marne, merne În „Limba romînă”, 1960, nr. 6, p. 41, M. Seche explică cuvîntul merne „corhe pustÎi” (adică „coaste de deal pustii”), atestat la T. Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, p. 225, prin marne, variantă a lui margine. La exemplele adunate de Seche, trebuie adăugate altele : DR, III (1924), 180; BPh, V (1938), 168; CV, 1950, nr. 1, p. 32, s.v. coșteie. Pușcariu, în articolul citat din „Dacoromania”, socotește că marne a apărut încă pe vremea cînd g se pronunța velar, deci, în urma sincopei lui i, s-a ajuns la *margne > *marmne > marne, ipoteză foarte greu de admis, căci nu ne-am putea explica de ce totuși margine este forma aproape generală. Pe de altă parte, ideea lui Seche că merne ar fi forma de plural a lui marne, după modelul masă-mese, este tot atît de greșită. În primul rînd nu avem nici o dovadă că singularul marne există în Maramureș. În al doilea rînd, substantivele feminine de declinarea a III-a nu au pluralul în -e, ci în -i și nucunosc alternanța a/e (în această alternanță, a provine din ea, dar acesta, înaintea desinenței e, a redevenit e). În al treilea rînd, marne nu are plural : am folosit personal în copilăria mea această formă de singular, dar niciodată n-am întîlnit-o la plural, și aceasta infirmă și ipoteza lui Pușcariu. Dacă sincopa ar fi din antichitate, nu era nici un motiv ca pluralul să nu fie mărni. Dar forma marne este relativ recentă (alterarea lui g nu a împiedicat sincopa (vezi marjne, BL, I (1933), p. 103), ceea ce se dovedește între altele tocmai prin faptul că pluralul e mărgini: nemaiavind suportul vocalei finale e, silaba a doua n-a putut pierde vocala. Deci filiera este margine > marğne > marne. Cît despre merne, acesta este fără îndoială de origine ucraineană марний „gol”. Dintr-un feminin marnă s-a putut forma pluralul merne.