hagealîc Dicționarele noastre rezolvă ușor problema originii acestui cuvînt : hacılık. Dar de ce sufixul în romînește apare aici ca -alîc în loc de -ilîc ? E drept că există cuvinte romînești terminate în -alîc, dar acestea se terminau în turcește deja în – alık, deoarece rădăcina lor se termină în -a : babalîc, calabalîc etc. În realitate în turcește nu există și nici n-ar putea exista un derivat hacilık , căci nu există nici o bază haci : armonia vocalică nu permit prezența unui i după un a. Desigur, o asemenea suită de vocale se poate găsi în cuvinte de împrumut, dar e probabil că, în cazul pe care-l discutăm, turcii vor fi interpretat silaba finală ca sufixul turcesc -ci, -cı, -cu, -cii, și de aceea au dat cuvîntului forma hacı. Astfel derivatul care ne interesează este hacilık, sufixul prezentîndu-se în turcește sub patru aspecte diterite, -lik, -lık, -luk, -lük, în armonie cu vocala finală a radicalului. În romînește, acest sufix a devenit -lîc, cu excepția a cîtorva cuvinte învechite sau neanalizabile de felul lui mezelic, bocluc. Astiel acolo unde în turcește este -lik găsim de obicei în romînește -lîc : dulgherlîc, musafirlîc, pezevenclîc, zariflîc etc. În schimb sufixul -ci, cu variantele -cı, -cu, -cii, devine în romînește peste tot -giu : -ci devine -giu, pentru că se adaugă -u, normal pentru masculinele romînești, -cü devine -giu pentru că în general ü e pronunțat de romîni ca -iu, -cu devine -giu pentru că în mod fatal trebuia să apară un i la plural și la forma de singular articulată (-ğul n-ar fi semănat cu nimic din romînește, cf. fr. menu > rom. meniu), iar -cı devine -giu, pentru că ğî e nepronunțabil pentru un romîn (ğ fiind muiat, schimbă pe î în i), de aceea hacı devine rom. hagiu. În cazul lui hacılık, fiind sprijinit de ı din silaba finală, ı a încercat să se mențină și înaintea sufixului, pînă ce a fost atras de cuvintele în -alîc, destul de numeroase. Există, ce e drept, și varianta hagilîc, mai rară, dar explicabilă, de vreme ce baza este hagiu. Mai sînt în romînește încă două cuvinte în care găsim terminația -alîc, deși în turcește nu era -a-. Primul dintre ele este ghigilic, alături de care apare varianta ghigealîc (apoi dugealîc). Aici procesul este diferit : vocalele clare devin întunecate. Originalul turcesc era gecelik. Schimbarea lui e în a după c sau g nu pune probleme grele, ceea ce trebuie explicat aici este schimbarea sufixului -lik în -lic, dar nici acest lucru nu este prea greu după cele arătate mai sus, chiar și fără să punem în cauză forma, s.-cr. djedzeluk (? ȘIO, I, p. 405). Cel de-al doilea cuvînt este mangealiîc < tc. mancınık, unde finala -nık a devenit -lîc sub influența sufixului binecunoscut, iar pentru păstrarea notei întunecate a vocalelor, î dinaintea sufixului s-a schimbat în a, întocmai ca în hagealîc. (Scriban pornește de la tc. mancılık, mancalık, desigur inventate. Lokotsch, 777, citează o formă romînească agia, pe care dicționarele noastre nu o cunosc. S-ar putea să fie agie, derivat de la agă, pe care de fapt Lokotsch îl inserează sub nr. 28, în forma agia și cu definiția greșită de „prefect de poliție”. Ce e drept, există în bulgărește хаджия, în s.-cr. hàǵija, ceea ce e în acord cu sistemul obișnuit de redare în aceste limbi a sufixului turcesc -ci. Dar aceasta nu poate explica pe a din hagealîc, deoarece nu s-ar vedea de ce numai la acest cuvînt a intervenit forma bulgară sau sîrbă cu -a.