poziție 1. Modul în care un instrumentist ține un instrument cu coarde și arcuș și apucă arcușul. În evoluția tehnicii vl. s-au distins diferite școli determinate de maniera de apucare a arcușului (germ., fr., belgiană și rusă). 2. Situarea provizorie a mâinii stângi, în evoluția sa de-a lungul tastierei (v. limbă). O p. este delimitată de intervalul de cvartă* dintre degetele 1 și 4. Pornind de la p. întâia, în care degetul întâi produce sunetul imediat superior celui produs de coarda* liberă, parcurgerea tastierei înregistrează prin deplasarea acestui deget 11-12 p. Ușurința și capacitatea de evoluare sigură pe tastieră se deprinde prin studiul temeinic a șapte p. și mai cu seamă a schimbului de p., prompt, bine articulat, bine intonat. 3. Dispunere a vocilor (2) în cadrul unui acord*. Pentru armonia (III, 2) clasică, la patru voci, în care elementul constructiv unic îl constituie trisonul, sunt admise trei p.: strânsă, largă și mixtă. În p. strânsă, elementele acordului sunt apropiate unele de altele (în virtutea construcției în terțe* a acordului); singura excepție o constituie, chiar și în această p., distanța dintre bas și celelalte voci, care poate fi mai extinsă. În p. largă, elementele acordului sunt spațiate, fără a se depăși, între vocile superioare, intervalul* de octavă*; se spune că între vocile p. strânse nu se pot intercala alte elemente, în timp ce între acelea ale p. largi elementele intercalabile pot fi chiar în acord în p. strânsă. P. mixtă este o combinație a primelor două. P. acordului nu schimbă natura trisonului nici măcar în măsura în care lucrul acesta se întâmplă totuși în cazul răsturnării*. ♦ O accepție particulară a noțiunii, vizând caracterul melodic, este raportul dintre bas și sopran. În virtutea componentei acordului aflate la sopran, p. poate fi la octavă (a; d), la terță (b; e) sau la cvintă (e; f; g; i).