CLASA, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împărți, a rândui ceva (după caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obține un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constată că există o cauză legală care împiedică pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradării, a învechirii. – Din fr. classer.

UZ ~uri n. 1) Aplicare în practică (pentru satisfacerea unor necesități); întrebuințare; folosire. ◊ Scos (sau ieșit) din ~ care nu mai poate fi folosit. A face ~ a folosi. 2) v. UZANȚĂ. 3) lingv. Modalitate, consfințită prin tradiție, de folosire curentă a unităților de limbă în vorbire. 4) jur. Drept real care permite unei persoane de a se folosi de un lucru care aparține altei persoane. /<lat. usus, it. uso

săcătură, -i, s.n. – Toponim frecvent în Chioar (mențiuni documentare: 1773-Frâncenii Boiului, 1714-Ciocotiș, 1720-Măgureni, 1770-Fânațe, Curtuiușu Mic) care indică un teren secătuit, ce nu mai poate fi folosit pentru agricultură. Când parcelele de teren erau folosite până la epuizare, ele deveneau pășune, imaș. Alternarea țarinii cu pășunea are ca sop îngrășarea pământului (Șainelic 1986: 26). – Din seca, dial. săca + -tură.

CLASA, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împărți, a rândui ceva (după caractere distinctive) pe clase sau pe categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obține un anumit loc într-un clasament. 2. A înceta un proces penal când se constată că există o cauză legală care împiedică pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradării, a învechirii. – Din fr. classer.

săcătură, săcături, (secătură), s.n. – 1. Loc secat. 2. Teren defrișat; curătură. ♦ Toponim frecvent în Chioar (mențiuni documentare: 1773 – Frâncenii Boiului, 1714 – Ciocotiș, 1720 – Măgureni, 1770 – Fânațe, Curtuiușu Mic) care indică un teren secătuit, ce nu mai poate fi folosit pentru agricultură. Când parcelele de teren erau folosite până la epuizare, ele deveneau pășune, imaș. Alternarea țarinii cu pășunea are ca sop îngrășarea pământului (Șainelic, 1986: 26). Top. atestat și în Maramureșul istoric (v. Bârlea, 1924). – Var. a lui secătură (< seca + suf. -ătură) (Scriban, DEX, MDA).

STRICAT², -Ă, stricați, -te, adj. 1. (Despre obiecte, unelte, mecanisme) Care nu mai poate fi folosit, fiind deteriorat, defectat. ◊ Expr. A-i umbla (cuiva) gura ca o moară stricată v. gură (I 3). 2. (Despre materii organice, în special despre alimente) Alterat, descompus. Mămăliga e cam stricată, că ne lasă boierul cu porumbul pe cîmp iarna nedijmuit. DUMITRIU, N. 17. 3. (Despre înjghebări, construcții) Dărîmat, surpat, năruit. Păserică, păserea, Mută-ți cuibu de-acolea Că-oi veni-ntr-o sară bat, Ți-i găsi cuibul stricat. ȘEZ. I 12. A doua zi dimineața s-a sculat băietul și, văzînd zidul stricat, s-a dus la tatu-so plîngînd. ib. IV 171. 4. (Despre oameni și părți ale corpului lor) Bolnav; vătămat. Dinți stricați. ▭ E un om cu mustățile mari, țepoase, cu un ochi stricat, acoperit pe jumătate de albeață. BOGZA, Ț. 64. Rămăsese c-un șold stricat în lupta de la Toplița. MIRONESCU, S. A. 124. ◊ Fig. Nici ea nu-i pentru d-ta, nici d-ta pentru dînsa; ș-ar rămînea un suflet stricat pe lume, de ți-ar fi milă și d-tale. GANE, N. III 37. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. ◊ Stricat de vărsat = cu mici cicatrice rotunde pe obraz (în locurile unde pielea a fost atacată de vărsatul negru); ciupit de vărsat. Stătusem într-o zi de vorbă... c-un tătar voinic și bine legat, stricat de vărsat. SADOVEANU, P. M. 115. Serdarul îi stricat de vărsat ca un ciur. ALECSANDRI, T. 740. ♦ (Rar) Degenerat, bicisnic, pipernicit. Purtați niște haine sucite pe niște trupuri stricate în care mă îndoiesc că este inimă. NEGRUZZI, S. I 245. 5. (Despre prietenie, dragoste etc.) Desfăcut, rupt. Smotrul se sfîrși... cu prăjituri, cu ciocniri de păhăruțe pline cu vin, cu rîs, cu gălăgie și, mai la urmă de tot, chiar cu vorbe înțepătoare și cu prietenii stricate între duduci. HOGAȘ, H. 86. 6. (Despre persoane) Certat, mîniat, supărat (cu cineva). Și ce nădejde ai aice pentru tine, Cînd tu cu toții ești stricat Și numai singur vinovat: Culege dar ce-ai semănat! DONICI, F. 53. 7. (Despre persoane) Decăzut moralicește, corupt, desfrînat, depravat. Eu... îs mare păcătos... Maaare!... S bețiv și stricat, cum nu se mai pomenește în șapte sate. REBREANU, I. 25. Această femeie, isterică, stricată, întîlnindu-se la bal cu Soleanu, îi și face declarație de iubire, i se agață de gît. GHEREA, ST. CR. I 276. ◊ (Substantivat) Merită un stricat ca el să-l plîngă o ființă gingașă și distinsă ca tine? REBREANU, I. 112.

raburi snp [At: RĂDULESCU-CODIN / V: reab~ / E: nct] (Mun) 1 Vreascuri. 2 Surcele putrezite care nu mai pot fi folosite la foc.

tohoarcă sf [At: DDRF / V: (reg) tah~, tihar~, tihoacă, tih~ (Pl: ~orci), ~har~ (Pl: ~hărci), ~hâr~ (Pl: ~rci), torhacă, torhoacă, torhoată, tuhar~ (Pl: ~hârci), tuh~ sf, torhoc sn / Pl: ~rce / E: nct] 1 (Reg) Cojoc mare ciobănesc, făcut din piei de oaie neprelucrate (cu lână în afară). 2 (Reg) Piele de oaie neprelucrată (din care se fac cojoace). 3 (Reg; îf tiharcă) Căciulă rea, care nu mai poate fi folosită. 4 (Olt) Obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte mare și greu de purtat. 5 (Olt; îf tohârcă) Jumătate de dovleac.

trând² [At: LB / V: (reg) ~nt, ~nz sm, ~nci, trunji smp / Pl: ~nji sm, ~uri, (reg) ~e sn / E: vsl трѫтъ, трѫдъ „bondar, parazit”] 1 sm (Pop; de obicei lpl) Larva unei insecte care trăiește în intestinele cailor sau ale vitelor. 2 sm (Pop) Boală provocată de trând² (1). 3 sm (Reg; d. copii; îe) A avea ~ A fi neastâmpărat. 4 sm (Ent; Buc; Mol; îf trânt, trânz) Băligar (6) (Geotrupes stercorarius). 5 sn (Reg) Întăritură a pielii în palmă sau la călcâi Si: bătătură. 6 sm (Reg; îf trunji) Grunji (1). 7 sm (Reg; lpl) Rămășițe care se așază pe fundul vasului în care s-a topit untul Si: toropit¹ (1). 8 sm (Reg) Zaț de cafea. 9 sm (Reg) Rămășițe de var în cazan, care nu mai pot fi folosite. 10 sn (Înv) Piatră de var albă și moale, care se folosea în școli drept cretă.

săcătúră, săcături, s.f. 1. Loc secat. 2. Teren defrișat; curătură. ■ Top. frecvent în zona Chioar, care indică un teren secătuit, ce nu mai poate fi folosit pentru agricultură. – Var. a lui secătură (Scriban, DEX, MDA).

Șerban Prenume masculin la modă în ultima vreme, Șerban se încadrează în seria reluărilor din vechea onomastică a românilor, nume prețuite astăzi datorită capacității lor de a evoca trecutul istoric (→ Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Mircea; Radu etc.). Într-adevăr, Șerban este unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești care apar din primele noastre documente. În Țara Românească de ex., actele de pînă la 1500 atestă existența a 13 persoane numite Șerban sau Șărban (prima apariție datînd din 1392), patru numite Șerb sau Șărb (primul din 1454) și trei toponime Șerbănești (de la Șerban) sau Șerbești (de la Șerbu); aproximativ din aceeași perioadă în Moldova, Șerban este mult mai vechi în Transilvania, unde apare în documentele din sec. 11 – 13. Numeroase sînt și derivatele, cu diverse sufixe, de la Șerb sau Șerban: Șerbea, Șerbac, Șerbcu, Șerbici, Șărbotă, Șerbănuț, Șerbancea, Șerbănil(ă) etc. Foarte vechi deci, cu largă arie de răspîndire și o bogată familie onomastică, numele a fost sprijinit de o îndelungată și puternică tradiție, fără de care nu putea să se mențină cu funcție de nume de botez, în condițiile concurenței onomasticii religioase. Șerb și derivatul său Șerban sînt considerate creații românești de la subst. șerb, înregistrat în dicționare cu sensurile „țăran legat de pământul moșierului, depinzînd cu persoana și cu bunurile sale de acesta; sclav, rob”. Se poate accepta că șerb, astfel înțeles a devenit supranume pentru un țăran iobag sau fost iobag. Dar, și aici apare problema originii numelui în discuție, Șerb și Șerban din documentele muntenești amintite erau purtate numai în familiile de boieri și mari boieri, chiar membri ai sfatului domnesc; este greu să ne închipuim că o persoană de un asemenea rang ar fi primit numele de botez Șerbu sau Șerban, cu semnificația cuvîntului comun. Nici interpretarea lui Șerbu ca supranume (formula „nume de familie” este improprie pentru acea vreme) nu reprezintă o soluție, în primul rînd pentru că supranumele ereditar, adică cel care se transmite din tată în fiu, era atunci o raritate (cel puțin așa se consideră pînă în prezent). De aceea pentru a putea accepta formarea numelui personal Șerbu de la cuvîntul șerb (și altă soluție nu pare să existe) trebuie modificată opinia privind transmiterea ereditară a numelor (cel puțin pentru marile familii boierești) și trebuie presupuse și alte sensuri mai vechi ale lui șerb, susceptibile de a permite transformarea acestuia în nume personal distinctiv (lat. servus, etimonul lui șerb, a avut și alte sensuri, fie laice, fie religioase, în celelalte limbi romanice care l-au moștenit). Devenit tradițional în anumite familii, Șerbu s-a putut menține mai ales în acele regiuni unde termenul șerb, cu înțelesul de „rob, iobag”, este mai puțin folosit și nu se pot naște confuzii (așa pare să fie situația în Țara Românească și Moldova). În epoca noastră, cînd termenul comun este doar un arhaism, arareori folosit, puțini sînt aceia care mai fac legătura, cel puțin curioasă astăzi, între șerb și Șerban. ☐ În istoria Țării Românești sînt cunoscuți trei domni cu numele Șerban, toți din aceeași familie: Radu Șerban, Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino. Trebuie amintit că Servius era un foarte vechi nume la romani; în tradiția referitoare la originea Romei este menționat Servius Tullius, al șaselea rege al cetății, 578 – 535 î.e.n., căruia i se atribuie printre altele organizarea populației pe criteriul averii și al teritoriului; devenit nume independent, Servius, era purtat în sec. 4-5 e.n. de un gramatic roman, cunoscut comentator al operei lui Vergiliu.

Petru Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume, Pétru este o creație proprie onomasticii creștine. Așa cum apare în textele evanghelice, numele inițial al apostolului era → Simon (ebr. Shimeon) și chiar Iisus este acela care va hotărî schimbarea numelui: „Tu ești Simon, fiul lui lona; tu te vei chema Kefa”. De origine arameeană, kepha este un cuvînt comun care înseamnă „piatră, rocă, stîncă” (sinonim cu gr. pétra). Rațiunea traducerii numelui arameean apare destul de clar: autorul știa foarte bine că Kepha era un cuvînt comun și lucrul apare și mai clar din textul biblic, în fond o motivație a schimbării de nume: „tu ești Petru (gr. Pétros, aram. Kepha) și pe această piatră (gr. petra, aram. kepha), voi zidi biserica mea”. Iată deci și mecanismul prin care un cuvînt comun poate deveni nume personal (gr. pétros nu mai fusese folosit ca nume propriu). În latină apare Pétrus, o adaptare a gr. Pétros (lat. petra, devenit în rom. piatră, este un vechi împrumut din greacă); bine atestat în epigrafia latină creștină, Petrus stă la baza formelor din apusul Europei, unde numele devine popular în evul mediu (în sudul Franței, de ex., face parte din cele 6 nume de botez mai frecvente în sec. 9-14; la Dresda, în sec. 14, Petrus era al treilea nume de botez, ca frecvență, după Johannes și Nikolaus). În răsăritul Europei (ne referim la slavii de sud sau de răsărit și la români) este continuată forma grecească. La fel de popular ca și în alte părți, cultul lui „Sîn Pietru” explică frecvența numelui românesc (o statistică făcută pe ultima sută de ani într-o regiune nu prea întinsă, îl situează pe locul al șaselea ca frecvență); cu siguranță însă că elementele creștine s-au altoit peste mai vechi urme păgîne, păstrate pînă aproape de zilele noastre, care au favorizat în bună măsură popularitatea numelui. Considerat patron al pescarilor (Simon-Petru fusese pescar), apostolul este și patron al lupilor, în legătură cu care s-au păstrat vechi și interesante credințe și practici magice. „Postul Sîmpietrului” sau ziua nașterii sale (în realitate moartea apostolului, considerată de biserică drept „nașterea cerească”) erau ținute cu mare grijă pentru ca „Frumoasele” (sau Ielele) să nu le răpească mințile și să nu le pocească trupul, pentru ca oamenii să nu sufere de boli, foamete, să nu bată piatra etc. Vechimea (atestările documentare încep din sec. 14), frecvența mare și răspîndirea numelui în toate regiunile românești au avut ca urmare apariția unor numeroase derivate și variante, care alături de formele împrumutate formează o bogată familie onomastică (o mare parte din formele pe care le vom cita sînt și astăzi în uz ca prenume, iar altele pot fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie): Petru(l), Petruc(ă), Petruș, Petrușor, Petrușca, Petruț(ă), Truță, Petran, Petraș, Petrașcu, Petrache, Petrăchel, Petre (formă de vocativ folosită apoi și pentru nominativ), Petrea, Petric(ă), Petrican, Petriceico, Petricel, Petrilă (de aici și toponimul Petrila), Petriman, Petrin, Pétriș, Petrișor, Pătru, Pătran, Pătrașco, Pătrășcan, Pătrăuș, Pătruț, Penca, Penciu, Petia, Petiș, Sînchetru (și numele popular al sărbătorii care ar putea fi moștenit din latină); fem. Petra, Petria, Petrina, Pătruța etc. ☐ Engl. Peter, fr. Pierre (cu numeroase derivate: Perret, Perrin, Perron, Perrot și Pierrot etc.), germ. Petrus și Peter (hipoc. Pit, Pitter, folosite și în engl.), it. Pietro (apare și în compuse ca Pietrangeli), oland. Peeter, port., sp. Pedro, magh. Péter, Petö, Petur, bg. Petăr, Petre, Petra, rus. Piotr, Petra, scr. Petar, ucr. Petró, arm. Bedros etc. ☐ Numele Petru a fost purtat de șase domni ai Moldovei (Petru I Mușat, 1374-1392, Petru II, Petru Aron, Petru Rareș, Petru Șchiopul, Petru Cazacul) și doi domni ai Țării Românești (Petrul cel Tînăr, Petru Cercel); iluministul transilvănean Petru Maior, chimistul Petru Poni, povestitorul Petre Ispirescu; dintre străini îi amintim pe Petru I (Petru cel Mare), țar (1682 -1721) și împărat al Rusiei (1721 – 1725), astronomul Pierre Simon Laplace, Pierre Curie, scriitorii Pierre Ronsard, Pedro Calderon de la Barca, Pierre Corneille, Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux, Pierre Augustin Caron de Beaumarchais, compozitorii Piotr Ilici Ceaikovski, Pietro Mascagni, pictorii Piero della Francesca, cei doi Pieter Brueghel, Peter Paul Rubens etc. ☐ Din creația literară și muzicală amintim opera Petru Rareș de E. Caudella, romanul Petru I de A.N. Tolstoi, cunoscutul personaj al romanului Război și pace de Lev Tolstoi, Pierre Bezuhov, eroul povestirii fantastice a lui A. von Chamisso, Extraordinara poveste a lui Peter Schlemihl etc.

Davus sum, non Oedipus (lat. „Sînt Davus, nu Edip!”) – E versul 194 din comedia Andria a poetului comic latin Terențiu (act. II, sc. 2 în ediție modernă). Davus era un sclav (cum a fost și autorul), dar un om cu mintea simplă, pe cînd Edip, după cum știa lumea din antichitate, fusese un om cu mintea ascuțită, care reușise să dezlege toate întrebările capțioase ale Sfinxului. Prin vorbele de mai sus, eroul din comedia lui Terențiu recuneștea: sînt un om simplu, nu sînt înțelept, nu pot pricepe, nu pot ghici (ca Edip). Azi, aceste cuvinte sînt folosite mai ales în ironie la adresa unui adversar care se pretinde deosebit de ager, de inteligent și te tratează de sus. I se poate răspunde cu prefăcută modestie: „Davus sum, non Oedipus!…” LIT.

videomemorii s. pl.tant. Memorii înregistrate video ◊ „Videograful povestește. Pentru ca amintirile persoanelor în vârstă să nu se piardă, în curând vor putea fi folosite tehnicile cele mai moderne de înregistrare video. Persoanele respective vor putea fi invitate într-un studio să vorbească în fața unei camere de luat vederi. Veritabile «arhive de familie în imagini», aceste videomemorii vor putea fi apoi consultate din generație în generație.” Sc. 8 I 81 p. 5; v. și videograf //din video- + memorii//

pierdut, ~ă [At: PSALT. 267 / Pl: ~uți, ~e / E: pierde] 1 a (Pop; euf) Mort. 2 a (Pop) Care și-a pierdut cunoștința. 3 a Care este aproape de moarte. 4 a Care nu mai trăiește în preajma cuiva. 5 a Care pleacă pentru totdeauna de lângă cineva 6 sm (Trs; în superstiții) Moroi². 7 a (Cu sens atenuat) Care se află într-o situație extrem de grea, din care nu mai are șanse să iasă. 8 a Care se află în primejdie de moarte. 10^[1] Distrus din punct de vedere moral Si: nenorocit, sfârșit. 11 a (Reg; d. oameni) Care este fără căpătâi, fără rost. 12-13 smf, a (Bis) (Persoană) care a încălcat grav normele religioase și care trebuie să îndure chinurile iadului Si: păcătos. 14 af (D. femei) Care a decăzut din punct de vedere moral Si: stricată. 15 a (D. obiecte) Care a fost distrus Si: nimicit. 16 a Care a fost dat uitării. 17 a Care abia se mai vede dintre alte elemente. 18 a Care se zărește neclar, din cauza depărtării sau a ceva care se întrepune Si: estompat, șters. 19 a (Rar; d. culori) Pal². 20 a Decolorat. 21 a (D. voce, sunete, zgomote etc.) Cu intensitate scăzută la maximum. 22 a (D. bunuri) Care nu se mai află în posesia cuiva. 23 a Care nu mai aparține adevăratului posesor. 24 a (Spc) Irosit. 25 a (D. părți ale corpului, organe etc.) Desprins de corp prin amputare, extirpare, ca urmare a unui accident etc. 26 a (D. părți ale corpului, organe etc.) Care nu mai poate folosi. 27 a (D. unități sau perioade de timp) Folosit altfel decât este util, necesar Si: irosit. 28 a (D. obiecte, bunuri materiale care aparțineau cuiva sau de care răspundea cineva) Despre care nu se mai știe unde se află, unde a fost pus Si: rătăcit. 29 a (Fam; îe) A face (ceva) ~ A se preface că nu știe unde se află un lucru, pentru a și-l putea însuși. 30 a (D. ființe) Care nu mai recunoaște sau nu mai găsește drumul, locul, grupul de care s-a îndepărtat Si: rătăcit. 31 a Care a greșit direcția Si: rătăcit. 32 a (Pex) Căruia nu i se mai știe de urmă Si: rătăcit. 33-34 a (Fig) (Absorbit de o activitate, de o problemă etc., sau) adâncit, cufundat în gânduri Si: absent. 35 Copleșit de un sentiment puternic, de o senzație puternică Si: aiurit, năuc. 36 (D. ochi, privire) Care exprimă starea omului pierdut (35). 37 a (D. ochi, privire) Ațintit în gol Si: fix, rătăcit.

PUI², pui, s. m. 1. (De obicei urmat de determinări care indică specia) Pasăre de la ieșirea din ou pînă la maturitate (cînd nu are un nume special). Ispitiți de joc, Niște pui de rîndunele Și-au uitat mîncarea-n gură: Jocul ăsta nu-l știură! Cerule, fă loc! COȘBUC, P. II 18. Poruncitu-mi-a mîndră, Pe un pui de rindunea, Să mă duc pînă la ea; Ș-am răspuns pe-un pui de cuc Că zău nu poci să mă duc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ Expr. Vrabia-i tot pui sau vrabia tot pui rămîne sau a fi vrabie pui, se spune despre o persoană mică de statură, care e mai în vîrstă decît pare. Cam de cîți ani ii fi tu? – Ia poate să am vreo treisprezece ani. – Ce spui tu, măi?... Apoi dar bine-a zis cine-a zis că vrabia-i tot pui, dar numai dracul o știe de cînd îi. CREANGĂ, P. 148. A muri ca un pui de găină = a muri ușor, repede. Ba a murit ca un pui de găină. Cum am strîns-o nițel cum n-a mai suflat. REBREANU, R. II 139. ♦ (Fără determinări) Pui de găină. Ilinca, mama Gherghinei, jumulea niște pui în tinda casei. BUJOR, S. 95. Nu trece nici un ceas la mijloc, și un cuptior de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare... și mămăliguța era gata. CREANGĂ, P. 10. Mă dusei în tîrg, Cumpăr ai un pui. TEODORESCU, P. P. 349. ◊ Pui de bogdaproste = pui de găină (mic și slab) care se dădea altădată de pomană, la o înmormîntare; (astăzi, fig., în comparații) copil nenorocit, prăpădit, ca vai de el. Parcă n-a fost crescut aicea, sub ochii tuturor, de l-au văzut desculț și dezmățat, ca un pui de bogdaproste. C. PETRESCU, R. DR. 169. Da ce umbli tu așa, ca un pui de bodaprosti? VLAHUȚĂ, O. A. 427. Cînd m-a văzut bunica în ce hal mă aflam, ghemuit în desagă, ca un pui de bogdaproste, cît pe ce să se prăpădească plîngînd. CREANGĂ, A. 24. ♦ Orice animal de la naștere pînă la maturitate. Un caș dulce dezvălea, Optzeci de fălii tăia, Patruzeci la pui de cîni, Patruzeci la cîni bătrîni. ALECSANDRI, P. P. 55. ♦ Ou sau larvă de insecte. În unii din acești saci... se zice că au furnicile pui, iar în altele de mîncare. MARIAN, INS. 234. ♦ Copac tînăr; puiet, vlăstar, mlădiță. Prin liniștea pîlpîitoare. Aud scîncind un pin de tei Că nu. mai poate de picioare. LESNEA, A. 16. ♦ (Cu valoare de diminutiv, în expr.) Pui (de pernă) = pernă mică; perniță, puișor (1). Pui de mămăligă = mămăligă mai mică; mămăliguță. (Regional) Puiul tîrgului = cadou mic, jucărie cumpărată cuiva în zi de iarmaroc. (Regional) Puiul mesei = sertar. Puiul lăzii = cutioară în interiorul lăzilor țărănești sau al lavițelor; lăcriță. 2. (Mai ales afectiv) Copil. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi, cu tălpile goale, cu cămășile sfîșiate, țipă și ei îngroziți. SAHIA, N. 42. Ieri pe drum un om sărac întreba pe la vecine: «Poartă-se copiii bine? Dacă nu, să-i vîr în sac!».-Și-a venit la noi la poartă Și-am ieșit eu și i-am spus: Puiul meu e bun și tace Nu ți-l dau și du-te-n pace! COȘBUC, P. I 234. Cum să nu-mi fie dor, C-o pasere de pe munte, Și-încă avea doruri multe; Dar eu, un pui de om, Să n-am pe lume un dor? BIBICESCU, P. P. 31. ◊ Pui de viperă (sau de năpîrcă) = om rău, primejdios. Atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spînul. CREANGĂ, P. 206. Pui de lele = om ușuratic, ștrengar, chefliu, destrăbălat. ◊ Expr. (Nici) pui de... = (în construcții negative) nici picior de...; nimeni, țipenie. Mi-am ales acest loc pustiu și mi-amfăcut casa asta, așa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine. ISPIRESCU, L. 61. ♦ (La vocativ, ca termen de dezmierdare, folosit de persoane mai în vîrstă față de copii sau de tineri) Scumpule, dragule. Dragă puiule, băiete, Trage-ți,mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc, Ș-ochii de la cele fete Cu ochi mari făr-de noroc. ALECSANDRI, P. A. 38. ♦ Iubit, drag, drăguț. Mă dusei la puica mea. Puica m-a-ntrebat așa: – Puiule, ce ești scîrbit, Ori boii i-ai prăpădit? BIBICESCU, P. P. 12. Frunză verde peliniță Șede puiul la portiță, Cere apă și guriță. ȘEZ. I 11. Sărmana inima mea Iar au prins a mă durea; Și mă doare nencetat, De cînd puiu m-au lăsat. SEVASTOS, C. 150. 3. (Cu valoare augmentativă, în expr.) Pui de om = om vrednic, de ispravă, voinic, zdravăn. Mavrogheni era pui de om, mă, ăla cînd punea gheara pe cîte unul, ca d-alde dumnealui, mă! îl juca în labe cum joacă pisica pe șoarece, mă! GHICA, S. 503. Pui de ger = ger mare, strașnic. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, O. A. 44. S-a lăsat un pui de ger de crăpau pietrele, iar marea se sleise pe lîngă mal. CONTEMPORANUL, VI_I 116. Pui de nuntă = nuntă mare, frumoasă. Împăratul.... puse de le făcu un pui denunță de știu că s-a dus pomina. ISPIRESCU, L. 392. Pui de chef = chef strașnic. Popa îl lua cu trăsura ori de cîte ori se ducea în Armadia sau la Bistrița și trăgeau cîte un pui de chef. REBREANU, I. 108. Pui de somn = somn bun, adine. Trase un pui de somn, de se răsuna pivnița de horcăielile lui. La TDRG. Ciobanul adormi și trase un pui de somn pînă a doua zi. ISPIRESCU, L. 252. Pui de zgîrie-brînză = om foarte zgîrcit. Moș Vasile era un cărpănos ș-un pui de zgîrie-brînză, ca și mătușa Mărioara. CREANGĂ, A. 50. Pui de bătaie = bătaie zdravănă. În loc de bani, se pomenea bietul om cu cîte un pui de bătaie bună. ISPIRESCU, M. V. 14. Pui de Cotnar(i) = vin foarte bun de Cotnar. Am un pui de Cotnari care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. 841. 4. (La pl.) Broderie cusută mărunt pe pieptul și pe mînecile cămășilor țărănești; rîuri. ♦ Puncte de altă culoare pe stofe; picățele. 5. (În economia capitalistă) Acțiune dintr-o nouă emisiune, care are un curs mai scăzut decît acțiunile din vechile emisiuni. 6. Ambarcație mică cu vîsle, folosită pentru anumite servicii la bordul navelor mai mari. 7. (În expr.) A face (sau a da) pui de giol v. giol.

REZERVĂ s.f. 1. Cantitate (de bunuri) pusă deoparte pentru a fi folosită mai tîrziu; depozit. ◊ Rezervă succesorală = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, fiind rezervată de drept unor anumiți moștenitori. ♦ (Fig.; mai ales la pl.) Posibilități. ◊ Rezerve interne = totalitatea posibilităților existente într-o întreprindere, a căror descoperire și folosire permit realizarea unor cantități sporite de produse. ♦ Cantitate de substanțe minerale utile conținute într-un zăcămînt. 2. Cameră de spital unde se internează un singur bolnav. 3. Parte din armată chemată sub arme numai în timp de război sau în mod excepțional în timp de pace; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ♦ (Sport) Jucător care poate înlocui la nevoie pe unul dintre jucătorii angajați în competiție. 4. Motiv de îndoială, obiecție. ◊ Fără rezervă = fără reținere, în întregime. ♦ (Fig.) Prudență, cumpătare, măsură; discreție; (p. ext.) răceală, indiferență, jenă. [< fr. réserve < réserver – a pune deoparte].

REZERVĂ s. f. 1. cantitate (de bunuri) pusă deoparte pentru a fi folosită mai târziu; depozit. ♦ (jur.) ~ succesorală (sau legală) = parte dintr-o avere succesorală de care testatorul nu poate dispune liber, rezervată de drept unor anumiți moștenitori. ◊ (fig.; pl.) posibilități. ◊ cantitate de substanțe minerale utile într-un zăcământ. 2. cameră de spital unde se internează un singur bolnav. 3. parte din armată chemată sub arme numai în timp de război sau în mod excepțional în timp de pace; trupe neangajate în luptă, păstrate pentru a interveni la nevoie. ◊ (sport) jucător care poate înlocui la nevoie pe unul dintre jucătorii angajați în competiție. 4. motiv de îndoială, obiecție. ♦ fără ~ = fără reținere, în întregime. ◊ (fig.) prudență, cumpătare, măsură; discreție. (p. ext.) răceală, indiferență. (< fr. réserve)

nișcorici s. m. pl. – Mîncărime. Origine îndoielnică. De asemenea, îndoielnică este și glosarea. E cuvînt mold., care pare folosit în expresii ca cea de la Cezar Petrescu: ai nișcorici, de nu mai stai locului. Ar putea fi un der. de la a mișca. Nu e atestat în dicționare.

Marin Frecvente, vechi și populare în onomastica noastră, Marín și Marína corespund numelor pers. lat. Marínus, Marína, inițial supranume curente la romani, explicate de cei mai mulți specialiști prin adj. marinus „marin, de mare” (o ipoteză mai veche consideră numele discutate derivate de la gentilicul Maria corespondentul feminin al lui → Marius). Deosebit de frecvente mai ales în epoca imperială și apoi printre primii creștini, Marínus și Marína au și o largă arie de răspîndire, întinsă din Galia pînă în Siria și incluzînd chiar vechea Dacie (numele fem. apare într-o inscripție creștină de la Napoca, c. 235). Devenite independente și redate în greacă prin Marínos, Marína, fostele cognomene romane pătrund în onomasticonul religios și încep să se răspîndească din nou în Europa, de astă dată prin intermediul cultului martirilor creștini. La noi, după cum am amintit, numele sînt vechi în documentele Țării Românești, un Marin făcea parte din sfatul domnesc la 1400, mai bine atestată fiind forma fem. Marina, în același sec. 15, atît în Țara Românească cît și în Moldova. Cum se explică prezența numelor în discuție la români? În răsăritul Europei, biserica de rit grecesc venerează mai ales o martiră din Alexandria, cultul acesteia fiind cunoscut atît la slavi, cît și la români; deci rom. Marina, nume calendaristic, reproduce, prin intermediar slav, gr. Marina. Marin (cultul unor martiri și sfinți cu acest nume este răspîndit în apusul Europei, o dovadă fiind și existența unor toponime de tipul San Marino) apare în documentele vechi încă din anul 1431, sub forma Sumarin (probabil din sanctus Marinus, care ne indică existența unui vechi cult, ulterior dispărut, al sfîntului Marin și în regiunea Balcanică). În virtutea acestui fapt, Marin ar putea fi considerat drept nume calendaristic, care, în lipsa cultului patronului, a fost păstrat prin tradiție și susținut de corespondentul feminin. (Nu trebuie uitat faptul că Marin poate fi ușor refăcut și din Marina). În explicarea frecvenței numelor în discuție mai poate fi folosit încă un argument, și anume punerea lor în legătură cu → Maria (în multe părți, nu numai la noi, Marin este simțit drept masculinul corespunzător pentru Maria). Derivatele Marinică, Marincel, Marinaș, Marinel, Marinicu sînt și astăzi în uz (fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente), iar Marinciu, Marincu, Marinoiu etc. sînt actuale nume de familie. Pentru feminin, alături de Marina apare astăzi Marinela, recent împrumut din Occident. ☐ Fr. Marin, Marinette, germ. Marinus, it. Marino, Marinella, Marinetta, magh. Marina, Marinella, Marinetta, bg., rus. Marin, Marina etc.

jumulit,-ă adj. I 1 (despre păsări tăiate) ciupelit, pielgășit. Păsările jumulite sunt pârlite înainte de a fi preparate. 2 (despre pene, fulgi) <înv. și pop.> smuls². Penele jumulite sunt folosite la confecționarea pernelor. II fig. 1 (despre oameni) extorcat, jecmănit, jefuit², <fig.> jupuit². Persoanele jumulite nu și-au mai putut recupera banii. 2 (fam.; despre oameni) v. Escrocat. Înșelat¹. Pungășit. 3 (fam.; despre ființe) v. Bătut². Lovit.

COMINAȚIE (< fr. commination < lat. commintio, amenințare) În retorică procedeu stilistic prin care oratorul caută să convingă auditoriul avertizîndu-l asupra nefastelor consecințe ale unui fapt pe care ei, auditoriul, îl aprobă. Ex. „Noi, românii, cu un guvern românesc și într-o țară romanească, noi, mandatarii națiunii române, prin reforma ce ni se propune, am face ca țăranii noștri, ca frații noștri, în proprialorțarăsăse afle mai rău... Dar aceasta ar fi pentru noi o rușine neștearsă, dar aceasta ar fi un păcat de moarte, care ar pica în capul nostru, pe capul fiilor noștri.” (M. KOGĂLNICEANU, Împroprietărirea țăranilor) Cominația este folosită și în poezie. Să nu dea dumnezeu cel sfînt, Să vrem noi sînge, nu pămînt! Cînd nu vom mai putea răbda, Cînd foamea ne va răscula Hristoși să fiți, nu veți scăpa Nici în mormînt! (G. COȘBUC, Noi vrem pămînt)

Minerva Cunoscut din mitologia romană, numele zeiței Minerva identificată cu Pallas Atena din panteonul grecesc, este folosit astăzi, nu prea frecvent, ca prenume feminin (din aceeași categorie a numelor de divinități preluate în epoca modernă, mai putem aminti pe → Atena, Diana, Flora, Venera etc.). Alături de giganți în lupta lor împotriva lui Zeus, ocrotitoare a lui Ahile și Ulise în războiul troian, Minerva era "renumită și celebrată la romani mai ales datorită atribuțiilor ei războinice (templul închinat ei de pe Aventin, la Roma, este atestat în anul 207 î.e.n.). Numele zeiței, ca și cel al altor vechi divinități, rămîne încă obscur din punct de vedere etimologic; unii specialiști încearcă o apropiere de Menerva a etruscilor. Este mai dificil de spus dacă romanii au împrumutat de la etrusci, sau aceștia de la populația italică.

Rozalia Prenume feminin modern, răspîndit astăzi în toată Europa și în unele părți foarte frecvent, Rozália este considerat a fi o creație a onomasticii creștine avînd la bază numele latinesc al sărbătorii Rosalia (la noi rusalii sau Duminica rusaliilor), dar analiza faptelor fac improbabilă această etimologie și iată de ce. În apusul Europei, Rosalia este nume calendaristic în amintirea unei martire siciliene. Să ne întoarcem acum la numele sărbătorii amintite, presupus etimon al lui Rosalia. Vechii evrei sărbătoreau la șapte săptămîni după Paște, „ziua primelor fructe”. Discursul apostolului Petru în fața mulțimii adunate la Ierusalim cu ocazia sărbătorii culesului, fiind considerat începutul propagandei creștine, biserica a fixat în această zi una dintre cele mai mari sărbători ale ei. Numele grecesc al sărbătorii, Pentekosté „a cincizecea zi” (calc aproximativ după ebraică), este preluat în latină (Pentecoste) și se păstrează în italiană, franceză, spaniolă etc. Cam în aceeași perioadă, primăvara, în Imperiul roman se celebra o sărbătoare păgînă de origine orientală, dedicată manilor (sufletele celor morți, considerate ca divinități) și numită Rosalia, după ceremonialul împodobirii mormintelor cu trandafiri. Sărbătoarea creștină s-a suprapus peste cea păgînă, păstrîndu-i chiar numele, dar numai în regiunile estice ale Europei; cuvîntul lat. Rosalia este continuat și în albaneză, bulgară, ucraineană etc. Rom. Rusalii, obiectul unei mai vechi dispute filologice, este considerat o moștenire fie directă din latină (susținută și de existența formei regionale Rozaura), fie prin filieră greco-slavă, ultima ipoteză întrunind cele mai multe aprecieri. Se observă deci că în sec. 12 și chiar mai înainte, în Italia nu era folosit termenul Rosalia pentru sărbătoarea creștină, ci Pentecoste. Numele personal, a cărui apariție nu poate fi legată de un termen ieșit de mult din uz, apare în Sicilia sub formele Rusulía sau Rusulina și chiar masc. Rusulínu (de remarcat diferența de accentuare între forma siciliană față de it. Rosália și lat. Rosália). Avînd în vedere toate aceste fapte, mult mai plauzibilă pare o ipoteză mai nouă care vede în Rosalia un nume de origine germanică, adus în Sicilia de normanzi (tatăl sfintei din Palermo purta un nume germanic, iar familia ei, făcînd parte din nobilime, pretindea că se trage din neamul lui Carol cel Mare). O adaptare a vechiului nume francez Rocelin, Roscelin, cunoscut și în Anglia în sec. 12 sub forma Rozelin, Roscelyn, Rusulin(a) continuă germanicul Ruozelin atestat în sec. 11 (acesta ar fi un hipocoristic cu suf. -l(in), de la un nume format pe baza cuvîntului hroth „faimă” → Robert etc.). Popularizat întîi de cultul patroanei Siciliei, iar mai tîrziu, în epoca modernă, intrat în sfera lui → Roza, Rozalia se laicizează și se răspîndește în toată Europa. ☐ Fr., germ. Rosalie, it., sp. Rosalia, Rosalina, magh., bg., rus. Rozalia etc.

Solomon Aproape ieșit astăzi din uz la noi, dar destul de bine atestat, sub diferite forme, în documentele vechi, Sólomon continuă la noi ebr. Shelomóh, cunoscut nume personal biblic, purtat de înțeleptul rege al statului iudeu (970-930 î.e.n.), fiul și succesorul lui → David. Numele ebraic este explicat prin cuvîntul shalom, tradus curent „pace”. În realitate, termenul ebraic, așa cum este folosit în V.T., are un conținut semantic mult mai larg și complex, iar opusul său nu este numai „război”. Radicalul shlm- înseamnă „a fi perfect” și poate fi folosit în legătură cu bunăstarea omului (fericire, sănătate, bogăție etc.) sau cu bunele relații între oameni; dificultatea traducerii reiese evident din faptul că în Septuaginta au fost folosiți peste 25 de termeni grecești pentru ebr. shalom, în cele din urmă impunîndu-se eirene, lucru care face ca Solomon să fie oarecum sinonim cu → Irina. Redat în greacă prin Salomón și Solomón, iar in latină prin Sálomon, vechiul nume se răspîndește în Occident abia la sfîrșitul epocii merovingiene. În răsărit, la popoarele slave și la noi este continuată forma Solomon. Primele atestări documentare în Țara Românească sînt hipocoristicele Solcea (menționat la 1489) și probabil Șolea (1478) – adaptări ale unor forme împrumutate (de ex., bg. Solceo); din aceeași perioadă apar în Moldova Șolomon (de influență catolică), Solca, iar apoi Somon, Șomon (din toponimul Șomănești), Sole(a), Solin, Solică (din toponimul Solicești) și chiar Soliman (de influență turcească), fem. Solomca, Solominca etc. Printr-o interesantă evoluție semantică, numele propriu a devenit comun sub formele a solomoni „a vrăji”, solomonie „vrăjitor”. ☐ Fr. Salomon, magh. Salamon, Sólom, bg. Solomon, fem. Solomonia, rus. Solomon, Solomonia, arab, tc. Sulaiman (la noi Soliman), Selim etc.

loure (cuv. fr. [lwr] < lat. lura „pungă”) 1. Una din denumirile cimpoiului* în Franța, denumire atestată documentar începând cu sec. 13. Ulterior (sec. 16 sau 18), sensul termenului se restrânge până la a defini doar o specie de cimpoi din Normandia. V. lur. 2. Dans fr. pătruns în muzica cultă a sec. 17-18. E caracterizat prin: măsură* de 6/4 (mai rar 6/8), tempo (2) lent și anacruză* specifică (nu s-a putut preciza legătura dintre acest dans și instr. omonim). L. este folosită sporadic în operă* (prima apariție: în Alcesta de Lully) și în muzica instr. (Colasse, Charpentier, Couperin) fără să atingă însă popularitatea celorlalte componente ale suitei* preclasice. Cea mai cunoscută rămâne l. din Suita franceză nr. 5 de Bach.

drog¹ sn [At: N. A. BOGDAN, C. M. 288 / V: (îvr) ~ă sf / Pl: ~uri / E: fr drogue] 1 Nume generic pentru substanțe de origine vegetală, animală sau sintetică, folosite în farmacie. 2 (Pex) Medicament. 3 Substanță psihotropă al cărei consum poate duce la toxicomanie Si: stupefiant. 4 (Fig) Lucru de care nu ne mai putem dispensa.

Să jertfim un cocoș lui Esculap – Esculap (la greci, Asclepios), zeul tămăduirii, era reprezentat alături de un cocoș și de un șarpe răsucit pe un toiag, simbolizînd vigilența și prevederea. Bolnavii, care cereau leacuri, îi aduceau drept ofrandă un cocoș. Socrate, judecat pentru atitudinea sa ostilă stăpînirii de atunci și condamnat să bea cupa cu otravă, a fost vizitat în închisoare de către bunul și bogatul său prieten Criton, care-i pregătise evadarea. Bătrînul filozof a refuzat însă, considerînd că trebuie să respecte legile, chiar dacă sînt nedrepte. Și, în fața morții, conformîndu-se obiceiului, Socrate i-a spus: „Criton, îi datorăm lui Asclepios un cocoș; dați-i-l, să nu uitați!” Sensul simbolic pare a fi acesta: Socrate își arată recunoștința față de Esculap care, în cupa cu cucută, îi oferă leacul de a sluji virtutea pînă la capăt, căci a învăța pe oameni să ducă o viață virtuoasă este însuși scopul filozofiei socratice. Vorbele Să sacrificăm un cocoș lui Esculap se utilizează în semn de recunoștință pentru o binefacere. Dar mai sînt folosite și în sensul că, uneori, sîntem obligați să plătim tribut unei prejudecăți, unui fel de a vedea care poate nu este al nostru, dar care a ajuns o deprindere curentă la unii oameni de azi, așa cum devenise și ofranda pentru Esculap la vechii greci. MIT.

CAMPANIE, campanii, s. f. 1. Totalitatea operațiilor executate de forțele armate ale unei țări sau de o parte a lor, pe un câmp de luptă, într-o anumită perioadă de timp, cu scopuri strategice parțiale. ◊ Loc. adj. De campanie = destinat să fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai ușor transportat. 2. Acțiune organizată după un anumit plan, în vederea realizării unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumită perioadă de timp; p. ext. timpul cât durează această acțiune. Campanie electorală. Campanie agricolă. ◊ Campanie de presă = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presă, în favoarea sau împotriva unei situații, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.

CAMPANIE, campanii, s. f. 1. Totalitatea operațiilor strategice armate, pe câmpul de luptă, într-o anumită perioadă de timp. ◊ Loc. adj. De campanie = destinat să fie folosit pe front. Pat de campanie = pat care se poate strânge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai ușor transportat. 2. Acțiune organizată după un anumit plan, în vederea realizării unor obiective politice, sociale etc., într-o anumită perioadă de timp; p. ext. timpul cât durează această acțiune. Campanie electorală. Campanie agricolă. ◊ Campanie de presă = mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presă, în favoarea sau împotriva unei situații, unei cauze, unei persoane etc. – Din fr. campagne, rus. kampaniia.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învîrtesc pămîntul și celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreține viața). Soarele pășise de mult, acum, peste creștetul stîncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi și d-ta că dă soarele îdupă deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ (Personificat) A fost atîta chiu și cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt! Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc Pe-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. ◊ Fig. Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munții grei vor naște. BENIUC, V. 46. Ș-atunci în altă lume am renviat deodată, Ș-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ Expr. Sub (sau pe sub) soare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Jurămînt îți fac din suflet... De-a te iubi pîn’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, P. 103. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. Soare cu dinți, se spune despre soarele care strălucește într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinți – mușcă. STANCU, D. 430. Soarele e în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (I 6). Rupt din soare = foarte frumos, de o deosebită frumusețe. Fata... parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la vîltoare, Nu ești bade rupt din soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumusețe fără seamăn. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui se văzură niște palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 37. [Fata împăratului Roș] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creștea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul și împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, L. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună și în soare = a avea, a exprima dorințe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) cîte în lună și în soare = a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe și de toate, a spune verzi și uscate. ◊ Compuse: (popular) soare-răsare = (în opoziție cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghițit de țărîna zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute și rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fîșie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare și negru, care cu o nară vărsa scîntei de foc și cu alta fulgi de zăpadă. POPESCU, B. I 39; soare-apune (sau soare-scapătă) = (în opoziție cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. ext. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. Țînțari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune și se întinse la cale lungă, mergînd zi de vară pînă în seară. POPESCU, B. I 79. Și s-a dus... s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIALE, S. 54; soare-sec = insolație; floarea-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarelui. ♦ Lumina (și căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. Mieii... zburdă-n soare. VLAHUȚĂ, P. 70. ◊ Loc. adv. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toți gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopții. La TDRG. Foaie verde de sasău, Țu, țu, țu, murguțul meu! Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 2. Nume dat tuturor aștrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adîncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot... Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, și dintr-un soare spre alt soare. MACEDONSKI, O. I 229. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi, Aprinșii sori priveau la ea. COȘBUC, P. I 268. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atîta soare ș-atîtea limpezimi și-atîta albăstrime de povestit pe strune. DEȘLIU, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare s-a adus De-o vreme în țara asta și pentru cei săraci Și plîngi de bucurie cînd vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori în ei, de maci. VINTILĂ, O. 28.

CIREAȘĂ, cireșe, s. f. Fructul cireșului. Mă duc... să fur niște cireșe. CREANGĂ, A. 47. Doi ochi ca la dumneata, Zău că nu. mai pot afla, Așa negri frumușei Ca cireșele-n altoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. Cireașă amară = fruct al cireșului sălbatic, de pădure, cu gust amar, folosit pentru prepararea dulceții. Cucoana Zinca a trimis încă de săptămîna trecută poștalionul, încărcat cu dulcețuri proaspete de cireși amare și de caise crude. CAMIL PETRESCU, O. 264. Cireașă neagră = fruct al unei specii de cireș, cu gust dulce și culoare neagră. Glicherie intră cu o farfurie mare încărcată cu fructe, între care zării, mai cu seamă, vestitele cireșe negre de la Pîngărați. HOGAȘ, DR. 282. Își cănea părul și barba cu cireșe negre. CREANGĂ, P. 111. – Pl. și: (Munt.) cireși.

POLIZOR, polizoare, s. n. Mașină-unealtă (fixă sau portativă, uneori asemănătoare cu tocila) la care unealta este un disc rotitor abraziv, folosită pentru polizarea pieselor metalice. Va să zică piesele stricate ale transformatorului le putem repara aici la noi? – Da, cum să nu. Trebuie să se mai cumpere numai un polizor. DEMETRIUS, C. 37. Dă niște chei la polizor. I. BOTEZ, ȘC. 230.

Angela Frecventul prenume fem. Angela și mult mai rarele masc. Angél sau Angélo (cele două forme apar uneori și cu accentul pe a) sînt împrumuturi moderne din onomastica occidentală. Larg răspîndite astăzi, aceste prenume au la bază lat. Angelus (rar folosit ca nume personal de către primii creștini), corespunzător subst. angelus (devenit în română înger), cuvînt pe care romanii l-au împrumutat de la greci. În literatura greacă precreștină, ángelos, (pronunțat -ghe-) cu semnificația „trimis, sol”, apare în legătură cu diferitele divinități ale infernului, fiind considerat și protector al morților (asemenea „soli ai divinității” apar și în religia babiloniană; de fapt, chiar gr. angélos este un cuvînt de origine orientală). În V.T. gr. angelos traduce ebr. mal’akh „mesager”, căpătînd deci în perioada creștină, sensul special de „sol, trimis al lui Dumnezeu”. Ángelos (atestat sporadic și în onomastica grecilor păgîni) și Angelus, prin intermediar slav, pătrund în română într-o perioadă destul de veche (primele atestări datează din sec. 16), devenind răspîndite și frecvente. Alături de formele Ánghel, fem. Anghela, binecunoscute sînt derivatele Angheluță, Angheliță, Anghelache, Angelica, Anghelina, Anghelușa sau hipoc. Angliei, Anghie, Luță etc. Pentru feminin, forma cea mai răspîndită și frecventă a fost Anghelina (purtat și de fiicele lui Neagoe Basarab și Alexandru Lăpușneanu). Din ce în ce mai puțin folosite ca prenume în epoca contemporană, reflexele gr. Angelos au fost înlocuite de formele apusene, continuatoarele lat. Angelus: Ángel și Ángelo, Ángela, Angelica, Angelina, hipoc. fem. Gela (și corespondentul masc. Gelu). Frecvența acestor nume în epoca modernă nu mai poate fi explicată prin valoarea lor mistică, ci prin noile sensuri laice pe care le-au căpătat cuvintele înger, îngeresc sau neologismul angelic, folosite astăzi în legătură cu ideea de puritate, frumusețe, bunătate. ☐ Fr. Angel, fem. Angèle, Angeline, Angelique, it. Ángelo, fem. Ángela, Angelica, Angelina și Michelangelo (format din Michele, → Mihail și Angelo), germ. Angelus, fem. Angela, Angelika, Angelina, sp. Angel(es), Angela, Angelica, magh. Angelus, Angylos, Angela, Angyalka etc., bg., rus. Anghel, Anghelina etc. ☐ Anghel Saligny (inginer român, constructor al podului de la Cernavodă). Pictorii Angelico da Fiesole sau Fra Angelico, Miehelangelo Buonarroti, Michelangelo Merisi da Caravaggio, scriitorii Angelo Poliziano, Angelos Sikelianos, Miguel Angel Asturias etc. ☐ Moș Anghel, personaj din nuvela cu același nume de Panait Istrati, Angelica, personaj din Orlando Furiosul de Ariosto (și opera Roland de Jean-Baptiste Lully și Philippe Quinault), în comediile lui Molière (George Dandin și Bolnavul închipuit) și Marivaux sau în seria romanescă a lui E. Zola, Rougon-Macquart; Angelo este purtat de personajele lui W. Shakespeare (Măsură pentru măsură), V. Hugo (Angelo, tiranul Padovei), Pirandello etc.

CAMPANIE, campanii, s. f. 1. Totalitatea operațiilor executate de forțele armate ale unei țări sau de o parte a lor, pe un cîmp de luptă, într-o anumită perioadă de timp, urmărind un scop strategic parțial. ◊ Bucătărie de campanie = bucătărie mobilă folosită pe front, la manevre etc. Pat de campanie = pat care se poate strînge pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai ușor transportat. 2. Acțiune organizată după un anumit plan, în vederea realizării unor sarcini politice, sociale etc., într-o anumită perioadă de timp; p. ext. timpul cît durează această acțiune. Campanie electorală. Campanie agricolă. – După fr. campagne.

spectacol-școală s. n. ♦ 1. Spectacol model, care poate fi folosit în scop didactic ◊ „Unul din cei mai mari regizori amatori ai teatrului românesc, autorul unor spectacole celebre, spectacole-școală pentru generații întregi de actori nu și-a semnat niciodată operele regizorale de un prestigiu unanim recunoscut: P. Gusti.” Luc. 14 I 67 p. 8. ♦ 2. Spectacol dat de o clasă a Academiei de Teatru și Film ◊ „În măsura în care spectacolele «Casandrei» sunt spectacole-școală în primul rând, cel cu «Diavolul alb» și-a atins scopul.” Cont. 22 I 71 p. 4; v. și Sc. 22 XII 63 p. 2 (din spectacol + școală)

Arabela Prenume feminin modern, rar folosit în onomastica contemporană, Arabéla este un împrumut recent din Occident, unde are o frecvență destul de mare. Este considerat fie un derivat diminutival cu sufixul -ella de la *Araba, femininul pentru arab, fie o modificare a lui Annabella, compus din prenumele Anna și Bella. Cum ambele soluții par nesatisfăcătoare, o altă cale de rezolvare a originii acestui nume o oferă onomastica literară, cunoscut fiind personajul Arabella din romanele lui Ch. Dickens. Deosebit de înfloritoare în epoca romanului pastoral renascentist, inspirîndu-se din pastoralele lui Teocrit, Vergiliu, Longus și Heliodorus, această literatură se remarcă și printr-o surprinzătoare capacitate de invenție în ceea ce privește numele personajelor, total deosebite de cele care circulau în epocă. De la cuvinte proprii sau comune, din greacă și latină, prin derivare sau compunere după modele clasice, scriitorii spanioli, portughezi, italieni au creat și lansat un număr impresionant de nume personale, simboluri ale idealurilor exprimate în operele lor. Preamărirea naturii și a vieții pastorale își găsea astfel o susținere directă și prin seria de nume din domeniul botanicii: alături de Florisia, Floristo, Floridora, Florisbella (din lat. flos, floris „floare” sau numele zeiței Flora), Fraxineo (din lat. fraxinus „frasin”), Herbella, Herbanio (din herba „iarbă”), Rosela, Rosinda, Rosaura (din rosa „trandafir”) etc., apar și Arbelo, Arbella (compuse din temele lat. arbor „arbore” și bel – „frumos”). Cum multe dintre aceste nume de personaje au fost folosite și de către scriitorii secolelor următoare, nu este exclus ca Arabella lui Ch. Dickens să fie un ecou literar al mai vechiului Arbella (în acest moment poate interveni apropierea numelui personal de cuvîntul arab, tocmai datorită conștiinței provenienței spaniole a lui Arbella).

Despina Reluat din istorie de aproape un secol, prenumele fem. Despina este strîns înrudit cu subst. despot, despotism, despoție, sau cu numele pers. Despot (supranume al domnului Moldovei Ioan Iacob Eraclid care pretindea că se trage din neamul despoților din Samos). În greaca veche despotes (format probabil din *dems-, înrudit cu lat. domus, v. sl. domu etc. „casă”) însemna inițial „stăpîn al casei” și deabia mai tîrziu a început să desemneze pe conducătorul cu puteri nelimitate. De la despotes, cu suf. -nia se formează *despotnia, devenit despoina „stăpînă, doamnă”; pronunțat în greaca modernă déspina și folosit mai ales pentru soția și fiica unui despot, cuvîntul intră în română, unde i se schimbă accentuarea. Însoțind la început numele personale feminine (Despina Milița, soția lui Neagoe Basarab, Despina Calea, soacra lui Matei Basarab etc.), Despina, al cărui sens nu mai era cunoscut, începe să fie folosit independent, ca nume de persoană. Avînd în vedere că Despina este și nume calendaristic, prezența lui în onomastica noastră poate fi explicată și fără a mai apela la faza intermediară de substantiv comun. În acest sens pledează formele Dăspina (atestată în documentele Țării Românești de la jumătatea sec. 16), Dospina, Odespa, Despa care probabil nu sînt străine de influența slavă.

MAȘÍNĂ s. f. I. 1. Sistem tehnic de transformare a unei forme de energie în altă formă de energie sau în lucru mecanic util; p. res.tr. dispozitiv, instrument, aparat. Cf. VALIAN, V., NEGULICI. Nu cruță ostinele și cheltuiele de a înzăstra... [tipografia] cu mașinile, uneltele și caracterele cele mai alese și mai frumoase (a. 1851). URiCARIUL, XIII, 342, cf. POLIZU. Are velniță cu mașină. NEGRUZZI, S. I, 199. A! Civilizare! Secol de progres și industrie, Ai mașini de aburi duse, și cu trăsnetul te joci. MACEDONSKI, O. I, 82. Inamicul lucrează tăcut și automat ca o mașină de precizie. CAMIL PETRESCU, U. N. 399. Se scoate din fabrică o mașină nouă. SAHIA, N. 30. Pírghia este cea mai simplă, mașină. ENC. TEHN. I, 225. Mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107. În filatura bumbacului normal, se utilizează, pentru torsul subțire, două feluri de mașini. IONESCU-MUSCEL, FIL. 212, cf. 214, 295. Mașina în economia socialistă reprezintă un mijloc puternic de ușurare a muncii, de ridicare a productivității. LUPTA DE CLASĂ, 1 952, nr. 4, 69. Îara noastră nu avea întreprinderi producătoare de mașini. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 387. Cărbune de lemn mînă marșîna. ALR I 1672/18, cf. ALR II 4136/27, 53, 105, 141, 235, 6 705/551, A I 22, 26, III 16. ◊ (Mai ales la pl.) Mașină-unealtă = mașină de lucru care prelucrează materiale prin operații mecanice. Mașini-unelte pentru prelucrat lemnul, de dat la rindea, de frezat, de găurit, de ascuțit scule de tîmplărie. NICA, L. VAM. 152. Progresele realizate în ultimul timp în construcția mașinilor-unelte dau posibilitatea prelucrării foarte exacte a pieselor de cea mai mare precizie. IOANOVICI, TEHN. 6, cf. 136, 193, 230. ORBONAȘ, MEC. 63. Întreprinderile producătoare. . . utilate cu cel puțin 5 mașini-unelte. leg. ec. pl. 26. Îmbunătățirea calității mașinilor-unelte. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2677. ◊ (Urmat de determinări care indică domeniul în care este folosit sistemul tehnic) Mașini industriale pentru industria textilă. NICA, L. VAM. 151. Dezvoltarea industriei a creat posibilitatea de a se trimite la sate un mare număr de mașini agricole. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 547, cf. ALR II 5107/64, 157, 316. ◊ (Urmat de determinări care indică operația efectuată și alcătuind, împreună cu determinarea, denumirea sistemului tehnic respectiv) În Bavaria s-au aflat o mașină (unealtă) de treirat, prin care într-un ceas se treiră 59 snopi. CR (1 832), 55²/6, cf. BIANU, D. S. Mașini de tors. GOLOGAN, R. 30. Îndoirea se face la rece, cu ajutorul mașinii de îndoit. IOANOVICI, TEHN. 157. Mașinile de filetat sînt mașini de construcție specială. id. ib. 345. Nevasta lui Mogrea duruie la mașina de cusut. C. PETRESCU, Î. II, 128. Nu s-au gîndit să cumpere o mașină de tuns pentru copiii săraci, o mașină a școlii. I. BOTEZ, B. I, 150. Așteaptă. . . , îi porunci ea, aprinzînd mașina de spirt la care trebuia să încălzească bulionul de găină. TEODOREANU, M. II, 57. În timp ce Măndița înfierbîntase mașina, de călcat, el își lustruise pantofii galbeni. id. ib. 164. Majoritatea găurilor executate în atelier se fac la mașinile de găurit. ORBONAȘ, MEC. 239, cf. 216, 300. Mașină de stropit (sau de împietrit) vie. DS 188. Mașina de răsucit cu inelușe. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 212. Mașina de spirt clocotea neîntrerupt, iar fumul țigărilor se amesteca cu aburul de cafea și alcool denaturai, învelind în cețuri pe locatar. CĂLINESCU, E. 180. Prindea volan unei fuste largi, încrețite, la mașina de cusut. STANCU, R. A. II, 100. Între timp, ca un huruit îndepărtat, se auzea din lăuntrul casei zgomotul mașinii de cusut. PREDA, M. 165, cf. ALRM SN I h 155, 156. Mașină de secerat. ALR SN I h 57. Mașină de vînturat. ALR I 925/708, cf. ALR SN I h 82. Mașină de măcinat (cafea, piper etc.). Cf. ALR I 709/77, 388, ALR II 3 978/260, 365. Mașină de zdrobit (sau de stors) struguri. Cf. ALR SN I h 232, 233, 235. Mașină de tăiat scînduri. ALR I 1850/59, cf. ALR II 6423/272, 325. Mașină de sapă. ALR SN I h 99, cf. A II 12. (Eliptic) Despărțirea semințelor din paie se face. . . prin baterea snopilor cu mașina. I. IONESCU, C. 182/27. Vă trimit o copie bătută la mașină. C. PETRESCU, Î. II, 49. A fost tuns pe scăunel cu mașina gospodăriei. ARGHEZI, C. J. 89. Am început să arunc la snopi în mașină. PREDA, Î. 22. Trecură în fugă peste rîndurile scrise de mașină. MIHALE, O. 478, cf. GRAIUL, I, 336, ALR I 921, 925, ALR II 3 387, 4 136, ALR SN I H 61, 72, 83, ALR SN II H 526, A I 20, 23, 35, 42. ♦ S p e c. Automobil. Era atît praf și larmă pe șosea, mai ales că mașini treceau necontenit, încît nu auzeam și nu vedeam nimic. CAMIL PETRESCU, p. 123. Mă așteaptă la colț mașina lui văru-meu. C. PETRESCU, C. V. 73, cf. id. Î. I, 20. M-am dus. . . pe șosea și am oprit o mașină. SEBASTIAN, T. 20, cf. 339. Dacă vreți vă trimit mașina să vă plimbați. TEODOREANU, M. II, 29. O doamnă blondă, tînără, s-a urcat la volan, și-n clipa următoare mașina s-a desprins, lină, din amorțirea ei. PAS, Z. I, 12. Or fi găsit cei de la comandament mașina în drum fără stăpîn. V. ROM. septembrie 1 954, 25. ♦ S p e c. Locomotivă. Mînă băiete, adecă, șuieră mașină! NEGRUZZI, S. I, 324. Un șuier ascuțit al mașinii vestea apropierea unei stații. SĂM. VI, 445. Sosește trenul de la Tecuci și se oprește mașina chiar în dreptul ferestrei lui Moș Gheorghe. SP. POPESCU, M. G. 34. Mașina fluieră, trenul urni din loc. C. PETRESCU, S. 40. Fumul mașinei, îndesit, tulbură noaptea. TEODOREANU, M. II, 207, cf. ȘEZ. VII, 187, BÎRLEA, C. P. 17, ALR III h 871. ** S p e c. (Regional) Tren. Cf. DENSUSIANU, Ț. H. 324. Bată-te focu moșînă, Cînd ești goală meri mai lină. ARH. FOLK. VI, 175, cf. ALR SN III h 867. ◊ Sobă (de bucătărie). Cf. CADE. Bucătăria mare e întunecată, cu mașinile răcite. DEMETRIUS, A. 40, cf. ALR II/I h 279. ♦ (Regional) Stomac (Niculițel-Tulcea). Cf. ALR I 124/684. 2. Mașinărie (1). Cf. POLIZU, BARCIANU, ALEXI, W., SCRIBAN, D., DM. 3. (Regional) Fabrică. În mahalaua Tătărașii, lîngă biserica sf. Dimitrie, s-au deschis o mașină unde se face fede, macaroane, steluțe. AR (1841), 296²/17, cf. L. ROM. 1 964, nr. 5, 458, 459, 460. 4. F i g. (De obicei cu determinări) Ansamblu de mijloace folosite într-un anumit scop (reprobabil). Mașina academică mergea în gol, cu unsoarea laudei de sine sau a elogierilor reciproce. CONTEMP. 1948, nr. 109, 7/1. Proletariatul, cucerind puterea, nu mai poate să se servească de vechea mașină de stat, instrument de asuprire sîngeroasâ in slujba claselor exploatatoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 563. Partidul chema pe toți patrioții să lupte cu arma în mînă împotriva mașinii de război fasciste, să saboteze producția de război. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV³. 536, cf. 630. 5. Epitet dat unui om care lucrează mult (și cu mișcări automate, mecanice). II. (Regional) 1. Chibrit. Sclipind ca niște capete de mașini. MARIAN, ap. CADE, cf. VAIDA. Bît di mașînă. ALR I 1610/87, cf. ALR II/I h 276. Aprindem o mașină. ALR II/I MN 128, 3 858/310, cf. 3 858/325, A I 12, 17, 20, 21, 22, 23, 31, 35, 36, LEXIC REG. 9, 20. 2. (În forma moșină) Bumbac de urzit (Cășeiu-Dej). CV 1 949, nr. 7, 34. Cînd facem pînză amestecată, urzim tăt un fir de moșină și unu de cînepă. ib. - Pl.: mașini. – Și: (rar) mașín (COSTINESCU) subst.; (regional) mășină, moșină, meșínă (ALR SN II h 526, ib.III h 871), mușină (ALR I 1610/266, 283, 345, A I 20), marșínă, mărșínă (ALR II 5 163/21, 95), mîrșînă (ALR SN II h 526) s. f.- Din fr. machine, germ. Maschine.

BUTE buți f. 1) rar Vas de mare capacitate, cu capetele mai înguste decât mijlocul, făcut din doage cercuite și folosit pentru păstrarea diferitelor lichide, în special a vinului. * A lega (pe cineva) ~ a lega strâns, încât să nu poată face nici o mișcare; a imobiliza complet; a lega burduf; a lega cobză; a lega fedeleș. A se face ~ (de mâncare) a mânca foarte mult; a se ghiftui; a se face burduf de mâncare. 2) Conținutul unui asemenea recipient. 3) mai ales la pl. Stâlp care susține tavanul unui tunel în construcție. 4) Rezervor de combustibil la lămpile speciale, folosite în mine. [G.-D. buții] /<lat. buttis

OGOR, ogoare, s. n. 1. Bucată de pămînt cultivată sau cultivabilă; țarină. Ogoarele stăteau nearate. DUMITRIU, N. 12. 2. Gheorghieș prinde pe Bardac în ogor furînd popușoi. SADOVEANU, O. VII 359. Lăsai plugul pe ogor Și plecai unde mi-i dor. HODOȘ, P. P. 44. ◊ Expr. A face ogor = a pregăti cîmpul pentru cultură, a ara. Am scos boii din obor Și plugul de sub șopron Și-am plecat să fac ogor. ANT. LIT. POP. I 103. ♦ (Prin generalizare) Teren agricol, proprietate agricolă, moșie. Noi ogoarele noastre le-am dobîndit cu brațul nostru și le-am îngrășat cu sînge. SADOVEANU, O. VII 104. Și dînsul e proprietar și iubește ogorul strămoșesc, dar ce doresc oamenii nu se poate. REBREANU, R. II 91. 2. Teren arabil lăsat necultivat și nelucrat, folosit ca pășune timp de un an, în scopul de a obține în anii următori recolte mai bogate. ◊ Expr. A lăsa ogor = a nu cultiva intenționat un cîmp. ◊ Ogor negru = teren lăsat nesemănat timp de un an, dar arat și grăpat pentru a nu fi năpădit de buruieni, pentru a aduna apa și hrana necesare plantelor. 3. Arătură care se face cu mult înainte de lucrările de însămînțare.

închegător, ~oare [At: H I, 206 / Pl: ~i, ~oare / E: închega + -(ăi)tor] 1 a Care încheagă. 2 a (Mtp; îoc apă vie; îs) Apă ~oare Apă cu ajutorul căreia se pot lipi, dar nu și învia, bucățile unui coip omenesc ciopârțit. 3 a (Îs) Cuțit ~ Cuțit cu care se încheagă untura râncedă folosită în descântece. 4 sn Vas din lemn, mai larg la fund și mai strâmt la gură, folosit de ciobani la muls. 5 sn Vas de lemn mare cu două toarte în care ciobanii pun laptele la închegat Si: cazan, hârdău. 6 sn Săculeț în care laptele se pune la închegat, după ce a fost strecurat Si: bărbânță, budac, ciubăr, putină. 7 sn Cheag cu care se coagulează laptele. 8 sn Măsură de cheag care se pune la o budacă de lapte. 9 sf (Bot; reg) Năprasnică (Geranium robertianum).

Caliopi Prima dintre cele nouă muze ale mitologiei greco-romane, fiică a lui Zeus și a Mnemosinei, Kalliope (numele apare încă la Hesiod) era protectoarea poeziei epice și a elocinței, mamă a poetului și cîntărețului Orfeu, a lui Linus sau a lui Homer. Folosit în greacă ca nume personal feminin, alături de corespondentele masculine Kalliopis, Kalliopios (în inscripțiile latine apar formele Calliope și Calliopa, iar pentru masculin, Calliopius, Calliopus, Calliepius), Kalliope este considerat a fi un compus cu semnificația „cu voce frumoasă” (kalós „frumos, bun” și óps, opós „voce, glas”). O soluție puțin diferită, însă mai conformă cu semnificația „atribuțiilor” muzei (elocința și poezia epică) explică forma lat. Calliepius printr-o formă grecească neatestată *Kalliepios, în care poate fi ușor recunoscut adj. kalliepis, „elegant în dicție”. Deși calendarul cunoaște un sfînt Caliopie, se pare că masculinul nu a fost folosit la noi ca nume de botez (sau poate extrem de rar). Forma obișnuită la noi, Caliópi, corespunde pronunției grecești actuale, pe cîtă vreme Caliopia este mai bine adaptată seriei de nume feminine terminate, în marea majoritate, în -a; Caliope, cum era în greaca veche, sub influența mitologiei, pare astăzi o formă mai modernă, dar numele în discuție, frecvent la noi mai mult în epoca influenței neogrecești, pare acum învechit și este folosit destul de rar. ☐ Rus. Kalliopii, Kalliopia, bg. Kaliopa și Kaliopia, magh. Kalliope etc.

sociologia și psihologia muzicii. De la recunoașterea sau contestarea caracterului social al fenomenului muzical și până la afirmarea sociologiei muzicii ca subdomeniu al sociologiei culturii, implicit al sociologiei artelor, gândirea europeană a parcurs momente de scepticism, de cutezanță în cercetări științifice în această direcție. S-a crezut multă vreme, se mai susține încă și azi, că muzica este, în ultimă instanță, un act individual de trăire, de incantație* necondiționată în raport cu surse sonore sau cu opera muzicală creată și înțeleasă și ea tot după reguli intrinseci de plăsmuire – reguli ce ar fi exclusiv estetice și muzicale (v. compoziție (2)). Desigur că trăirea muzicii este un act individual. Experiența muzicală este însă un fenomen social intermediată de prezența nemijlocită a omului. Ea este ansamblul de semnificări pe care muzica le provoacă în propria conștiință, precum și în condițiile oamenilor și ale colectivităților prin tot ceea ce societatea a indus în fiecare dintre noi pe calea învățării, adică valorile, simbolurile, obișnuințele și orice conotații culturale ale percepției muzicale. Gândirea sociologică în artă a fost determinată de prioritățile social-istorice ale sec. trecut – modernizarea și industrializarea. Transformările erau pregnante prin radicalizarea lor și au influențat atât modul de viață, evoluția instituțiilor sociale și culturale cât și concepția privind locul artei și al culturii în noile structuri și în dinamica societății. Pe plan intelectual o contribuție de seamă a avut-o procesul de desincretizare (v. sincretism) a fenomenului total cultural însoțit de puternica mișcare a ideilor în direcția formării unor discipline autonome, după modelul științelor naturii, discipline desprinse, în ultimă instanță, din trunchiul comun al filosofiei. Ideile-forță care au influențat emanciparea noilor discipline ale umanisticii (numite în epocă și „Științe ale spiritului”) caracterizate prin specializare + autonomizare + metode „fizicaliste” au fost, pe de o parte, aprofundarea raționalismului și a consecinței sale teoretice, directe, pozitivismul lui A. Compte; pe de altă parte concepția „istoristă” și „dialectica”. S-a deschis astfel drumul larg „universaliilor”, „spiritului științific” modern și aplicării lui în practica tehnologică a epocii noastre de care beneficiază și muzica contemporană. Analiza succintă a mișcării ideilor în sec. 19 arată că, în spațiul umanisticii, filosofia acceptă cvasi-autonomizarea unor domenii problematice care, la rândul lor, favorizează noi discipline. O primă direcție a reprezentat-o filosofia culturii și filosofia istoriei cu tendința de a se transforma în științe sau teorii ale limbajului, ale literaturii, dramaturgiei, muzicologiei*, ale vizualului și chiar ale istoriei. S-au și constituit discipline corespunzătoare (lingvistica, poetica, stilistica, semiotica, folcloristica, istoria ș.a.). Estetica a jucat rolul de catalizator. O a doua direcție a fost cea a filosofiei sociale din care s-au diversificat, cu timpul, economia politică, sociologia generală, etnologia, politologia. Sub același impuls, sociologia generală s-a subdivizat în alte discipline printre care și sociologia culturii și iar mai târziu și psihosociologia. Cu timpul însă, sociologia culturii (cultura fiind socotită ca fenomen global) a dezvoltat câteva ramuri distincte printre care și sociologia artelor, sociologia cunoașterii, a științei, a religiei, sociolingvistica. Diverse controverse au încurajat specializări mai adânci, mai ales în sociologia artelor și astfel au apărut preocupări distincte de sociologia muzicii, literaturii, spectacolului, artei plastice, filmului etc. Conjugarea cercetărilor de s. cu cele de etnologie au dus la apariția etnomuzicologiei* după cum confluențe fertile cu psihologia au impulsionat studiile de psihologia artei, de psihanaliză și de psihosociologia artelor (legate mai cu seamă de fenomenul receptării). Antropologia filosofică a permis cooperări fertile cu sociologia, ceea ce a încurajat apariția studiilor de antropologie socială și culturală (mai ales în sfera anglo-saxonă) și prețioase analize referitoare la sacralitatea simbolurilor muzicale în comunitățile arhaice, în obiceiurile pop., în structurile metalităților mitice. Atât în sociologia culturii, cât și în teoria culturii și respectiv a artelor, istoria socială și istoria culturii și civilizației a potențat perspectiva istoricistă asupra fenomenelor socio-culturale. Materialismul și dialectica istorică au adus fundamentări noi în procesul sociologizării. O a treia direcție a filosofiei a făcut posibilă autonomizarea disciplinelor logico-epistemologice care, la rândul lor, cooperînd cu matematica, cu teoria informației și comunicării sau cu teoria sistemelor a oferit deschideri de asemenea insolite, atât în consolidarea teoriilor culturale (a muzicologiei) cât și a celor sociale (mai cu seamă asupra fenomenelor mass-media). Desigur că au existat rezistențe din partea muzicologiei în ce privește oportunitatea teoretică de a renunța la problematica socială ca parte integrantă a teoriei muzicale și a istoriei muzicale. Muzicologia se preocupă de apariția și dezvoltarea discursului muzical, a formelor și legilor pe care expresia muzicală le dobândește, a tehnicilor și concepțiilor care orientează evoluția genurilor și modalităților de compoziție și interpretare*. S. care, într-o viziune sistemică, trebuie înțeleasă în contextul medierilor culturii globale și a celorlalte domenii ale artei, analizează și interpretează nu demersul muzicologic ci formele vieții muzicale în care discursul muzical devine eveniment social, satisfăcând, transformând sau contestând instituții și obișnuințe perceptive ale grupurilor umane. Se știe că reprezentații esteticii puriste (Herbart, Hanslick, Croce, Bermond sau Brelet) considerau muzica drept o „combinație pură de sunete” sau „forme în sine” concepție care și-a pus amprenta pe numeroase creații muzicale postromantice. Reacția esteticii sociale (J.J.M. Amiot, M-me de Staël, H. Taine, Ch. Lalo, Plehanov, Lukács, Munro ș.a.) a contribuit la reevaluarea implicațiilor extraestetice din perspectiva „spiritului epocii”, în funcție de diversele opțiuni ideologice adoptate. Societatea sec. 20 însă a evidențiat și mai mult dimensiunea socială a fenomenului muzical și gradul de socializare crescândă în și prin spațiul sonor creat. Se vorbește azi de o specifică „stare de muzicalitate” a lumii prin existența unui autentic univers sonor, a unui „environ”, a unei „ecologii sonore”, prin cotidianitatea participării la acest „câmp cultural” care induce senzații trăite de transă sau de catharsis colectiv, prin festivaluri* și concursuri, publicitatea, industria culturii muzicale și dependența – la scară planetară – de evenimentul muzical transmis prin mijloacele de comunicare. Recunoașterea necesității sociale a muzicii, credibilitatea formelor ei expresive, a forței sale evocatoare pentru spiritualitatea colectivităților care o trăiesc, deci organizarea socială a sunetului și chiar a zgomotelor *(J. Attali) diferă de la un popor la altul, de la epocă la alta și chiar de la o categorie socială la alta, reflectându-se în ideologii și în politicele culturale ale statelor. Raporturile dintre muzică și societate au devenit atât de complexe încât ele se cuvin analizate, disociate, diagnosticate și anticipate în variatele lor evoluții. Chiar și istorici ca Jules Combarieu sau mai de curând Arnold Hauser n-au putut depăși o fază de conotație sociologică la istoria muzicii*. Sociologia s-a desprins din filosofia socială – sub incidența ideilor lui Saint-Simon, Marx, A. Compte, Fr. le Play, H. Spencer sau A. de Tocqueville – devenind o disciplină care analizează, cu mijloace științifice, realitatea și acțiunea socială la nivel macrosocial (al marilor colectivități) sau raporturile interumane în cadrul grupurilor mici formând, în acest caz, obiectul de studiu al psihosociologiei. ♦ S., considerată ca o componentă a sociologiei culturii, cercetează – descrie și explică – ordinea și acțiunile sociale ce sunt implicate în diverse forme ale vieții muzicale, reproducerea și/sau schimbările structurilor, funcționalitatea sau disfuncționalitatea sistemului de relații și valori (instituții) ale lumii muzicale, evidențiind regularitățile disociabile ale fenomenelor sociale muzicale, determinându-le riguros și controlabil prin metode și tehnici științifice. Identificarea unor asemenea regularități oferă suportul generalizărilor sociologice – fără a fi excluse însă situațiile particulare sau „studiile de caz”, – regularitățile care se dovedesc că reprezintă pattern-uri sociale și culturale, adică forme sociale coerente și relativ stabile ale vieții muzicale. În spațiul de confluențe socio-muzicale s-a conturat încă din sec. 19 o problematică specifică care s-a îmbogățit treptat. Încă din 1887 Georg Simmel considera muzica drept un model de comunicare interumană și ca o expresie a vieții sociale (deși în Études psychologiques et ethnologiques sur la musique nu disocia sociologia ca domeniu autonom). Tot așa avea să interpreteze mai târziu fenomenul socio-muzical și J.-M. Goyan în L’art du point de vue sociologique, precum și Pitirim Sorokin cu analizele sale asupra variațiilor stilistice în spațiu și timp sau a intercondiționărilor ce se produc între procesele socio-culturale și formele sau expresiile creațiilor artistice. O analiză a comportamentului muzical întreprinde Max Weber în studiul său Les bases rationnelles et sociologiques de la musigue (1921), din care nu lipsește și perspectiva istoristă prin comparațiile între asemenea comportamente artistice ale comunităților. Weber încearcă o argumentare cauzală a condiționării sociologice (economice și morale chiar) a vieții muzicale, a formelor pe care le îmbracă discursul muzical. În spiritul analizei raționaliste el folosește chiar calculul logico-matematic, sporind interesul ulterior pentru rigoare științifică în cercetarea sociologică fără a neglija însă, prin analiza comprehensivă, singularitatea fenomenelor muzicale. Desigur că, în contextul socio-cultural pe care l-am numit formele vieții muzicale, un rol deosebit revine experienței muzicale sau modalităților de trăire socialmente perceptibile, a operelor muzicale, în toată varietatea formelor, genurilor și simbolurilor pe care le comunică. În acest sens considerăm remarcabile lucrările de sinteză ale lui Alphons Silbermann (Introduction à une sociologie de la musique, 1955 și The sociology of music, 1963) folosit și în redactarea acestui articol. El socotește că s. aduce în centrul investigațiilor sale omul ca „ființă socio-artistică” având la baza acestei relații „trăirea artistică” prin care se creează „câmpul acțiunii culturale” sau determinantele sociale ale „percepíei estetice” după Pierre Bourdieu. În timp ce sociologia muzicii și a culturii în general se îndreaptă spre cercetarea empirică a acestor fenomene nu puține au fost tendințele spre o sociologie speculativă, de esență filosofică, care continuă, fie tradiția hegeliană și marxistă printre altele, de absolutizare a universului uman și social, fie resurecția experienței individuale, a proscrisului și alienării, ca în scrierile filosofilor critici din Școala de la Frankfurt, printre care A. Adorno, Marcuse sau Ghelen. În concepția lui A. Silbermann, s. (ca și a artei) ar trebui să urmărească trei scopuri principale: a) evidențierea caracterului dinamic al fenomenului social al artei în variatele sale forme de expresie; b) elaborarea unei înțelegeri universal inteligibile asupra devenirii vieții artistice, a transformărilor ei prezente și viitoare; c) formularea unor legi care să permită premoniția și consecințele devenirii fenomenului social al artei. Propunem, în cele ce urmează, o interpretare din perspectiva sociologiei comunicaționale a fenomenului cultural, cu aplicație la viața muzicală, considerându-se că subsistemele avute în vedere se află în interrelații complexe, între acestea și sistemul orânduirii sociale (globale). 1. Nivelul elaborării și producției de „opere” muzicale în care distingem: a) statutul socioprofesional al creatorilor, compozitori și interpreți, anonimi, amatori, profesioniști; formarea, șansele afirmării artistice și recunoașterea lor socială; libertate și angajare artistică în creație; b) sociologie operei muzicale, condiționările social-istorice ale apariției și evaluarea semnificațiilor sociale ale conținutului; apariția și afirmarea genurilor (I) muzicale, tendințelor, școlilor și curentelor în expresia și formele discursului muzical; tradiție și inovare; dezvoltarea materiei sonore; muzica și textul literar, dansul*, filmul etc.; c) producătorii individuali sau colectivi care transpun operele muzicale în structuri de comunicare socială prin editare, discuri*, benzi audio și video, publicații de specialitate, transmisii radiotelevizate și întreaga viață a spectacolului muzical (regizori, impresariat, concursuri, festivaluri etc.); dezvoltarea tehnologiei muzicale de la instr. la mijloace electronoacustice; montările producțiilor muzicale. 2. Mediul socio-cultural instituționalizat reprezentând experiența unei comunități condensată în instituții, norme și alte mecanisme de filtraj, orientare și control social al viețiimuzicale printre care: a) instituții profesionale (Uniuni și sindicate); b) instituții de coordonare a politicii culturale, de orientare, finanțare și gestiune; c) critica de specialitate și statulul ei social; d) instituții de difuzare a operelor și producțiilor muzicale, societăți filarmonice, organisme de impresariat și marketing, societăți și rețele radio-TV, discoteci*, biblioteci de specialitate, care de înregistrări și edituri, magazine etc.; e) organisme de învățământ* muzical și de cercetare științifică; f) nivelul de organizare al comunității sociale, gradul de omogenitate culturală, muzica și clasele sociale, structura socială a timpului liber, accesibilitatea culturală, conștiința tradițiilor cultural-muzicale și rolul social-politic al vieții muzicale, dezvoltarea socială a celorlalte forme de viață artistică și spirituală, modele informale ale vieții muzicale (audiții private, circulația imprimărilor ș.a.), structurile noului environ sonor, vibrațiile, poluare și securitate sonoră colectivă, economia vieții muzicale; orașele muzicale; spații și arhitectura destinată muzicii. 3. Nivelul receptanței muzicale are profunde implicații socio-culturale, relația muzică-publicuri devenind esențială. Receptarea muzicii are motivații diferite și presupune comportamente variate după cum este investigată la nivelul indivizilor, a microgrupurilor sau a comunităților mari, a celor etnice, a maselor; după natura intercomunicării acestora; după sistemul de referință axiologică și culturală al fiecărui nivel, sistem necesar valorizării, selectării și asimilării creației muzicale. Formarea publicurilor și dinamica transformării acestora prin reevaluarea apartenenție, a gusturilor, a prestigiului social, a formelor de evaziune sau contestație, a rolului liderilor de opinie, a noilor mitologii muzicale; evoluția limbajului, clișeului vestimentar, ritmicității și armoniei o dată cu tehnologizarea spectacolului muzical; individualizare și masificare în receptarea muzicală; formarea publicurilor în funcție de vârstă, de genuri ale muzicii, de instituții, de programele mijloacelor de difuzare în masă etc. Există și alte puncte de vedere în ce privește problematica specifică a sociologiei muzicii dar pentru a nu fi confundate cu cele ale filosofiei culturii sau ale muzicologiei și esteticii, trebuie avute în vedere metodele, tehnicile de investigare și prelucrare a datelor, precum și specificul sociologic al interpretării rezultatelor. De exemplu, Ivo Supičić, în Musique et Société. Perspectives pour une sociologie de la musigue, Zagreb, 1971, prezintă o tematică dezvoltată și un program de investigație sociologică în acest domeniu. Pluralismul culturilor muzicale necesită nu numai cercetări în direcția stabilirii identității lor socio-culturale dar și a legitimității diverselor forme ale vieții muzicale, compararea și intercomunicarea dintre ele. Și formele istorice ale vieții muzicale, constituie un domeniu de investigare sociologică pe baze documentare dintr-o perspectivă inconfundabilă față de cea istorică propriu-zisă. Psihologia* muzicii s-a afirmat însă, cu precădere, în procesul de transmitere și receptare a mesajelor muzicale în cadrul mijloacelor de comunicare în masă și a influențelor exercitate de difuzarea lor în grupurile mici, în comportamentul și interrelațiile celor care alcătuiesc microgrupul (3 până la 20 și chiar mai multe persoane, cum ar fi grupul familial, de prieteni sau colegi, de club sau de formație muzicală restrânsă ș.a.). Metodele și tehnicile științifice la care recurge investigarea sociologică sunt multiple mai cu seamă în direcția cercetării empirice, a investigațiilor directe efectuate chiar în câmpul de evenimente muzicale ce interesează (sunt posibile și cercetări indirecte sau secundare atunci când apelăm la sursele documentare sau la informațiile din băncile de date provenite din alte cercetări întreprinse). Aplicarea metodelor riguroase solicită participarea sau îndrumarea cercetărilor de către persoane specializate. În domeniul muzicii este recomandabil ca sociologul să cunoască problemele muzicale și să colaboreze cu specialiștii din acest domeniu. Alegerea temelor de studiu și stabilirea aspectelor specific sociologice devine o preocupare esențială din care decurge și cadrul dau eșantionul ce urmează a fi investigat cât și stabilirea căilor de analiză. Stabilirea eșantioanelor se face pe baza calculului statistic (nu orice segment de public poate forma un eșantion care să ofere date pertinente studiului). Se pot stabili și arii mai întinse în care se pot efectua monografii sociologice, metodă folosită mult de etnomuzicologi și de antropologia culturală. Este recomandabil ca o investigație sociologică să fie precedată de o cunoaștere suficientă a problemelor pe care fenomenele sau colectivitățile studiate le ridică așa după cum, înaintea efectuării cercetării propriu-zise, este necesară pretestarea instrumentelor de observație sau de anchetă ce le vom folosi pentru a stabili o maximă adecvare a lor la specificul fenomenelor. De asemenea, abordarea unei cercetări socio-muzicale presupune adoptarea unei metodologii prin care se stabilește obiectivul cercetării, se formulează temele principale ale analizei (caracteristici și dimensiuni), se formulează întrebările pentru interviu sau pentru chestionar, sau chiar pentru observația directă (prin participare sau nu) astfel încât culegerea datelor despre fenomen, fie pe un caz, câteva cazuri sau pe eșantioane, să poată fi apoi prelucrate după reguli care cer ca datele să fie compatibile cu descrierea, măsurarea sau interpretarea, cauzală sau nu, a obiectului studiat. Desigur că există diferențe importante pentru cercetare, între caracteristicile ce pot fi descrise cantitativ și între opiniile sau chiar atitudinile și aspirațiile declarate și care vor necesita metode adecvate (scale de atitudine, analiza spațiilor de atribute, analize multivariate, a structurilor latente, analiza de conținut, factorială, de varianță etc.). Sociologia folosește și analiza de sistem, analize structural-funcționale sau chiar analize prin modelizare (aplicarea metodelor matematice și probabilistice). Metoda chestionarului pe cât pare de facilă pe atât este de riguroasă în condițiile pe care le cere în folosirea ei. ♦ Sociologia muzicii în România nu are o prea bogată tradiție. Putem spune că cercetările mai vechi și mai noi asupra folclorului* muzical și etnomuzicologia așa cum a fost aplicată de C. Brăiloiu și G. Breazul (încurajat de Școala sociologică de la București) constituie un filon de reală valoare pentru cercetarea sociologică cu care uneori se și confundă. De asemenea, studiile mai recente de etnocorelogie (dansurile naționale) se conjugă fericit cu cele de muzică. După ultimul război mondial s-au întreprins studii sociologice de teren în cadrul unor centre de specialitate, de regulă în domeniul culturii și al culturii de masă, al istoriei artelor și esteticii. Rezultatele multor investigații există ca rapoarte de cercetare nepublicate sau comunicări științifice. Amintim printre specialiști pe: M. Voicana, Lucia-Monica Alexandrescu, Elena Zottoviceanu, V. Popescu-Deveselu, P. Câmpeanu, P. Caravia, M. Lunca, C. Schifirneț, H. Culea, Clemansa-Liliana Firca, Speranța Rădulescu, D.-D. Georgescu, Ghizela Sulițeanu, N.Tertulian, M. Caloianu, Ș. Steriade.

UMBLAT¹ s. n. 1. Acțiunea de a umbla; umblare, mers. Mai naltă pare, și-n umblat Mlădie ca o vargă. COȘBUC, P. I 69. 2. Cutreierare, călătorie prin multe locuri. Asta mi-a folosit; umblatu și pățitu, că acuma pot zice că nu mă tem de nime pe lume. C. PETRESCU, R. DR. 130.

Agnes [añes] Prenume feminin rar folosit la noi, dar răspîndit și frecvent mai ales în onomastica apuseană, Agnes reproduce un vechi nume fem. gr. (H)agnes. Dacă prezența sa la Pausanias, Descrierea Eladei, nu ne poate oferi indicații asupra vechimii acestui nume, atestarea frecventă a corespondentului mase. Hagnon încă de la Tucidide sau existența unor compuse (Hagnódoros, Hagnókles etc.) ne asigură că aceste nume se foloseau în Grecia dintr-o epocă foarte veche. Izvoarele latine atestă și ele existența sporadică a numelui, fie cu valoare de cognomen, fie purtat de servi și* liberți (Hagne apare și la Horațiu, dovedind preferința poeților romani pentru numele fem. grecești). Format de la adj. [h]agnós, [h]agné, [h]agnón „pur, curat, cast” și mai tîrziu chiar „sfînt”, [H]agné, redat în latină și prin Agnés, pătrunde cu ușurință în onomastica creștină din primele secole ale erei noastre (în apus, menționat încă din jurul anului 455, s-a bucurat de o mare popularitate cultul unei fecioare din Roma, martiră în timpul lui Dioclețian). Atestat sub diverse forme, începînd din sec. 4, Agnes se răspîndește rapid în țările apusene, probabil și datorită apropierii, prin etimologie populară, de agnus, „miel”, a cărui valoare simbolică este recunoscută în religia creștină. La români, Agnes, (pronunțat añes), uneori Agnesa (añesa) este un împrumut recent din apus, numele fiind simțit ca străin și pretențios. Sînt folosite la noi însă și două forme mai vechi, de origine neogrecească, mult mai bine adaptate limbii române: Anéza și Anezína. ♦ Engl. Agnes, fr. Agnès, germ. Agnes, it. Agnese, sp., port. Iñês, magh. Agnes, rus. Agnesa, pol. Jagna, Jagnieszka etc. ◊ Iñês de Castro (iubita infantelui Don Pedro de Portugal și ucisă din ordinul regelui Alfons al IV-lea), devenită eroina unei tragedii de Antonio de Ferreira, este una dintre cele mai cunoscute personaje feminine din literatura portugheză.

MELIORÍSM (< fr. {i}; {s}; lat. melior „mai bine”) s. n. (FILOZ., SOCIOL.) Termen pus în circulație de scriitoarea engleză George Eliot și folosit de H. Spencer, J. Dewey ș.a. pentru a desemna acea concepție potrivit căreia lumea nu este nici cea mai bună cu putință (optimismul lui Leibniz), nici iremediabil rea, ci poate fi ameliorată de om sau este în curs de ameliorare.

Ozana Prenume feminin modern, foarte puțin folosit la noi, Ozána pare a fi un împrumut din fr. Osanne sau Ozanne. La origine nume de botez cu valoare mistică, Osanne are la bază un vechi nume de sărbătoare creștină, dimanche d’ousanne (în română numele aceleiași sărbători este duminica floriilor sau floriile). Prin intermediar latin, fr. osanne reproduce cuvîntul gr. hosanná, folosit în N.T. pentru a reda arameeanul hoshana (în ebraică hoshiahnna), aclamație cu care a fost primit Iisus la intrarea în Ierusalim („...și i-a ieșit în întîmpinare, strigînd: Osana!”). De fapt, osaná, pl. osanale este folosit și în română în sensul „aclamații, cuvinte de laudă, preamărire”. Ipoteza că numele pîrîului Ozana din Moldova (cunoscut mai ales din Amintirile lui I. Creangă) ar avea la bază antroponimul în discuție nu poate fi acceptată, deoarece toponimul este mai vechi decît numele pers. recent împrumutat.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

RITM (< fr. rythme < lat. lit. rhytmus < gr; rhytmus, mișcare regulată) Succesiunea regulată a silabelor accentuate și neaccentuate dintr-un vers, unitatea ritmică rămînînd silaba. Ritmul, socotit principiu organizator al versului, rezultă din coincidența accentelor tonice ale cuvintelor dintr-un vers cu accentele ritmice. El este caracteristic nu numai poeziei, ci și prozei, căci se poate vorbi și de o proză ritmică, ca aceea a lui A. Russo, N. Bălcescu, Al. Odobescu, B.Șt. Delavrancea ș.a. După unitățile metrice cele mai des folosite în poezia noastră – troheul, iambul și amfibrahul – ritmul este trohaic, iambic, amfibrahic. Ex. Ritm trohaic: Mult mi-e – dor și – mult mi-e – sete Să văd – frunză-n – codru – verde... (Poezie populară) Ex. Ritm iambic: A fost – oda – tă ca-n – povești A fost – ca nici o – dată... (M. EMINESCU, Luceafărul) Ex. Ritm amfibrahic: Aduceți – copiii – aici ca – să știe - Să știe – ce-i ura – și sfînta – mînie -- (MARIA BANUȘ, Slavă eroilor Doftanei) Mai există în poezie și alte ritmuri: dactilic și anapestic, în versuri alcătuite din picioare metrice trisilabice. Ex. Ritm dactilic: Zise iar – ei chico – tiră vîr-tos și gro-zav răsu-nă... (HOMER, Iliada) Ex. Ritm anapestic: Pe-o căra-re umbri-tă zăcea O sărma-nă garoa-fă pierdu-tă... Particularitățile de cadență și armonie ale fiecărui ritm se potrivesc cu natura și tonalitățile sentimentelor exprimate. Ritmul trohaic, un ritm vioi, este potrivit pentru poeziile cu desfășurare grăbită a emoțiilor (cîntecele, doinele, odele, satirele etc.), cel iambic, prin nota lui gravă, cu sentimentele adînci, tulburătoare din elegii și meditații, iar cel amfibrahic este adecvat poeziilor și poemelor cu conținut narativ, de legendă, de evocare sau visare.

GERUNZIU s. n. (< lat. gerundium, it. gerundio): mod al verbului (nepersonal, nepredicativ, simplu) care exprimă acțiunea în desfășurare sau încheiată sub forma unei caracteristici circumstanțiale. Este alcătuit din rădăcina verbului la care se adaugă sufixele gramaticale modale -ind sau -înd: citind, fugind, tăcând, trecând, cântând, zburdând etc. Poate avea următoarele funcții sintactice: subiect („Se aude strigând”), nume predicativ – rar („Rămase uitându-se la ea” – I. Slavici), atribut verbal („...au sărit în picioare, cu părul vâlvoi și cu inima bătând” – M. Sadoveanu), complement direct („Am auzit vorbind”), complement indirect („Nu s-au plictisit citind”), complement circumstanțial de mod, de timp, de cauză etc. („...fețele «pietricelelor» scânteiau de-ți luau ochii, jucând ca apele încrețite în talazuri mărunte” – Z. Stancu; „...și trântind la pământ satârul fuge printre mulțimea adunată împrejur” – N. Bălcescu; „Bătrânul, văzând bine că nu mai este chip..., trecu ușor colțul pânzei în celălalt bord al bărcii” – Jean Bart) și element predicativ suplimentar („...iar cățelandrul a prins a sări în jurul meu lătrând cu bucurie” – M. Sadoveanu). G. poate fi deci folosit fie independent de conjugare (ca unitate sintactică de sine stătătoare în cadrul propoziției – v. toate exemplele precedente), fie dependent de conjugare (ca element formativ în structura prezumtivului prezent: va fi cântând, să fi cântând, ar fi cântând).

OBOSEALĂ, oboseli, s. f. Slăbire a puterilor, cauzată de un efort fizic sau intelectual, stare a celui obosit; osteneală, istovire. Uită de oboseli și de necazuri, ca și cum ar fi ieșit întinerit dintr-o baie. VORNIC, P. 191. Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I 136. ♦ (Tehn.) Scădere a rezistenței mecanice a materialului unei piese folosită des.

Svetlana Arareori folosit la noi, Svetlána este împrumut recent, pe cale cultă, din onomastica rusă, unde numele se bucură de mare popularitate. În ceea ce privește originea și semnificația inițială a rus. Svetlana (există și masc. Svetlan), părerile sînt împărțite. Unii specialiști îl consideră un vechi nume slav precreștin și îl derivă din radicalul svetl- (adj. svetlîi „luminos, de culoare albă, deschisă”, svet- „lumină”); alții îl explică prin calchierea gr. Foti (Fotinia) sau din rus. țvet „floare” și, în sfîrșit, afirmînd că numele nu apare în vechile izvoare rusești, ci mult tîrziu, în epoca modernă, un cercetător a emis mai de curînd ipoteza originii literare a lui Svetlána (numele a fost folosit de poetul romantic rus Yasili Andreevici Jukovski și poate fi o creație a acestuia). ☐ Magh. Svetlana, bg. Svetlan, Svetlana.

INSTRUMÉNT (< fr., lat.) s. n. 1. Unealtă sau aparat adecvat executării unei anumite operații. ♦ (TEHN.) Sistem tehnic folosit pentru observarea, măsurarea sau controlul unor mărimi. După natura mărimii respective, se deosebesc: i. acustice, electrice, magnetice, mecanice, optice, termice etc. ◊ (ASTR.) I. de pasaj = lunetă meridiană. 2. (MUZ.) Aparat care produce sunete muzicale. Există i. muzicale cu coarde (vioara, viola, violoncelul, contrabasul, harpa, pianul etc.), i. de suflat (din lemn: flautul, oboiul, clarinetul, fagotul; din alamă: cornul, trompeta, trombonul, tuba etc.) și i. de percuție (toba, xilofonul, celesta etc.). La i. muzicale electronice (orga electronică, vibrafonul, ondiolina, claviolina, undele Martelot), instrumentistul comandă oscilații electronice, care, după amplificare, sunt transformate în sunete. I. electrice sunt: chitara, chitara bas, sintetizatorul, folosite, în principal, în muzica de jaz, rock, pop etc. I. muzicale românești cele mai cunoscute sunt: cimpoiul, fluierul, buciumul, cavalul, ocarina, țambalul, cobza, naiul. 3. Fig. Mijloc sau. p. ext., persoană folosită pentru atingerea unui scop. 4. I. de ratificare v. ratificare. 5. (LINGV.) I. gramatical = cuvânt cu funcțiune exclusiv gramaticală, care nu se poate întrebuința singur în vorbire, ci numai împreună cu cuvintele pe care le leagă, exprimând raporturi (ex. prepozițiile, conjuncțiile etc.); (înv.) unealtă gramaticală.

Si c’est possible, Madame, c’est fait; si cela n’est pas possible, cela se fera (fr. „Dacă este posibil, Doamnă, s-a făcut; dacă nu este posibil, se va face”) – Fraza aparține lui Charles Calonne, controlorul general al finanțelor din vremea lui Ludovic al XVI-lea. În anul 1785, regina Maria Antoaneta avea nevoie de o sumă fabuloasă pentru cheltuielile ei personale. Ezitînd să indice imediat cifra, a început prin a-i spune: „Ceea ce vă cer, domnule Calonne, e poate foarte greu de îndeplinit”, – la care vistiernicul s-a grăbit să dea faimosul răspuns de mai sus. Fraza e folosită de cei ce sînt gata cu orice preț să satisfacă dorința cuiva, de cei ce pretind că nu cunosc cuvintul „imposibil” (Vezi: Impossible, n’est pas un mot français). IST.

NEGATIV² ~ă (~i, ~e) (în opoziție cu pozitiv și afirmativ) 1) și adverbial Care neagă ceva; care conține o negație; care exprimă o contestare sau un refuz. Răspuns ~. 2) Care este lipsit de însușiri bune; rău. * Erou ~ erou într-o operă artistică, care cumulează calități considerate ca rele. 3) Care cauzează sau poate cauza un rău; dăunător. Influență ~ă. 4) mat. (despre valori numerice) Care este mai mic decât zero și se notează cu semnul minus. Mărime ~ă. * Semn ~ semnul minus folosit pentru caracterizarea numerelor negative. 5) med. (despre analize, reacții, probe) Care nu adeverește prezența în organism a unui agent patogen. /<it. negativo, lat. negativus, fr. négatif, germ. negativ

temperare (< lat. temperare „a potrivi, a modera”; fr. tempérament; it. temperamento; germ. Temperatur; engl. temperament), denumire generală dată procedeelor și operațiilor elaborate în timp pentru a se obține sisteme de intonație (I, 1) în care să fie egalizată (uniformizată), întâi parțial și apoi total, mărimea acelor intervale* muzicale omonime care au valori diferite în gama prin cvinte* (Pitagora) și în cea naturală* sau armonică (Zarlino). Prin această egalizare s-a simplificat construcția instr. muzicale cu claviatură*, s-a redus numărul alterațiilor s-a putut compune, transpune (v. transpoziție) și executa muzică în orice tonalitate (2) și a devenit posibilă enarmonia (2). Se cunosc sisteme de t. neegală și egală (germ. Gleichschwebende). În primele, părăsite în prima jumătate a sec. 18, numai unele intervale erau uniformizate, alese dintre cele mai utilizate, cu alterațiile necesare și posibile. Prin aceasta se putea compune, transpune și executa muzica într-un număr redus de tonalități (cu puține alterații la cheie*) și numai în acestea se putea modula (v. modulație); instr. muzicale cu sunet fix erau construite și acordate (1) corespunzător. (Ex.: la orga* din castelul regal danez din Frederiksborg, construită în 1612 și restaurată fidel de A. Cavaillé-Coll în sec. 19, sunt utilizabile numai tonalitățile do, sol și re). În sistemele de t. egală, octava* este împărțită într-un număr de intervale exact egale: 12 (A. Werckmeister), 31 (N. Vicentino), 41 (P. von Jankó), 43 (J. Sauveur), 53 (Mercator-Holder) și chiar 55 (Chr. Huygens). La acestea trebuie adăugate vechile sisteme orient. de t. egală: cel arabo-persan cu 17 trepte în octavă și cel indian cu 22 de trepte (śruti) (v. microintervale). T. ideală este aceea cu 53 de sunete* în octavă*, deoarece permite orice fel de intonație netemperată sau temperată, în 53 de tonalități diferite. Utilizarea ei este însă posibilă numai în cazul vocii sau al instr. cu coarde și arcuș și practic nu poate fi vorba de claviaturi* cu 53 de sunete în octavă. ♦ Problemele ridicate de inconvenientele sistemelor expuse au fost soluționate prin adoptarea t. egale (uniforme) cu 12 semitonuri* în octavă. Un asemenea semiton are cea mai mică valoare considerată astăzi în muzică, valoare unică și aceeași în tot cuprinsul scării muzicale cromatice. Octava se divide în 6 tonuri* egale, terțele* mari sunt toate egale și la fel terțele mici, sextele* mari, cele mici etc. Sunt posibile orice enarmonii (de ex. intervalul disonant de cvartă* micșorată do diez-fa = intervalul consonant de terță mare re bemol-fa). În scara astfel temperată numai intervalele de octavă au mărimea acustic exactă (2/1 în raport de frecvențe* sau 1.200 de cenți*). Toate celelalte intervale sunt ușor alterate. Gama egal temperată cu 12 sunete în octavă (gama cromatică*), materializată concret pe instr. cu claviatură, are drept simbol egalitățile (enarmoniile) si diez = do = re dublu bemol. Rezultând din condiția ca suma a 12 semitonuri egale (s) să dea o octavă, ea este reprez. din punct de vedere acustic-matematic de relația s¹² = 2/1 de unde s = 2^1/12 = 1,05946. Acest ultim număr este valoarea în raport de frecvențe a semitonului egal temperat (ex.: considerând sunetul la = 440 Hz dat de diapazon (6), sunetul si bemol imediat superior va avea frecvența de 440 x 1,05946 = c. 466 Hz). Privit la început ca o adevărată monstruozitate, acest mod de t. a fost consacrat, dovedindu-și pentru prima dată superioritatea față de modurile anterioare de t., datorită lui J.S. Bach, prin preludiile și fugile din Das wohltemperierte Klavier (2 vol., 1722 și 1744), scrise câte 2 în fiecare tonalitate maj. și min. având ca tonică*, rând pe rând, toate cele 12 sunete temperate. După aceasta, sistemul Werckmeister a devenit unicul sistem de acordare (2) a instr. cu claviatură. ♦ T. pluricromatică, denumire dată uneori divizării octavei, t. în 36, 48 sau mai multe microintervale* egale (t. cvartitonală, prin sferturi de ton: t. sextitonală, prin șesimi de ton etc.). ♦ Se admite că ideea t. a fost enunțată pentru prima dată de spaniolul Bartolomeu Ramis de Parja, în De Musica Tractatus (1482), unde propune ca în terța mare do-mi diferența de o comă* sintonică (81/80) dintre mi pitagoric (81/64) și mi natural (5/4) să fie temperată, adoptându-se un sunet fix, inconvenientele vechilor intonații practicate (pitagorică și naturală) au devenit tot mai supărătoare, impunându-se soluții de remediere. În gama prin cvinte, necesitatea t. a fost impusă de consecințele care rezultă din faptul că prin suprapunerea a 12 cvinte* nu se ajunge la un sunet egal cu cel rezultat din suprapunerea a 7 octave, ci la unul mai înalt cu o comă* pitagorică (diatonică). În această gamă, semitonul diatonic* (limma) este mai mic cu o comă pitagorică decât semitonul cromatic* (apotome*); terța mare și sexta mare depășesc mărimea intervalelor omonime naturale (ale armoniei (III, 1)), astfel că nu se pot obține acorduri* pure; răsturnările* lor sunt în schimb mai mici, cu aceleași consecințe etc. În gama naturală (armonică) se întâlnesc alte feluri de inconveniente. Aici tonul are 2 mărimi: ton mare, do-re = fa-sol = la-si = 9/8 și ton mic re-mi = sol-la = 10/9, astfel că și septima* mică are două valori diferite: 16/9 și 9/5. Există apoi o cvintă perfectă „joasă”, re-la = 40/27, mai mică decât cvinta perfectă 3/2 cu o comă sintonică, și, implicit, o terță mică „joasă”, re-fa = 32/27, căreia îi lipsește aceeași comă sintonică pentru a fi egală cu terța mică naturală 6/5 etc. În aceste sisteme, netemperate, introducerea alterațiilor, impusă de modulații sau de transpuneri, creează complicații mari, uneori insurmontabile. Numai pentru alterațiile simple, gama prin cvinte ar avea nevoie de încă 14 sunete în octavă, pe lângă cele 7 diatonice (câte un diez* și un bemol* pentru fiecare sunet diatonic). În gama naturală ar fi nevoie de un număr și mai mare de alterații în octavă, datorită existenței multor intervale omonime de valoare diferită. În aceste condiții, construcția și mai ales utilizarea instr. muzicale cu claviatură corespunzătoare deveneau practic imposibile. Pentru învingerea dificultăților semnalate s-a încercat mai întâi să se elaboreze sisteme de t. neegală, adoptându-se fie sunete aproximativ medii între cele apropiate, fie sunete exacte, selectate dintre toate cele teoretic necesare și renunțându-se pur și simplu la cele mai puțin folosite în compoziții. În primul caz, octava era împărțită în 12 intervale de semiton, dintre care unele neegale, iar în cel de-al doilea în 12, 17, 19 sau 31 de sunete cu cele mai diferite valori ale intervalelor omonime. T. neegale încercate nu puteau însă da satisfacție, mai ales pentru că permiteau puține modulații și transpuneri exacte, limitate la un număr redus de tonalități. Nodul gordian al crizei a fost tăiat de organistul, compozitorul și matematicianul Werckmeister. Acesta, reluând sistemul cu 12 trepte în octavă schițat de Mersenne în 1636, îl dezvoltă și-i dă formă teoretică definitivă. La adoptarea acestei t. au contribuit mult J.D. Heinichen și J.G. Neidhardt. Opunerea față de noul sistem s-a manifestat și după ce Bach a dovedit în mod strălucit posibilitățile și avantajele t. cu 12 semitonuri egale; chiar în sec. nostru s-a repetat părerea că gama egal temperată cu 12 trepte ar fi o denaturare grosolană a adevăratei simțiri muzicale. Această gamă, care sacrifica puritatea intonației intervalice și acordice în favoarea rațiunii și a practicii, a însemnat desigur un compromis – dar un compromis creator: ea este alfabetul în care au scris muzică toți compozitorii din ultimul sfert de milen. și mai bine.

terci¹ sn [At: PANN, P. V. II, 148/13 / V: (reg) telci / Pl: ~uri / E: nct] 1 Mâncare făcută din mălai fiert în apă Si: (reg) coleașă. 2 (Pex) Mâncare făcută din boabe măcinate (de grâu, orez etc.) fierte în apă. 3 Mămăligă foarte moale. 4 (Pfm; îe) A face (pe cineva, sau ceva) ~ A nimici. 5 (Pop; îe) A cădea cu nasul în ~ A-și pierde omenia, cinstea. 6 (Reg; îe) S-a întărit ~ul Nu-i de glumă. 7 (Reg; îe) A face ~ul praf A nu face nimic. 8 (Reg; îae) A rămâne de rușine. 9 (Reg; îe) A se băga în ~ul cuiva A se amesteca în treburile altuia. 10 (Reg; îe) A (nu mai) răscoli ~ul A (nu mai) aminti de lucruri neplăcute. 11 (Reg; d. oameni; îe) A fi moale ~ A fi bleg. 12 (Reg; pan) Amestec din care nu se mai poate alege nimic Si: talmeș-balmeș. 13 (Reg) Zeamă scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi amestecată Si: (reg) cir. 14 (Reg) Rămășițe de la fiertul rachiului din fructe. 15 (Reg) Preparat moale obținut din usturoi pisat, folosit în medicina populară.

În realitate, forma neatestată, reconstruită pe baza formelor slave moderne, este suficientă pentru a explica ambele forme romîne, dacă ținem seamă de corelația de timbru. Pentru formarea verbului, procesul semantic e clar : „a ieși în calea cuiva cu tobe”. Dar conform teoriei expuse în SCL, IX (1958), p. 309-314, la verbele de conjugarea I se păstrează ă după consoană labială și înaintea silabei finale, prin urmare de la tîmpănă am fi așteptat a întâmpăna. De fapt, aceeași problemă se pune și pentru substantiv : de ce tîmpină și nu tîmpănă (care există, dar nu e general) ? Pentru că cuvîntul era folosit mai mult la plural și corelația de timbru a modificat la plural vocala ă în e, apoi, prin analogie, s-a modificat și singularul. Pornind de la v. sl. тѫпанъ putem explica pe i din prima silabă a lui timpină, pe cînd pornind de la тимпанъ, nu putem explica pe î din tîmpină. La baza verbului a stat pluralul substantivului (cum spune și DU).

ÎNTĂRITURĂ, întărituri, s. f. 1. Loc fortificat, construcție defensivă, fortificație; p. ext. orice sistem de baricadare. Între întăriturile acestei cetăți, destul de greu de cucerit într-o epocă în care nu existau încă arme de foc, își avea reședința marele cneaz. STANCU, U.R.S.S. 63. Am curățit de nemți întăriturile pe care ni le luaseră c-o zi mai înainte. MIRONESCU, S. A. 121. 2. Element folosit pentru mărirea rezistenței unei piese sau a unui sistem tehnic. 3. (Învechit) Iscălitură, pecete prin care se legalizează, se certifică un drept, o învoială. Dă hrisovul și... sînt liberi... – Bine zici! Dar, vezi, nu pot Să-l dau singur... e și sfatul... trebuie întăritura. DAVILA, V. V. 77.

Sînziana Prenume feminin readus la modă datorită influenței folclorului, Sînziána este o mai veche creație a onomasticii românești de la subst. sînziană sau sînziene (→ Ion). În calendarul nostru popular sărbătoarea sînzienelor este legată de nenumărate vechi credințe și ritualuri care au interesante paralelisme în mitologia unor popoare mai apropiate sau mai îndepărtate de noi în spațiu și timp. Sînt renumite o serie de obiceiuri din noaptea de sînziene, dintre care vom aminti doar culegerea ierburilor de leac (dar mai ales „iarba fiarelor”) sau împodobirea porților și ferestrelor cu flori. Cununa de spice împletite pentru drăgaică (alt nume al sărbătorii), în unele regiuni „cunună de sînziene”, este folosită ca mijloc magic pentru „făcut de ursită”, pentru prezicerea lungimii vieții cuiva. În unele părți sînzienile sau drăgaicele sînt identificate cu ielele, ființe fantastice care au pasiunea dansului dar și puterea de a lua mințile și de a poci pe cei jucați de ele. Deosebit de interesante sînt legendele cosmogonice potrivit cărora lana Sînziana este identificată cu Luna (căsătorită cu fratele său Soarele, ea se sinucide, aruncîndu-se în apă; așa se face că de atunci cei doi nu mai apar niciodată împreună); legătura dintre cultul lunar și sînziană s-a făcut probabil prin intermediul lui zînă, o probă lingvistică sigură a cultului Dianei în regiunile carpato-dunărene. După cum se poate observa, sînziana, care în fond înseamnă „ziua sfîntului Ion” (pentru etimologie → Ion), în afara numelui nu are nici o legătură cu creștinismul, ci cu elemente mult mai vechi, păgîne. Conform unui obicei întîlnit la multe popoare, numele sărbătorii era folosit cu valoare personală cel puțin din sec. 16, cînd încep să apară în documente formele Sînzioana, Sîmzeana, Sîmziana etc. (trebuie luată în considerație și o altă posibilitate, anume formarea numelui personal de la numele plantei care înflorește de sînziene). Folosirea prenumelui Sînziana se explică astăzi poate mai puțin prin tradiția onomastică decît prin încărcătură poetică a numelui, datorată liricii populare (din creația cultă este demnă de menționat feeria Sînziana și Pepelea de V. Alecsandri).

FONETICĂ s. f. (< fr. phonétique): ramură a lingvisticii care studiază producerea, transmiterea, audiția și evoluția sunetelor limbajului articulat. ◊ ~ generală: ramură a f. care studiază sunetele în general, ca produse fiziologice, neoprindu-se la o limbă anumită. ◊ ~ articulatorie: ramură a f. care studiază mișcarea organelor vorbirii în articularea sunetelor precum și funcțiile acestor organe. ◊ ~ acustică: ramură a f. care studiază proprietățile fizice ale sunetelor vorbirii, cum ar fi frecvența și amplitudinea lor în timpul transmiterii. ◊ ~ auditivă: ramură a f. care studiază ascultarea și perceperea sunetelor vorbirii. ◊ ~ descriptivă (sincronică): ramură a f. care se ocupă cu descrierea și clasificarea sunetelor vorbirii în mod neevolutiv, static sau ale unei limbi anumite într-o perioadă determinată. În lingvistica românească este cunoscută lucrarea de f. descriptivă a acad. Alexandru Rosetti: Introducere in fonetică, București, 1957 și 1963 (ediția a II-a a apărut în Portugalia, la Lisabona, în 1962: „Introdução à fonetica”). ◊ ~ istorică (diacronică): ramură a f. care studiază sunetele unei limbi sau ale unui grup de limbi înrudite în evoluția lor, încercând să stabilească legile după care au loc modificările fonetice. Reprezentanții cei mai de seamă ai f. istorice au fost lingvistul german August Schleicher (1821-1868), creatorul concepției naturaliste în lingvistică, și lingvistul rus Filip Fiodorovici Fortunatov (1848-1914). ◊ ~ comparată: ramură a f. care studiază sunetele în evoluția lor paralelă în mai multe limbi înrudite. A apărut odată cu f. istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc. ◊ ~ experimentală (instrumentală): ramură a f. care studiază sunetele articulate cu ajutorul unor aparate speciale și al unor mijloace tehnice avansate (chimograful, spectrograful, chimogramă, spectrogramă, palatogramă etc. – v. fiecare în parte); metodă de cercetare a sunetelor unei limbi cu ajutorul mijloacelor mecanice și electromecanice. F. experimentală a fost întemeiată de abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924) la începutul secolului al XX-lea (lucrare principală: Principes de pbonétique expérimentale – „Principii de fonetică experimentală”, 1897-1909). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu e pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit metoda f. experimentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram și Emanuel Vasiliu. ◊ ~ funcțională (fonologie): ramură a f. care se ocupă cu studiul sunetelor limbii din punctul de vedere al valorii lor funcționale, stabilind sistemele de foneme ale unui idiom (limbă, dialect, grai) și caracterul diferitelor variante ale acestora. Unul dintre creatorii f. funcționale a fost lingvistul rus Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938), a cărui lucrare principală este Grundzüge der Phonologie („Principii de fonologie”), 1939. ◊ ~ structurală (structuralistă): ramură a f. care se ocupă cu studiul structurilor fonetice ale unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor, cu studiul sistemului fonetic al unei limbi în care componentele se condiționează reciproc. ◊ ~ sintactică (sandhi): modificare fonetică (asimilare, disimilare etc.) intervenită între două (sau trei) cuvinte datorită vecinătății lor în lanțul vorbirii (în sintaxă sau în plan sintagmatic). Fenomenul afectează finala primului cuvânt sub influența inițialei celui de-al doilea. Astfel: sunetul n, nazală dentală, devine m, nazală bilabială, sub influența bilabialei p cu care începe cuvântul următor în sintagma în pădure > îm pădure; de asemenea, consoana surdă s, care în enunțul „Copiii ăștia-s buni” reprezintă forma neaccentuată de persoana a III-a plural a verbului a fi la prezentul indicativului, se pronunță z (se sonorizează) datorită vecinătății sale cu consoana sonoră b, cu care începe cuvântul următor. Forma unui cuvânt pronunțat izolat, precedat și urmat de pauză, este forma lui absolută, în timp ce forma unui cuvânt pronunțat în frază, fără a fi separat prin pauze de forma precedentă și următoare, este o formă în sandhi (conjunctă, legată), așa cum există în limba franceză: ils sont six („il sõ sis”), six oiseaux („sizwazo”) – „ei sunt șase”, „șase păsări”. F. sintactică relevă influența exercitată asupra formelor de către grupurile de cuvinte în propoziție și frază; ea este „o replică” dată de sintaxă evoluției fonetice și morfologice a formelor.

METODĂ s. f. (< fr. méthode, germ. Methode, lat., gr. methodos < meta „după” + hodos „cale”): mod organizat de a studia fenomenele de limbă; totalitatea procedeelor folosite în cercetarea unei limbi. ◊ ~ comparativ-istorică: m. de cercetare care constă în compararea faptelor similare din limbi care derivă din aceeași limbă de bază. Ea este folosită în reconstituirea limbii de bază (comune), atunci când pentru aceasta nu există texte, ca în cazul limbii indo-europene comune și a străromânei (a protoromânei) sau pentru studierea evoluției formelor din limbile derivate, atunci când pentru limba de bază există texte, ca în cazul limbilor romanice. Aplicarea ei în studiul evoluției limbilor înrudite este condiționată de existența a două trăsături ale acestor limbi: a) aspectul complexului sonor al cuvintelor nu e determinat de sensul acestuia; b) regularitatea schimbărilor fonetice. M. comparativ-istorică a fost folosită întâia oară în primul sfert al secolului al XIX-lea, în mod independent, de către lingviștii germani Franz Bopp și Iacob Grimm și de lingvistul danez Rasmus Kristian Rask în lucrările lor despre limbile germanice, sanscrită, greacă și latină. După ei, lingvistul și filologul german Friedrich Diez a folosit-o în studierea limbilor romanice, iar lingvistul și filologul rus Alexandru Hristoforovici Vostokov în studierea limbilor slave. Această m. a rămas până astăzi principala m. de cercetare lingvistică și numai datorită aplicării ei lingvistica a devenit o știință. ◊ ~ geografiei lingvistice: m. de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea, pe bază de anchete, pe teren, a ariilor de răspândire în care se încadrează. A fost folosită pentru prima oară de către lingvistul german G. Wenker, la sfârșitul secolului al XIX-lea (1881) în alcătuirea unui atlas lingvistic al limbii germane (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutsch), cu scopul de a demonstra existența granițelor dialectale așa cum preconizaseră neogramaticii. El s-a folosit de anchete prin corespondență și de chestionare mai ales fonetice. În ciuda lipsurilor, a reușit să demonstreze tocmai contrariul: că nu există granițe dialectale, limite precise între graiuri. În primul deceniu al secolului al XX-lea, m. a fost mult îmbunătățită de către lingvistul francez Jules Gilliéron (1854-1926) în alcătuirea Atlasului lingvistic al Franței (Atlas linguistique de la France) între 1902-1910, în colaborare cu Edmond Edmont. Din materialele adunate pentru atlas, Gilliéron a tras următoarele concluzii, valabile și pentru studiul altor limbi: a) o inovație lingvistică pornește dintr-un punct oarecare al teritoriului unei țări și se răspândește treptat, aproximativ circular, pe suprafețe variabile; b) ariile laterale (marginale sau periferice) ale punctului din care pornește inovația lingvistică au șansa de a evita această inovație; c) ariile laterale păstrează fazele anterioare ale limbii (pronunțarea, cuvintele sau formele gramaticale vechi), prin aceasta având un caracter conservator, arhaic; d) una din cauzele principale ale dispariției cuvintelor este omonimia; e) isoglosele – liniile care arată pe harta lingvistică limitele aproximative ale răspândirii unui fenomen de limbă – nu se suprapun, ci se întretaie, deci nu există granițe absolute între dialecte; f) unele cuvinte migrează dintr-o zonă în alta; g) este necesar ca fiecare fapt de limbă să fie studiat separat, deoarece fiecare își are istoria lui. Pe bună dreptate el a fost socotit „creatorul geografiei lingvistice”, lucrarea lui atrăgând atenția tuturor marilor lingviști din Europa. Astfel, m. geografiei lingvistice a fost adoptată și folosită de lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936) și de lingvistul italian Matteo Bartoli (1873-1946). Sub influența atlasului întocmit de Gilliéron, în multe țări s-a inițiat munca de elaborare a atlaselor lingvistice. Au apărut astfel: Atlasul lingvistic al limbii italiene (în 8 volume), sub conducerea romaniștilor elvețieni Karl Jaberg (1877-1958) și Jakob Jud (1882-1952), între 1919-1928; Atlasul lingvistic și etnografic italian al Corsicei (în 10 volume), sub conducerea lingvistului Gino Bottiglioni, între 1933-1942; Atlasul lingvistic al limbii ruse (un singur volum), sub conducerea lingviștilor F. P. Filin și M. D. Malțev, între 1936-1940; Atlasul lingvistic al limbii ruse (proiectat în 13 volume, primul apărând sub conducerea lui R. I. Avanesov în 1957) etc. Pentru limba română au folosit m. geografiei lingvistice: lingvistul german G. Weigand (1860-1930), în alcătuirea primului atlas lingvistic al limbii române – Lingvistischer Atlas des daco-rumänischen Sprachgebiets, Leipzig, 1898-1909; I.-A. Candrea, în proiectul pentru alcătuirea unui atlas lingvistic al Banatului, în legătură cu care a publicat un studiu teoretic însoțit de câteva hărți (1924); Muzeul limbii române, în alcătuirea Atlasului lingvistic român început în 1921 -1922 și Institutul de lingvistică din Cluj, care a continuat publicarea acestui atlas (ALR I, Vol. I și ALRM I, Vol. I, apărute in 1938, iar ALR I, Vol. II și ALRM I, Vol. II, apărute în 1942, toate sub conducerea lui Sever Pop; ALR II, Vol. I și ALRM II, Vol. I, apărute în 1940 sub conducerea lui Emil Petrovici; ALR II, Vol. II și III (1956), IV (1961) și ALRM II, Serie nouă, Vol. I, apărute în 1956 sub conducerea lui Emil Petrovici și I. Pătruț; ALR II, Serie nouă, Vol. I și II (1956), III (1961), IV (1965), V (1966), VI (1969) și VII (1972), apărute sub redacția lui Emil Petrovici și I. Pătruț; Micul atlas lingvistic român, Partea II (ALRM II), Serie nouă, Vol. II și III (1967) sub redacția lui Emil Petrovici, iar Vol. IV (1981) sub redacția lui I. Pătruț; Texte dialectale, Suplement la ALR II, apărute în 1943 la Sibiu și Leipzig, sub conducerea lui Emil Petrovici etc.; lingviștii clujeni S. Pușcariu, E. Petrovici, D. Macrea, I. Pătruț și R. Todoran, în elaborarea unor studii fonetice, de vocabular și de repartiție a graiurilor daco-române; lingviștii bucureșteni B. Cazacu, Teofil Teaha, Ion Ionică și Valeriu Rusu în elaborarea și publicarea Noului atlas lingvistic român pe regiuni (NALR) – Oltenia I (1967), II (1970), III (1974), IV (1980), V (1984), a Textelor dialectale. Oltenia (1967), Muntenia I (1973), II (1975) și III (1986); lingviștii clujeni Petru Neiescu, Gr. Rusu și Ionel Stan în elaborarea și publicarea NALR. Maramureș I (1969), II (1971), III (1973); lingviștii clujeni Gr. Rusu, Viorel Bidian și Dumitru Loșonți în elaborarea și publicarea NALR. Transilvania I (1993); lingviștii moldoveni Stelian Dumistrăcel, Doina Hreapcă și Ion-Horia Bârleanu în elaborarea și publicarea NALR. Moldova și Bucovina, I (1987) și a Textelor dialectale din aceeași zonă (1993); lingviștii bănățeni sub conducerea lui Petru Neiescu, în elaborarea și publicarea NALR. Banat I (1980) etc. Pe lângă atlasele și textele dialectale amintite trebuie să mai menționăm și numeroasele monografii lingvistice asupra unor dialecte (subdialecte) și graiuri (mai ales) românești, în elaborarea cărora s-a folosit, de asemenea, m. amintită: Graiul din Țara Oașului (în Buletinul Societății de filologie, II, București, 1907) de I.-A. Candrea; Graiul din Țara Hațegului, București, 1915, de Ovid Densusianu; Graiul din Țara Oltului (în „Grai și suflet”, I, 1924, pp. 107-139) de G. Șerban Cornilă; Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, de Tache Papahagi; Ținutul Vrancei, București, 1930, de I. Diaconu; Graiul putnean (în „Ethnos”, 1941, I, p. 91 și urm.) de Iorgu Iordan; Graiul de pe valea Crișului Negru, București, 1961, de Teofil Teaha; Graiul, etnografia și folclorul zonei Chioar, Baia Mare, 1983, coordonatori: Gheorghe Pop și Ion Chiș Șter etc. M. geografiei lingvistice a permis cunoașterea mai amănunțită și mai exactă a faptelor de limbă, căci cercetarea atentă a modului în care pronunțările, cuvintele și formele gramaticale se propagă de la un punct la altul ne ajută să pătrundem mai adânc în mecanismul evoluției limbii. ◊ ~ de anchetă: ansamblu de procedee prin care un anchetator obține, culege și înregistrează pe teren datele necesare descrierii unui grai, subdialect sau dialect. Fazele preliminare momentului aplicării acesteia sunt: fixarea scopului cercetării și a tipului de lucrare ce urmează a fi realizată în urma anchetei; alegerea localității și a informatorului, pe baza unor criterii dinainte stabilite etc. M. de anchetă are în vedere două etape ale cercetării pe teren: stimularea dirijată prin chestionar a informatorului și înregistrarea informației. Ea poate fi: directă (când dialectologul înregistrează datele obținute la fața locului) sau prin corespondență (când dialectologul înregistrează datele obținute ulterior anchetei); monografică (când se descrie graiul, subdialectul sau dialectul în ansamblu) sau a geografiei lingvistice (v. mai înainte). Sarcina fundamentală a dialectologului este ca – în spiritul m. de anchetă – să culeagă cu răbdare faptele de pe teren, să le clasifice metodic și să le interpreteze corect. ◊ ~ foneticii instrumentale: m. care presupune folosirea mijloacelor mecanice perfecționate pentru înregistrarea vorbirii oamenilor, în vederea cercetărilor lingvistice. Creatorul acestei metode este abatele francez Jean Pierre Rousselot (1846-1924). Ea a permis cunoașterea mult mai amănunțită și mai exactă a modului de pronunțare a sunetelor (nici un cuvânt nu este pronunțat la fel de doi vorbitori; nici un vorbitor nu poate pronunța de două ori la fel același cuvânt etc.). Printre lingviștii români care au acceptat și au folosit m. foneticii instrumentale se numără Sextil Pușcariu (1877-1948), Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Andrei Avram, Emanuel Vasiliu etc. ◊ ~ reconstrucției: m. care vizează reconstruirea unei limbi-bază pornind de la trăsăturile comune ale limbilor derivate din aceasta. A fost folosită pentru prima dată în determinarea trăsăturilor indo-europenei comune de către lingvistul german August Schleicher (1821-1868) care i-a stabilit și principiile fundamentale. M. reconstrucției presupune obligatoriu comparația istorică. ◊ ~ statistică; m. folosită în lingvistica contemporană (matematică sau aplicată); ea presupune cercetarea limbii cu mijloace matematice, cercetarea aspectelor algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă, în vederea folosirii lor în traducerea automată. Prin folosirea m. statistice se urmărește stabilirea frecvenței, a modului de distribuție și a importanței pe care o au în limbă cuvintele și alte elemente de ordin lingvistic (v. și gramatică, lingvistică).

Aspasia Rar astăzi, prenumele feminin Aspasia reproduce un vechi și tot atît de celebru nume gr. Aspasia, purtat în sec. 5 î.e.n. de către soția lui Pericle, renumită în lumea elenică prin frumusețea, inteligența și cultura sa. Aspásios (grecii foloseau și numele masculin) și Aspasia aveau semnificație clară întrucît corespundeau adj. aspásios, aspasía „plăcut(ă), dorit(ă)”. Folosite și de romani sub formele Aspasius (nume de sclavi, apoi cognomen), Aspasia, vechile nume grecești sînt folosite și de către creștini, dar nu devin calendaristice. Reluat mai tîrziu în Bizanț și în apusul Europei, odată cu moda numelor clasice, Aspasia ajunge și la noi nu de multă vreme, tot pe cale cultă (pentru atestările ceva mai vechi, poate fi luată în considerație și influența neogrecească). Rar și în celelalte țări europene, numele grec are aceeași formă ca în română (cu excepția magh. Aszpázia).

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nici o ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face; caracteristica, aspectul în discuție e comun și altora. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Achanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis.

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

CÂINE, câini, s. m. 1. Animal mamifer carnivor, domesticit, folosit pentru pază, vânătoare etc. (Canis familiaris). ◊ Expr. (Ir.) A trăi (sau a se înțelege, a se iubi etc.) ca câinele cu pisica sau a se mânca ca câinii, se spune despre două sau mai multe persoane care nu se înțeleg deloc, nu se pot suferi, se dușmănesc și se ceartă întruna. A tăia frunză la câini = a trândăvi; a nu avea nicio ocupație. A trăi ca câinele la stână = a trăi bine. Nu e nici câine, nici ogar = nu are o trăsătură distinctivă, o situație clară. Nu-i numai un câine scurt de coadă = mai e și altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face. Viață de câine = viață grea, plină de lipsuri. (Ir.) Umblă câinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e mare belșug. ♦ Epitet dat unui om rău, hain. 2. Compuse: (pop.) Câinele-Mare = numele unei constelații boreale (din care face parte și Sirius); Câinele-Mic = numele unei constelații boreale, situată între Hidra și Orion; câine-de-mare = rechin de talie mică, de culoare albastră-cenușie, cu câte un spin la aripioarele dorsale (Acanthias vulgaris); câinele-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul dintre capete. [Var.: (reg.) câne s. m.] – Lat. canis. corectat(ă)

moșnean (moșneni), s. m. – 1. (Înv.) Moștenitor. – 2. (Munt.) Înv., Agricultor, proprietar pe pămîntul lui pe temeiul eredității. Moșneni, care corespund răzeșilor din Mold., formau o clasă de mijloc între aristocrație (boieri) și robi (rumîni); în 1850 existau în Munt. cca. 70.000 de țărani moșneni. De la moș, deși nu-i clară, cf. der. corect moșan, n (cf. moșneag) nu a primit nici o explicație satisfăcătoare (după Candrea, trebuie să se pornească de la *moșin, cf. moșinaș, dar *moșin pare și mai puțin clar). Der. din sl. moštĭ „a putea”, prin intermediul lui moštinŭ „puternic”, cu suf. -ĕninŭ (Rosetti, BL, IX, 79; Scriban), pare îndoielnică, deoarece nici în sl., nici în rom., nu apare asociată ideea de „a putea” cu cea de „bunuri ereditare” sau de „proprietate”, ca în it. podere sau în germ. Vermögen. Der. moștean s. m., (moștenitor; proprietar, stăpîn ereditar), cuvînt înv., folosit alături de moșnean și poate derivat din acesta prin simplă disimilare, mai ales pornind de la vb. (după Tiktin, din moșan; după Candrea, din moșnean încrucișat cu sl. moštĭ „a putea”); moșneancă (var. moșteancă), s. f. (moștenitoare); moșnenesc (var. moștenesc), adj. (de țăran liber); moșneni, vb. (înv., Mold., a moșteni); moșteni, vb. (a primi o moștenire); moștenie (var. moșnenie), s. f. (înv., proprietate; moștenire); moștenitor, adj. (urmaș; înv., ereditar).

PORTRET (< fr. portrait) Descriere, în proză sau în versuri, în care sînt înfățișate trăsăturile fizice sau morale ale unei persoane. Portretul este folosit ca modalitate de individualizare în operele epice de sine stătătoare. Astfel de portrete le aflăm în scrierile din antichitate (Caracterele lui Teofrast), apoi în etapa clasicismului (Caracterele lui La Bruyère), iar în literatura noastră, Oameni cari au fost de N. Iorga. Portretul poate fi fizic, psihic sau moral. În portretul fizic sau prosopografia, predomină îndeosebi trăsăturile fizice (înfățișare, port, gesturi etc.). Ex. Portretul lui Petru cel Mare de I. Neculce, din Letopisețul țării Moldovei. „Iară împăratul era om mare, mai înalt decît toți oamenii, iară nu gros, rătund la față și cam smad, și care arunca cîteodată din cap fluturînd.” BUNICA Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aevea parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. Torcea, torcea, fus după fus, Din zori și pînă-n seară, Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. Căta la noi așa de blînd, Senină și tăcută, Doar suspina din cînd în cînd, La amintirea vreunui gînd Din viața ei trecută. De câte ori priveam la ea, Cu dor mi-aduc aminte Sfiala ce mă cuprindea, Asemuînd-o-n mintea mea Duminecii prea sfinte. (ȘT.O. IOSIF, Poezii) În portretul psihic sau moral, denumit și ethopee, sînt înfățișate mai ales trăsăturile sufletești (calități, defecte, obiceiuri etc.). Ex. „Natura s-a sfiit să scadă prin chinurile și slăbiciunile bolii pe acel tînăr de șaizeci de ani, voinic, frumos, sigur, vesel – tot numai siguranță și energie – care era, pentru noii prieteni care-l vedeau des, ca și pentru prietenii cei mai vechi și poate nu din cei mai răi, Ioan Luca Caragiale... Acest om cu impresionantul glas de impunere a credințelor și capriciilor sale, cu gesturile stăpînitoare, zguduitoare, nimicitoare de genial actor, capabil de intenții ironice și de capricii rafinate.” (N. IORGA, Oameni cari au fost) Ethopeea este folosită adesea șt ca procedeu stilistic și în retorică. Ex. Dezvăluirea degradării morale a lui Calilina: „Într-adevăr a fost vreodată în vreun om atîta putere de seducție a tinereții, cît a fost de mare în acesta? El care, în chip prea nerușinat, îndrăgea pe unii, ajutora în chip nespus de criminal amorul altora, promitea unora rodul pasiunilor lor, altora moartea părinților lor, nu numai instigîndu-i, dar chiar ajutîndu-i.” (Cicero, Catilinara a II-a) Uneori, într-un portret sînt îmbinate și trăsăturile fizice și cele psihice, rezultând portretul integral. Ex. Clasicul portret al lui Ștefan cel Mare din Letopisețul țării Moldovei de Gr. Ureche. „Fost-au acest Ștefan vodă om nu mare de stat, mînios și degrab vărsătoriu de sînge nevinovat: de multe ori la ospețe omora fără județ. Amintrilea era om întreg la fire, neleneș și lucrul său îl știa a-l acoperi și unde nu gîndeai, acolo îl aflai.” Prin extensiune, obiectul portretului îl mai pot forma și animalele (portretul animalier). Ex. Portretul Pisicuței din În munții Neamțului de C. Hogaș „Parcă-o văd și acum; castanie peste tot, cu botul mic și cu nările largi, cu capul fin și tăiat pe niște linii dulci și bine hotărîte, cu ochii negri, mari și vioi, cu coama bogată, cu gîtul gros și puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten și subțire, cu șoldurile largi, cu piciorul fin și nervos, cu copitele mici și ușor înclinate, Pisicuța mea avea mai mult înfățișarea unul lucru de artă, decît a unui cal de ham.” Un exemplu de portret animalier în versuri este acela al libelulei din Rapsodii de toamnă de G. Topîrceanu: „Mic, cu solzi ca de balaur, Trupu-i fin se clatină, Juvaer de smalț și aur, Cu sclipiri de platină...” În afara portretului individual, portret în care-i zugrăvită o singură persoană, există și portretul colectiv sau caracterizarea, portretul unui grup, al unei colectivități, cu caractere comune, caracterizare ce poate fi realizată fie prin zugrăvirea unei întregi categorii de ființe în ceea ce privește trăsăturile comune caracteristice (Negustorii de altădată de N. Iorga), fie un singur individ ca tip reprezentativ al colectivității (Românul de Alecsandri, Fiziologia provințialului de G. Negruzzi etc.). O altă formă a portretului și a caracterizării este caricatura, deformare intenționată, ca și în pictură și desen, a portretului unei persoane, în care trăsăturile mai izbitoare, îndeosebi defectele, sînt exagerate, în tendința de a stîrni rîsul cititorului. Ex. „Soțul lui Carmen era înalt, slab, plat – păpălugă -, cu degete prea lungi și dinți prea mari – de cal -, cu ochii albaștri, spălăciți și bulbucați, cu păr țepos de un blond mort de pui plouat, cu nas pornit parcă să împungă, roș ca venit din ger popesc, eu gura pungită, bărbie teșită, gît de pasăre picioroangă, excaladat de un melc de bulbucătura mărului lui Adam, cap țuguiat, urechi lălîi. Bereta bască parcă afirma o pretenție juvenilă, ștrengărească, bufonizînd și mai intens capul care ar fi putut purta pe umeri o chivără de hîrtie, un fes de eunuc sau o scufă cu clopoței și zulufi multicolori.” (Din Arca lui Noe de IONEL TEODOREANU) Asemeni autoportretului pictural, și în literatură apare autoportretul, frecvent în proză, mai puțin folosit în versuri, în care autorul ne înfățișează propriile-i trăsături fizice și psihice, uneori cu o nuanță de umor. Ex. de autoportret în proză: „Știu că eram atunci un băiet sfrijit, prizărit și fricos și de umbra mea...” (ION CREANGĂ, Fragment de biografie) Ex. autoportret în versuri: AUTOBIOGRAFIE POSTUMĂ Cît mi-am purtat prin lumea voastră pasul, Povestea-mi fu povestea tuturora: Născut la anul, luna, ziua, ora... Și mort la anul, luna, ziua, ceasul... Mușteți și barbă, rare. Fruntea, nasul Și gura – potrivite. Prea sonora Și fastuoasa muză, mi-a fost sora; Parnasul, – patrie... și cal, Pegasul. Nu mai rămîne nici o îndoială C-am suferit mereu de plictiseală Ca un englez cu splina ostenită... Și-așa m-am vînturat ca o nălucă Miop și slut, cu haina-n veci cernită; Iar semn particular, – purtam perucă. (M. CODREANU, Cîntecul deșertăciunii)

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelișurile Pământului. ◊ Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția pe dinafară. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. Apă deuterică = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.^[1]

calculator-ceas s. n. ◊ „Minicalculator. În Franța a fost deja anunțată apariția unui calculator-ceas cu brățară. Pe un pătrat cu latura de 4 cm se găsesc 20 de butoane. Mai multe ecrane luminoase permit afișarea rezultatelor de ordinul a 9 cifre. Când calculatorul nu este folosit, aparatul are rol de ceas.” Sc. 4 X 74 p. 5. ◊ „Calculator-ceas. Casio Computer Co va pune în vânzare, cu începere din luna iulie, un aparat electronic cu funcții multiple. El va putea fi folosit, după nevoie, atât ca minicalculator, cât și ca ceas.” R.l. 12 VI 76 p. 6 //din calculator + ceas//

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul dintre învelișurile Pământului. ◊ Apă de Javel v. Javel. Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga (pe cineva) la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrantă a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția ca pe apă. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea sa. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție care atacă aurul și platina și este folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

EXORDIU (< lat. exordium, început) Începutul unui discurs, denumit și proemium, principium, iar în franceză prologue. Sinonim cu introducere, prefață la o carte. În exordiu, oratorul caută să atragă atenția auditoriului, prin enunțarea, în cîteva cuvinte, a obiectului discursuluiț său și urmărind să cîștige bunăvoința celor ce-l ascultă, de unde și denumirea latină de captatio benevolentiae. În exordiu sînt cuprinse: exordiul propriu-zis, propunerea, diviziunea, prin care se arată punctele cele mai însemnate ale tezei. Scurtimea, simplitatea, lipsa de afectare, precum și lipsa de disproporție față de celelalte părți ale discursului constituie principalele cerințe ale exordiului. El poate fi: simplu sau temperat, solemn, insinuant și vehement sau ex abrupto. Exordiul simplu este folosit în împrejurări obișnuite, cînd nu este cazul tratării unui subiect prea important. Frecvent în elocința juridică, el se caracterizează printr-o sumară și clară expunere a subiectului, pe cîtă vreme, cel solemn, folosit de obicei în discursurile funebre, se distinge prin gravitatea tonului, a elogierii oamenilor de seamă. Un exemplu de exordiu solemn îl aflam în cuvintul introductiv al lui M. Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie națională. Ex. „După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte, decît Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și înfățișare a întîmplărilor neamului omenesc, ea este rezultatul vîrstelor și a experienței... Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale, cu cît mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Inima mi se bate, cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; da, domnilor mei! Și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceștia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele...” (M. KOGĂLNICEANU, Cuvînt introductiv la cursul de istorie națională – rostit în 24 noiembrie 1848) Exordiul insinuant constă în a dispune favorabil auditoriul, a-i îndepărta reticențele, a slăbi argumentele adversarului. Spre deosebire de exordiul insinuant, exordiul ex abrupto, folosit în împrejurări în care auditoriul este dornic să-l audă pe orator intrînd în temă, se caracterizează printr-o bruscă dezvoltare a subiectului. Ex. clasic îl constituie începutul primei Catilinare de Cicero. „Pînă cînd în sfirșit vei abuza, Catiliria, de răbdarea noastră? cîtă vreme chiar nebunia asta a ta își va bate joc de noi? pînă unde se va întinde neînfricata-ți îndrăzneală? Nu te-au mișcat oare nici paza de noapte a Palatinului, nici străjile orașului, nici teama de popor, nici adunarea tuturor acestor oameni buni, nici acest loc foarte întărit în care se ține senatul, nici chipurile și privirile acestora?” În, elocința modernă, discursurile care necesită un exordiu mai dezvoltat sînt discursurile academice și discursurile funebre. În genul demonstrativ însă, el poate lipsi.

bloc Într-o notă din BSL, 110, 1936, p. 76, am arătat că după primul război mondial, cînd au început să se construiască în București case cu numeroase apartamente, li s-a zis întîi block- haus, poate printr-o greșită interpretare a germ. Blockhaus, sau engl. blockhouse, poate prin construirea în romînește a unui compus din elemente germane. Dar foarte repede, cînd noțiunea a răspîndit și cuvîntul a devenit curent, partea a doua a fos eliminată și de atunci se vorbește de bloc. | : „. Constat acum că în presa engleză cuvîntul Block are un înțeles foarte asemănător cu cel din romînește. Se vorbește ”de dwelling-block, de ojfice-block etc., și cred că se zice și block pur și simplu. Se poate deci pune întrebarea : nu cumva cuvîntul romînese vine din englezește? Cred că răspunsul trebuie să fie negativ. În primul rînd, întrebuințarea pomenită a lui block în englezește este recentă, fără îndoială mai nouă decât în rominește (în dicționarele engleze ea nu a pătruns încă). În al doilea rînd, în englezește blockhouse este un termen militar „ (”redută„) și nu s-a folosit niciodată cu înțelesul din romînește, ”iar rom. bloe provine cu siguranță din Blockhaus. Bineînțeles, „nu se poate presupune nici că engleza a împrumutat termenul ”din romînește. Pe căi diferite, s-a ajuns din întîmplare la același rezultat în ambele limbi.

AUR s. n. 1. Metal prețios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare și (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză și ca măsură a valorii). Gătiră o cină plăcută numai în vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici unul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate. ALECSANDRI, P. P. 67. Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. ◊ Fig. Lucru valoros, care prețuiește mult (pentru că este rar). ◊ Aur alb = energia captabilă (și foarte valoroasă), a căderilor de apă. Aur negru = cărbune de piatră sau (mai rar) țiței (considerate ca valoare economică). ◊ Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiță de aur, cîmpia înverzește. ISPIRESCU, L. 23. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Epocă de aur = perioadă de înflorire și strălucire a vieții materiale și culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calități. Cruce de aur (la sau cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i fi gura de aur sau a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul ca lucrurile bune pe care le dorește cuiva să se împlinească. ♦ Foaie subțire, pojghiță din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur. ♦ Fig. Poleială, văpaie, strălucire (ca a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat și zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Și brazdele negre le-neci în aur de soare. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus sau imitînd acest metal și folosit la țesut sau la cusut. Na-ți năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să știi, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un așternut Cu aur țesut. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ Veșmînt (scump) țesut din asemenea fire. (În basme) Împăratul era îmbrăcat numai în aur. POP. ◊ (Adverbial) La coșarul dărîmat Stă boierul răzimat, Numai aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăție; fig. belșug. Sătul de aur ca o căpușă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Și vor aduce și-n casa noastră și-n sat Viață mai bună și rod îmbelșugat. VINTILĂ, O. 41. ◊ Expr. A înota în aur = a fi foarte bogat. Sete de aur = lăcomie de bani, goană după avere. Plată în aur = plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti cu aur = a plăti cu bani mulți. A cîntări cu aur = (odinioară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulți bani. Tot aurul din lume să-mi fi dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preț n-am fi spus sau făcut ceea ce ni s-a cerut.

AFIX s. n. (<fr. affixe, cf. lat. affixus „atașat”): nume generic dat prefixelor, sufixelor și infixelor; orice instrument gramatical cu rol de prefix, sufix sau infix, cum sunt re- din rechema, -u- și -se din căzuse, -n- din lat. jungere „a uni” (< rădăcina indo-europeană jug). ◊ ~ lexical: a. care ajută la formarea unor cuvinte noi, ca -aș în vulturaș, -iu în ruginiu, -ime în treime, -uță în mătăluță, -a în grăpa, -ește în voinicește, -ică în aolică etc. ◊ ~ gramatical (flexionar): a. care ajută la crearea unei forme flexionare (verbale sau pronominale), ca a. temporal -se- din forma cântasem, a. modal -înd din forma cântând, a. -m din forma vorbim, a. -e din formele (unei) case, vorbe și bune, a. -ă din forma frumoasă etc. ◊ ~ privativ: a. care exprimă lipsa, excluderea, ca prefixul a- în cuvântul atemporal ("în afara timpului"), prefixul in- în cuvântul incalificabil etc. ◊ ~ proclitic (prepus): a. așezat înaintea radicalului. Este întâlnit în cazul formelor analitice: articolele nehotărâte, articolele posesive (genitivale), articolele demonstrative (adjectivale), articolul hotărât proclitic lui și prefixele (un pom, o casă, niște oameni; al vecinului, ai părinților; cel bun, cei mari; lui Marin, lui Jeni; prevede, reface). ◊ enclitic (postpus): a. așezat după radical. Este întâlnit foarte des (în cazul formelor sintetice): articolele hotărâte, sufixele și desinențele (copilul, inima, numele, merii, văile, televizoarele; facem, trecea, avu, venise; peri, flori, creioane; cântă, tace, vorbim etc.). ◊ ~ mobil a: care-și schimbă poziția față de radical. De obicei e folosit proclitic, dar poate deveni și enclitic. Permite disocierea sa de radical printr-o intercalare. Astfel: formele specializate de auxiliar morfologic de la perfectul compus și viitor (ai auzit, ai mai auzit, auzit-ai, auzi-tu-l-ai; vor veni, vor mai veni, veni-vor). ◊ ~ fix: a. care nu-și schimbă poziția față de radical. De obicei e folosit enclitic, dar există și a. cu poziție fixă proclitic. Elementele sale componente se succed într-o ordine fixă și sunt indisociabile: articolele hotărâte (excepție: lui), sufixele și desinențele (enclitice), prefixele, articolele nehotărâte, articolele posesive și articolele demonstrative (proclitice) – teiul, casa, toporaș, spus, ajutat, aleargă, ani etc.; răscroi, neadevărat, un teren, o fântână, al vremii, a prietenului, cei voinici, cele alese etc.: ◊ ~ depreciativ (peiorativ): a. care ajută la formarea unui cuvânt ce sugerează lipsa de considerație, batjocura, ca sufixul -ău în lingău, sufixul -aș în profesoraș, sufixul -eț în plimbăreț etc.

MARTÁC s. m. (Regional) 1. Stîlp de lemn sau bîrnă, par, prăjină, scîndură etc., folosite în diverse lucrări de construcție, mai ales la casele și acareturile țărănești: a) Grindă lungă (com. FURTUNĂ) și groasă (CONV. LIT. XLIV₂, 396). b) (Mai ales la pl.) Fiecare dintre căpriorii unei case. Cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., ȘIO II₁, 249. Furca, ca un lucru de cinste, nu se poate ținea oriunde, ci numai la coardă, pe cuptor, iar dacă s-a învechit, în pod, supusă la un mărtac. PAMFILE, I. C. 11. Căpriorii. . . se zic mîrtaci. H IX 123, cf. CHEST. II 258/18. ♦ Chinga căpriorilor unei case. Cf. I. CR. VI, 313, ALR I 666/690, 700, 960, ALR II 3768/872, 886, 899, 987. c) Lemn gros care se fixează cu capătul de sus în grinda unei case și cu cel de jos pe căpriori. Cînd cu paloșul că da, Grinda casei o tăia. . . Venea grinda tot trosnind, Mîrtacii tot pîrîind. PĂSCULESCU, L. P. 268. Am doisprezece frați Și dorm p-un căpătîi culcați (Mîrtacii casei), id. ib. 89. d) (Mai ales la pl.) Fiecare dintre lemnele care leagă între ele capetele de sus ale unui pătul sau ale unui pătuiac. Cf. I. CR. VIII, 90, CIAUȘANU, V. 178. e) (Mai ales la pl.) Fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate cîte două cruciș, care se așază de o parte și de alta a unui acoperiș de paie, a unei clăi de fîn etc. Cf. N. REV. R.VIII, 87, VICIU, GL., COM. din AVRIG-SIBIU, CHEST. II 258/18, ALRM SN I h 94. f) (Mai ales la pl.) Fiecare dintre parii care (avînd unul dintre capete înfipt în pămînt) susțin un bordei. Pe grinda, care este de o jumătate stînjen afară de pămînt, se pun martaci cu un capăt pe grindă și cu altul pe pămîntul de la marginea bordeiului. I. IONESCU, M. 151, cf. ȘIO II₁, 249. g) Par (BARCIANU, ALEXI, W., MDT) sau stîlp mai gros (COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U.), întrebuințat în construcții (GRAIUL, I, 285, I. CR. VIII, 90). Cînd viu de la pășune. . . oile stau în strungi, locul din spatele stînei, îngrădit cu gard de. . . martaci. DIACONU, P. 22, cf. GRAIUL, I, 285. Eu îi fac cu capul, El îmi face cu mîrtacul. PĂSCULESCU, L. P. 112. 2. (Prin nord-estul Olt.; la pl.) Nojițe petrecute peste obielele opincilor. CIAUȘANU, V. 178. - Pl. : martaci. - Și: martéc (ALR I 666/690), mărtác, mîrtác s. m. – Din tc. mertek.

cap Dicționarele noastre, la cuvîntul cap, introduc expresia pe cap de (de exemplu venitul repartizat pe cap de locuitor, douăzeci de litri de lapte pe cap de vacăT etc.), fără să amintească în nici un fel că această expresie e cunoscută și în alte limbi : bg. доход на глава от населението, rus. пого ловъе скота, gr. ἑϰατò ϰεφάλια πρόβατα, magh. före eső rész, germ. je. Kopf, fr. un dîner à tant par têtes, un troupeau de cent têtes, it. per testa etc. Se pune întrebarea dacă expresia romînească nu e împrumutată dintr-una sau din mai multe dintre aceste limbi. Evident că această ipoteză este imposibil de eliminat, dacă ținem seamă de faptul că avem adesea de-a face cu traduceri. Cred că nici cealaltă ipoteză, adică nașterea în mod independent în romînește, nu poate fi eliminată. Folosim expresia, sau cel puțin am folosit-o la început, numai acolo unde se face o numărătoare și este clar că în această situație partea corpului care se impune în primul rînd vederii este capul, atît la oameni, cît și la animalele pe care le crește omul. Contribuția romînească devine evidentă cînd ajungem la formula în care cap este reprezentat prin căciulă : cît vine de căciulă ? Se poate spune, într-adevăr, că mai mult încă decît capul, atrage atenția căciula. De observat însă că dicționarele noastre nu inserează acest înțeles, foarte răspîndit al cuvîntului căciulă.

HIDROXÍZI (< fr. {i}) s. m. pl. Compuși chimici care conțin în moleculă una sau mai multe grupări hidroxil (-OH). ◊ Hidroxid de aluminiu = compus alb, gelatinos, insolubil în apă, cu caracter amfoter; este întrebuințat ca mordant în vopsitorie și în instalațiile de limpezire a apelor. Se găsește în natură sub formă de hidrargilit și ca bayerit. ◊ Hidroxid de amoniu = compus obținut prin dizolvarea amoniacului în apă. Soluția are caracter ușor bazic; nu se poate izola în stare pură. ◊ Hidroxid de calciu = compus obținut prin combinarea oxidului de calciu cu apa (stingerea varului). Este puțin solubil în apă. Soluția are reacție bazică puternică (se mai numește și apă de var). Suspensia de h. de c. în apă (laptele de var) este folosită la văruit. Sin. var stins. ◊ Hidroxid de potasiu = compus cristalin, alb, higroscopic. Bază puternică, folosită la fabricarea săpunurilor moi, a săpunului de ras, a sărurilor de potasiu. Sin. potasă caustică. ◊ Hidroxid de sodiu = compus solid, alb, higroscopic. Bază puternică, întrebuințată la fabricarea săpunului, la rafinarea uleiurilor vegetale, în industriile petrolieră și textilă (la mercerizarea bumbacului). Sin. sodă caustică.

Adela Prenume feminin modern, folosit la noi încă din secolul trecut, Adela reproduce pe cale cultă un nume răspîndit și frecvent în vestul Europei, Adele sau Adela (întrucît nu putem stabili cu precizie din care limbă a intrat la noi, este preferabilă soluția etimologiei multiple; probabil că în realitate prenumele a intrat din mai multe limbi, unii cunoșteau forma franceză, alții pe cea germană etc.). Numele este de origine germanică și avea semnificație clară întrucît corespunde cuvîntului germanic adal (germ. Adel „nobilime”, edel „nobil”, adeln „a înnobila”). Adela, Adala, Athala sînt forme atestate încă din sec. 7, iar din sec. 8 este cunoscută o prințesă Adela din familia Merovingienilor (fiica regelui franc Dagobert al II-lea, moartă în anul 734). Cum marea majoritate a numelor germanice erau la origine compuse, se poate presupune că Adela este o formă scurtată dintr-un astfel de compus (de exemplu: Adelaida, Adalberta, compus cu berth „strălucit, ilustru”, Adelinde, de unde hipocoristicul cunoscut și la noi Alinda, compus cu elementul secundar Unda sau linta „scut din lemn de tei” etc.). Alături de Adela este folosit la noi și derivatul Adelina (tot de origine apuseană); hipocoristice curente sînt: ->Ada, Alina etc. care pot avea însă și alte explicații. • Engl. Adel, Adeline, fr. Adèle, Adeline, germ. Adele, Adela, it. Adele, Adela, Adelina, sp. Adela, magh. Adel, rus. Adela, Adelina.

Non omnia possumus omnes (lat. „Nu toți putem de toate”). Vergiliu (Egloga a VIII-a, vers 63, mai precis: sfîrșitul acestui vers). Sensul este că nu putem ști toate și încă la fel de bine. De pildă: Michelangelo nu era nici pe departe atît de mare ca pictor, arhitect și poet, pe cît era ca sculptor, fiindcă non omnia possumus omnes. Scriitorul englez Walter Scott a folosit într-un roman al său expresia cu scopul obținerii unui efect comic: „Non omnia possumus omnes, cum a zis într-o zi avocatul Crossmyroof, cînd a fost chemat în două locuri o dată”. LIT.

descălța, desculța, desculț Alături de încălța, încălțat, cu ă, fără variații vocalice (cu excepția unui înculța în Anonymus Caransebesiensis, pe care CDDE îl consideră refăcut după desculța), romîna cunoaște verbul a descălța, cu varianta desculța, iar ca adjectiv, forma desculț, cu u fără variante. Aceste forme sînt puse în general pe același plan, ca și cum ar fi la fel de vechi și de răspîndite. Se pornește de la lat. incalcare, discalciare, *disculcius, disculciare și, după cîte văd, nimeni nu și-a pus întrebarea de ce forma pozitivă nu are u, iar forma negativă este în mare parte cu u. DU consideră că desculț < *disculceus, care ar fi pentru disculciatus. La fel socotește și TDRG, care crede că descălța este de fapt desculța, refăcut după încălța, iar pentru acesta din urmă, trimite la lat. calceare. REW e de părere (2662) că desculța e derivat de la desculț, iar pentru încălța trimite la lat. *calceare. Într-o notă din SCL, IX (1958), p. 411, Maria Iliescu arată că disculcius e atestat în Lex. Salica. În fapt, Thesaurus linguae latinae. s.v. discalceatus, reproduce relativ numeroase exemple de disculciatus, exculciatus și disculcius din manuscrise ale autorilor vechi (Vegetius, Vulgata, Lex Salica). E greu de văzut de ce ar trebui să credem că disculcius se explică prin. disculciatus. Se știe că schimbarea, lui a în u face parte dintr-un proces mult mai larg de închidere a vocalelor scurte în silabă neinițială, petrecut într-o fază mai veche a limbii latine. Nimic nu dovedește că în vremea cînd avea loc închiderea vocalelor verbul calceare (excelent, atestat în textele latine, în ciuda asteriscului lui Meyer-Lübke) s-ar fi folosit cu preverbul in-. Densusianu, HdLR, I, p. 169, cunoaște un singur exemplu de incalciat (de altfel nici în Thesaurus nu se găsește altul), din Notitia Tironis (trimiterea este greșită, trebuie citit ALLG, IX, 243, în loc de VIII, 243). Este adevărat că apar forme romanice de tipul încălța, dar nimic nu dovedește că nu sînt formate independent în fiecare limbă în parte. Dacă însă verbul era calceare și nu incalceare, nu era nici un motiv să se schimbe a în u, de vreme ce era în silaba inițială. Pentru forma negativă, situația diferă : fie că s-a folosit prefixul dis- sau ex-, în orice caz în „a descălța” a era în silabă neinițială și deci, într-o perioadă mai veche, el s-a putut închide în u. Lucrul s-a și întîmplat, pe de o parte pentru că limbile romanice au forme cu u (și acestea nu s-au putut crea în mod independent, căci închiderea vocalelor era un proces încheiat în perioada romanică), pe de altă parte pentru că asemenea forme apar în manuscrisele latinești. Opoziția se stabilise atunci între calceare pe de o parte și disculceare (sau discalceare), exculciare (sau excalceare) de cealaltă. S-a creat atunci și discalcius sau disculcius ? E puțin probabil, deoarece nu exista un calcius „încălțat”. Este mult mai ușor de crezut că disculcius este un derivat regresiv, și nu numaidecât de la disculciatus, ci mult mai curînd de la disculciare (în aparență același raport ca între socius și sociare). Ar fi greu de decis dacă în romînește descălța provine din desculța, sub intluența lui încălța, sau, dimpotrivă, desculța e refăcut din descălța sub influența lui desculț (căci vechiul disculciare a putut să se piardă după ce a dat naștere lui disculcius). Chiar și în prima ipoteză, nu e de mirare că desculț s-a păstrat, deoarece nu există o formă *înculț cu care să intre în opoziție și deci în raporturi analogice.

NUMĂR ~ere n. 1) Mărime cu ajutorul căreia se efectuează diferite calcule și care se notează, de obicei, cu cifre; noțiune de cantitate. ◊ ~ natural fiecare dintre numerele întregi pozitive (1, 2, 3, 4 etc.). ~ algebric număr însoțit de un semn (+ sau -). ~ pozitiv număr însoțit de semnul +. ~ întreg număr care conține una sau mai multe unități. ~ fracționar număr care poate fi exprimat sub formă de fracție. ~ prim număr întreg mai mare decât 1 care se împarte la el însuși și la unitate. ~ par număr care se împarte exact la 2; număr cu soț. ~ impar număr care nu se împarte exact la 2; număr fără soț. 2) Semn grafic sau grup de semne grafice folosite pentru a nota o cantitate. 3) Cantitate de elemente de același fel care fac parte dintr-o serie sau dintr-un ansamblu. ~ărul bărbaților. ◊ La ~ (sau în ~) a) în cantitate; b) în total. Cu ~ a) numărat; b) cu socoteală. Peste ~ mai mult decât trebuie să fie. Un anumit ~ o cantitate anumită. Un ~ neînsemnat (foarte) puțini. Un ~ mare (sau un mare ~) (foarte) mulți. În ~ mare în cantitate mare; (foarte) mulți. Fără (de) ~ în cantitate foarte mare; nenumărat; puzderie. A nu (mai) avea ~ a fi foarte numeros. (De) un ~ de ori (de) atâtea ori. 4) Indice cifric care servește pentru a identifica un obiect (sau o persoană), indicându-i locul într-o succesiune sau într-o serie. ~ărul biletului. ◊ ~ de ordine număr care indică locul unui obiect într-un șir. ~ărul unu a) de prima categorie; de calitatea întâi; cel mai bun în genul său; b) de primă importanță; de prim ordin; cel mai important; c) care cere o soluționare urgentă. 5) Fiecare dintre exemplarele unui ziar sau ale unei reviste, care face parte dintr-un tiraj. 6) Bucată din programul unui concert sau al unei reprezentații de circ. 7) Ansamblu de cifre cu ajutorul cărora se stabilește legătura telefonică într-un emițător și un receptor. 8) Categorie gramaticală care servește pentru exprimarea opoziției dintre un reprezentant al unei serii de obiecte și mai mulți reprezentanți ai aceleiași categorii de obiecte. ~ărul singular. ~ărul plural. /<lat. numerus

izoritmie (< gr. ἴσον „egal” și ῤυθμός „ritm”) 1. Termen creat de muzicologul german Friedrich Ludwig în 1902 pentru a defini un procedeu de compoziție specific curentului Ars Nova*. Tenorul (3) unui motet* izoritmic se baza pe o succesiune de durate (1) (note și pauze) numită talea și care se repeta întocmai de la începutul până la sfârșitul piesei (ultima apariție a „seriei” putea totuși comporta modificări). Acestei talea îi corespundea o succesiune de înălțimi (2), de asemenea fixă, numită color. În cazurile cele mai simple de izoritmie, talea și color-ul coincideau, tenorul respectiv prezentându-se ca un fel de ostinato*. În lucrările mai elaborate însă, când color-ul era mai lung sau mai scurt decât talea, apăreau decalaje cu urmarea că aceeași celulă ritmică avea mereu altă melodie și, reciproc, aceeași serie de înălțimi (2) – altă organizare metro-ritmică (v. polimetrie). Procedeul – care nu e lipsit de unele contingențe cu serialismul* modern – poate fi întrezărit încă din sec. 13 (la Perotinus) dar e intens folosit abia în sec. 14, în creația lui Philippe de Vitry și Machault (acesta din urmă îl extinde la alte voci (2) decât tenorul, aplicându-l și în unele genuri laice). În veacul următor mai apare la Dufay, Dunstable și la alții, dar iese treptat din uz. 2. Concomitență a valorilor, la toate vocile, pe parcursul unei compoziții [ex. formele primitive de polif.: organum*, conductus*; odele (3) umaniste].

DRĂGUȚ², -Ă, drăguți, -e, s. m. și f. 1. (Familiar; la vocativ) Termen alintător cu care ne adresăm cuiva. Surori! Sîntem surori, drăguțo! G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 66. (Adesea ironic) De n-ai poftă să putrezești în copac, drăguță, trebuie să fii mai darnică. NEGRUZZI, S. I 90. ◊ (Invariabil, la forma feminină drăguță, folosit și pentru masculin) Te cred, drăguță, dar sînt cam scumpe!... Ai parale? VLAHUȚĂ, O. A. 382. Drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, O. II 214. ♦ (Rar) Copil iubit, drăgălaș. Bunele bătrîne nu se puteau dumeri cum de sînt atît de învățați drăguții lor. NEGRUZZI, S. I 6. 2. Iubit(ă), ibovnic(ă), amorez(ă). Vorbeau despre el spunînd nu drăguțul, nu amorezul, ci logodnicul domnișoarei Vasilica. PAS, Z. I 309. Cînd Prier-Alb... a plecat În alte lumi, să caute pierduta lui drăguță, A dat lui Prier-negru atunci o năfrămuță. COȘBUC, P. II 175. Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I 91.

POPA subst. I. 1. Popa și Popescu, două din cele mai frecvente nume de familie, încă din sec. XV (Dm; C Ștef), folosite de urmașii unui preot; în Moldova, Ardeal și Banat de obiceiu cu sufixul slav -vici: Popovici. Adăugăm și derivatele ce pot veni din apelative asemănătoare ca: pop, popoiac, popic, popic, poponețe etc. fie că sînt înrudite sau nu, precum și contaminările. 2. Popadia, (Sd XI 272) < gr. παπαδίa „preuteasa”. Păpadiia f (P⁵). 3. Popace (Ard). 4. Popară, -țig. (16 B II 16). 5. Popăscul (Dm; Ștef; Buc); diac (17 A II 245); Popescul, Radu, cronicar muntean. Popi, Pop/easa, -easca, -eni, -ești, -oiu cca. 50 toponime; -ina t. Pochi t. (Dm); în genitiv: Popei, Ioana (Buc). 7. Pop, nume de fam. ard., sub infl. magh. pap „preot”; -ul (16 A IV 253). 8. Popazu frecv. (Șchei IV) -l, mold. (Sd XXI); – Pană (17 B IV 195), cf. planta popaz și gr. παπᾶς. II. Cu sufixe: 1. Popea, ard.; Popeea, ard., act; Popiia, Sandu din Săcele (RI XI 95); Popită (Sd XV 245). 2. Popeiu(Isp III¹); Popeica, act.; Popeca, G., act.; Popeuca, N., olt. (Sd VI 488). 3. Popica (Ard); Popică, Ioan, act.; Popiciu (Sd XVI); cf. popic, -e. Popcești (Sd XVI). 4. Popisul (Giur 256). 5. Popiț; -u, I. f. mold. (Sd VI 263; 16 A IV 13); -ă (Păș); -ești fam. (17 B III 572); Popeții s. 6. Popoe, zis și Păpone, țig. (16 B I 187). 7. Popoiul (17 B II 429; Bîr I). 8. Popoiac (17 B III 182); Popoicul (Isp l¹). 9. Popec, ard. (Paș); Popocea din Bîrsa (Sd X). 10. Poponea, G., act.; Poponeț t. (16 A IV 287); – Ion (Glos). 11. Popoțea (16 A III 294); – diac (17 A III 142). 12. Poponția, Șt. mold. 1693 (Sd XV 9). 13. Popuț/ea, -ia, țig. (Ștef); Apopuțeia, Ioan mold. 14. + -an: Popan (M mar); – Ion, (Vr G 174); -ă, 1680 (Paș); + -ici, Popăniciu (Paș). Parte din acestea se pot explica și prin compunere: Poponea (< Popa Onea), Poponeț (< Popa Ioneț) etc. 15. + -șa: Popșa (Dm; Ștef; Ard; 16 A I 542); Popșe, feciorul lui Petrilă (16 A II 124); -ești (Dm; Sd XVI). 16. Popșor (Paș); – vist., 1394 (13 – 15 B 54); -i t. (Glos); -ul, Toader (16 A II 124). III. Compuse: 1. + Andron: Popandron (Drag 346); + Dan, Popdan (Drăg 346). 2. + Andrei: Popăndri (17 B III 572). 3. + Enciu: Popenciu (Paș); – I., ard.; Popincea, N. (Puc 364); cf. și subst. popinci = un soi de bureți. 4. + Iuga: Popoiugii s. (Dm; Isp III¹) și prob. Popoiuc (Dm). 5. + Ion, Ivan: Popionea și Popivan (Paș). 6. + Luca: Popluca (Drăg 346). 7. + Radu și Roșea: Poparad (Paș); Poparoșca (Ard). 8. + Stan: Popistan. 9. Apopii, Iuon (Băl V). IV. Alte derivate sau compuse neînțelese: Poptcea (17 B II 429), cf. interj. popîc! 2. Popătaru (Sd XXII 333). 3. Poparda, P., mold. act.; Popîrda (Ur XXII 409); Popîrdea,(An Pl 131). 4. Popeanță, T. (17 A IV 159); – Gh. (Buc); Popențea (Isp III¹). 5. Popelean (M mar); Popolan, D. (Hur). 6. Popînzelești s. (17 B II 317). 7. Popîrlan, act. 8. Popîrțea (17 B IV 439). 9. Popișcani s. (Dm). 10. *Popiștea > Popișteanu fam. V. Cu sufixe străine: 1. + tc. -oglu „fiu”: Popazoglu refăcut din Papazoglu. 2. Cu sufixe slave: -vici: Popovici; -ov: Popoveni și Popăuți ss. 3. Din magh. pap „popa”: a) fonetic Pop; b) scriptic: Pap, I., ep.; Papfiu, Iustin act. < magh. Papfy.

TEOFAN gr. Θεοφάνης < θεοφάνεια „arătarea d-lui” Bobotează. 1. Teofan, frecv. (Bis R); – Seachil cu soția Tufănasa zisă și Tufăneasă Săcheloae; Teofănescu; cu apoc. Teof boier 1521 – 29 P Gov f° 16); + Paisie Tofanisie b (Cat. mold. II). Tufana f. 2. Cu fonetism slav: Fteofan (Ard). 3. Tofan, -a (Dm; Mar; Vr; Isp IV¹; Sd XVI). 4. Tofu (SdXXI). 5. + -lea: Toflea (Ard; A Gen I 67; Tec; 17 B II 302; III 514); -pren (Sd XVI 185). 6. Toflă Murgoci (17 A II 274; IV 406); cu met. Tolfă, M. (17 A I 51). 7. Toflă + -an: Toflan (Sd X) ard., din Bîrsa; Tăflan (Ard; Paș), nu < Tecla (etim. Pașca, după Weigand). Tohan derivat din < Tofan de Bogrea (DR IV² 870) pare mai verosimil din Antoh < Antioh, + suf -an. 8. Cu f > p: Topan (Ard); -a s.; scurtat (terminația -an tratată ca sufix) și cu schimb, de sufix: Topa și derivatele, care pot fi și de altă origine, folosite de aromîni, moldoveni, ardeleni și munteni, v. Partea II-a. 9. Tohleni s (Cat. mold. II) < Toflea sau < Antoh.

care [At: COD. VOR. 11/14 / V: (îvp) art ~le, ~a, ~rii, ~rile / G-D: căruia, căreia, cărora, cărui, cărei, căror / E: ml qualis] 1 prl Introduce propoziții relative Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. 2 prl Introduce propoziții atributive circumstanțiale cu nuanță finală Să ia o călăuză din sat care să le arate drumul. 3 prl Introduce propoziții atributive circumstanțiale cu nuanță condițională Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 4 prl Cel ce, cine Spune-mi care a plecat. 5 pd Acela..., ce. 6 prl (Cu sens neutru) Ceea ce. 7 prl (Îlc) După ~ După aceea. 8 prl (Îlc) ~ va (sau vra) să zică Ceea ce înseamnă. 9 prl (Îal) Prin urmare. 10 pnh Fiecare Le porunci să meargă care pe unde va putea. 11 pnh (Îe) (Să) nu ~ cumva Nu cumva să... 12 pnh (Îe) Nu ~ cumva? (Oare) nu cumva? 13 pnh (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul..., altul..., acesta... acela etc. 14 pnh (Îe) ~ (mai) de~ Unul mai mult (sau mai tare) decât altul Si: pe întrecute. 15 pin Folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba Care n-a înțeles întrebarea? 16 pin Introduce propoziții interogative indirecte L-a întrebat care îi place mai mult. 17 pin (Îe) ~ alta? Ce altceva? 18 pin (Îe) ~ pe ~? Care din cei doi e mai tare? 19 ai Ce (fel de) Care carte este mai valoroasă? corectat(ă)

tete sms [At: LB / Art.: ~a, (rar) ~le, G-D: lui ~a, ~i, ~tii; Vc: (reg) ~u / V: (înv) teate, (reg) tite, tiute / E: bg тете cf rrm tete] 1 (Reg) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu sau despre tatăl său. 2 (Reg; îlav) De când ~a flăcău De demult. 3 (Reg; îe) N-are ~a, că ți-ar da Spune cineva căruia i se cere un lucru pe care nu-l are sau i se cere să facă ceva ce nu-i stă în putere. 4 (Trs) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu sau despre tatăl vitreg. 5 (Mol; Dob; de obicei determinat prin „mare”, „moș”) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu sau despre bunic. 6 (Trs) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu sau despre un frate mai în vârstă Si: (pop) bădiță, neică, nenei. 7 (Trs) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu sau despre un unchi. 8 (Reg; îs) ~ naș Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu sau despre naș. 9 (Reg) Termen de respect folosit pentrua vorbi cu sau despre un bărbat (mai) în vârstă Si: (pop) bade, neică, nene. 10 (Reg; art.) Termen pe care îl folosește un bărbat vorbind despre sine (cu cineva mai tânăr sau în glumă).

Si augur augurem... (lat. „Dacă un augur (vede) un augur...”) – reflecție a lui Cato, consemnată de Cicero în De divinatione (tratatul despre divinație, II, 24). Augurii (vezi la litera A) erau la romani preoții care pretindeau că pot prezice viitorul după auspicii (zborul și cîntecul păsărilor) sau după haruspicii (anumite semne din măruntaiele animalelor). Prezicerile augurilor precedau toate hotărîrile importante și toate actele de stat. În tratatul De divinatione (o istorie a credințelor populare și a pătrunderii lor în aparatul de stat) Cicero spune cu privire la auguri: „Dintre lucrurile pe care le prezic, cîte se realizează? Și cînd se realizează, cum s-ar putea dovedi că nu e o întîmplare, un hazard?” După ce arată că Cezar ar fi pierdut bătălia din Africa dacă i-ar fi ascultat pe auguri, Cicero adaugă: „Pot să enumăr multe exemple de preziceri care nu s-au realizat. Ba dimpotrivă, au avut efect contrar”. Augurii, deși cunoșteau acest adevăr mai bine decît toți, jurau totuși, la preluarea slujbei, să nu dezvăluie „secretul” puterii lor de divinație. De aceea – precizează Cicero – s-au răspîndit la Roma vorbele lui Cato: cînd un augur se întîlnea cu alt augur, nu se putea abține să nu rîdă. Acesta-i sensul expresiei, care e folosită pentru a indica sau a demasca pe mincinoși, farisei, înșelători, mistificatori et eiusdem farinae. (vezi). LIT.

MOMENTÁN, -Ă adj., adv. s. n. I. Adj. 1. De scurtă durată, de moment; temporar, trecător, vremelnic, provizoriu, (învechit) momentos (1), momental (1). Momentane (de clipală). FLECHTENMACHER, T. 27^r/12, cf. I. GOLESCU, C. Drept mîngîiere momentană recunosc însă că li s-a împuținat [țăranilor] cîtimea muncii, KOGĂLNICEANU, S. A. 121. O excepție momentană. CAIET, 65^v/20. Acest neastîmpăr nu este amorul, ci o furie, un delir momentaneu. FILIMON, O. I, 114, cf. 283. Darea aceasta există și în ziua de astăzi, prefăcută din extraordinară și momentană în ordinară și dăinuitoare. I. IONESCU, D. 218. Folosindu-se de momentana teroare a infanteriei moldovene. . . turcii ne atacară acum în ordine conică. HASDEU, I. V. 149. Poate. . . să ia și această măsură momentană. MAIORESCU, D. I, 177. Fu cuprins de o bucurie copilărească la gîndul acestei eliberări momentane. C. PETRESCU, A. 390. Prezentul arată obișnuit o acțiune continuă, în sensul că nu-i momentană, ci ține un timp oarecare. IORDAN, STIL. 145. La aspectul comun se folosesc verbele cu acțiune momentană. GRAUR, I. L. 155. ♦ (Gram.; despre verbe și timpuri verbale, în opoziție cu durativ) Care exprimă acțiuni ; de durată scurtă. Spre deosebire de verbele durative, a căror acțiune ține un timp mai îndelungat, verbele momentane exprimă o acțiune care durează o singură clipă. SG II, 47. 0 temporală cu predicatul la un timp momentan nu poate determina din punct de vedere temporal acțiunea regentei cu predicatul la un timp durativ. SCL 1954, 324. „A muri”, care este verb momentan, nu poate fi în mod normal folosit la imperfect. LL I, 140. ♦ Instantaneu. Reacție momentană. ◊ (Învechit) Apoplexie momentană = catalepsie. Catalepsiă sau apoplessiă momentaneă. MAN. SĂNĂT. 298/27. Moarte momentană = moarte subită. În 4 febr. 1834 muri com. Adam Kendeffy de moarte momentană. BARIȚIU, P. A. I, 582. 2. (Rar) Care se referă la momentul de față, la prezent; actual. Prin acest plus de putere intelectuală . . . acest unul se deosebește de ceilalți și stă deasupra și în afară de orizontul lor momentan.. MAIORESCU, CR. II, 118. II. Adv. Foarte scurt timp, puțin de tot. Alcoholul (spirtul) acestor beuturi încoardă puterea beției numai momentan (într-o clipită) și de aceea lăsă după sine o descordare. . . mai mare. NEP. VIND. 28/28. ♦ În prezent, în clipa de față; acum. Momentan nu am timp. III. S. n. (Regional) Fitil care provoacă explozie imediată, folosit pentru aprinderea explozibilelor în mine, în cariere etc. Cf. GL. V. J., FD I, 170. – Pl.: momentani, -e. – Și: (învechit) momentanéu, -ée adj. – Din lat. momentaneus, it. momentaneo, fr. momentané, germ. momentan.|

Linda Prenume feminin mai puțin frecvent la noi, împrumut recent din Occident, Línda este un nume de origine germanică, inițial probabil un hipocoristic de la numeroasele compuse cu elementul secundar -linde (la noi sînt cunoscute și uneori chiar folosite astăzi Adelinda, Ermelinda, Teodolinda etc.). Semnificația lui -linde nu pune probleme cunoscătorilor limbii germane, întrucît poate fi ușor pus în legătură cu subst. Linde „tei” (engl. linden); atragem atenția însă că în antroponimie a fost folosit un sens derivat al cuvîntului și anume „scut” (în vechea germană de sus, Linta sau Linda și în vechea engleză lind sau linde desemnau scutul făcut din lemn de tei). ☐ Engl., it., magh., bg. Linda, germ. Linde, Linda.

MĂSLÁG subst. 1. (Învechit și regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Cf. LB, DDRF, ALEXI, W., TDRG. Frunzișoară și-un maslad, Cîtă lume-i pe-un meleag, Nu-i ca mine supărat. ȘEZ. I, 49, cf. III, 20. 2. Fruct toxic al plantei tropicale Anamirta Cocculus, în formă de boabă roșie de mărimea unei alune, folosit uneori pentru a ameți peștii spre a-i pescui mai ușor. Umplînd o cană cu apă, în care au băgat mislic. BĂRAC, T. 58/4. Se cumpără de la farmacie „boabe de pește”, „gogoși de pește”, „măsleac” sau „măslad”. . . din care se face apoi otrava pentru aruncat în pîraie. ANTIPA, P. 91. Nu pot fi nici gustoși și nu mai puțin sănătoși peștii prinși prin narcotice ca turta-lupului, mislicul sau gogoși de pește. ATILA, P. 142. Mai foloseau și „mislicul”, pe care îl pisau bine și-l amestecau cu carne. . . Toți peștii cari mîncau astfel. . . mureau. DRAGOMIR, O. M. 17. Aruncă mislic în apă pentru a ameți peștii și a-i putea prinde mai ușor. Com. din LANCRĂM-ALBA IULIA, cf. ALR II 2 651/310, 316, 365. 3. P. ext. (Regional) Carne tăiată mărunt care servește ca nadă pentru pești. Com. din VLĂSINEȘTI-DOROHOI, cf. ALR II 6 251/250, 272. ♦ P. g e n e r. Nadă, momeală (care se pune într-o cursă) (Moișeni-Sighetul Marmației). ALR 1 736/345. 4. (Regional) Cereale încolțite din care se face rachiul (Cristești-Botoșani). ALR II 6 351/414. Și: (regional) măslád, măsleág (ANTIPA, P. 784), măsleác, măzlág (ALR I 1 736/345, ALR II 6 251/346), măzlác (ALR II 6 251/250, 272, 279, 284), măzlád (ib. 6 251/349), maslát (ib. 6 251/361), mazlác (ib. 6 251/310), mîslág (BARCIANU), mislic subst. – Din magh. maszlag.

MEMORA vb. I. Tranz. 1. (Învechit, folosit mai ales la participiu) A aduce cuiva aminte un lucru (uitat) (LM), a aminti; p. ext. a expune, a relata (BARCIANU, LM) ; a menționa. În a. 1738, se mai intîmplară unele schimbări, care pentru ardeleni merită să fie memorate. BARIȚIU, P. A. I, 282. Din cauzele memorate pînă aci, încă tot nu se poate esplica mărimea perderilor din Boemia. id. ib. M, 382. 2. A reține în memorie (de obicei depunînd un efort, ínvățînd anume) ; a memoriza. Cf. BARCIANU, V. Orice creațiune presupune o îndelungată observație. . . care permite actorului de a memora mii de atitudini. IBRĂILEANU, SP. CR. 226. Mai erau și alții, ale căror nume nu le-am memorat. SADOVEANU, E. 162. A cerut elevilor doar să memoreze un șir de cunoștințe. GÎ 1963, nr. 689, 7/2. – Prez. ind.: memorez. – Din lat. memorare, fr. mémorer.

instrumente muzicale (< lat. instrumentum, „unealtă, aparat”), obiecte, dar mai ales, aparate special confecționate cu ajutorul cărora se produc sunete muzicale. Această definiție exclude din sfera conceptului i. sonore ale căror sunete se utilizează sporadic în muzică (ex. sirenă*, fluiere de semnalizare, clopote*). Din punct de vedere fizic și vocea (1) umană face parte din categoria i., dar terminologia tradițională o consideră, dimpotrivă, un concept antonimic al i. (v. instrumentală, muzică; vocală, muzică). Nu se consideră i. nici părțile corpului uman sau ale îmbrăcăminții care, prin lovire, produc sunete (ex. palmele, pieptul, carâmbul cizmei), deși aceste sunete pot avea o largă utilizare în practicile muzicale primitive și folc. Într-un sens mai larg al conceptului, sunt cuprinse în categoria i. și obiecte de altă destinație inițială, folosite drept i. (ex. frunza* și solzul de pește*, lingurile și bețele de lovit); pentru desemnarea mai exactă a acestora s-a creat termenul de pseudo-i. (T. Alexandru, Instrumentele muzicale ale poporului român, 1956). În muzicologie*, enumerarea, descrierea, clasificarea și istoria i. constituie obiectul organologiei. Organologia sistematică clasifică i. conform caracteristicilor morfologice și de funcționare. Criteriul de clasificare al chinezilor din antic. era materia primă din care s-au confecționat i., respectiv partea lor considerată cea mai importantă: metalul, piatra, pământul ars, pielea, mătasea, lemnul, dovleacul, bambusul. Clasificarea clasică a hindușilor distingea patru grupuri, după caracteristici de construcție și de mânuire: ghana (lovite – idiofone), avanaddha (acoperite – membranofone), tata (frecate cu arcuș) și sushire (de suflat). În ev. med. europ. se distingeau trei grupuri: instrumenta chordata (de coarde), pneumatica (de suflat) și pulsatilia (de percuție); această clasificare mai este prezentă și azi în gruparea i. orchestrei* simf. La sfârșitul sec. 19, în urma progreselor înregistrate în acustică*, în parte și sub influența etnologiei, s-au pus bazele organologiei sistematice moderne. Pionierul disciplinei, belgianul V.-Ch. Mahillon a creat, în Essai de classification (1880), o clasificare care, cu unele îmbunătățiri de detaliu aduse de E.M. von Hornbostel și C. Sachs (Systematik der Musikinstrumente, 1914), a rămas valabilă până în zilele noastre. Mahillon a stabilit patru clase: i. autofone (numite azi și idiofone), membranofone, cordofone și aerofone. I. idiofone produc sunetele prin vibrațiile proprii ale corpului i., confecționat din lemn, piatră, metal sau sticlă. Subclasele grupează i. conform producerii punctului prin lovire (ex. castagnete*, xilofon*, gong*), ciupire (ex. drâmba*), frecare prin arcuș (ex. Nagelgeige*) sau suflare (de ex. i. chinezesc ku tang). I. membranofone produc sunetele prin punerea în vibrație a unei membrane întinse care poate fi lovită (ex. tobele*), frecată (ex. buhai*) sau acționată prin intermediul unei coloane de aer (ex. mirliton*). I. cordofone produc sunetele prin punerea în vibrație a corzii întinse, acționată prin lovire (ex. pian*), ciupire (ex. chitară*, clavecin*), frecare (ex. toate i. cu arcuș) sau suflare (ex. harfa* eoliană); după criterii de construcție se disting i. cordofone simple (ex. țițeră*, țambal*, pian) și compuse (ex. chitară, i. cu arcuș, harfă*). Grupa percuției din orch. simf. cuprinde, în principal, i. membranofone și idiofone dar, într-o viziune mai nouă, și i. cordofone acționate prin lovire (pian, țambal). În i. aerofone mediul vibrator este coloana de aer acționată prin buzele instrumentistului întinse pe muștiuc* (ex. trompeta*), dirijarea coloanei de aer spre o muchie ascuțită (ex. flaut*, flaut drept*) sau vibrațiile unei (respectiv două) lamele de trestie, lemn sau metal (ex. oboi*, cimpoi*, muzicuță*). Orga*, i. complex, întrunește un număr variabil de i. aerofone diferite. La această clasificare tradițională se adaugă azi clasa i. electrofone* care întrunește atât i. cu generator mecanic, în care numai prelucrarea, amplificarea și emiterea sunetului sunt electronice (ex. chitara electronică), cât și i. cu generator electronic (ex. trautonium, orga electronică*, sintetizator*). Clasificări ale i. mai mult sau mai puțin diferite față de aceasta au mai creat S. Schaeffner (Projet d’une classification nouvelle des instruments de musique, 1931), H.H. Dräger (Prinzip einer Systamatik der Musikinstrumente, 1958). ♦ I. populare, i. muzicale proprii culturilor folclorice*. În accepțiunea restrânsă a a conceptului, i. pot fi considerate numai i. muzicale create de instrumentiștii pop. înșiși sau de meseriași care trăiesc în mediul folc. respectiv (ex. drâmbă*, toacă*, buhai*, bucium*, nai*, fluiere*, cobză*), în sens larg însă se acceptă drept i. și i. de fabrică încetățenite în cultura pop. (ex. clarinet*, taragot*, acordeon*, trompetă*, țambal*). Delimitarea celor două categorii este dificilă, dat fiind faptul că unele i. (ex. vioara*) în anumite zone sunt produse de artizanat țărănesc, în altele nu. Pentru cea de a doua accepțiune pledează și faptul că poporul, preluând de la muzicanți orășeni i. noi, de fabrică, le-au asimilat prin elaborarea și cultivarea unor modalități de execuție proprii folc. din zona respectivă. Sistematizarea i. se face pe baza criteriilor organologiei generale.

adins, adv. – Intenționat, expres. Se întrebuințează numai în loc. compuse: din adins, înadins (intenționat), mai cu dinadinsul (în special), cu tot dinadinsul (cu adevărat). < Lat. ad idipsum „întocmai pentru aceasta” (cf. Cesar: cohortes ad idipsum instructae); cf. cat. adés „atunci”, REW 4541 și DAR presupun un *ad ipsum illum; explicația bazată pe *ad de ipso (Candrea) nu este posibilă, căci ipsum (neutru) nu se putea întrebuința singur. La început folosit ca pron., în sec. XVII a devenit adv. Este curioasă caracteristica de a nu putea fi întrebuințat singur (ci în limba veche cu un pron. pers. și astăzi cu prep.), ca lat. ipsum.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); (prin restricție) armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = persoană hărțuită, muncită de toți; problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) dintr-o situație mai bună într-una mai rea. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = o distanță nu prea mare. Calul dracului = baborniță; vrăjitoare. ♦ Compus: cal-putere = unitate de putere egală cu 75 de kilogrammetri pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1): a) aparat de gimnastică pentru sărituri; b) piesă în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă; cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus). – Lat. caballus.

trombon (< it. trombone „trompetă mare”; germ. Posaune), instrument de suflat din alamă, cu culisă* în varianta cea mai răspândită. Este alcătuit dintr-un tub conic răsucit în formă de U la care este atașat alt tub cilindric de aceeași formă, care se poate lungi sau scurta prin alunecare (culisare). La un capăt al acestui corp se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se află pavilionul*. T. modern este dotat cu un ventil* și o supapă rotativă cu ajutorul cărora se poate modifica instantaneu acordajul (1) instr. la cvarta* inferioară. De aceea ventilul poartă denumirea de cvartventil. Întinderea t. este de două octave* și jumătate între sunetele Mi și fa. familia t. cuprinde mai multe tipuri: t. soprano (care nu se mai folosește), t. alto (îndrăgit de clasici, dar care a dispărut astăzi), t. tenor (tipul folosit curent, prevăzut de regulă cu cvartventil și care se mai numește și t. tenor-bas), t. bas (a ieșit din uz) și t. contrabas (căruia i se preferă tuba*). Dimensiunile tubului la t. alto sunt de 208 cm, la t. tenor de 272 cm, iar la t. bas de 330 cm. În afară de t. bas, celelalte, deși au un acordaj fundamental (de ex. t. tenor este în si bemol), sunt instr. netranspozitoriișe notează în cheia* fa și cheia do pe linia a patra (de tenor). Are timbru* puternic, colorat, putând fi îndulcit cu ajutorul surdinei*. În orch. simf. se folosesc trei t., primele două scrise pe un portativ* comun în cheia* de tenor, iar al treilea pe același portativ cu tuba, în cheia fa. Partida* t. apare imediat după aceea a trp. T. cu culisă apare de foarte multă vreme în istorie, la greci numindu-se strombos, la latini strombus. Era folosit în lupte și parade ca instr. de semnal. Sub numele de (it.) tromba și (germ.) Posaune este cunoscut din sec. 16, când era folosit ca bas în familia trompetelor*. În sec. 18 este integrat în orch. În sec. 19 este experimentat primul t. cu ventile (v. ventil). T. cu ventile are caracteristicile oricărui instr. cu ventile (ex. trp.). Agilitatea tehnică a t. cu ventile este însă în defavoarea acurateții intonației (I, 1). Astăzi este preferat t. cu culisă care dispune de resurse tehnice cu totul speciale. În literatura muzicală contemporană t. deține un rol important în orch. simf., în fanfare (6) și în orch. de jazz*. Ravel, Stravinski, R. Strauss, Schönberg îl folosesc în partiturile simf. explorându-i bogatele resurse tehnice și expresive. Compozitorii români contemporani au scris lucrări pentru t. solo (A. Stroe, S. Vulcu ș.a.), de muzică de cameră, sau de alte genuri (în opera Orestia II de A. Stroe, de ex., t. este o componentă esențială a partiturii, trombonistul – adevărat personaj al dramei – fiind plasat pe scenă), în care au exploatat cele mai moderne tehnici: glissandi*, colorări ale sunetului prin diverse emisii și surdine* etc. Abrev., în partituri: trb.

A-și pune cenușă pe sau în cap – în sensul de pocăință. Această curioasă expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adîncă remușcare, își sfîșiau, ca lov, veșmintele, se acopereau cu un sac și-și puneau cenușă pe cap, cenușa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu. Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în biblie și de acolo, dîndu-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă. Ea poate fi folosită și la modul ironic, așa cum o întîlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: „…dacă bunăvoința pe care o manifest întimpină neîncredere, nu-mi rămîne decît să-mi pun cenușă pe cap și să mă închid într-o tăcere de mormînt”.

SARE săruri f. 1) Substanță albă, cristalizată, solubilă în apă, cu gust specific, întrebuințată în alimentație drept condiment și în industrie; clorură de sodiu. ~ de bucătărie. ◊ ~ gemă clorură naturală de sodiu. ~ de mare sare obținută prin evaporare din apa de mare. ~ea pământului ceea ce este mai de preț, mai valoros. A fi cuiva drag ca ~ea în ochi a fi nesuferit pentru cineva. A pune cuiva ~ pe coadă a nu putea pedepsi pe cineva, deși s-ar cuveni. A nu avea (nici) ~ de mămăligă a fi foarte sărac. ~ea-i bună în fiertură, însă nu peste măsură un lucru este util când este folosit la locul lui și în mod cumpătat. 2) fig. Finețe de spirit. 3) Compus chimic format din reacția unui acid cu o bază. ◊ ~ amară praf alb, cristalin, întrebuințat ca purgativ; sulfat de magneziu. ~ea (lui) Glauber sulfat de sodiu. ~ de lămâie acid citric. ~ea (lui) Berthollet clorat de potasiu, întrebuințat la fabricarea chibriturilor și în pirotehnică. [G.-D. sării] /<lat. sal, salis

campanie sf [At: (a. 1693) FN 15 / Pl: ~ii / E: fr campagne, rs кампания] 1 Totalitatea operațiunilor executate de forțele armate ale unei țări pe un câmp de luptă, într-o anumită perioadă de timp, cu scopuri strategice parțiale. 2 (Îla) De ~ Destinat să fie folosit pe front. 3 (Îs) Piesă de ~ Tren ușor care însoțește o armată în campanie (1). 4 (Îs) Bucătărie de ~ Bucătărie portabilă a unei unități militare. 5 (Îs) Ținută de ~ Uniforma și echipamentul unui militar în timpul unei campanii (1). 6 (Îs) Pat de ~ Pat care se poate strânge, pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai ușor transportat. 7 Acțiune înfăptuită după un anumit plan în vederea realizării unei sarcini politice, sociale etc. într-o anumită perioadă de timp. 8 (Pex) Timpul cât durează această acțiune. 9 (Îs) ~ de presă Mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presă, în favoarea sau împotriva unei situații, unei cauze, unei persoane etc. 10 ~ publicitară Promovare prin mass-media a unui produs nou. corectat(ă)

exemplu (lat. exemplum „probă prin comparație ori prin similitudine”), figură care reprezintă o specie de argument, și anume evocarea, în spațiul unui singur enunț, a unui fapt istoric sau admis ca atare, util pentru a convinge (P): 1. comparație pentru evidențierea deosebirii sau opoziției: „Marcellus a restituit siracuzanilor, dușmanilor noștri, operele de artă; Verres le-a răpit aliaților noștri.” (Cicero; → Q., vol. II, p. 72); 2. similitudine: „Saturninus a fost asasinat, pe bună dreptate, ca și Grachii.” ( → Q., vol. II, p. 72). • E. e bine folosit și atunci când argumentează de la mai mare la mai mic (a) sau de la mai mic la mai mare (b): a) „Au fost dărâmate cetăți, din cauza încălcării drepturilor căsătoriei; ce pedeapsă merită un adulter?”; b) „Niște cântăreți din flaut, când au plecat din Roma, au fost rechemați în mod oficial; cu atât mai mult trebuie rechemați din exil conducătorii de seamă ai statului și care au binemeritat de la Republică, dacă au fost alungați din invidie.” ( → Q., V, vol. II, p. 73). • E. nu are efect retoric dacă nu-i folosit ca materie a similitudinii și opoziției, învelișul figurat al raționamentului oratoric. E., îmbrăcat în similitudine sau contrast, poate fi un argument în pledarea cauzei.

taică sms [At: NECULCE, L. 131 / V: (reg) ~cu sma / G-D: taichii, (reg) ~i / Vc: (îrg) ~co / E: tată adaptat după maică] 1 (Pop) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) tata. 2 (Pfm; îe) N-are ~ca, că ți-ar da Spune cineva căruia i se cere un lucru pe care nu-l are sau căruia i se cere să facă ceva ce nu-i stă în putere. 3 (Reg) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) tatăl vitreg. 4 (Reg; la vocativ) Termen cu care cineva se adresează socrului său. 5 (Pop; la vocativ) Termen afectiv cu care un părinte se adresează copilului său. 6 (Pfm; pex; gmț) Termen cu care un bărbat se adresează către o persoană mai tânără. 7 (Reg; de obicei determinat prin „bătrân”, „moș”, „bât”) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) bunicul sau străbunicul său. 8 (Pop; de obicei urmat de un nume propriu) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vârstă, care impune respect. 9 (Reg) Termen folosit de un bărbat (mai) în vârstă, referindu-se la sine însuși, atunci când se adresează unei persoane (mai) tinere. 10 (Pop; adesea determinat prin „părinte” sau „popă”) Nume dat preotului. 11 (Înv; la vocativ) Termen cu care cineva se adresează unui călugăr Si: părinte. 12 (Arg) As (la cărțile de joc).

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.