le-a răspuns viitorul dictator – aș prefera eu însumi să fiu primul într-un sat decît al doilea la Roma”. Se citează spre a sublinia preferința pentru întîietate. IST.

To be or not to be, that is the question (engl. „A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea!”) – primul vers cu care Shakespeare începe vestitul monolog al lui Hamlet din actul III, scena 1. Cîteodată expresia e înjumătățită și părțile ei componente sînt întrebuințate în mod separat: prima parte, „A fi sau a nu fi”, exprimă neputința de a ieși dintr-o situație dificilă, iar a doua parte „Iată întrebarea”, sau „Asta-i întrebarea”, spre a exprima o îndoială, o ezitare. Eminescu spune în Mortua est: „Și-apoi... cine știe de este mai bine A fi sau a nu fi... Dar știe oricine Că ceea ce nu e, nu simte dureri Și multe dureri-s, puține plăceri”. LIT.

haram În BL, IV (1936), p. 87-89, am arătat că în romînește turcescul haram „cîștig nepermis” s-a amestecat cu halal „bravo !”? și cu gr. χαρά „bucurie”, în așa fel încît de multe ori este foarte greu să spunem cu care original aveam de-a face într-o frază dată. Cred că situația este încă și mai complexă, pentru că în unele cazuri mai apare încă un original. ȘIO, I, p. 207, sub cuvîntul haram, introduce o întrebuințare substantivală, cu înțelesul de „blestem” (a mânca haram „A spune minciuni”, cf. turc. haram yemek „voler”, literalmente ,,manger de l'argent ilicite„), cu două exemple din Creangă : haram de capul vostru și măi, tartorule, nu mînca haram și spune drept. Traducerea ”blestem„ este vizibil greșită, și în orice caz se referă numai la primul citat (dar sensul nu este de ”blestem„ ci ”vai„, cf. BL, IV (1936), p. 88). Cât despre cel de-al doilea citat, este evident că turc. haram yemek nu are nimic de-a face cu a mînca haram : sensul în turcește reiese în mod nesilit din simpla alăturare a celor două cuvinte, pe cînd în romînește nu se vede ușor raportul între ”a consuma un câștig ilicit„ și ”a spune minciuni„. La cele două citate din Creangă, DA mai adaugă unul din Alecsandri : mănînci haram . . . n-am luat nici o leafă, iar explicarea expresiei este ”a face un lucru sau a vorbi vorbe fără de rost, de clacă„. ”Mi se pare evident că aici haram este un eufemism pentru rahat, care la rîndul lui este întrebuințat eufemistic în locul unei expresii și mai grosolane (vezi Iorgu Iordan, Stilistica, p. 89-90). Copiii spun adesea harat în loc de rahat, ceea ce a putut ajuta la înlocuirea acestui din urmă cuvînt prin haram.

PRIMI, primesc, vb. IV. Tranz. 1. A lua în posesie un obiect înmînat, predat, dăruit, trimis. V. căpăta. [Ștefan-vodă] primi spata în mîna dreaptă, ridicînd-o o clipă asupra poporului. SADOVEANU, F. J. 24 Primise o scrisoare. BART, E. 384. ♦ A accepta ceea ce ți se oferă. Eu primesc orice, chiar și complimente! REBREANU, R. I 56. ♦ A fi obiectivul spre care se îndreaptă (sau care suferă) o acțiune. A primi o veste. A primi un telefon. A primi o lovitură. ◊ Fig. Domnul de Marenne primi în nări mireasma și ochii i se înduioșară. SADOVEANU, Z. C. 45. ♦ A deveni deținătorul (unui nume, unui titlu, unui rang), a i se da, a i se atribui cuiva (un nume, un titlu etc.). Copilul a primit numele de Ion. 2. A intra în posesia unui lucru datorat, a încasa (o sumă de bani). Să fie știut prin acest zapis... că eu, Pepelea, am vîndut d-sale, giupînului Arvinte, casa mea ce-o am de la părinți și că am primit toți banii. ALECSANDRI, T. I 319. ◊ Fig. Căliman să vie să-și primească dreptatea după care de atîția ani suspină. SADOVEANU, F. J. 27. 3. A te ocupa de un oaspete, a ieși în întîmpinarea lui. Primește d-ta boierii. că eu oi primi cucoanele. ALECSANDRI, T. I 157. Bădița de preste deal, Ar veni și n-are cal... Da, zău, vino și pe jos, Că te-oi primi bucuros. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ♦ A accepta vizita cuiva. Apoi cară-te... N-are vreme să te primească boieru. ALECSANDRI, T. I 212. ◊ Absol. Ministrul primește între orele 11 și 13. 4. A admite, a include (pe cineva) într-o întreprindere, într-o instituție sau într-o organizație. Cînd am primit noi la corp (la armată) erau oameni mai zdraveni, mai chipeși. SADOVEANU, O. VI 135. 5. A consimți la..., a fi de acord cu...; a accepta, a admite, a se învoi. Te rog... primește a te logodi cu dînsa. ALECSANDRI, T. I 225. Vodă nu primește ca să tipăresc istoria înainte. KOGĂLNICEANU, S. 106. ◊ Absol. Actorul îi propuse să-l ia sufler cu șapte galbeni pe lună, și băiatul primi cu bucurie. CARAGIALE, O. III 231. Din două una, dați-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar atunci să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo. id. ib. I 148. ♦ A manifesta o anumită atitudine față de cineva sau de ceva. Publicul a primit foarte bine aceste încercări. GHEREA, ST. CR. II 186.

SINEREZĂ (< fr. synérèse < gr. synairesis, contragere) Proces fonetic, rezultat al fuziunii, într-un diftong ascendent, a două vocale învecinate, prima vocală devenind o semivocală. Folosită frecvent în poezie, din necesități ritmice sau cantitative. Ex. - De-acuma nu te-oi mai vedea Rămîi, rămîi cu bine! Căci dacă astăzi mai ascult Nimicurile-aceste, Îmi pare-o veche, de demult Poveste. (M. EMINESCU, Adio)

nărui (-uesc, năruit), vb. – 1. A cădea, a se prăbuși. – 2. A se ruina. Origine suspectă. Pare să fie în loc de noroi „a se umple de noroi”, caz în care sensul primitiv ar fi cel de „a egala”, cf. megl. muruiés „a nivela solul pardosit”. Cf. și fraze ca au murit mulți oameni, cît nu-i puteau îngropa, și-i aruncau prin gropi de-i năruiau (Neculce) sau năruiau munții în mînă de-i făcea țărînă (Creangă), unde sensurile glosate mai sus nu par să se potrivească (în primul ex. se poate înțelege „a nivela” sau „a acoperi cu pămînt”, iar în al doilea, „a fărîmița”). Der. din sl. rinati „a împinge” (Cihac, II, 305), din sl. nyrąti „a se scufunda” (Scriban) sau din lat. ruere (Tiktin) nu pare posibilă. – Der. năruială, s. f. (prăbușire a unui zid); năruitură, s. f. (ruină).

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație. ◊ ~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.

afereză sf [At: DA / Pl: ~ze / E: fr aphérèse, lat aphaeresis] 1 (Med) Tăiere a unei părți a corpului Vz amputare. 2 (Grm) Fenomen lingvistic constând în suprimarea unui sunet sau a unui grup de sunete de la începutul unui cuvânt. 3 Poezie rebusistă formată din două părți, prima definind un cuvânt-bază, din care, dacă suprimăm prima literă, obținem un alt cuvânt, definit în a doua parte a poeziei. 4 Figură retorică prin care se respinge ceea ce nu trebuie admis, enunțându-se ceea ce este demn de reținut.

mult, ~ă [At: COD. VOR. 88/21 / Pl: ~lți, ~e / E: ml multus, -a, -um] 1 a Care se află în număr mare, în cantitate mare Si: numeros. 2 a Care se află în sortimente diferite Si: divers, variat. 3 a Care are proporții mari. 4 a De durată lungă. 5-6 a De (forță sau) intensitate deosebită. 7 s (Îla) ~e și mărunte De tot felul Si: divers, felurit. 8 s (Îal) Fleacuri. 9 a (Îe) A nu mai avea zile ~e A fi aproape de moarte. 10 a (Pop; îla) De zile ~e Bătrân. 11 a (Îlav) De (mai) ~e (sau mai de ~e) ori sau în (mai) ~e rânduri În mod repetat Si: adesea. 12 a (Înv; îlav) Cu ~ul În cantitate mare. 13 a (Îls) ~e toate sau ~e (și) de toate, (rar) de ~e de toate, (îvp) ~e cele Lucruri de tot felul. 14 a (Îal) Probleme diverse, variate. 15-17 a (Îe) Nu știe ~e Se spune despre cineva (care ia hotărâri energice, fără să șovăie sau) (care trece repede la fapte, fără a cântări urmările acțiunilor sale sau) care se supără ușor. 18 a (Pop; îlav) ~ul ~, ori ~l cu pământul sau ~ cu ~ul Oricât de mult, foarte mult. 19 a (Reg; îlav) Mai ~lți cu ~ul Cu mult mai mulți. 20 s (Reg; îe) A spune ~e pe cineva A certa. 21 a (Îlav) Și mai ~e nu Nimic altceva decât... 22 a (Îal) În orice caz, cu orice chip Si: neapărat. 23 sfp (Mtp) Iele. 24 av În cantitate însemnată. 25 av Cu valoare mare. 26 av În mod intens. 27 av În mod deosebit. 28 av În mare măsură. 29 av Stăruitor. 30 av Într-un timp îndelungat. 31 av Pe o distanță lungă. 32 av De repetate ori. 33 av (Îlav) De ~ Dintr-o vreme îndepărtată, din vechime. 34 av (Îal) Într-o epocă trecută Si: altădată. 35 av (Îal) De vreme relativ îndelungată Si: demult. 36 av (Reg; îal) De timpuriu Si: devreme. 37 av (îlc) De ~ ce Din cauza cantității mari. 38 av (Îal) Din cauza duratei îndelungate. 39 av (Îal) Din cauza intensității extreme. 40 av (Îe) E ~ de când... (sau de-atunci) A trecut vreme îndelungată de atunci. 41 av (Îe) E ~ până să... (sau a) Trebuie să treacă o vreme îndelungată până să... 42 av (Îae) Trebuie să depui eforturi ca să... 43 av (Îe) Nu mai e ~ până departe Se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curând. 44 av (Îlav) Nu ~ după După scurt timp Si: curând. 45 av (Îe) A nu mai avea ~ A fi aproape de moarte. 46 av (Îe) Mai ~ decât probabil sau (fam) mai ~ ca sigur Exprimă o probabilitate foarte mare. 47 av (Îlav) Cu atât (sau cu atâta) mai ~ Într-o măsură și mai mare, mai intensă, determinată de împrejurarea respectivă. 48 av (Îlav; cu valoare de superlativ) Cât de ~ sau cu ~ În foarte mare măsură Si: nespus. 49 av (Îlav) În oricât de mare măsură Si: oricât. 50 av (Îe) Cel ~ În cel mai bun caz Si: abia, doar, numai. 51 av (Îlav) Atât (și) nimic mai ~ Numai atât. 52 av (Îae) Nimic în plus. 53 av (Fam; îe) Asta-i prea ~ Asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. 54 av (Fam; îlav) ~ și bine Pentru o perioadă foarte lungă sau pentru totdeauna. 55 av (Rar; îlav) Din ~ în mai ~ Într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. 56 av (Înv; îe) Nu mai ~ să... De aici înainte să nu mai... 57 av (Îe) A nu fi ~ să... A lipsi puțin ca să... 58 av (Îae) A fi pe punctul de a..., gata să. 59 av (Înv; îe) A nu-i sta cuiva în ~ A nu reprezenta nimic pentru cineva. 60 av (Îlav) ~ puțin sau mai ~ sau (sau ori) mai puțin În oarecare măsură Si: cam, întrucâtva. 61 av (Îlav) Nici mai ~, nici mai puțin Formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau față de o pretenție exagerată. 62 av (În legătură cu numeralele cardinale; precedat de „cel”) Exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece Cel mult trei. 63 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) în mai mare măsură. 64 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În plus. 65 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În primul rând Si: în special, mai ales, îndeosebi. 66 av (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atât, ci în plus. 67 av (Îvp; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De acum înainte, din acest moment Si: în continuare. 68 av (Îvp; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, extrem de.

ferie (ferii), s. f. – 1. Măsură de capacitate, folosită în Trans., pentru băuturi alcoolice, în valoare de aproximativ 10 litri. – 2. (Înv.) Taxă pe care o plătea trezoreriei (sec. XV-XVII) partea care cîștiga un proces, pentru a transforma decizia unui tribunal în sentință definitivă, sau, dimpotrivă, partea care pierdea, pentru a deschide o nouă acțiune. – Var. herie, ferîie, herîie. Cu primul său sens, este fără îndoială mag. ferő „măsură de capacitate” (Drăganu, Dacor., V, 354-58). Nu este sigur, deși pare probabil, ca al doilea sens să aibă aceeși bază. Ar putea fi de asemenea pus în legătură cu pol. feruje, de la ferowač „a pronunța sentința” (Bogrea, Anuarul Instit. Cluj, II, 350), sau cu tc. vereje, dat. de la vera „acord” (Bogrea, Arhiva, I, 631; cf. M. Emerit, Revista istorică, X, 31, care pleacă de la tc. uhrie). Pentru instituție, cf. G. D. Longinescu, Feria, în Balcania, II, (1939), p. 199-318.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

ventil (germ. Zylinder- sau Drehventil), mecanism de modificare a lungimii tubului unui instrument* de suflat de alamă, având ca efect modificarea înălțimii (2) sunetelor. Inventat în 1813 de către Blühmel, mecanismul de v. a făcut posibilă înlocuirea instr. naturale* (corni, trp.) prin instr. cromatice*. Aceste instr. sunt prevăzute cu cel puțin trei v. (uneori cu patru, în funcție de varianta de fabricație). Sistemul de v. este înglobat în tubul (tuburile) instr. și funcționează la apăsarea unei clape (3) care mișcă circular un cilindru din interiorul tubului. Acest cilindru, prevăzut cu două orificii transversale, lasă aerul să pătrundă în „cotul” suplimentar al tubului, închizând totodată calea de dinainte a coloanei de aer (când clapa nu era apăsată și cilindrul deconectat). Prin acționarea primului v., coloana de aer se lungește, coborând sunetul cu un ton* întreg; al doilea v. coboară sunetul cu un semiton*; al treilea v. coboară sunetul cu o terță* mică. Prin combinarea acțiunii v. (apăsarea simultană a 2 sau 3 clape) se obțin și alte modificări ale înălțimilor. Schematic: 1-ul v.; ton întreg: 2-lea v.: semiton; 3-lea v.: terță mică (1 1/2 ton); 1-ul și al 2-lea v.: 1 1/2 ton; 1-ul și al 3-lea v.: 2 1/2 tonuri; 2-lea și al 3-lea v.: 2 tonuri întregi; 1-ul, al 2-lea și al 3-lea v.: 3 tonuri întregi. O variantă mai nouă de v. este pistonul*.

foc, focuri, s.n. – 1. Incendiu, pârjol. 2. Cămin, vatră. 3. Arsură. 4. (med.) Febră, temperatură; înfocăciune, fierbințeală: „Se scade prin compresă cu lapte acru sau lapte dulce, pusă pe mâini, picioare, frunte și piept; se mai pun și comprese cu felii de cartofi cruzi” (Faiciuc, 1998: 100). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens (Apșa de Jos). 5. Foc viu. a) (med.) Boală de piele caracterizată prin apariția unor bube mici pe corp: „Când se face foc viu pe piele, ca niște buburuză, trebuie să iei foc din șpori...” (Bilțiu, 2001: 179). b) „Focu diu este o omidă păroasă pe care, dacă pui mâna, ți se fac eczeme, numite tot foc diu. Când îl vezi, trebuie să scuipi și să spui: Ptiu, foc diu / Unde te văd / Acolo să ptiei!” (Calendar, 1980: 110). c) (mit.) Focul care se aprinde prin frecarea a două lemne. Este focul care se face primăvara, la stână și nu se stinge până toamna. Se mai numește „foc mereu”. Focul viu este conservarea focului genuin necesar existenței umane (Kernbach, 1989: 189). Acesta provine fie din conservarea focului natural, fie din simpla frecare a două bețe uscate, însă de fiecare dată este pus pe seama unei revelații divine (Kernbach, 1989). Este invocarea spiritului unei divinități străvechi, a unui zeu temut și venerat totodată. Ritualul se practica, la un moment dat, de-a lungul întregului lanț carpatic, cu o intensitate sporită în Maramureș și Bucovina. În Maramureș, ritualul s-a conservat, în cadrul pastoral, până în a doua jumătate a sec. XX: „Am făcut chiar anul acesta foc viu” (Nan Vasile, 1975, Rozavlea, cf. Latiș, 1993: 71). „A existat până în trecutul recent un obicei pastoral care a fost pe cât de frumos și ales, pe atât de vechiu – atât de vechiu încât trece de vremea nașterii neamului nostru și își are originea în adâncimea timpurilor preistorice. Era obiceiul ca la urcarea în stâne, primăvara, primul foc să să facă nu cu chibrituri și nici cu amnarul – care probabil era o unealtă preistorică – ci prin frecarea a două lemne atât de mult și cu atâta meșteșug până ce aceste lemne se aprind” (Vălsan, 1927: 21). „La stână, primul lucru ce se face e aprinderea focului. Se face ceea ce păcurarii numesc foc viu. Nu e voie să-l facă decât doi feciori veri primari, curați la suflet, nepătați de niciun păcat și niciun gând rău. Acești feciori-vestale nu aprind focul nici cu chibrituri și nici cu scăpărătorul (amnarul), ci iau două lodbe (bucăți de lemn uscat) cioplite pe o față, pe care le înfig paralel în pământ, iar între ele pun un sucitor, fus de lemn gros de 2 cm, uscat și ascuțit la capete și având la o extremitate fixată o bucată de iască. Cele două capete ale fusului intră în scobiturile făcute în lodbe. Apoi, de mijlocul fusului se leagă o funie, și unul din feciori trage de un capăt într-un sens, celălalt de alt capăt în alt sens și fusul se învârtește. Frecându-se de lodbă se încălzește (prin frecare și apăsare se produce căldură), apoi se înfoacă și iasca ia foc. Peste iasca aprinsă se pune cetină uscată și astfel se face focul viu. Din acest foc sacru care arde veșnic la stână, zi și noapte, se aprind toate celelalte focuri” (Georgeoni, 1936: 68-69). Focul viu avea, de asemenea, rol purificator și tămăduitor în caz de epidemii: „Mai demult, dacă era epidemie de ciumă, stingeau toate focurile din sat și înconjurau hotarul cu doi boi negri și cu praporii. Apoi, frecau două lemne până se aprindeau. Din focul acela lua tot satul și-l duceau acasă” (Memoria, 2001: 32). În trecutul îndepărtat se poate presupune că ritualul era frecvent în cadrul ceremoniilor religioase comunitare. – Lat. focus „foc, flacără; cuptor, vatră” (Scriban, Șăineanu, DER, DEX). Expr. rom. foc viu > magh. fogzsiu (Bakos, 1982).

comis (-și), s. m. – Dregător. – Mare comis, în vechea organizare socială, boier de rangul doi, mare dregător, care avea în sarcina sa grajdurile domnești și organizarea paradelor militare de Bobotează și de Sfîntul Gheorghe. Participa la sfatul domnesc și era singurul boier de rangul doi care purta calpac de zibelină, ca boierii de prim rang. Avea în subordine un comis al doilea, boier de rangul patru, și un comis al treilea, boier de rangul cinci. Din 1812 nu s-a mai bucurat de monopolul cumpărării de furaje pentru armată. Lat. comes, prin intermediul ngr. ϰόμης, cf. sl. komisŭ (Vasmer, Gr., 80). Reprezintă ceea ce era comes stabuli în organizarea medievală a Occidentului. – Der. comisoaie, s. f. (nevastă de comis); comișie, s. f. (înv., dregătoria marelui comis); comișel, s. m. (rîndaș de cai).

primar (primară), adj. – 1. În expresia: văr primar. – 2. (S. m.) Reprezentant al conducerii centrale în orașe și comune. – 3. (S. m., Arg.) Client care nu dă bacșiș. – Mr. (ver) primar. Lat. prῑmārius (Pușcariu 1385; Candrea-Dens., 1446; REW 6749), cf. v. it. primaio. Cuvînt moștenit cu primul sens, cu al doilea a fost impus de instituție, în 1874, și se sprijină pe fr. maire. – Der. primăreasă, s. f. (nevastă de primar, primăriță); primărie, s. f. (localul, sediul unde lucrează primarul); primariat, s. f. (slujbă de primar).

regie muzicală, punerea în acțiune a unui text muzical, prin mijloace artistice specifice care, alături de elementele scenice, concură la realizarea reprezentanței. R. asigură trecerea unei vieți latente a textului scris la o viață concretă și actuală, aceea a scenei, încercând totodată să creeze unitate între interpreți* și ambianță (aceasta din urmă prin scenografie: decoruri, costume, lumini), punându-i pe interpreți în relație constantă cu spațiul care îi înconjoară. Menirea ei este de a crea un organism viu pe scenă. R. are stiluri și procedee infinit variabile, în funcție de cunoștințele generale și experiența regizorului, de arta și meseria sa, de personalitatea și originalitatea talentului său. Ea poate deveni creație în măsura în care contribuie la ridicarea valorii expresive a textului muzical-dramatic așa cum a fost el conceput de autor. R. este implicată în primul rând în realizarea unui spectacol de operă*, operetă*, sau musical*, dar este indispensabilă astăzi și spectacolelor de revistă, emisiunilor TV etc. R. în domeniul operei se deosebește esențial de aceea privind spectacolele în care muzica este adăugată textului literar doar ca „acompaniament” (muzica de scenă*); participând în mod real la acțiune, muzica de operă impune regizorului o concepție preponderent muzicală, partitura fiind, în primă și ultimă instanță, scopul oricărei acțiuni regizorale. În strânsă conlucrare cu celălalt factor esențial al realizării spectacolului, dirijorul (dacă cei doi creatori nu sunt reuniți într-una și aceeași persoană), regizorul trebuie să sublinieze trăsăturile caracteriologice ale personajelor în dubla determinare muzicală (cântul) și teatrală (jocul de scenă), să țină seama de temperamentul artistic al soliștilor*, de posibilitățile întregului ansamblu scenic (cor*, corp de balet*, figurație etc).

sunet (< lat. sonitus) 1. În mod obiectiv și în sens larg, orice vibrație* mecanică în măsură să producă o senzație auditivă; în mod subiectiv, efectul vibrației, senzația însăși (v. și zgomot). Pentru crearea senzației, vibrația trebuie să aibă frecvența cuprinsă între c. 16 și 16.000 Hz (v. auz). Unele animale (câinele, pisica și mai ales liliacul) aud s. cu frecvențe de zeci de mii de Hz. Studiul s. cuprinde producerea, analiza calităților, propagarea, reproducerea și înregistrarea s., inclusiv studiul fenomenelor conexe. De primă importanță este clasificarea s. în pure (datorite unei vibrații sinusoidale, unda* sonoră respectivă fiind reprezentată de o curbă sinusoidală) și complexe (s. care conțin un număr de s. pure). Instr. muzicale emit s. complexe, numite și compuse sau timbrate; sunt formate dintr-o fundamentală și un număr de armonice*. Unele s. ale fl. și ale altor tuburi de orgă* sunt însă aproape pure; ocarina* și mai ales diapazonul (6) sau s. practic pure. Caracteristicile (calitățile) generale ale s. sunt în principal înălțimea* (v. și frecvență), tăria (v. intensitate) și timbrul*. Intensitatea s. nu se confundă cu volumul său. Prima depinde de amplitudinea* de oscilație* a elementului vibrator al instr. muzical (ancie*, coardă*), pe când al doilea de forma și mărimea spațiului rezonator (tubul, cutia de rezonanță*). Un s., deși emis cu putere, poate avea un volum mic și invers. La cele 3 calități arătate se adaugă durata*, în cazul s. muzicale. În acustica fizică, durata nu constituie o calitate a s., dar pentru muzică – artă temporală – ea este o calitate esențială. De durata relativă a s. depind valorile notelor*, măsura*, metrul (I), ritmul* cu formulele sale etc. 2. S. muzical, în sens larg, orice c. care poate îndeplini o funcție muzicală. În sens restrâns, un s. care posedă un plus de însușiri peste cele considerate în acustica fizică: o înălțime constantă, precis determinată și identificabilă cu vocea (1) sau cu un instr. muzical; o intensitate care poate fi modulată după necesitate sau dorință, în limitele permise de sursa emitentă; un timbru caracteristic, bine definit; o durată convenabilă, suficientă execuției, durata care poate fi organic mică (coarde lovite sau ciupite), mare sau cât mai mare (coarde solicitate cu arcușul, instr. de suflat, orgă, armoniu). De mare importanță în muzică sunt așa-numitele „procese tranzitorii” ale s., de care acustica fizică nu se ocupă. Este vorba de atac (1) (începutul s., perioada în care ia naștere și se stabilizează) și de extincție (sfârșitul, perioada în care se stinge). În timpul atacului și al extincției, frecvența, tăria și timbrul variază mult, ceea ce face ca în aceste perioade s. să aibă caracteristicile zgomotului. În ansamblu, toate acestea definesc și particularizează s., creându-i adevărata sa personalitate (v. timbru). S. considerate în felul arătat capătă o configurație muzicală atunci când sunt organizate într-o structură specifică, bazată pe funcționalitate, structură din care nu lipsește niciodată factorul zgomot, intrinsec și extrinsec. În arta muzicală, s. au un rol analog cuvintelor din lit. și culorilor în pictură. S-au studiat și unele corelații dintre s. muzicale și culori, în speță sinergia dintre organul văzului și cel al auzului care se manifestă în diferite moduri (audiție colorată, fotisme muzicale etc.). 3. S. alb v. alb, sunet. 4. S. armonic v. armonice, sunete. 5. S. cromatic*, alterație*, suitoare sau coborâtoare a unui s. diatonic*, dată de ex. de clapele negre ale pianului. 6. S. diatonic*, care face parte din scara diatonică, dat de ex. de clapele albe ale pianului. 7. S. eolian, s. specific, sugestiv, uneori straniu, produs de vântul care pune în vibrație o sârmă sau o coardă slab tensionată. Este un fel de muzicalitate a vântului utilizată în hf. eoliană (o cutie de rezonanță* cu lungimea de c. 1 m, pe care pot fi montate de ex. 12 coarde cu diametrul de la 0,2 la 1,5 mm, nu prea întinse și acordate la unison) (v. harfă). 8. S. lui Tartini, s. descoperit în 1754 prin studierea vibrațiilor simultane a două coarde ale vl. puternic solicitate cu arcușul. Tartini și marii teoreticieni din trecut au încercat fără succes să explice geneza acelui s. Fiziologia modernă a aparatului auditiv au arătat că este vorba de un așa-numit s. rezultant sau de combinație sau combinatoriu, efect subiectiv, creat de urechea însăși, ca și armonicele aurale. Asemenea s. nu există în afara urechii și se datorează disimetriei timpanului (fața exterioară a acestuia este liberă, pe când cea interioară este în contact cu lanțul osos care conduce vibrațiile în urechea internă). Au fost numite și „s. fantomă”. 9. S. temperat v. temperare. V. și: acustica sălilor; bătăi acustice; undă.

proportio (cuv. lat. „raport”), dans* secund într-o pereche de dansuri (ex. pavană* – gagliardă*; allemandă* – courantă*), în măsură ternară și un tempo (2) relativ rapid, spre deosebire de dansul prim, binar* și lent. Melodic și armonic, dansurile erau foarte asemănătoare, astfel încât în partiturile* fr. (cele tipărite de P. Attaignant), al doilea dans nu mai era notat ci indicat doar prin mențiunea a double emploi; partiturile germ. conțin doar indicația triplă (exp. eliptică de la p. tripla). Această asociere constituie unul dintre germenii suitei*. V. double.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

DISTIH, distihuri, s. n. Grup de două versuri care alcătuiesc o strofă. Poezia «Gazel» de Coșbuc este scrisă în distihuri. ▭ Nu fac anacreontice, nici epigrame metrice în distihuri. CARAGIALE, O. VII 56. ◊ (În versificația latină și elină) Distih elegiac = grup de două versuri, dintre care primul e un hexametru iar al doilea un pentametru.

luterie, arta construirii instrumentelor cu coarde și arcuș, termen derivat din cel atribuit construirii lautei*. Limitând termenul la arta construirii vl., dificultățile întâmpinate de cercetători privesc nu numai stabilirea primilor autori de vl., dar și locurile de origine ale acestui instr. Totuși veritabila istorie a l. începe în Italia, însumând peste două sec. de strădanii, de continui aspirații spre perfecțiune. În sec. 16, școala din Brescia întră în instorie prin Gasparo da Salo, Giovanni și Pietro Maggini; școala cremoneză prin familiile Amati, Guarneri și Stradivari; școala napolitană prin familiile Rugg[i]eri, prin Grancino, Testore etc. Ca și în istoricul școlilor de vl., cercetătorul poate urmări influența geniului constructorilor it. în toate țările care aveau deja o tradiție în construirea lautelor sau a vechilor viole*. Se poate studia enigmatica personalitate a lutierului Gaspard Duiffoprugcar, de origine tiroleză, dar a cărui activitate s-a desfășurat întâi la Bologna, apoi la Lyon. Școala de la Mirecourt creează un fond de lucrări care a format mulți lutieri fr. Familia Vuillaume, sau numele unor Lupot (care se remarcă prin imitarea perfectă a instr. lui Stradivari), Chappuy sau Bernardel și Gand, ilustrează prestigiul l. fr. între 1750-1880. În etapa contemporană, se remarcă Hell și Paul Kaul (care semnează două viori „Enesco”). Școala tiroleză inițiată de Jakob Steiner, elev al lui Nicolò Amati, înscrie numele unor iluștri constructori, ca Albanus (Alvani), Thir, Klotz. În România, în care instr. popular cel mai răspândit este vioara, în care lemnul de rezonanță este cunoscut în întreaga lume, nu s-a profilat o școală de lutieri. Totuși anumite talente care au studiat cu meșteri străini și-au câștigat un nume prin maniere personale de lucru. Reținem: Cărbunescu, Rădulescu, Scheffler, prof. Bianu, Apăteanu, Macarie, Pohoryles, Paraiciuc, Megasiuc, Știrbulescu, Ichimescu și meșterul, cel mai autorizat în materie, Iosif Pollak. La Reghin se încearcă, depășirea stadiului de fabrică, pentru a se trece și la construcția manufacturată. În fruntea strădaniilor se află R. Boiangiuc.

COMUNISM s. n. 1. Orînduirea socială superioară care urmează după doborîrea capitalismului, ca rezultat al victoriei revoluției proletare și al instaurării dictaturii proletariatului; în această orînduire nu există exploatarea omului de către om și mijloacele de producție sînt proprietate socialistă; în dezvoltarea sa, această orînduire trece prin două faze, dintre care prima e faza socialismului (v. socialism); în a doua fază, cea a comunismului deplin, se va aplica principiul: de Ia fiecare după capacitățile sale, fiecăruia după nevoile sale; nu vor mai exista diferențe de clasă, vor dispărea deosebirile esențiale dintre sat și oraș, dintre munca fizică și cea intelectuală, știința și arta vor ajunge la o înflorire deplină, iar individul va deveni cu adevărat liber. În comparație cu capitalismul, comunismul înseamnă o productivitate a muncii superioară, obținută de muncitorii liberi, conștienți, uniți, care folosesc o tehnică înaintată. LENIN, O.A. II 490. Trecerea de la societatea capitalistă, care se dezvoltă spre comunism, la societatea comunistă e cu neputință fără o «perioadă politică de tranziție», iar statul acestei perioade poate fi numai dictatura revoluționară a proletariatului. LENIN, STAT. REV. 99. Principiul comunismului constă în faptul că în societatea comunistă fiecare muncește după capacitățile sale și primește articolele de consum nu după munca depusă de el, ci după nevoile pe care le are un om ridicat din punct de vedere cultural. STALIN, PROBL. LEN. 514. ◊ Comunism de război = «politică a dictaturii proletariatului, impusă de condițiile de război și de intervenție, o politică care urmărește stabilirea unui schimb direct de produse între oraș și sat nu prin intermediul pieței, ci în afara pieței, prin măsuri de ordin mai ales extraeconomic și în parte cu caracter militar și care are drept scop organizarea unei repartiții a produselor care să poată asigura aprovizionarea armatelor revoluționare de pe front și a muncitorilor din spatele frontului». STALIN, O. XI 160. 2. Ideologia, teoria înfăptuirii orînduirii comuniste. Comunismul nu este o simplă doctrină de partid a clasei muncitoare, ci o teorie a cărei țintă finală este eliberarea întregii societăți, inclusiv a capitaliștilor, din cadrul îngust al actualelor relații. MARX-ENGELS, O. A. II 375. ◊ Comunismul științific = marxism-leninismul.

ÎNTÎI² num. ord. m. și f. (Cînd precedă substantivul, în forma articulată întîiul, întîia) Care se află în fruntea unei serii (în ce privește spațiul, timpul, calitatea); prim; de la început. Volumul întîi. Banca întîi. ▭ Luase un bilet de clasa a doua; domnul Lică Cartojan avea unul de clasa întîi. C. PETRESCU, Î. II 199. ◊ Zi-ntîi = prima zi a fiecărei luni. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. A. 96. ◊ Loc. adv. (Pentru) întîia dată (sau oară) = (pentru) prima dată. Întîia dată trecea Dunărea, pe care o știa doar din amintirea copilăriei. CAMIL PETRESCU, N. 63. ◊ Expr. (Familiar) Clasa întîi = de prima calitate, foarte bun. ◊ (Substantivat) Eminescu, care întîiul a dat o exprimare poetică în limba romînească zbuciumului vieții. GHEREA, ST. CR. I 219. ♦ (Învechit; precedat de «cel», «cea» etc.) Dintîi. Boboc de trandafir... dezmierdat de cele întăi raze ale soarelui. CREANGĂ, P. 276. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. Mă aștepta cea întîi decepție. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ (Substantivat, în compusul) Întîiul-născut = cel mai mare dintre fii. – Variantă: întăi (SADOVEANU, O. VII 11) num. ord. m. și f.

dupăci Întâlnim două verbe care au această formă: unul înseamnă „a trage pumni” și e folosit în Moldova (în afară de dicționare, mai figurează în Lex. reg I, p. 101, din Rădăuți); celălalt este glosat prin „a coase cu găurele” (de asemenea atestat în dicționare; mai putem adăuga: dupăci „a coase mărunt cu mîna, mai ales la cioareci, în felul cum se coase cu mașina”, în MCD, p. 282, din Șieu-Măgheruș; Lex. reg. I, p. 12, notează nu verbul, ci substantivul dupăcele (de la Sighet), glosat prin „punctele cusăturii liniare, cu ață colorată, care dau impresia unei linii punctate”). Primul din cele două verbe, de la TDRG încoace (vezi DU, CADE), e explicat ca derivat de la dupac „lovitură cu pumnul”; acesta din urmă e lăsat fără etimologie de TDRG, dar a fost explicat; ca derivat de la dup de DU și Pascu, Suf., p. 191 (de fapt, primul autor care marchează că e vorba de o onomatopee este acad. Iorgu Iordan, BPh., I, p. 117). CADE nu s-a mulțumit cu această etimologie și propune-ca punct de plecare un scr. dupac, care, dacă există, n-are cum să justifice forma românească (va fi vrut să spună dupak?) Gămulescu nu a acceptat această etimologie, pe drept cuvînt, deoarece e greu de admis un raport strîns între nordul Moldovei și Iugoslavia. Cît despre verbul care înseamnă „a coase”, Drăganu, DR, V, p. 361, socotește că trebuie comparat cu bg. дynчŭ „găuresc”, iar sensul „a lovi” ar veni de la „a coase”. Acad. Iorgu Iordan, loc. cit., respinge pe bună dreptate această ipoteză: „a coase” ar putea fi de la „a găuri”, dar nu poate ajunge să se transforme în „a bate”. Scriban crede, invers decît Drăganu, că de la „a lovi” s-ar fi ajuns, la „a coase”. Îndrăznesc să formulez altă explicație prin slavă, deși n-am găsit nicăieri atestat etimonul la care mă gîndesc: (ucr.? pol.?) do-po-šiti, de la šiti „a coase”, cu doua prefixe, lucru curent în limbile slave; tocmai de aceea cred că e posibil ca derivatul să existe undeva, și să nu fi fost trecut în dicționare. Găsesc o formă asemănătoare în năcia „a broda, a coase în relief, pe o pînză de casă”, pe care Maxim St. Mladenov (LR, XXII, p. 123) îl apropie de bg. нaшúя „a coase” (vezi însă Andrei Avram, LR, XXII, p. 193, care trimite la scr. načinjati: „a împodobi”, după ce Pașca, GL, se gândise la înțelesul primitiv de „a începe”).

De omni re scibili et quibusdam aliis (lat. „Despre tot ce se poate ști și despre multe altele”) – Această vorbă este, după împrejurări, luată în parte sau în întregime. De omni re scibili – atotștiutor – adică un om de mare cultură, cu cunoștințe enciclopedice. Dar de îndată ce i se adaugă et quibusdam aliis, adică „și încă multe altele”, evident că vorba capătă o nuanță ironică; și atunci ea e aplicată unui om care se crede atotștiutor, care face pe savantul și e prezumțios. De altfel expresia a și apărut în două etape. Prima parte de omni re scibili a fost deviza savantului italian Pico della Mirandola (1463-1494) care pretindea, la o vîrstă destul de tînără, că nu există domeniu care să-i fie necunoscut și nu există întrebare la care să nu poată răspunde. A spune deci cuiva că e un Pico della Mirandola sau de omni re scibili e unul și același lucru. A doua parte a expresiei: et quibusdam aliis este atribuită lui Voltaire care persifla astfel afirmațiile exagerate ale învățatului italian. Timpul a dat și dă dreptate lui Voltaire. Într-adevăr, cu cît știința înaintează mai mult, cu atît ne dăm mai bine seama că un singur om nu poate fi o enciclopedie universală. De altiel numele lui Pico della Mirandola a ajuns o poreclă ce se aplică, în mod serios, unui om bine instruit, care în orice materie se dovedește stăpîn pe probleme, sau, în zeflemea, altuia care numai se pretinde atotștiutor. Născut în 1463, Pico a început încă de copil să se inițieze în toate ramurile științei și literaturii, devenind la o vîrstă tînără un erudit cu renume universal. Învățase 22 de limbi. La 24 de ani a cerut savanților din lumea întreagă să angajeze cu el o dispută în public, în care scop a întocmit o listă cu 900 de teze din toate domeniile: filozofie, teologie, matematică, lingvistică, jurisprudență, ocultism etc. N-a trăit decît 31 ani.

RESURSĂ² totalitatea mijloacelor existente pentru satisfacerea unor nevoi impuse de activitatea de zbor sau de acțiunile militare (materiale, efective etc.) Resursa de aviație, cantitatea de aviație pe categorii, exprimată în ieșiri unitate/subunitate, de care dispune un eșalon operativ pentru desfășurarea unei operații într-un anumit interval de timp, depinzând de compunerea de luptă (numărul de unități/subunități dintr-o categorie de aviație), intensitatea operațiunilor de luptă, durata operației și gradul de asigurare tehnico-materială a aviației. Resursele disponibile pentru o operație anumită se repartizează de către comandantul operativ pe misiuni și unități din primul eșalon în funcție de efortul acestora. Resursa de zbor, durata de funcționare admisă unei aeronave, cuprinsă între două reparații capitale, astfel ca timpul total să nu depășească resursa prescrisă de constructor. La motoarele de aviație la timpul efectiv de zbor se adaugă timpul de funcționare la sol pentru încălziri, încercări și rulaje.

modernă, muzică ~. Opoziția între modern (cu conotația sa de „nou”) și tradiție apare cu regularitate, în ipostaze diferite, în istoria muzicii: Ars nova versus Ars antiqua, stile moderno sau nuovo versus stile antico (Caccini, Le nuove musiche, 1601, de asemenea în alte scrieri din sec. 17), Seconda prattica versus Prima prattica (Monteverdi) etc. În măsura în care, în anumite perioade, termenului de clasic i se atribuie sensul vechi sau academic în arte sau literatură, lui i se va opune altul, semnificând noutatea, modernul. Astfel vor apare mișcări precum „Querelle des anciens et des modernes” (Franța, sfârșitul sec. 17) sau romantismul german (sfârșitul sec. 18) ca opoziție tipologică la clasicism*. Termenul de modern apare în teoretizările muzicale de la începutul sec. 19, în replică la noțiuni precum clasic, antic, medieval, fără să desemneze un stil anume, ci doar folosit în sens cronologic (v. E. Hanslick, 1848; criticul vienez va scrie mai târziu despre „opera modernă” referindu-se la perioada de la Gluck până în contemporaneitatea sa). Astfel se configurează un concept ce semnifică noutatea valorizată pozitiv: noul este echivalent cu progresul artistic. R. Schumann, J. Brahms sau R. Strauss sunt salutați de diverși critici ai sec. 19 drept compozitori moderni. P. Hindemith devine – în opinia lui H. Mersmann – exponent al m.m. în jur de 1930. Doar odată cu răspândirea conceptului de „muzică nouă”, după 1950, precum și a celui de muzică postmodernă* (la sfârșitul anilor ’60), asocierea între modern și nou (= contemporan) în critica și estetica muzicală* își pierde din semnificații. S-a formulat și perspectiva potrivit căreia, ca epocă delimitată istoric, modernul marchează muzica între sfârșitul romantismului* și afirmarea „muzicii noi”, așadar între 1890 și primul război mondial, cu prelungiri în anii ’20 (v. C. Dahlhaus). S-ar încadra aici nu numai curentele verismului*, impresionismului*, neoclasicismului*, dar și expresionismul* sau futurismul (ultimele două fiind revendicate de alții drept „muzică nouă”). La nivelul limbajului muzical, m.m. s-ar putea defini, ca trăsătură generală, prin depărtarea de tonalitatea* tradițională. Extrem de diverse soluții modale (folclorice, impresioniste, neoclasice, neomodale) sau atonale (dodecafonice*, seriale*) sunt propuse de compozitorii moderni. Trebuie menționate, de asemenea, câteva aspecte ale sfârșitului de sec. 19 – începutului de sec. 20 ce au influențat gândirea muzicală modernă: schimbările din perimetrul științific (bunăoară apariția fonografului și impulsionării culegerii folclorice); noile perspective ce au apropiat compozitorul european de arta extraeuropeană (contactul lui Debussy cu perimetrul asiatic la Expoziția mondială de la Paris, 1889); instituționalizarea cercetării muzicologice care devine, la sfârșitul sec. 19, disciplină universală autonomă (v. muzicologie), inclusiv în reviste de specialitate, societăți muzicale, congrese internaționale etc.; modernizarea comercializării și difuzării muzicii prin legalizarea dreptului de autor – bază a industriei muzicale moderne. Pentru a observa nuanțele conceptului de m.m. și modalitățile în care a fost folosit în literatura muzicologică a sec. 20, se impune clarificarea noțiunilor de muzică nouă și de avangardă. Conceptul de muzică nouă (germ.: neue Musik, echivalent cu engl. contemporary music și fr. musique contemporaine) provine din spațiul muzicologic de lb. germ. Apare pentru prima oară la Paul Bekker (1919), pentru a desemna muzica opusă romantismului și afirmând diverse opțiuni stilistice în contemporaneitate (vizibile în manifestările artistice ale Societății Internaționale de Muzică Contemporană din epoca interbelică). Astfel, în categoria muzicii noi din prima jumătate a sec. 20 sunt menționate în principal unele creații ale lui Hindemith, dar și orientările: expresionistă (școala a doua vieneză), folcloristă (Stravinski, Bartók), transcendentalismul lui Ives, precum și emanciparea timbrală la Varèse. Ulterior, sub influența teoretizărilor lui Th. W. Adorno (pe la mijlocul sec. 20), muzica nouă se va referi, cu mai multă precizie, la creațiile atonale*, dodecafonice (v. dodecafonie) ale școlii a doua vieneze, iar după 1950 serial-integrale (v. serialism) ale unor Boulez, Stockhausen ș.a.; conceptul va fi folosit după 1950 pentru a distinge creațiile de avangardă de acelea moderne. Adică, într-un sens larg, avangarda și muzica nouă devin sinonime. Avangarda muzicală, asemănător mișcărilor similare din artele plastice și literatură, se bazează pe protestul împotriva tradițiilor, pe experimentalismul uneori dus la extrem. Se poate distinge între mișcările de avangardă „istorice” din prima jumătate a sec. 20 (dadaism, futurism, suprarealism, bruitism) și o „neoavangardă” plasată după 1950, cu accent pus pe negarea tradiției și a istoricității (manifestată de ex. prin serialismul integral, aleatorismul radical – v. aleatorică, muzică, muzica concretă și electronică). În muzica sec. 20, delimitările terminologice între modern – muzică nouă – avangardă – postmodern conțin o mare doză de echivoc, putând fi aplicate pe teritorii restrânse, precum perioadele de creație ale unui compozitor sau chiar lucrări izolate.

lună [At: (cca. 1550) CUV. D. BĂTR. II, 459/13 / Pl: ~ni, (înv) ~ne / E: ml luna] 1 sf Satelit natural al Pământului, care se învârtește în jurul acestuia și pe care îl luminează în timpul nopții. 2 sf (Ast; îs) ~ nouă Moment în care Luna (1) este în conjuncție cu Soarele. 3 sf (Pex) Înfățișare a lunii (1) în acest moment Si: (pop) crai-nou. 4 sf (Pop; îs) ~ tânără (sau seacă) Lună (1) aflată în primul pătrar, atunci când se află în conjuncție cu Soarele și se vede pe cer o parte din suprafața ei luminată. 5 sf Aspect al lunii (1) în această fază. 6 sf (Pop; îe) A fi făcut la ~ plină A fi somnambul. 7 sf (Îs) ~ plină (sau reg, întreagă, împlinită, veche) Fază a lunii (1) când aceasta se află în opoziție cu soarele și se vede pe cer luminată în întregime. 8 sf Perioadă de timp când luna (1) are această înfățișare. 9 sf (Pop; îe) A fi ca o ~ plină A fi cu obrazul (sau fața) rotund(ă) și plin(ă). 10 sf (Pop; îs) ~ veche, ~ la sfârșit, (reg) ~ pișcată Ultimă fază a lunii (1), când aceasta este în conjuncție cu soarele și se vede o mică porțiune din suprafața ei luminată, în forma unei seceri subțiri. 11 sf Timp în care luna (1) are această înfățișare. 12 sf (Îrg; îla) (De) sub ~ Care se află pe pământ. 13 sf (Pex; îal) Care se află în univers. 14 sf (Îlav) Câte-n ~ și în stele (sau și în soare) Tot ce se poate închipui. 15 sf (Pop; îe) A promite (cuiva) (și) ~na de pe cer A promite (cuiva) ceva imposibil de realizat. 16 sf (Pop; îe) A cere (și) ~na de pe cer A cere foarte mult. 17 sf (Pop; îe) A apuca (sau a prinde) ~na cu dinții (și soarele cu picioarele) A încerca realizarea unui lucru aproape imposibil sau greu accesibil. 18 sf (Fam; îe) A trăi (sau a fi căzut) în (din) ~ A fi rupt de realitate. 19 sf (Rar; îe) Parcă e căzut din ~ Se spune despre cineva aiurit și lipsit de simț practic. 20 sf (Pop; îe) A da (a arunca sau a zvârli) cu barda (cu toporul sau cu pușca) în ~ A se comporta irațional. 21 sf (Reg; îe) A fi un (îm)pușcă-n ~ A fi nebun. 22 sf (Trs; îe) A azvârli cu pălăria după ~ A se comporta ca un om beat. 23 sf (Fam; îe) A lătra (sau a urla) (precum câinele) la ~ A protesta inutil. 24 sf (Trs; îe) A scos ~na din fântână Se spune despre cineva prost și neîndemânatic. 25 sf (Rar; îe) A fi cu ~na în cap A fi labil psihic. 26 sf (Reg; îe) A se schimba (sau a fi schimbător) ca ~na A fi inconsecvent în păreri sau în comportare. 27 sf (Reg; îcs) De-a ~na Joc de copii, în care participanții, așezați spate în spate, se ridică unul pe celălalt, rostind „Luna!”. 28 sf (Pop; îe) A-i răsări (sau a-i ieși cuiva) ~na în cap (sau în ceafă) A cheli. 29 sf (Mol; îe) A i se vedea (cuiva) ~na A fi evidentă sărăcia cuiva. 30 sf (Arg; îe) A atinge pe cineva la ~nă A-i da cuiva o lovitură în cap. 31-32 a, av (Care este) strălucitor. 33 sf (Pex) Lumină a lunii (1). 34 sf Suprafață a lunii (1) pe care are loc aselenizarea Si: sol. 35 sf (Pop; îe) A fi (o) ~ ca ziua Se spune despre o noapte foarte luminoasă. 36 sf (Înv; îs) Boală de (sau din) ~ Somnambulism. 37 sf (Înv; îas) Epilepsie. 38 sf (Îlav) La sau pe, sub, rar în ~ La (sau pe, sub, în) lumina lunii (1). 39 sf (Pop; îe) A se zări de ~ A răsări luna (1). 40 sf (Lpl) Satelit natural al unei planete. 41 sf Imagine a lunii (1) sau simbolurile diverselor faze ale ei imprimate în peceți, în sigilii, pe calendare, pe steaguri etc. 42 sf (Înv) Semilună turcească. 43 sf (Pop; În religiile păgâne; adesea și ca nume propriu) Zeitate feminină. 44 sf (Reg; îs) ~na ochiului (sau ochilor) sau ~na neagră Pupilă. 45 sf (Trs; îs) ~ de inel (sau inel cu ~) Piatră strălucitoare de inel. 46 sf (Bot; reg; îc) ~na-și-Soarele Buruiană-de-nouă-laturi (Ranunculus auricornus). 47 sf (Bot; îrg; îc) ~na-apei Specie de bumbac nedefinită mai îndeaproape. 48 sf (Reg; îs) ~nile fundului Doagă mică. 49 sf (Rar) Argint. 50 sf (Rar; îs) ~na mare (sau mică) Velă. 51 sf lnterval de timp care corespunde unei revoluții a Lunii (1) în jurul Pământului. 52 sf (Îs) ~ calendaristică Fiecare dintre intervalele de timp, apropiate de perioada de revoluție a lunii (1), în care e divizat anul calendaristic. 53 sf (Îs) ~ sinodică (îvr, ~ lunară) Lunație (2). 54 sf (Îs) ~ siderală (rar, siderică) Perioadă de revenire a lunii (1) în dreptul aceleiași stele fixe. 55 sf (Îs) ~ zodiacală (sau draconitică, rar, draconică) Interval de timp dintre două treceri succesive ale lunii (1) prin dreptul aceluiași nod (sau prin același punct nodal) al orbitei sale. 56 sf (Îs) ~ anormală (sau anormalistică) Interval de timp necesar lunii (1) pentru a reveni la perigeu. 57 sf (Îs) ~ solară Interval de timp egal cu a douăsprezecea parte din anul solar. 58 sf (Îs) ~ periodică (sau tropică) Interval de timp corespunzător descrierii de către lună (1) a 360° de longitudine. 59 sf (Ast) Interval de timp egal cu fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de la 28 până la 31 de zile. 60 sf (Pgn) Interval de timp de aproximativ 30 de zile consecutive. 61 sf (Udp „în”, „după”, „peste” etc. sau „în curs de”) Precizează momentul sau durata acțiunii. 62 sf (Înv; îla) De toată ~na Care apare în fiecare lună (60). 63 sf (Înv; îlav) De ~ Pentru fiecare lună (60). 64 sf (D. plante; îal) Care ajunge la maturitate și rodește în timp de aproximativ o lună (60). 65 sf (D. plante; îal) Care apare și se recoltează timpuriu. 66-67 sf (Îljv) Cu ~na (Care este angajat) cu plată lunară. 68 sf (Îlav) ~ de (rar după) ~ sau din ~ în ~ În fiecare lună (59), în mod neîntrerupt. 69 sf (Înv; îlav) În (sau pe) toată ~na ori în toate ~nile Lunar (9). 70 sf (Îlav) La (o) ~ sau (la două, trei etc. ~ni o dată) O singură dată la interval de o lună (60). 71 sf (Îlav) Până într-o ~ sau până în două (trei etc.) ~ni În curs de o lună, de două (de trei etc.) luni. 72 sf (Îlav) Acum (sau, pop, acu) o ~ (două, trei etc.) Cu o lună, cu două, cu trei etc. sau câteva luni în urmă. 73 sf (Îlav) Cu ~nile Timp de mai multe luni. 74 sf (Pop; îlav) La ~na câinilor (sau a cailor) Niciodată. 75 sf (Îs) ~ de miere Prima lună (60) dintr-o căsătorie. 76 sf (Pex) Perioadă de început a unei căsnicii, considerată a fi cel mai fericit timp din viața celor căsătoriți. 77 sf (Udp „de”) Perioadă de 30 de zile consecutive, considerată sub aspectul conținutului activităților desfășurate în acest timp. 78 sf (Spc; urmat de determinări în genitiv) Perioadă de timp de 30 de zile consecutive, dedicată în mod oficial unor anumite activități. 79 sf (Lpl; determinat prin „întreg”, „de zile”, „de-a rândul”) Timp nedeterminat care cuprinde un număr de luni (59) relativ mare. 80 sf (D. femei; îe) A fi (gravidă) într-o ~ (sau în două, trei etc. ~ni) sau a fi gravidă în prima ~ (sau în a doua, în a treia etc. ~) A fi parcurs o perioadă bine determinată din cele nouă luni (59) de sarcină. 81 sf (Reg; îe) A nu fi de ~nile toate A nu fi născut la termen. 82 sf (Pop; îe) A fi în șapte ~ni sau a-i lipsi (cuiva) o ~ A fi arțăgos. 83 sf (Pop; șîs ~na femeilor) Menstruație.