Armand Prenume masculin apărut în onomastica noastră din a doua jumătate a secolului trecut, puțin frecvent astăzi, Armand este un împrumut cult din apusul Europei. Specialiștii sînt de acord cu originea germanică a numelui și chiar cu faptul că elementul secundar al compusului originar este radicalul -mann- al cărui sens era „ființă umană” și mai tîrziu „bărbat, adult, soț etc.” (cuvînt de origine indo-europeană din aceeași familie cu sanscr. mánu- „om, omenire” sau v. sl. monji din care provine rus. muj „soț”). Păreri diferite există numai în privința primului element de compunere, care ar putea fi hari- sau hart-; cel dintîi are la bază cuvîntul germanic comun *harjaz „armată” (înrudit cu gr. koiranos „comandant militar”), iar al doilea pe *harthus, (înrudit cu gr. kratis „tare, puternic”, -kratia „putere” – din aristocrație, democrație). În sec. 7 este atestată în Franța forma Hariman, iar mai tîrziu Hermant (în celebrele Chansons de geste) și chiar Armant, în sud (-man din numele germanice a devenit în franceza veche -mand). Din Franța, unde este foarte frecvent, numele se răspîndește în Europa mai ales în epoca contemporană. Se pare totuși că Armand a fost cunoscut (dar nu și folosit) încă din sec. 17, documentele muntenești atestînd existența, în 1628, a unui comis cu acest nume. ☐ Fr. Armand, Harmand, it. Armando, fem. Armanda și Armandina, bg. Armand etc. ☐ Armand Duval, personajul binecunoscutei Dame cu camelii de Al. Dumas-fiul.