BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. Care are însușiri pozitive. I. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea, oricine. ♦ Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale legate de o anumită situație. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul; cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = sfat înțelept. Bun suflet de om = om bun. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni pentru cineva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și educației. Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. (Ir.) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un (mare) rău. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală. A o păți bună = a da de bucluc. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se spune aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită. 2. (Despre mîncăruri și băuturi) Gustos. ◊ Expr. Poamă bună = termen injurios dat unui om de nimic, unei femei imorale sau unui copil neastîmpărat. 3. Bogat, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. 5. Liniștit, tihnit; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! III. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipari o lucrare, pe baza ultimei corecturi. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiile fiziologice) care se îndeplinește normal. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut. Bun de mînă = îndemînatic. Bun de picioare = sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat; p. ext. nou; de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a avea o părere hotărîtă, pe care nu o poate zdruncina nimeni. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație; emis de o autoritate îndreptățită. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație (din partea cuiva). IV. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, iscusit. V. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun (CREANGĂ). ◊ Expr. A nu fi (de-)a bună (cuiva) = a prevesti ceva rău. VI. 1. Zdravăn, strașnic. Trage un somnuleț bun (ISPIRESCU). ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată (din... sau dintre...). În bună parte = în mare măsură. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decît..., și mai bine. Mai erau ca două ceasuri bune (CAMILAR). ◊ Compus: bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. ♦ (Precedînd un adjectiv, accentuează ideea exprimată de acesta) Pe deplin, definitiv. Diata rămase bună făcută (CREANGĂ). 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = într-o zi (sau într-o dimineață); pe neașteptate. VII. (Despre relații de înrudire) De sînge, adevărat. Tată bun. ◊ Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam etc.) Nobil, ales. – Lat. bonus.

SINIAVSKI, Andrei Donatovici (1925-1997), scriitor și critic literar rus. Stabilit la Paris (1973). A publicat în Occident scrierile sale, într-o manieră grotesco-satirică privind fenomenele sociale și psihologice ale statului totalitar („Judecata continuă”, „Preferații”). Pentru publicarea în Occident, S. a fost condamnat (1966), împreună cu scriitorul rus Iuli M. Daniel (1925-1988). În cartea de memorii („O voce în cor”), înfățișează viața sa trăită în lagăr timp de șase ani. A mai publicat un roman autobiografic („Noapte bună”) și eseul „Plimbări cu Pușkin”. Redactor la revistei „Sintaksis”, apărut la Paris (din 1978).

noápte f., pl. nopțĭ (lat. nox, nǒctis, vgr. nyx, nyktós, scr. nakti-s, germ. nacht, engl. night, vsl. noštĭ; it. notte, pv. nueit, fr. nuit, sp. noche, pg. noite). Timpu dintre apusu și răsăritul soareluĭ, timpu cît e întuneric din cauză că soarele e supt orizont: în regiunile polare noaptea durează mai multe lunĭ. Fig. Întuneric, ignoranță: noaptea din capu luĭ. Noaptea (saŭ negura) timpurilor, timpurile cel maĭ depărtate ale istoriiĭ. Noapte albă, noapte în care nu dormĭ. Noapte mare, noapte în care aĭ serviciŭ care cuprinde și cîteva ore din zi. A face noaptea zi, a petrece, a nu dormi noaptea. Noaptea eternă, noaptea mormîntuluĭ, moartea. Focurile nopțiĭ, luna și stelele. Zi și noapte, a veghea zi și noapte. De cu noapte, din timpu nopțiĭ: a te scula de cu noapte. A te scula cu noaptea’n cap (Iron.), a te scula prea de dimineață, prea de cu noapte, în ainte de răsăritu soareluĭ. Peste noapte, în timpu nopțiĭ. Astă-noapte, noaptea precedentă. La noapte, noaptea care vine. Noapte bună! formulă de salutare la despărțire noaptea în ainte de culcare (adică: „îți doresc să petrecĭ o noapte bună”).

hor int. imitând sgomotul sforăitului: noapte bună... fă hor! hor! de acu nainte AL. [Onomatopee].

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care prezintă calitățile necesare prin natura, funcția, destinația sa. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă bună sau un cuvânt bun (pentru cineva) = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = decență; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = politețe. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună dimineața! Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc. etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea, bogăția. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal sau social; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun necorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. 6. (La pl.) (Ec.) Bunuri economice = mărfuri și servicii care satisfac nevoile și care există în cantități limitate. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

NOAPTE, nopți, s. f., adv. I. S. f. 1. Interval de timp cuprins între apusul Soarelui și răsăritul lui, când este întuneric. ◊ Loc. adj. De noapte = a) care lucrează, e de serviciu în timpul nopții; b) (despre păsări, insecte, animale etc.) care își desfășoară activitatea în timpul nopții și doarme ziua. ◊ Loc. adv. Azi- (sau astă-)noapte = noaptea trecută. La noapte = în timpul nopții următoare. Peste (sau pe) noapte = în timpul nopții. Noapte de noapte = în fiecare noapte; mereu. Zi(ua) și noapte(a) sau zi, noapte, zile, nopți, toată ziua (și) toată noaptea, din zori până-n noapte, nopți și zile etc. = tot timpul, neîntrerupt, continuu. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori. De (cu) noapte(a) = foarte devreme, dis-de-dimineață. ◊ Expr. Noapte bună! = urare făcută cuiva înainte de culcare. 2. Fig. Lipsă de lumină; întuneric, întunecime. În pivniță era noapte. ♦ Lipsă de cultură, de civilizație, stare de înapoiere. ◊ Expr. Prost ca noaptea = foarte prost. 3. Stare de tristețe, de suferință morală, de apăsare. II. Adv. (în forma noaptea sau nopțile) În (tot) timpul nopții (I 1); în fiecare noapte. – Lat. nox, noctis.

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. proporționalitate. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bună-învoire, înțelegere, concordie. Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziții, după anumite reguli.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

GERMANISM s. n. (cf. fr. germanisme, lat. Germanus): cuvânt sau expresie specifică limbii germane, împrumutată de o altă limbă fără să fie asimilată de aceasta. Sunt considerate g. în limba română: alăs gut („toate bune”), cf. germ. alles gut; aufvidărzeen („la revedere”), cf. germ. aufwiedersehen; blițcrig („război fulger”), cf. germ. Blitzkrieg; bite („te rog”), cf. germ. bitte; clain („mic”), cf. germ. klein; fain („minunat”), cf. germ. fein; frau („doamnă”), cf. germ. Frau; gut („bun”), cf. germ. gut; gute naht („noapte bună”), cf. germ. gute Nacht; gutăn tag („bună ziua”), cf. germ. guten Tag; her („domn”), cf. germ. Herr; ia (iavol) „da”, cf. germ. ja, jawohl; libe („dragă”), cf. germ. liebe; lid („cântec”), cf. germ. Lied; nix („nu, nimic”), cf. germ. nichts; țuri!, țuric! („înapoi”), cf. germ. zurück etc.

ÎMPREUNĂ adv. La un loc, laolaltă. Noapte bună, soare sfînt, Pînă mîne! Noapte bună! Mîne iar vom fi-mpreună, Tu să rîzi și eu să cînt. COȘBUC, P. I 157. Și s-au adunat cu toatele la priveghi, și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de țintirim. EMINESCU, O. I 129. Foaie verde ș-o alună, Merg drăguții împreună, Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 311. ◊ Loc. prep. Împreună cu... = la un loc cu..., laolaltă cu... Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi, ziseră cei doi drumeți călătorului străin. CREANGĂ, O. A. 266. De nu m-ar fi oprit văcarul satului, aș fi nimerit desigur și cîte un graure din cei care zboară printre vitele din cireadă și, împreună cu ciorile, se cocoțează jucînd pe spinarea boilor. ODOBESCU, S. III 23. Soarele acum asfințise, și luna împreună cu stelele se arătaseră pe cer. ALECSANDRI, O. P. 260.

NOAPTE, nopți, s. f. 1. Interval de timp durînd de seara pînă dimineața, în care soarele se află sub orizont și e întuneric. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. Noaptea despărți pe luptători pînă a doua zi. BĂLCESCU, O. I 47. Pîn-aveam și eu drăguță, Îmi părea noaptea micuță, Dar de cînd drăguță n-am, Paru-mi nopțile un an. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. ◊ Noapte albă v. alb. Nopți albe v. alb. Noapte polară v. polar. ◊ Loc. adv. La noapte = în timpul nopții următoare; cînd va începe noaptea următoare. Să vii la noapte la portița de colo, din fundul ogrăzii. SADOVEANU, O. VIII 225. N-ai grijă, iubito... Am venit înadins ca să te scap... Poți ieși la noapte din palat? ALECSANDRI, T. I 447. M-o striga și la noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Peste noapte = în timpul nopții, noaptea. De va ajunge la locul destinat, el să nu se culce peste noapte în cort. BOTA, P. 94. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. Noapte de noapte = în fiecare noapte. De (cu) noapte = înainte de ivirea zorilor, foarte devreme. Astă-dimineață s-a sculat de noapte. COȘBUC, P. I 245. Într-una din zile flăcăul se scoală de noapte... și se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 142. Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Și de noapte tăbărît-au Zece care mocănești. ALECSANDRI, P. II 104. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A doua zi, cu noaptea în cap, legară păsările de picioare, le puseră pe băț și porniră. DUNĂREANU, CH. 76. Baba... se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. ◊ Noapte bună = formulă de salut folosită cînd te desparți de cineva în cursul serii. Se despărțiră zicîndu-și în același timp: noapte bună! REBREANU, R. I 42. ◊ (Personificat) Din văi, spre pădure, noaptea își pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe, ale serii de brumar. SADOVEANU, O. III 104. Își strînge noaptea genele-i bogate. D. BOTEZ, P. O. 29. Și din codri noaptea vine pe furiș. COȘBUC, P. I 47. ♦ (Adverbial; în forma noaptea sau nopțile) a) În (tot) timpul nopții. Eu lucrez noaptea săptămîna asta. DEMETRIUS, C. 38. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. b) În fiecare noapte. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Nearticulat, cînd e precedat de un numeral, de adjectivul demonstrativ «astă» sau de adverbele de timp «azi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») S-a dus trei zile și trei nopți. ISPIRESCU, L. 4. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. Zi(ua) și noapte(a) = tot timpul, fără încetare. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua și noaptea păzesc cu neadormire. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. CREANGĂ, P. 288. ♦ Fluturi de noapte = fluturi care zboară numai la întuneric, în timpul zilei fiind lipsiți de vedere; aripile și corpul îl au acoperit cu perișori fin colorați în nuanțe sumbre; în repaos își țin aripile una peste alta. 2. Întuneric, întunecime, beznă. Prin noaptea ulițelor strîmte alergau ochi mînioși de facle, lăsînd dungi și scîntei roșii în urmă. SADOVEANU, O. I 197. Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros. COȘBUC, P. I 123. Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. ◊ (În metafore, comparații, alegorii) Domnița închise iar ochii, într-o noapte amară de durere. SADOVEANU, O. V 599. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o veșnică noapte... Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56.

PA interj. Formulă de salut la despărțire, întrebuințată de obicei față de copii. Pa! și noapte bună! C. PETRESCU, C. V. 55.

PILDĂ, pilde, s. f. 1. Model considerat ca demn de imitat; exemplu caracteristic, demonstrativ, care poate servi drept învățătură, drept termen de comparație, drept argument concret. Gîndul meu zboară acuma pios spre mormintele voastre... Sîngele vostru vărsat ne rămîie de-a pururi ca pildă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 103. Amîndoi erau cam de aceeași vîrstă și prietenia lor era de acelea care multă vreme rămîn în școală, ca niște pilde frumoase. VLAHUȚĂ, O. AL. 98. Puține pilde poate găsi cineva în analele ostășești de o ispravă mai bună decît aceea ce dobîndi Mihai Viteazul la bătălia de la Călugăreni. BĂLCESCU, O. I 26. ◊ (În construcție cu verbele «a da»,«a lua»,«a avea») A avut pilde care l-au îndreptat pe calea cea bună. REBREANU, R. I 40. Satul, văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure pentru a nu mai da pildă de lenevire și altora. CREANGĂ, P. 329. Luați de la mine Pildă a face bine. ALEXANDRESCU, P. 114. ◊ Loc. adv. De pildă = de exemplu, bunăoară. Dădeam, de pildă, douăzeci de lei la chioșc. CAMIL PETRESCU, U. N. 184. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă Către vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Pildă vie = faptă, întîmplare concretă din care se poate trage o învățătură. ♦ Pedeapsă sau măsură drastică, menită să servească drept avertisment pentru alții. Porunca domniei-mele este să-l spînzurați de creanga cea de sus, ca să fie de pildă și altor neamuri. GANE, N. III 5. Trebui o pildă pentru cei asemine vouă, și pilda va fi groaznică și vrednică de faptă. NEGRUZZI, S. I 174. 2. (Astăzi rar) Învățătură în formă alegorică, povestire cu tîlc; parabolă. Bătrînii... sfătuiesc în pilde pe cei tineri. MIRONESCU, S. A. 53. Li dă el pilde cîte și mai multe; cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiți și în sfîrșit se silește bietul creștin din răsputeri a-i face să înțeleagă care sînt roadele binefăcătoare ale unirei. CREANGĂ, A. 164. ◊ Loc. prep. (Rar) În pilda... = cu aluzie (la cineva). Răutăcios cum era, îi aruncă o glumă în pilda nevinovaților ciobani. GANE, N. II 38. Am o gîlceavă c-o vulpe șîrată pentru-n petic de pămînt. – În pilda mea o spui asta, răzășule? ALECSANDRI, T. 1337. ♦ Lucru care are un înțeles alegoric. Aduse fiecare cîte un pepene pe tipsii de aur și îi puseră dinaintea împăratului. Împăratul se miră de această faptă și chemă sfatul împărăției să-i ghicească ce pildă să fie asta. ISPIRESCU, L. 150. ♦ (învechit) Proverb, maximă, sentință. Adevărată este pilda ce zice: «sfatul cel bun noaptea să naște». DRĂGHICI, R. 163.

POALĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos, mai largă, a unui veșmînt femeiesc, a unei cămăși țărănești sau a unei haine care se încheie în față (v. pulpană). Poalele capotului au prins a foșni și Filip s-a pomenii înconjurat de-o vorbărie repezită. GALAN, B. I 54. Moșneagul se trase mai deoparte, își spălă mîinile și le șterse de poala cămeșii. HOGAȘ, M. N. 68. Cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. i 47. Cu poala sumanului Turna-n chelna carului. TEODORESCU, P. P. 151 ◊ Fig. Dădea soarele în desară. Sub mal începea să crească poala serii. GALACTION, O. I 62. Toi mai jos apoi se lasă Poala norilor pe munte. TOPÎRCEANU, B. 23. Luna plină de o lumină moale Ce-atinge iarba verde cu albele ei poale. ALECSANDRI, P. III 275. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă, se spunea despre unele femei considerate că ar fi lipsite de judecată. Ian auzi-o cum rîde cînd ii vorbesc de revoluție! Ș-apoi pas de nu zi: poale lungi, minte scurtă. ALECSANDRI, T. I 62. A se ține de poalele (sau poala) mamei = (despre copii) a se prinde de hainele mamei, a sta în preajma, sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dînsa. O sumedenie de femei, cu copii mici în brațe și cu alții mai măricei ținîndu-li-se de poale, se apropie de grupul nostru. STANCU, U.R.S.S. 165. A trage (pe cineva) de poale = a-l trage de haine pentru a-l face atent asupra unui fapt; fig. a se ține scai de cineva, plictisindu-l cu rugăminți, cu cereri. Un prieten îl trăgea îndărăt de poala hainei. C. PETRESCU, C. V. 59. A te trage copiii de poale = a avea copii mici, a avea greutăți familiare. Mai îngăduiește puțin, tartarule, că nu te trag copiii de poale. CREANGĂ, P. 56. (Familiar, despre o femeie) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele)... = a ține (pe cineva) foarte aproape de sine, a nu-i lăsa prea multă libertate de acțiune. L-a fi fărmecat și-l ține legat de poalele ei. ALECSANDRI, T. I 421. (Familiar) A-și da poalele peste cap = a pierde orice simț moral, a avea comportări imorale, a-și da pe față adevărata fire josnică. De cînd a plecat prințesa, dumnealui – iartă-mi vorba, și-a dat poalele peste cap. GALAN, Z. R. 310. A veni (sau a cădea) la poalele (cuiva), a depune ceva la poalele (cuiva) = a se ploconi (cu dragoste, respect, smerenie sau umilință) înaintea cuiva, a aduce cuiva un prinos, o ofrandă (ca dovadă de dragoste sau în semn de umilință). Să vie aici, la poalele slăvitei măriri, să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, D. P. 17. A venit un rege palid și coroana sa antică Grea de glorii și putere l-a ei poale-ar fi depus. EMINESCU, O. I 52. A săruta poala (cuiva) = a săruta partea de jos a hainei (unui suveran, unui mare demnitar, prelat etc.) potrivit unui obicei azi ieșit din uz. Apropiindu-se de Alexandru-vodă, se închinară pînă la pămînt, fără a-i săruta poala după obicei. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Fig.) Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare. RUSSO, O. 22. ◊ Plăcinte cu poalele-n brîu (sau poale-n brîu) v. brîu. ♦ (Popular, la pl.) Fustă. Fata de gazdă mare Vinde-o vacă și-și ia poale. MARIAN, la CADE. 2. (Mai ales popular) Partea de jos și din față a unei haine (mai ales a unei fuste, a unui șorț), adusă în sus și ținută cu mîna sau prinsă în brîu, pentru a putea aduna ori duce în ea anumite lucruri. O fetiță. trecu peste lăptoc, ducînd în poală grăunțe. SADOVEANU, O. II 56. Frunză verde foi de fragă, Haide, maică, haide dragă, Cu poala plină de zloți Și mă scoate dacă poți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ (Rar) la pl.) împărăteasa... culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. ◊ Fig. Noapte bună, soare sfînt. Mîne pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. Vine de la munte iarna la cîmpie, Scuturînd din poale-i zile de urgie. ALECSANDRI, P. A. 134. ♦ Cantitate de lucruri care se pot duce în felulț arătat mai sus. Moș Iordan coboară și ia o poală de fîn. PĂUN-PINCIO, P. 99. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, P. 214. 3. Partea corpului cuprinsă între brîu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană (în special la o femeie) cînd șade. Rumănă, cu ochii buni, cu mînile încrucișate în poală, zîmbește și nu știe ce să mă întrebe. SADOVEANU, O. II 302. Strivit atunci de-nfiorare, M-am ghemuit la tata-n poală. GOGA, C. P. 56. Bunica avea o poală fermecată, și un glas și un: fus care mă furau pe nesimțite și adormeam fericit sub privirile și zîmbetul ei. DELAVRANCEA, V. V. 204. 4. Fig. Partea de jos a unei ridicături de pămînt; locul unde începe un deal, un munte. Ținutul nostru, la poalele muntelui, era liniștit. SADOVEANU, O. VI 365. Sub poalele dealului se deslușeau cete de turci cu ilice albastre, cu fesuri roșii în cap. SANDU-ALDEA, U. P. 45. Umbrele se luptau cu lumina și se ridicau pe poalele dealurilor. ALECSANDRI, O. P. 283. ♦ Loc (umbrit) de unde începe o pădure, (de obicei așezată pe o înălțime); marginea unei păduri. Era albă poala pădurii. Albe fînațurile prăvălatice. Ninsoarea prinsese, în livadă, mere roșii uitate neculese în pomi. SADOVEANU, F. J. 685. [Opri] trăsura în dreptul unui pîlc de verdeață, umbrit de poala pădurii. MIRONESCU, S. A. 140. Ajuns-a el la poala de codru-n munții vechi. EMINESCU, O. I 93. ♦ Partea de jos a unor lucruri care au extensiune în înălțime. Bojbăi cu mîna într-un loc, sub poala stogului, scoase o sticlă și-o vîrî în buzunarul sumanului. MIRONESCU, S. A. 46. Drept în mijlocul ogrăzii, d-a stînga bisericii lui Mircea, se aflau casele domnești, clădire pătrată, mare... cu ziduri late în poale. ODOBESCU, S. I 126. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireagului, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. În colțul dinspre asfințit al caselor, un nuc bătrîn își lăsa poala pînă pe acoperiș; ploaia și vîntul fîșîiau în frunzele lui. SADOVEANU, O. IV 449. II. 1. (Bot.) Compuse: poala-rîndunicii (sau poala-Maicii-Domnului) = volbură; poala-sîntei-Mării (sau poala-Sîntă-Măriei) = plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina înaltă, cu frunze mici aromate (Nepeta nuda). Se simțeau în locuri umbroase miresmele ascuțite de la mintă și poala-sîntă-Măriei. SADOVEANU, E. 119. 2. (Popular, numai în expr.) Poală-albă = leucoree.

TĂIA, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A desprinde, a despărți, a separa o parte dintr-un întreg cu ajutorul unui obiect tăios; a împărți un întreg în două sau în mai multe bucăți; p. ext. a îmbucătăți, a hăcui; (Tehn.) a diviza un solid sau a desprinde părți din el prin procedee tehnice, chimice, electrice etc. Du-te la Drăgan. I-au tăiat azi-noapte via. DUMITRIU, N. 249. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Taie trandafiri și-i pune-n păr. CARAGIALE, O. III 106. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul. CREANGĂ, P. 46. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată; a tranșa o dificultate. Poți să tai lemne pe cineva, se spune cînd cineva doarme foarte adînc și nu se deșteaptă ușor. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, O. A. 235. A tăia cîinilor frunză v. cîine. A-și tăia craca de sub picioare v. cracă. ◊ Refl. pas. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. ♦ A desface, a desprinde filele unei cărți unite la margini. Începu să taie foile unui volum. C. PETRESCU, Î. II 223. 2. Tranz. A despica. Fierul taie brazde lungi Ce se-nșiră-n bătătură cu lucioase, negre dungi. ALECSANDRI, O. 176. ◊ Fig. Sufletul meu ostenit plutește... singur, ca un cuc care taie aerul și nu i s-aude zborul. DELAVRANCEA, O. II 117. Numai lebedele albe, cînd plutesc încet din trestii, domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei, Cu aripile întinse se mai scutură și-o taie. EMINESCU, O. I 152. ♦ (Cu complementul «drum» sau un echivalent al acestuia) A deschide (pentru a-și face loc). Oameni de-ai stăpînirii, cu șpăngi scurte pe umăr, tăiau domol cărări prin zarva adîncă. SADOVEANU, O. I 510. Cu greu își tăie drum printre brațele care se întindeau s-o cuprindă. BART, E. 82. Un melc își taie drumul prin grădină, De-a dreptul, ca un tanc de gelatină. TOPÎRCEANU, P. 265. 3. Tranz. A suprima un text sau o parte dintr-un text. După ce mai tăie cu creionul cîteva știri bănuite, trimise foile la tipografie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 28. Într-un chip arbitrar și fără să fi fost eu consultat prealabil, s-a tăiat la a doua reprezentare a comediei mele «O noapte furtunoasă» partea ei finală. CARAGIALE, O. VII 489. 4. Tranz. (Rar, cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A croi. Am și croitoreasa la mine, poate că-ți tai și tu taiorul. CAMIL PETRESCU, U. N. 185. Haina era... impecabil tăiată. C. PETRESCU, C. V. 187. ◊ Fig. Avea... o gură astfel tăiată, de parcă-ți zicea «Nu vezi că doar nu sînt o femeie de rînd». GANE, N. III 93. Un cioban tăiat pe linii de uriaș. HOGAȘ, M. N. 187. Ochii tăiați în forma migdalei. EMINESCU, N. 34. ♦ A săpa. Casa învățătorului este... tăiată adînc în coasta unei coline. REBREANU, I. 10. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă... preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. 5. Tranz. A brăzda. Ce ogașe adînci taie carele ăstea cu povară! RETEGANUL, P. V 32. ◊ Fig. Lacrimile-mi taie fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ♦ A desena. Pe întinderi nu adia nici cea mai ușoară suflare de vînt și sus, pe muncelul sterp, cele două mori negre stăteau încremenite, tăind cu spetezele linii negre pe cer. SADOVEANU, O. V 116. 6. Tranz. (Învechit, cu complementul «monedă» sau un echivalent al acesteia) A face, a fabrica, a bate. Fieșcare canton își taie monedă, avînd deosebire marca unuia de a altuia. GOLESCU, Î. 162. ◊ Refl. pas. Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. 7. Tranz. A străbate (despărțind, izolînd). E înghețat pîrîul care taie în două ograda. STANCU, D. 14. Podișul împădurit puternic, era tăiat nu numai de albia îngustă a gîrlei, ci și de un alt drum de țară. CAMIL PETRESCU, O. I 15. Oamenii l-au îngropat Într-un loc aiurea, Unde drumul cătră sat Taie-n lung pădurea. TOPÎRCEANU, P. 120. ♦ A traversa. Caracudi taie drumul, salută pe cineva de la fereastră și urmează domol înainte. CARAGIALE, O. II 299. ◊ Expr. A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieși înaintea cuiva pentru a-l opri, a împiedica pe cineva să-și continue drumul. Gardianul, hotărît, își îndesă șapca pe frunte și le ieși înainte, tăindu-le drumul. BART, E. 292. 8. Tranz. A apuca pe drumul cel mai scurt, a scurta drumul. De la tîrg la Vadul Mare Taie drumul prin poieni, Legănîndu-se călare Popa Florea din Rudeni. TOPÎRCEANU, B. 15. Își luă noapte bună de la părinți și-o tăie de-a dreptul prin grădină. MIRONESCU, S. A. 46. ◊ Intranz. Tăiarăm la dreapta prin huceaguri și la o cotitură mai largă... intrarăm în apă. HOGAȘ, DR. II. 3. 9. Refl. reciproc. A se încrucișa, a se întretăia. Pe o pagină găsi o mulțime de cercuri ce se tăiau. EMINESCU, N. 46. ◊ Expr. A i se tăia (cuiva) drumurile (sau cărările), se spune cînd cineva se află în încurcătură, întîmpină piedici și nu mai știe pe ce drum să apuce. Mare lucru să fie de nu ți s-or tăia și ție cărările. CREANGĂ, P. 187. 10. Refl. (Despre țesături) A se rupe în linii drepte, în direcția firului țesut. Mătasea s-a tăiat. 11. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brînzi (cînd este pus la foc fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspectul de lapte brînzit. II. Tranz. 1. A omorî, a ucide cu o armă tăioasă. Ștefăniță-vodă... a cutezat să taie pe cel mai cu putere dintre boierii săi. SADOVEANU, N. P. 50. Făt-Frumos, Făt-Frumos, vino de taie pe ăst dușman al meu. ISPIRESCU, L. 19. Taie-mă, nu mă tăia, Nu mă las de prada mea! ALECSANDRI, P. P. 12. ◊ Expr. Taie-babă = om lăudăros. Oliolio, măi Taie-babă! Căci nu șuieri mai degrabă Să sărim voinici la treabă. ALECSANDRI, P. A. 55. A tăia și a spînzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. Nu-și uită el timpurile de altădată, cînd tăia și spînzura. DAVIDOGLU, M. 71. Fac ce vreau, tai și spînzur dacă-mi place, eu îs mai mare. MIRONESCU, S. A. 87. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal. La Crăciun cînd tăia tata porcul... eu încălecam pe porc deasupra paielor. CREANGĂ, A. 41. Doi berbeci că voi tăia Și prea mult m-oi bucura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. Taie-un pui și ne fă zeamă. id. ib. 395. 2. A cresta. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ♦ A spinteca. Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului... Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ Refl. reciproc. Vrei să-mi dai pe Cosinzeana, ori în săbii ne tăiem? EFTIMIU, Î. 119. În săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. 3. (Învechit) A ataca lovind cu arme tăioase; a bate, a izbi. Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele. ALECSANDRI, P. P. 197. ◊ Intranz. Luară în goană oastea neamțului și tăiau într-însa vîrtos. ISPIRESCU, M. V. 51. Taie-n turci ca la bujor. ȘEZ. II 39. 4. Fig. A înjunghia, a provoca dureri. Și-n lungul spinării îi tăia frigul. CAMILAR, N. I 7. Suflă austrul subțiind norii printre care încep să se ivească stelele și aducînd cu ele un ger de te taie. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 19. Tîmplele grele li se băteau și junghiuri ascuțite îi tăiau, ca niște cioburi de sticlă prin toate încheieturile. VLAHUȚĂ, O. A. 136. ◊ Absol. Gerul tăia ca un brici. SADOVEANU, M. C. 114. III. Tranz. 1. A curma, a opri, a întrerupe. În pragul morii am ajuns cu răsuflarea tăiată de fugă. C. PETRESCU, S. 29. Și nodul lacrimilor îi tăie glasul. HOGAȘ, M. N. 26. Țăranul cel cu roata îi tăie cuvîntul și zise și el. ISPIRESCU, L. 180. ◊ Absol. Gudică tăie scurt, dînd din umeri: Taci, mă. Era beat. DUMITRIU, N. 238. ◊ Refl. Vroiam să-i spun că-s vodă, Ciubăr-vodă, dar glasul Mi se tăiase. ALECSANDRI, T. II 77. 2. A face să înceteze sau să slăbească; a suprima, a micșora. Numai domnul Tase îi cam tăia curajul, cînd o vedea că se prea înnădește la vorbă. BASSARABESCU, S. N. 15. Chinurile amorului însă, dacă-i tăiase cheful și liniștea, nu-i tăiase și pofta mîncării. GANE, N. III 159. Peste vro cîteva zile am mai tăiet gustul de popie unuia. CREANGĂ, A. 102. ◊ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta = a-i trece (sau a face să-i treacă) cuiva pofta sau îndrăzneala de a obține ceva sau de a săvîrși ceva. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia cuiva) pofta de mîncare = a face să-i treacă (sau a-i trece) cuiva pofta de a mînca. (Refl.) A i se tăia cuiva (mîinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele. Nu mai am nici o putere de atunci. Parcă mi s-au tăiat picioarele și mîinile. Îmi vine numai să dorm. DUMITRIU, N. 254. Se simte așa de bolnav și de slab, că i se taie picioarele. VLAHUȚĂ, O. AL. 99. ♦ A distruge, a șterge efectul. Să-ți dea mămulica leacuri cari să-i taie fermecele. ISPIRESCU, L. 54. 3. A consfinți încheierea unui tîrg (prin desfacerea mîinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. Ce-ți pasă? Adă mîna... Taie, domnișoară! Ana nu știa cum și ce să taie și trebui să-i explice datina poporului. VLAHUȚĂ, O. AL. II 130. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punînd jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținînd banca împotriva tuturor celorlalți jucători. Știu că va avea de unde să taie stosul. ALECSANDRI, T. 1635. 4. A spune, a inventa, a croi (minciuni, vorbe etc.). Mă duc să tai O poveste ce se-ntinde și-ar mai crește încă. EFTIMIU, Î. 99. Te știu și pe tine cine ești. Cui le tai tu? CARAGIALE, O. III 55. Începi a tăia la palavre vînătorești. ODOBESCU, S. III 45. 5. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a-l ajuta pe cineva mintea ca să înțeleagă. Pe cît mă taie capul, socul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Atîta m-a tăiat capul și m-a dus mintea. ISPIRESCU, L. 165. (Intranz., rar) A nu-i tăia cuiva capul = a nu pricepe, a nu-i veni în minte. În zăpăcirea lor, turcilor nu le tăia capul... cum să cuteze el a întreprinde și cum să reușească a conduce o revoltă. HASDEU, I. V. 129. 6. (Familiar, în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge.

SLOBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Învechit și popular, în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care are drepturi politice și cetățenești depline, care se bucură de independență individuală și cetățenească. Pacea aduce... legea care apără pe cel slobod de nedreptate și nu apasă pe sărman în folosul bogatului. RUSSO, O. 25. ◊ (Substantivat) În slobozi și în robi Același sînge curge; și toți au trup și oase. NEGRUZZI, S. II 188. ♦ (Despre state, popoare) Neatîrnat, independent. Numai în republica democratică poate fi poporul slobod și stăpîn pe sineși. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ (Despre orașe) Care se guvernează după legi proprii; autonom. De acolo am trecut prin Francfort pe apa Main, tîrg slobod, mare și frumos. KOGĂLNICEANU, S. 73. 2. (Despre oameni) Care nu este supus nici unei constrîngeri venite din afară, nici unei restricții, neîmpiedicat de nimic pentru a acționa; care are posibilitatea de a acționa după propria sa voință sau dorință. Mai stați, mai aveți răbdare, Că apoi veți fi slobode să umblați la tîrg și la horă. DUMITRIU, N. 193. Se gîndi că Grigore ar putea să revie să mai stea de vorbă, își zise apoi că și-au luat noapte bună, și deci pînă mîine dimineață slobod este să facă ce-i place. REBREANU, R. I 91. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. De este slobod aceluia ce umblînd prin casele altora să vază și să gîndească la a sa, slobod au fost și mie, în toată călătoria ce se cuprinde întru această cărticică, să gîndesc nu la casa, ci la patria mea. GOLESCU, Î. 19. Slobod e să beau și eu, Slobod e pe banul meu. BIBICESCU, P. P. 222. (Eliptic) Măria-ta, mă duc să-mi văd neamurile la Orhei. – Slobod! grăi domnul ridicînd mîna. SADOVEANU, O. VII 25. A avea mînă slobodă = a fi darnic, generos. Înălțimei-voastre gînd bun și mînă slobodă ca să ne dați cît se poate mai multă mîncare și băuturică, zise Setilă! CREANGĂ, P. 259. Cu inima slobodă = neapăsat de gînduri, de griji; liniștit, împăcat, p. ext. cu toată inima. Du-te tu în locul meu și slujește pe Tudor pînă la moarte... Mergi cu inima slobodă. GALACTION, O. I 157. Cînd se întoarse... cu inima de tot slobodă ca să-și ceară ea întîi iertare și văzu trandafirii ofiliți și urmă de apă la rădăcină, se luă cu mînile de păr. STĂNOIU, C. I. 205. A rămîne pe voia slobodă (a cuiva sau a ceva) = a rămîne în stăpînirea deplină, a fi la dispoziția (cuiva sau a ceva). Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatec. HOGAȘ, M. N. 63. ♦ (Referitor la situația civilă) Fără obligații față de altcineva; neangajat (prin căsătorie). Se uită prin fereastă înlăuntru și vede pe nevastă-sa cu un fecior mîndru și frumos la masă. El își socoti: Ian caută mișaua ce face!... Ea se socotește acuma slobodă. SBIERA, P. 229. ♦ Neîmpiedicat, nestînjenit, nestingherit. Tiparul la noi nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. ◊ (Adverbial) Oștile englezești înaintară slobod pe țărmul Franciei. ODOBESCU, S. I 4. Asupra acestor canaluri sînt 360 poduri de piatră boltite, pe supt care trec slobod luntrile. GOLESCU, Î. 112. 3. (Despre oameni) Care nu e ținut la închisoare, care nu e întemnițat. Frunză verde lobodă, Toată lumea-i slobodă, Numai eu stau la-nchisoare Pentru-n frate-al meu mai mare. SEVASTOS, C. 306. ◊ Fig. Culmile slobode fără zăvoare, Flutură-n creștete flamuri de soare. DEȘLIU, G. 38. ♦ Care nu e prins, care nu e luat prizonier. Doi-trei să-mi plecați, Drum să-i astupați, Calea să-i tăiați... D-o fi vrun drumeț Prost și nătăfleț, O palmă să-i dați, Drum să-i arătați, Slobod să-l lăsați. TEODORESCU, P. P. 493. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. Cum se văzu [cocoșul] slobod, se repezi spumegînd să se încaiere cu noul său vecin. STĂNOIU, C. I. 201. Mihai descălecă de pe cal, îi scoate frîul din cap și-i zice: Du-te acum, sireapul meu; slobod ești de la mine. ISPIRESCU, M. V. 52. 4. (Despre oameni și despre atitudinile, vorbele lor) Care nu ține seama de regulile bunei-cuviințe, prea familiar, licențios. Cu cît era slobozi și șagalnici cu femeile în adunările lor începute și sfîrșite cu mese mari și lăutari, cu atît sîntem politicoși și rezervați cu damile. RUSSO, S. 20. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, a nu-și măsura cuvintele; a flecări. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate merge, prin care se poate trece fără obstacole. Moșnege, lasă drumul slobod, Să treacă zmeii mei în tropot. BENIUC, V. 15. Drumul era slobod: tîrgul aștepta domn nou. SADOVEANU, O. VII 154. ♦ (Despre locuri, spații, scaune) Care nu e ocupat; gol. Pe băncile de lîngă pereții cîrciumii odihneau cîțiva bătrîni, iar împrejurul lor, pe locul rămas slobod, stăteau la sfat bărbații. REBREANU, R. I 126. 6. (Despre lucruri care leagă, fixează, strîng, apasă) Care permite mișcările, care nu strînge; larg. Dădea mereu din cap să-și lărgească dîrlogii, pînă ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. GÎRLEANU, L. 29. ◊ Expr. A da (cuiva) frîu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, v. frîu. 7. (Despre unități de timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite, în care nu se muncește. Avînd zi slobodă, a rămas cu copilul. SADOVEANU, D. P. 90. N-am vreme care să-mi fie slobodă decît duminica. KOGĂLNICEANU, S. 55.

SOMNOROS, -OASĂ, somnoroși, -oase, adj. 1. Căruia îi este somn; care este amețit sau toropit de prea mult somn. Căsăndrița moșneagului tot își pleca pleoapele și iar le deschidea încet, cu luminile sclipind în rumeneala focului, ca o pisică somnoroasă. SADOVEANU, O. VI 250. Tînărul o luă în brațe ca pe un copil somnoros, o așeză în pat și o înveli. REBREANU, R. I 247. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele – Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ (Prin metonimie) Se uită... la ferestrele negre ca niște ochi somnoroși. REBREANU, I. 41. ◊ Fig. Doinește și vîntul într-una, Cîntînd somnoroșilor ulmi. COȘBUC, P. II 16. Din izvoare și din gîrle Apa sună somnoroasă. EMINESCU, O. I 121. ♦ (Substantivat) Om căruia îi place să doarmă mult. Atuncea, zise baba, culcă-te tu, somnorosule. CARAGIALE, O. III 54. Ioane... Ioane! Iaca somnorosu, că iar a fi adormit în podul grajdului... și nici ca să vie să mă coboare de pe cal. ALECSANDRI, T. I 171. 2. Fig. Lipsit de intensitate sau de strălucire; fără viață, slab, stins, șters. Cireada venea pe maluri într-un murmur somnoros de tălăngi. SADOVEANU, O. I 369. Nu se mai aude decît... fîșîitul somnoros al apei. VLAHUȚĂ, R. P. 11. [Popa] stete multă vreme gînditor la opaițul ce arunca lumina somnoroasă. SLAVICI, O. I 61. ◊ (Adverbial) Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui și sub această smălțuire diafană mobilele și covoarele străluceau somnoros și mat. EMINESCU, N. 81.

FORMULE DE SALUT. Formule de salut la întîlnire: Bine te-am găsit (sănătos), bine v-am găsit (sănătoși), bun găsit; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te salut, vă salut, salutare; să trăiești, să trăiți; respectele mele, (cu) tot respectul, omagiile mele, am (avem) onoarea, cu stimă, cu toată stima; noroc (hai noroc), noroc bun, (mai) bun lucru, pa, bună; bună dimineața, neața; bună ziua; bună seara, seara (sara) bună; bună vreme, bun întîlniș (întîlnișul). Bine ai venit (sănătos), bine ați venit (sănătoși), fii binevenit, fiți bineveniți (la noi, în casa noastră), bun venit, bun sosit, bună să-ți fie inima, bun ajuns (ajunsul). Formule de salut la despărțire: Cu bine, cu bine și să ne vedem sănătoși, rămîi (rămîneți) cu bine, te (vă) las cu bine, numai bine, să ne vedem cu bine, s-auzim de bine, să te găsesc sănătos, să vă găsesc (găsim) sănătoși, rămîi sănătos, rămîneți sănătoși, rămîneți sănătoși și să auzim de bine, sănătate (bună); la revedere, pe curînd, la bună vedere; sărut mîna (mîinile), sărut mînuța (mînuțele, mînușițele) (fam.); te (vă) sărut, te pup, te-am sărutat, adio, te-am pupat; (te) salut, te-am salutat, salutare; (hai) să trăiești, să trăiți; pa, pa și pusi; servus (reg.); ura, salve (fam.), ciau (fam.), saluti (fam.), tai-tai (fam.); noapte bună; bună ziua, ziua bună; bună seara, seara (sara) bună; noroc, noroc și sănătate, noroc și să trăiești: umblă (mergi, du-te) sănătos, umblați (mergeți) sănătoși; să vii sănătos, să te-ntorci sănătos, să ne vedem sănătoși; drum bun, cale bună, mergi cu bine, toate bune, călătorie plăcută, călătorie sprîncenată (ir.); odihnă plăcută; spor la lucru, servici ușor, succes; gardă ușoară (între medici); vînt bun (între marinari), vînt la pupă. V. comportare, cordialitate, politețe, salut.

DORI vb. 1. a aspira, a jindui, a năzui, a pofti, a pretinde, a rîvni, a tinde, a ținti, a urmări, a visa, a viza, (rar) a stărui, (înv. șl reg.) a năsli, (reg.) a năduli, (prin Transilv. și Mold.) a bărăni, (înv.) a aținti, a bate, a jelui, a nădăjdui. (Nu ~ să fie un geniu.) 2. a se ahtia, a jindui, a rîvni. (~ să vadă orice meci.) 3. a jindui, a pofti, a rîvni, a voi, a vrea, (înv.) a deșidera, a iubi, a jelui, a poftisi. (De multă vreme ~ să...) 4. a cere, a pofti, a voi, a vrea. (Ochii văd, inima ~.) 5. a-i plăcea, a pofti, a voi, a vrea. (Rămîi cu cine ~.) 6. a pofti, a ura, (înv.) a prii. (Îi ~ „noapte bună”.)

FRUMOS adj. 1. arătos, chipeș, (pop.) chipos, fălos, mîndru, ochios, (înv. și reg.) vederos, (reg.) marghiol, tîmbuș, (Transilv.) hireș, (prin vestul Transilv.) mușat, (Transilv.) nialcoș, (înv.) ghizdav, iscusit, (fam.) gigea, (arg.) mișto. (Un flăcău ~.) 2. arătos, aspectuos, falnic, impozant, (pop.) mîndru. (O casă ~.) 3. agreabil, drăguț, estetic, plăcut. (Un aspect ~.) 4. bun, favorabil, prielnic. (Timp ~.) 5. însorit, senin, (rar) soros, (pop.) sorit. (O zi ~.) 6. senin, (înv.) seninos. (Nopți ~.) 7. bun. (Faptă ~.)

POFTI vb. 1. a aspira, a dori, a jindui, a năzui, a pretinde, a rîvni, a tinde, a ținti, a urmări, a visa, a viza, (rar) a stărui, (înv. și reg.) a năsli, (reg.) a năduli, (prin Transilv. și Mold.) a bărăni, (înv.) a aținti, a bate, a jelui, a nădăjdui. (Nu ~ să fie un geniu.) 2. a dori, a jindui, a rîvni, a voi, a vrea, (înv.) a deșidera, a iubi, a jelui, a poftisi. (De multă vreme ~ să vadă marea.) 3. a cere, a dori, a voi, a vrea. (Ochii văd, inima ~.) 4. a dori, a-i plăcea, a voi, a vrea. (Rămti cu cine ~.) 5. a dori, a ura, (înv.) a prii. (Îi ~ „noapte bună”.) 6. a chema, a invita. (l-a ~ să meargă la el.) 7. a invita, a ruga, a solicita. (Îl ~ să intre.) 8. a (se) invita, a (se) îmbia, (grecism înv.) a (se) proscalisi. (I-a ~ la petrecere.) 9. a (se) îmbia, a (se) îndemna. (Se ~ ca grecii la pușcărie.) 10. a veni. (Îl roagă să ~ la catedră.) 11. a cuteza, a se încumeta, a îndrăzni. (Să ~ să nu vină la timp!)

RIMĂ (< fr. rime) Procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor în silabele lor finale, începînd cu ultima vocală accentuată; identitatea sonoră a acestora avînd o valoare estetică. Criterii variate au fost folosite de teoreticieni în clasificarea rimei: din punct de vedere morfologic, al căderii accentului, după gradul de armonie, după succesiunea ei în strofă, semantic. Astfel, după căderea accentului, rima poate fi simplă sau complexă. Rima simplă este de două feluri: ultimă sau masculină, cu un singur accent principal pe ultima silabă; Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El-Zorab) penultimă sau feminină, cînd accentul cade pe penultima silabă; Ex. Peste vîrf de rămurele... Trec în stoluri rîndunele... (M. EMINESCU, Ce te legeni) Rima complexă, pe lîngă accentul principal, mai are unul sau mai multe accente secundare, începînd cu silaba antepenultimă. Ex. Codrule, codruțule, Ce mai faci, drăguțule... (M. EMINESCU, Revedere) Rima antepenultimă este folosită pentru efectul ei în general umoristic. Ex. Dar cînd știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) În versificația franceză se mai folosește împărțirea rimelor, în funcție de gradul de armonie, în rime sărace și rime bogate. Rima săracă începe cu ultima vocală accentuată, în cea bogată se potrivesc și consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate din silabă: Ex. Margarete, scînteioare și aglice Un buchet de flori orfane și calice... (G. TOPÎRCEANU, Sfîrșit de vară) După succesiunea rimei într-o strofă, ea poate fi: împerecheată sau succesivă, atunci cînd întîiul vers rimează cu al doilea, al treilea cu al patrulea; Ex. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și plutind deasupra luncii printre ramuri se despică... (V. ALECSANDRI, Malul Siretului) încrucișată sau alternantă, versul întîi rimînd cu versul al treilea, iar versul al doilea cu al patrulea; Ex. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele, Noapte bună! (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) îmbrățișată, în care versul întîi rimează eu versul al patrulea și al doilea cu cel de-al treilea: Ex. Pășește-n țarină semănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă, Pe care va lega-o viitorul. (AL. VLAHUȚĂ, Semănătorul) amestecată sau variată, cînd versurile nu sînt dispuse într-o ordine uniformă, rimă folosită îndeosebi în fabulă. Ex. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-întîmplare. Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. (GR. ALEXANDRESCU, Cîinele și cățelul) Rima a fost desigur destinată urechii. Poezia clasică a urmărit însă și satisfacerea privirii. În poezia modernă, ea nu mai constituie o necesitate poetică, mulți poeți folosind versurile albe. Ex. Un soare în zenit ține cîntecul zilei, Cerul se dăruiește apelor de jos, Cu ochi cuminți dobitoace în trecere, Își privesc fără spaimă Umbra în albii... (L. BLAGA, În marea trecere) Factor de seamă în structurarea strofei și a versurilor, pe lîngă muzicalitate, rima are și o funcție metrică. În genere, ea delimitează sfîrșitul acestora, iar cuvintele care rimează sînt deseori cele mai semnificative din vers. Pentru marii creatori de poezie, rima nu este socotită doar un auxiliar al poeziei, ci ea se integrează în substanța ei și contribuie din plin la efectul artistic. De aceea, acești poeți cultivă rimele bogate, rima rară, făcînd să rimeze cuvinte foarte felurite morfologic – substantive cu verbe, nume proprii cu nume comune, cuvinte simple cu cuvinte compuse etc. Asemenea rime bogate și rare găsim în poezia lui M. Eminescu. Ex. După vremuri, mulți veniră începînd cu acel oaspe... Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al Iui Istaspe... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) O altă clasificare a rimei este și clasificarea semantică în internă sau interioară, denumită și rimă funambulescă sau extravagantă cuvîntul de la cezură rimînd cu cel de la finele versului, rimă frecventă în distihul elegiac. Ex. Uite fragi – ție dragi.

CÎNTEC (< lat. canticum, de la cantare, a cînta) Specie a genului liric în care sînt exprimate, într-o formă simplă și melodioasă, sentimente felurite, spontane. Teoreticienii deosebesc diferite genuri de cîntece: erotice, bahice, satirice, naționale sau patriotice. Ilustrat de poeți ca V. Alecsandri, G. Coșbuc, O. Goga, Șt. O. Iosif, G. Topîrceanu, T. Arghezi, cîntecul are o bogată circulație în lirica noastră, el prezentînd o mare varietate după conținutul emoțional, dar mai frecvent este întîlnit cîntecul de dragoste. Pentru numeroase cîntece s-au creat melodii adecvate, ceea ce le mărește expresivitatea. Adeseori, cântecele se compun anume în vederea execuției lor muzicale, în aceste cazuri, textul poeziei ține seama de nevoile melodiei, refrene, repetiții etc. Asemenea cîntece transpuse pe melodie se numesc romanțe (v.) și cunosc o largă răspîndire. Ex. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare... Spulberate și strivite frunze pe cărare. În zadar le caut Visurile mele, Strălucită salbă, Salbă de mărgele... Minunată și pierdută salbă de mărgele... (O. GOGA, Poezii) O altă varietate a acestei specii este cîntecul de leagăn, în care se exprimă, cu multă gingășie, dragostea maternă sau paternă. Însoțite de melodii, ele sînt cîntate la leagănul copiilor. Ex. Hai, odor, hai, păsărică, Dormi, o, dormi, fără de frică, Să te-alinte Moș cuminte Și să-ți cînte-ncetinel: „Mugur, mugur, mugurel!” Îngeri vin tiptil și-alene, Să te mîngîie pe gene Și mi-ți leagă-n Dulce leagăn Fraged trupușor de crin, Ca s-adormi frumos și lin... Ce tresari?... Nu-i nime, nime... Liniște și-ntunecime, Doar zefirul, Musafirul, Cel șăgalnic și pribeag, A trecut pe lîngă prag... Și-a trimis o gîză mică, Să-ți aduc-o scrisorică Și să-ți spună noapte bună, Că și el, sătul de drum, Merge să se culce-acum... (ȘT. O. IOSIF, Cîntece de leagăn) În lirica noastră actuală, cîntecul exprimă o mare varietate de emoții și sentimente spontane, datorate împrejurărilor și aspectelor atît de felurite ale vieții noi, socialiste, cu tendințele sale cele mai avansate. Corespondent al cîntecului în limba germană este liedul, ilustrat de poetul H. Heine în Buch der Lieder (Cartea cîntecelor). O eflorescență a liedului ca melodie vocală acompaniată de instrument se dezvoltă în epoca marilor compozitori: Beethoven, Schumann, Schubert ș.a.

IDILĂ (< fr. idylle < gr. eidyllion, mic tablou) Specie a liricei peisagistice, avînd ca obiect zugrăvirea vieții pastorale și a obiceiurilor cîmpenești, cunoscută și sub numele de bucolică, eglogă (v.) La greci, termenul mai era folosit pentru poemele scurte, mici tablouri, cu subiecte diferite. Creator al ei este socotit poetul grec Theocrit, căruia i se datorește și denumirea de idilă, ca și aceea de bucolică dată acestui fel de poezie. Cea de eglogă a fost folosită de Vergilius, poet latin în opera căruia întîlnim acest gen de poezie. Poeții moderni au cultivat-o și ei, nostalgică evocare a vieții simple și curate de la țară, în contrast cu viața zbuciumată a orașului. În idilă se împletesc adesea elemente lirice și elemente epice. Ea prezintă însă unele trăsături care o apropie de pastel, dar pe cîtă vreme în pastel accentul cade pe descrierea naturii, omul apărînd numai ca o prezență integrată în peisaj, în idilă accentul cade însă pe viața pastorală, natura slujind ca decor. În poezia noastră, ea a fost ilustrată de V. Alecsandri (Rodica), D. Bolintineanu (San-Marina) și îndeosebi de G. Goșbuc (Păstorița, Pe lîngă boi, Spinul). Ex. Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi; De pe coaste, pe sub ulmi, Se coboară mieii-n vale, Obosit și blînd popor. Și cîntînd, pășește-agale O copilă-n urma lor. - Noapte bună, soare sfînt, Pînă mîine! Noapte bună! Mîine, iar vom fi-mpreună, Tu să rîzi și eu să cînt. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! Și, murind, întinerește Soarele de dragul ei, Și-o cunună de scîntei El prin păr i le-mpletește. - Mîine, dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! Și-i va fi de soare dor! Mîine, blonda păstoriță, Despletind a ei cosiță, Toată ziua la izvor, Va privi cu drag la plete Pline de-aur, ce i-l dete Soarele ascuns sub nor. (G. Coșbuc, Păstorița)

+noapte bună s. f. + adj.

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

MULȚAM interj., s. n. (Ban., Transilv., Mold.) 1. Interj. (Adesea cu valoare verbală) Cuvînt cu care se răspunde la o urare sau la un salut sau prin care se exprimă satisfacția, recunoștința, mulțumirea pentru un dar, un serviciu, o îndatorire etc.; mulțumesc !, v. m u l ț u m i (2, 3), (franțuzism) mersi ! Cînd îi dau un bănuț, el zice. . . mulțam și bogdaprosti. ȚICHINDEAL, F. 342/26. A primit. . . tutunul pe care i l-am întins. Ne-a spus mulțam cu prietenie. SADOVEANU, O. X, 395. Poftă bună. – Mulțam ! ALR I 1 499/75. Dumnezo ț-ajute. – Molțam l ib. 1501/33, cf. 1 506/93. ◊ (Întărit prin „mare”) Să trăiți. . . – Mare mulțam. VICIU, COL. 172. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. „de” și arătînd motivul pentru care se mulțumește) Mulțam de cuvîntare. CAMILAR, N. II, 296. ◊ (Urmat de un vocativ indicînd persoana căreia i se mulțumește) Mulțam, mîndră drăgăstoasă, Ce știi de vorbă frumoasă. MARIAN, NA. 117. Atunci moașa țipă de bucurie: mulțam, Doamne. RETEGANUL, P. I, 12, cf. MERA, L. B. 80. Avem distul, mulțam Doamne. ALR II 3 489/95. ◊ (Urmat de un dativ) Sănătate bună. – Mulțam dumitale. ALR I 1 498/156. Am de toate, mulțam lu Dumnezău. ALR II 3 489/219. (În formă prescurtată) Bună noaptea ! – țam-mitale. EMINESCU, L. P. 126, cf. 127. ◊ (Însoțit de un dativ și de un vocativ, ambele indicînd persoana căreia i se mulțumește) Doamne, ție-ți mulțam ! BENIUC, V. CUC. 41. Bună dimineața. . . Mulțăm d-voastră, Băieți militari ! TEODORESCU, P. P. 173. Mulțam țîie, Stanc-a noastă. ALEXICI, L. P. 191, cf. ANT. LIT. POP. 1, 116. (În formă prescurtată) Ioana răspunse: Țum-tale, surată Marițo. ap. HEM [Addenda] XXI. 2. S. n. Formulă de politețe prin care se răspunde unei urări sau se mulțumește pentru un dar, un serviciu etc. Bani nu avea; mulțamul, deși ar fi fost din inimă, totuși ar fi prea puțin. F (1891), 166. Oameni la care le faci bine, nu aștepți mulțam de la ei. ALR II 3 088/334. Cum îi bună ziua, așa-i mulțămu (=cum faci un lucru, așa îl ai). ZANNE, P. IV, 203. – Accentuat și: múlțam. ALR I 1 499/93, 1 501/96, 1 502/170, 1 503/170, 1 504/170. – Pl.: (2, rar) mulțămuri (ZANNE, P. IV, 203) și (m.) mulțămi (CIHAC, I, 172). – Și: mulțam, molțam, (forme prescurtate) țam, țum interj., s. n. – Postverbal de la mulțămi.

fantástic, -ă adj., s.n. I adj. 1 Care nu există în realitate; care este un produs al fanteziei; ireal, imaginar. ◊ (adv.) Făcea... să dispară și să apară fantastic toată lumea subteranei (EMIN.). ◊ (lit.) Literatură fantastică = gen de literatură în care domină elementul fantastic, irealul. 2 ext. Care pare o plăsmuire a imaginației, care pare ireal, de necrezut sau neobișnuit, minunat. O negură de argint scălda în albeața ei fantastică și diafană figura ei naltă (EMIN.). ♦ Care este foarte mare, foarte intens, foarte frumos, foarte bun etc. Noaptea de iarnă fantastică... în toată frumusețea sa rece (EMIN.). ♦ (adv.; ca determ. al unui adj. căruia îi dă val. de super.) Extraordinar, grozav, neobișnuit, excepțional. Pe pereții suri de piatră umbra lor fantastic-lungă (EMIN.). ◊ (în exclamații cu val. afectivă, indică bucurie, admirație, stupoare etc.) Ai primit o bursă pentru specializare. Fantastic! 3 (despre oameni) Care este bizar, original, extravagant. El era și mai ciudat, și mai fantastic ca mai nainte (EMIN.). ♦ (despre manifestări, atitudini, creații etc. ale oamenilor) Care are un caracter fantezist, original, bizar. Luam din cărțile lui tot ce-mi părea mai bizar și mai fantastic (EMIN.). ◊ (adv.) Fantastic pare-a crește bătrînul alb și blînd (EMIN.). II s.n. art. (estet.) Categorie a esteticii desemnînd dezvăluirea frumosului prin crearea unui univers închipuit, diferit de cel real, prin zugrăvirea realității cu ajutorul imaginației sau prin împletirea aspectelor reale cu cele supranaturale. • pl. -ci, -ce. / <fr. fantastique, lat phantasticus, -a, -um; cf. gr. φανταστικος „care își imaginează; imaginar”.

SĂNĂTATE, (rar) sănătăți, s. f. Stare a unui organism neatins de nici o boală, la care funcționarea tuturor organelor se face în mod normal și regulat. Sănătate să fie, moș Gheorghe, că-i mai bună decît toate! Cu boala mea s-au dus mulțime de parale... sănătate să fie! SP. POPESCU, M. G. 86. Dorim să avem știință despre sănătatea voastră. CARAGIALE, O. VII 19. Iată o țărăncuță cu o cofă pe umere: bălaie și rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime și de sănătate. BOLINTINEANU, O. 321. ◊ Fișă de sănătate v. fișă. Casă de sănătate = sanatoriu; (ieșit din uz) ospiciu. Despărțit oarecum de Zoe Mavrocordat-Brîncoveanu, internată într-o casă de sănătate, Bibescu îi confiscase toată averea. CAMIL PETRESCU, O. II 307. ◊ Expr. (A bea sau a închina) în sănătatea cuiva = a bea sau a închina un pahar de vin sau de rachiu în cinstea cuiva, urîndu-i să fie sănătos, să aibă noroc etc. E, cine-mi poate spune mie În sănătatea cui să-nchin. IOSIF, PATR. 32. Poți bea... în sănătatea aceleia care-ți va face fericirea vieții. CARAGIALE, O. III 81. ♦ (Învechit, la pl.) Urări, toasturi; (ironic) băutură. Pe la mijlocul mesei începură sănătățile. GANE, la TDRG. Or să cadă bolnavi, de mult ce-nghit la sănătăți. ALECSANDRI, T. 552. ♦ (Izolat sau în expresii) Formulă de salut sau de urare. Sănătate! ▭ Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate. HODOȘ, P. P. 80. Auzi, mîndră, doba baie... Mai rămîi cu sănătate! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 298. ◊ Expr. A lăsa sănătate = a-și lua adio, a se pregăti de moarte, a muri. Mămuca nu face bine, ce face; are de gînd să ne lese sănătate, sărmana. CREANGĂ, P. 14. Sănătate (bună) = a) (în limbaj familiar exprimă o atitudine de indiferență sau de neputință în fața unei situații) s-a sfîrșit, nu-i nimic de făcut; nu-mi pasă. Cine intr-acolo noaptea: sănătate bună! La TDRG. Eu mă uitam în ghiozdan: de aveam felia de pîne, sănătate bună, aveam ce mînca. DELAVRANCEA, la TDRG. De va fi alegător influent părintele, se primește fata în pension; dacă nu, sănătate. BOLINTINEANU, O. 456; b) nimic; nimic nou, nimic deosebit. Ce mai este? «Sănătate». La TDRG.

SOUPAULT [supo], Philippe (1897-1990), scriitor francez. Participant la mișcarea dada, fondează (1920) cu A. Breton și L. Aragon revista „Litterature”, unde va publica, în colab. cu Breton, „Câmpurile magnetice”, o suită de texte compuse prin aplicarea tehnicii „dicteului automat”. Pleacă în lungi călătorii; se dedică eseului („William Blake”, „Charlot”) și romanului de analiză socială („Apostolul cel bun”, „Ultimele nopți la Paris”, „Marele om”). Versuri, memorii.

(La) Nuit porte conseil („Noaptea e bună sfătuitoare”) – Proverb francez cu circulație universală. În timpul nopții, cînd e liniște, oamenii regăsesc de obicei calmul și chibzuința necesare spre a lua o hotărîre justă, bine cîntărită, fără pripeală. De aceea, adesea, după lungi discuții purtate pînă tîrziu, se spune: „să lăsăm pe mîine luarea unei decizii. La nuit porte conseil”. Scriitorul Al. Mirodan și-a intitulat una dintre piesele sale: „Noaptea e un sfetnic bun”. FOL.

MÎNEÁ vb. II. Intranz. 1. (Învechit și popular; adesea determinat prin „de noapte”, „peste noapte”, „noaptea” etc.) A petrece undeva noaptea; a se adăposti, a rămíne, a dormi undeva peste noapte; (regional) a măsălui. Turnați-vă la casa slugiei voastre și măneți acolea. . . Și demăneață sculați-vă și meargeți pre calea voastră. PALIA (1581), 69/6. Au însărat și s-au plecat dzua, și întră să măie cu dînșii (a. 1650-1675). GCR I, 232/15. Descăleca la un om să ămîie, iară acela. . . să sculă noaptea asupra oaspelui și-l ucisă. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^r/31. Într-aceea noapte am căutat. . . a nu mînere supt cort. M. COSTIN, LET. I, 281/37. Pe urmă au sosit și însuși căpitanul Timoftei. . . și acolo în cîmpu au descălecat să mîie. . . Și i-au audzit acel capitan vorovind. . . : „Să ne mînecăm dimineață”. NECULCE, L. 214. Viind pe drum au mas pe drum la un loc și el visă noaptea și dimineața spusă boierilor săi visul. ALEXANDRIA (1784), 7^r/13. Va mearge și va benchetui cu alții mîind noaptea la casă streină. PRAVILA (1814), 103/23. Mîind în noaptea aceea pă țermurii mării, a doua zi dis-de-dimineațâ pornirăm prin ostrov. GORJAN, H. II, 43/5. Aici maserăm noaptea și a doua zi cercetarăm cetatea. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 22. Astă noapte . . . o mas peste deal, cu o ceată de slujitori de cei noi, de jandari. ALECSANDRI, T, 217. Mase o noapte într-un obscur ospel din suburbiu. F (1 877), 73. D-ta poți să mîi astă noapte și în pădure; nu cred că-i muri de urît. CREANGĂ, P. 127, cf. id. A. 23. Aseară m-am oprit să mîi în Bad-Elster. CARAGIALE, O. VII, 175, cf. ISPIRESCU, L. 104. Călătorii ajunseră în sat. . . și maserâ peste noapte acolo. MACEDONSKI, O. III, 15. Te rog să mă primești să mîn la dumneata pănă dimineața. HOGAȘ, M. N. 77. Păcurarul care rămîne ziua la stînă și se odihnește, noaptea trebuie să doarmă (să mîie) la sterpe, care mîn separat. PRECUP, P. 9. Ajungem pe cu sară la Costești. . . Am mas noi acolo; dimineața . . ., mînă, nene, spre Pitești. PREDA, Î. 81, cf. ALECSANDRI, P. P. 129, TEODORESCU, P. P. 462. Lelea cu cozile-ntoarse, Nu mai mîne-o noapte acasă. MARIAN, SA. 16. Am rătăcit și nu știu unde să merg peste noapte, fii bun, lasă-mă să mîn la d-ta. RETEGANUL, P. II, 65, cf. ȘEZ. I, 206, VASILIU, P. L. 17. Într-o sară o mînat la noi doi oamini. ALR I 308/333. Am o vacă bălaie, Mîne noaptea prin gunoaie (Luna). GOROVEI, C. 212. ◊ E x p r. (Regional) Mîie (sau mînea-o-ar) (pe) unde a înserat = a) de nu s-ar mai întoarce ! de nu I-aș mai vedea niciodată ! Nu era săracă văduva, că bărbatu-său, fie iertat și mîie pe unde a înserat, fusese un om foarte harnic. RETEGANUL , P. V, 22, cf. IV, 53. Acela era . . . dracul în chip de domnișor învățat, mînea-o-ar acolo unde a înserat, PAMFILE, D. 68; b) (substantivat, eufemistic) dracul. I CR. III, 286, cf. CANDREA, F. 115. 2. (Învechit și regional) A rămîne, a se opri, a poposi o vreme undeva; a se așeza. Ori în ce cetate au sat veți întra, cercetați cine iaste într-însa harnic și acolo măneți pănă veți ieși (a. 1 650- 1675). GCR I, 194/28. Undea mănea [lăcustele], rămînea pămîntul negru, împuțit. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/35. Limbile [balauri]lor pune-le-oi în sîn, Ca să le vadă zîna mea bălaie, Cînd ziua va veni la ea să mîn. BENIUC, V. 72. Turcii mînea-n sat la rumâni, aldată plecau mai departe, se plimbau prin țara. GRAIUL, I, 105. ◊ E x p r. (Parcă) i-au mas șoarecii (sau o cireadă de boi) în pîntece, se spune despre un om care este mereu flămînd, căruia îi este mereu foame, care mănîncă mult, cu lăcomie. Ia mai îngăduiți oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas șoarecii în pîntece. CREANGĂ, P. 259. Ai flămînzit?. . . Mai așteaptă, doar n-a mas o cireadă de boi în pântecele tău. CONTEMPORANUL, VI_I, 99. ◊ F i g. Cine mi-a mînca de carne și va bea și de-al mieu sînge, Acela-n-tru mine mîne, și eu încî sînt într-însul (cca 1679-1680). GCR I, 242/14. 3. (Învechit) A rămîne într-o anumită stare, situație; a rămîne neschimbat, a se menține sub un anumit aspect. Mîsaiu în ticală (a. 1550-1600). GCR I, 9/10. O întinsără pre grătariu de o frigea pre foc. Șî masă nearsă, că nu o prinsă focul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20^r/16. Tu singur în putreziciunea viermilor șâzi mîind descoperit. BIBLIA (1688), 364¹/5. 4. (Regional) A mai rămîne (dintr-un tot). Eram o sută de oameni în atelier. Trăgeam șine încovoiate de fier. într-o zi am mas 99. VINTILĂ, O. 31. – Prez. ind.: mîn și (învechit și regional) mîi; perf. s. măsei; conjunct, și: să mîi; part. mas; ger. și: mîind. - Și: (rar) mîne (BL II, 101) vb. III, (regional) mîná vb. I. – Lat. manere.

FRUMOS adj. 1. v. estetic. 2. arătos, chipeș, (pop.) chipos, fălos, mândru, ochios, (înv. și reg.) vederos, (reg.) marghiol, tâmbuș, (Transilv.) hireș, (prin vestul Transilv.) mușat, (Transilv.) nialcoș, (înv.) ghizdav, iscusit, (fam.) gigea, (arg.) mișto. (Un flăcău ~.) 3. arătos, aspectuos, falnic, impozant, (pop.) mândru. (O casă ~oasă.) 4. v. plăcut. 5. bun, favorabil, prielnic. (Timp ~.) 6. însorit, senin, (rar) soros, (pop.) sorit. (O zi ~oasă.) 7. senin, (înv.) seninos. (Nopți ~oase.) 8. v. bun.

VEGHEA, veghez, vb. I. 1. Intranz. A sta noaptea treaz, a nu dormi în timpul nopții. Bătrîna care veghea bună parte din noapte, așteptînd utrenia, se odihnea. GALACTION, O. I 321. Singur eu veghez în noapte, Ploaia cîntă tot mai tare. TOPÎRCEANU, B. 74. Fig. În fereastra bătrînalui conac veghea aceeași lumină sfioasă. REBREANU, R. II 207. Felinarele pustii veghează la colțuri și rareori, în lumina murdară, își arată chipul muncitori întîrziați. DUNĂREANU, CH. 107. Și țintirimul singur cu strîmbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se așază. EMINESCU, O. I 69. ♦ (Popular) A sta treaz cu gîndul la cineva sau la ceva. Să-l văd seara ce cinează Și la ochii cui veghează. HODOȘ, P. P. 58. 2. Tranz. A îngriji un bolnav (stînd la căpătîiul lui). Bătrîna o veghease și se rugase. GALACTION, O. I 321. Zi și noapte l-a vegheat, Perne albe i-a mutat, Cînd la cap, cînd la picioare. ALECSANDRI, P. P. 112. ◊ (În construcții figurate) Numai focurile înalte ale conacelor și hambarelor vegheau somnul cîmpiei. DUMITRIU, B. F. 62. 3. Tranz. A păzi, a sta de pază, a străjui. Oile umblau îmbulzite la vale, cu cîinii veghindu-le cu urechile ciulite. DUMITRIU, N. 199. ◊ Intranz. Adorm și ea la capu-mi surîde și veghează. EMINESCU, O. IV 82. Precum veghează o mamă bună Lîngă copilul ce-i adormit. ALECSANDRI, T. I 341. ♦ A supraveghea o activitate. Dănilă... veghea mulsul caprelor. GALACTION, O. I 158.

foșalău, foșalăi, (foșălău), s.m. – Pieptene cu dinți de fier prin care se dau câlții de lână, ca să se aleagă ce e mai bun; darac: „Eu stăteam nopți întregi și mă chinuiam cu hrebdinca, da’ amu îi boierie. Lâna dată prin foșalăi îi mai pufoasă și mai ușor de tors ori îndrugat” (Călinești). – Et. nec. (MDA).

foșalău, foșalăi, (foșălău), s.m. – (reg.) Pieptene cu dinți de fier prin care se dau câlții de lână, ca să se aleagă ce e mai bun; darac: „Eu stăteam nopți întregi și mă chinuiam cu hrebdinca, da’ amu îi boierie. Lâna dată prin foșalăi îi mai pufoasă și mai ușor de tors ori îndrugat” (Călinești). – Et. nec. (MDA).

foșalắu, foșalăi, (foșălău), s.m. (reg.) Pieptene cu dinți de fier prin care se dau câlții de lână, ca să se aleagă ce e mai bun; darac: „Eu stăteam nopți întregi și mă chinuiam cu hrebdinca, da' amu îi boierie. Lâna dată prin foșalăi îi mai pufoasă și mai ușor de tors ori îndrugat” (Călinești). – Et. nec. (MDA).

NOAPTE sf. 1 Timpul de la apusul soarelui pînă la revărsatul zorilor, cînd pămîntul e învăluit în întunerec: ~ adîncă, întunecoasă, înstelată, senină, fără lună, liniștită, caldă, răcoroasă, furtunoasă; întunerecul nopții; la miezul nopții, în toiul nopții, în puterea nopții; ~ de iarnă, de vară; n’am dormit, n’am închis ochii toată ~a; ~ de durere, de insomnie; as(tă) ~, azi ~; a petrece undeva ~a; se face ~, înnoptează; e ~; zi și ~, necontenit, pururea; a face ~a zi și ziua ~, a lucra, a petrece, etc. în timpul nopții și a dormi ziua; ~ albă 👉 ALB I. 11; o mie și una de nopți, titlul unei culegeri de basme arabe, halima; ~ bună! urare la despărțire noaptea, înainte de culcare; e prost ca ~a, e foarte prost; (P): nu te prinde, Ioane (sau Stane), că e ~a mare, nu te bucura prea de vreme, căci lucrurile se pot întoarce altminteri; de ~, de cu ~, pe cînd e încă întunerec, pînă nu s’a sfîrșit noaptea: a doua zi se sculă de ~ și începu să măture (S.-ALD.); dimineața îmi place să mă scol de cu ~ (I.-GH.); la ~, în noaptea care vine; peste ~, în timpul nopții; a mînea undeva peste ~; cu ~a în cap, în cap de ~ 👉 CAP¹ 9 ¶ 2 Noaptea adv. În timpul nopții: ziua doarme și ~a chefuește; (P): ziua fuge de bivoli și ~a îi apucă de coarne 👉 CORN I. 1 ¶ 3 Ⓕ Întunerec, întunecime, ceea ce întunecă mintea, inima, etc.: Cu-al tău zîmbet luminează-mi Noaptea gîndurilor mele (VLAH.); ~a timpurilor, vremile cele mai îndepărtate despre care nu se știe nimic ¶ 4 Ⓕ ~a vecinică, moartea [lat. n o c t e m].

ZI zile f. 1) Interval de timp dintre răsăritul și apusul soarelui. ◊ La ~ la ziua fixată. Pe ~, peste ~ în cursul zilei. ~ de ~, ~ cu ~ a) în fiecare zi; b) necontenit; mereu; c) din ce în ce; treptat. Din ~ în ~ a) de azi pe mâine; b) din ce în ce. De la o ~ la alta a) zilnic; b) în scurt timp; repede. De cu ~ încă din timpul zilei. Despre (sau către) ziuă puțin înainte de a se lumina. În faptul (sau zorii) zilei, în zori de ~ dis-de-dimineață. În toiul zilei, în plină ~ în amiaza zilei. De toate zilele, de toată ziua a) de fiecare zi; b) obișnuit. ~ și noapte în permanență; necontenit. Cât toate zilele foarte mare. Cale de o ~ distanță care poate fi parcursă pe jos în timp de o zi. Cu ziua cu plata pentru fiecare zi muncită. ~ liberă zi când cineva se odihnește drept recompensă pentru o muncă prestată suplimentar. A se crăpa (sau a se miji) de ziuă, a se face ziuă a se lumina. A se face (sau a fi) ziuă albă a se lumina complet. Clar ca bună ziua, limpede ca lumina zilei foarte clar. A face din noapte ~, a schimba ziua cu noaptea a lucra noaptea și a dormi ziua. Bună ziua formulă de salut folosită de la sfârșitul dimineții până la începutul serii. A da bună ziua a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună a) a se despărți de cineva sau de ceva; b) a saluta la despărțire de cei rămași. 2) Perioadă corespunzătoare unei rotații a Pământului în jurul axei sale; intervalul de timp egal cu 24 de ore. * ~ solară interval de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la meridian. ~ muncă a) număr de ore de muncă în timp de 24 de ore; b) unitate de măsură a muncii prestată de membrii unei colectivități. Zile numărate timp puțin. 3) Dată în care a avut loc sau urmează să aibă loc ceva. Ziua de naștere. Ziua victoriei. ◊ La zile mari a) în zile de sărbătoare; la ocazii deosebite; b) foarte rar. 4) la pl. Existență a unei ființe; viață; trai. * A avea zile a mai avea de trăit. A avea zile bune cu cineva a se împăca cu cineva; a trăi bine cu cineva. A fi cu zilele în mână (sau în mâini) a se afla într-o mare primejdie; a fi aproape de moarte. A rămâne (sau a scăpa) cu zile a rămâne în viață. A lăsa pe cineva cu zile a cruța cuiva viața. A curma (sau a lua) cuiva zilele a omorî pe cineva. A muri cu zile a muri în urma unei boli ce putea fi tratată sau în împrejurări neprevăzute. A-i mânca cuiva zilele, a face cuiva zile fripte (sau negre, amare) a chinui tare pe cineva. 5) mai ales la pl. Interval de timp caracterizat prin anumite evenimente; perioadă. ◊ În ziua (sau zilele) de azi în vremea în care trăim; în prezent. Din zilele noastre din vremea în care trăim. Ziua de ieri trecutul. Ziua de mâine viitorul. [Art. ziua; G.-D. zilei] /<lat. dies

glugă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem, 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi 1964: 565). – Cf. bg. gugla (DEX); Bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban cf. DER).

glugă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu, 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem: 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi, 1964: 565). – Din bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban, cf. DER; DEX, MDA); sau magh. gluga < germ. Gugele (DER). Cuv. rom. > ucr. huhla sau gugla (Miklosich, Candrea, cf. DER).

POWELL [páuəl], Dick (1904-1963), actor, cântăreț și dansator american. Vedetă a marilor musicaluri create în anii ’30 la studiourile Warner Bros („Strada 42”, „Visul unei nopți de vară”, „Scandal în lumea bună”, „Criminalul meu drag”).

KUROSAWA [kurosaua], Akira (1910-1998), regizor japonez de film. Supranumit „împăratul cinematografului japonez”. Filme remarcabile prin intensitatea dramatică, complexitatea psihologiei personajelor, valoarea umanistă a mesajului lor („Tronul însângerat”, „Sanjūrō”, „Kagemusha”, „Rapsodie în august”). Remarcabile adaptări după Shakespeare („Ran”), Dostoievski („Idiotul”) și Gorki („Azilul de noapte”). Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin: 1951 (Rashōmon), 1955 („Cei șapte samurai”), 1975 („Vânătorul din Taiga”) și 1989 (pentru întreaga activitate).

seară [At: PSALT. 50 / V: (pop) sară / Pl: seri și (reg) sere / G-D: serii și (înv) serei / E: ml sera] 1 sf Moment al zilei când apune soarele și începe să se întunece Si: amurg, amurgit, asfințit, crepuscul, înserare. 2 sf Timpul care corespunde serii (1) Si: amurg, amurgit, asfințit, crepuscul, înserare. 3 sf Ultimele ore ale zilei și primele ore ale nopții (1). 4 sf Prima parte din noapte (până către miezul nopții). 5 sf (Udp „de”) Perioada de timp în care se desfășoară o anumită activitate Seară de dans. 6 sf (Îe) Bună ~ra (sau, reg, ~) Formulă de salut folosită, la întâlnire sau la despărțire, în cursul serii (1) sau al nopții (1). 7 sf (Pop; îe) ~ra sau (~) bună Formulă de salut folosită, la despărțirea de cineva, în cursul serii (1) sau al nopții (1). 8 sf (Îe) A da (cuiva) bună ~ra (sau, pop, ~ra bună) A saluta (pe cineva) în cursul serii (1). 9 sf (Îe) A-și lua (de la cineva) bună ~ra (sau, pop, ~ra bună) A saluta pe cineva, la despărțire, în cursul serii (1). 10 sf (Adesea însoțit de determinări temporale și, sau numai, precedat de pp „în”, „întru”, „dintru”, „la” sau compuse cu acestea) Precizează momentul sau durata acțiunii. 11 sf (Îla) De ~ Care se face, se produce sau acționează în timpul serii (1) sau în prima parte a nopții (1) Si: de cu seară. 12 sf (Îae; d. obiecte de îmbrăcăminte) Care se poartă în timpul serii (1) sau al nopții (1) la anumite ocazii. 13 sf (Îla) Astă-~ sau (reg) ia-~ În timpul serii (1) precedente Si: aseară, ieri-seara. 14 sf (Îal; prc) Deseară (1). 15 sf (Îlav) Ieri-~ Seară (13). 16 sf (Îlav) Alaltăieri-~ În timpul serii (1) de alatăieri Si: alaltăseară. 17 sf (Îlav) Mâine-~ În timpul serii de mâine. 18 sf (Îlav) Poimâine-~ În timpul serii (1) de poimâine. 19 sf (Îlav) Pe (sau către, spre, înspre, pop, sub, îvp, de către, înde, lângă, înv, pân-înde) ~ (Aproape de sau) în momentul când începe seara (1) Si: pe înserate, în amurg. 20 sf (Îlav) În (sau, înv, la) ~ În timpul serii (3). 21 sf (Îlav) De dimineață (sau din zori, înv, de la zori, de zi) (și) până în (sau, înv, până la) ~ Pe întreaga durată a unei zile. 22 sf (Îal) În fiecare zi Si: zilnic. 23 sf (Îal; pex) Tot timpul Si: mereu. 24 sf (Îlav) Din ~ până-n zori sau (înv) de cu seară până în ziuă Pe întreaga durată a nopții (1). 25 sf (Îal) În fiecare noapte. 26 sf (Îal) Tot timpul. 27 sf (Îlav) ~ de (sau, rar, cu) ~ sau (înv) din ~ în ~ În fiecare seară (1). 28 sf (Îlav) De cu ~ (Încă) din (sau în) timpul serii (1) care precedă producerea unui anumit fapt, eveniment (ce va avea loc a doua zi). 29-30 sf (Îal) Seara (1) (devreme). 31 sf (Îal) Din (sau în) prima parte a nopții (1) (până la miezul nopții). 32 sf (Pop; îal) Care se face în timpul serii (3). 33 sf (Îlv) A se lăsa (sau a se pogorî, a se așterne, a cădea) ~ra sau a se face ~ A se însera. 34 av (Îf seara, serile) În timpul serii (3). 35 av În fiecare seară (1). 36 av (Îlav) În toată ~ra. În fiecare seară (1) 37-40 av(Îlav) De cu ~ra Seară (28-31). 41 av (Îlav) Ieri-~ra Seară (13). 42 av (Îlav) Alaltăieri-~ra Seară (16). 43 av (Îlav) Mâine-~ra Seară (17). 44 av (Îlav) Poimâine-~ra Seară (18). 45-47 av (Îlav) (De) dimineața (sau dimineață) (și) până ~ra Seară (21-23). 48-49 av (Îlav) De ~ra până dimineața Seară (24-25). 50 av (Înv; îlav) Și dimineața și ~ra (și amiazăzi) sau (și) seara și dimineața și (într-amiazăzi Seară (23). 51 sf (Bot; înv; îf sară) Cornul secarei (Claviceps purpurea)

MÁMĂ s. f. I. 1. (Adesea determinat de un adj. pos.) Femeie considerată în raport cu copiii ei; maică, (regional) muică, (învechit) mușă. V. născătoare. Tatăl mieu și muma mea. PSALT. HUR. 21^v/25. Pre feciorul mumînrei sale punre blăznire. ib. 42^v/15. Den mațele mumînriei meale. ib. 118^r/l. Țițele măriei meale. PSALT. SCH. 63/4. Tatăl mieu și îma mea lăsară-me. ib. 79/13. Păcatul îmăriei lui (mumîniei C, mînresai H, mîne-sa D). PSALT. 236, cf. 242. Striin fui... fiilor mumîniei meale. CORESI, PS. 178/4, cf. 51/9, 133/7, 311/9. Mumă aceștiia zise-i, mainte de născută, id. EV. 494. Duse înlăuntru Isac pre Răveca la cortul mumîniei sale, Sarăei. PALIA (1581), 95/13, cf. 20/6. Alții să întrecea să-ș sărute mumînile. MOXA, 357/7. Să nu ne hie mai drag nice avuție, nici tată, nice îmă. VARLAAM, C. 262. Era numai unul născut mumei sale. N. TEST. (1648), 75^v/30, cf. 20^r/2, 68^v/19. Rlagoslovenia tatălui și a mumînii (a. 1652). ap. TDRG. Au grăit împărăteasăi îmmei împăratului. M. COSTIN, O. 178. Să spuie mumei lui Ștefan vodă, să-l sloboadă de la închisoare. NECULCE, L. 9. Cel ce iaste din tatăl fără mumă. MINEIUL (1776), 195^vl/16. Țerile noastre vor fi deschise lor și. . . mumînei lor. ȘINCAI, HR. II, 140/29, cf. 178/29. Copii... din deosebite mume născuți. PRAVILA (1814), 159/20. Primul object ce adoară omul . . . este mama. HELIADE, O. II, 48. Sufletu-mi s-alină cu-ncetul și ușor, Ca pruncul ce-l adoarme a mumii lui cîntare. ALEXANDRESCU, O. I, 337, cf. 161. Gîndiți la muma ce v-a născut pe toți! ALECSANDRI, T. II, 116, cf. 107. Vei spăși greșeala mumii. EMINESCU, N. 100. Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire. id. O. IV, 191. Fără să cunoască tată și mamă. CREANGĂ, P. 139, cf. 234. Icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte. VLAHUȚĂ, O. A. I, 101. Cîntînd le-aduci aminte De-o fată din vecini, De mame și de-ogorul Umplut acum de spini. COȘBUC, P. I, 215. Mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. REBREANU, I. 13. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII, 101, cf. ID. M. C. 198. Merg mumînile gemînd și tătînii suspinînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303. Spuse toate acestea mume-sei. FUNDESCU, L. P. 64. Cine n-are mamă-n lume Nu mai știe cum îi bine. ȘEZ. XIX, 116. Mumîni cu prînzul venind. I. CR. IX, 248. Ce-o fi mamii o fi și tatii sau ce mi-e mama mi-e și tata, se spune spre a arăta lipsa de preferință într-o anumită alternativă. Cf. ZANNE, P. IV, 469. În față mumă și în dos ciumă, se spune despre o persoană care are o purtare ipocrită. Cf. id. ib. 476. Pentru unii mumă și pentru alții ciumă, se spune despre cineva care favorizează pe unii și năpăstuiește pe alții. Cf. id. ib. Unde dă mama, carnea crește, se spune spre a arăta că severitatea mamei pornește din dragoste și este în folosul copilului. Cf. id. ib. 466. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) Ce să-i răspunz, mamă? ALEXANDRESCU, M. 324. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I, 129. Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. CARAGIALE, O. II, 255. Să-mi iei [rochie] mamă, că uite cum umblu. CAMIL PETRESCU, T. II, 76. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit. JARNIK- BÎRSEANU, D. 186. ◊ (Învechit și popular, în forma nearticulată, adesea prescurtat, urmat de un adj. pos.) Fată de mumă-sa. CORESI, EV. 205. Tatâ-mieu și mumă-mea lăsară-mă. id. PS, 65/10. Audzi mumă-sa, curse și deșchise (cea 1600). CUV. D. BĂTR. II, 192/14. Parte de ocenă-i iaste lui de pren mă-sa (a. 1641). GCR I, 91/30. Lăsat-au domnia și țeara pe sama frăține-seu. . . și a mîne-sa. URECHE, LET. I, 173/21. Cela ce-ș va ucide pre tată-său și pre îmă-sa.. . mai cumplită certare să aibă. PRAV. 95. Mumă-sa au ieșit întru întîmpinarea fie-sa. IST. Ț. R. 56. Cain... pre mumă-sa întristă (a. 1750). GCR II, 63/23. Au împărățit... subt tutela mîne-sa, a Plachidiei. ȘINCAI, HR. I, 85/15. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15, cf. 201. Draga tatei, iată ce-mi tot spune mă-ta de tine. id. ib. 285. Îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. ISPIRESCU, L. 8. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat, Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I, 230, cf. 224. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. Mumă-mea-ntre dînșii apare. MACEDONSKI, O. I, 43. A urmărit-o și i s-a părut că mă-sa umblă pe la bijutieri, să vîndă ceva. CĂLINESCU, E. O. II, 65. Fără voia măni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Hai, murgule, hai,.. . Să te las mumîne-mea. MAT. FOLK. 1264. A zis mîne-sa să-i deie berbecul. PAMFILE, VĂZD. 37. Eu îs pe vatra mea, nu-s pe-a tătîni-to ori pe-a mîni-ta. ALR I 648/378. ◊ (Regional, în formă prescurtată, determinat printr-un al doilea adj. pos.) Du-te la. mă-ta ta. ALR I/II h 158. Mumă-sa lor. ALR I 1680/190. ◊ (În forma articulată, cu elipsa adjectivului posesiv de pers. 1) De mama îmi aduc aminte ca prin vis. SLAVICI, V. P. 12. Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I, 103. Noi priveam uimiți. Mama s-a sculat tremurînd. SADOVEANU, O. I, 133. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Țară de jărtfă,... mumă fără copii, ficiorii tăi, rătăciți în vijelia omenească, pribegea în toate laturile. RUSSO, S. 134. Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma. EMINESCU, O. I, 172. [Natura] ți-este mumă. MACEDONSKI, O. I, 239. Nedreptatea le fu mumă. SADOVEANU, M. C. 174. ◊ (Determinat prin „bună” sau, regional, calc după magh. édes, „dulce”, în opoziție cu mamă vitregă) Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20, cf. ALRM I/II h 215. Cînd bună mamă, cînd vitregă. ZANNE, P. IV, 471 ◊ (În formule exclamative de compătimire, de amenințare etc.) N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor! C. PETRESCU, Î. II, 8. Vai de mama lui, că-l înțeleg, săracul! id. C. V. 85. Vai de mama ta, ciocoi! ANT. LIT. POP. I, 67. ◊ (În imprecații și în formule injurioase) Bată-v-ar mama lui Dumnezeu! EMINESCU, N. 20. Oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? CREANGĂ, P. 245, cf. 303. Se puneau la pămînt și tăceau, bată-i mama cailor! SĂM. V, 1004, cf. 904. Pentru ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine? AGÎRBICEANU, A. 367, cf. id. L. T. 32. Evanghelia mă-ti de putoare! sadoveanu, P. M. 68. Mama ta de pezevenghi! – gîndi Stânică, în sinea lui. CĂLINESCU, E. O. II, 280, cf. 90. Nafura mîne-sa! CAMILAR, N. I, 259. Ptiu, mama mîni-sa, mâi, asta parcă-i din poveste. GALAN, Z. R. 29, cf. ALRM II/I h 184. Mamă vitregă (sau, regional, mașteră, fiiastră, strîmbă, bătrînă, de salcă etc.) = soția tatălui considerată în raport cu copiii lui dintr-o căsătorie anterioară. Părinții vitregi și mumînile maștehă (a. 1685). GCR I, 278/4. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama cea vitrigă. CREANGĂ, P. 283, cf. DDRF. Această mamă vitregă.. . îi apăruse odinioară în copilărie.. . ca o madonă a fatalității și a relei prevestiri. GALACTION, O. 144, cf. com. din LOMAN-SEBEȘ, ALRM I/II h 156, 157, 217. (Regional) Mamă jurată v. j u r a t. Mamă Eroină = titlu acordat femeilor care au cel puțin zece copii în viață. Se conferă titlul de onoare de Mamă Eroină. . . următoarelor mame. . . BO 1954, 521. Unui mare număr de femei li s-a decernat titlul de Mamă Eroină. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă sau (loc. adj. și adv.) despre mamă = (care se află) în linie maternă. Neamul și despre tată și despre mumă să trage de multe împărății. BIBLIA (1688), [prefață] 7/38. Era frate bun și de mumă cu Suleiman. VĂCĂRESCUL, IST. 254. ◊ E x p r. (De sau, rar, ca de) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. Scump de mama focului, I. IONESCU, P. 201. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. Era baba asta o zgripțoroaică urîtă și bătăioasă și rea de mama focului. VLAHUȚĂ, O. A. II, 126. Țipau și strigau de mama focului. I. NEGRUZZI, S. V, 115. Scot cu ifos piepturile înainte și-și răsucesc tuleiele de mama focului. SĂM. III, 168. Dășteaptă mama focului. DELAVRANCEA, O. II, 282. Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II, 62. Lișițele-ncep să strige Ca de mama focului. TOPÎRCEANU, B. 47. La mama dracului sau (regional) la mama săcretî = foarte departe, la capătul pămîntului, la dracu-n praznic. Avea o părere de rău neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă tocmai cine știe unde, la mama dracului. SADOVEANU, O. IX, 161, cf. A III 19. Cum m-a (sau te-a, l-a) făcut mama = (după „gol”, „naiv”, „cinstit”, „curat” etc. indică superlativul acestora). El în viața lui nu alunecase pînă atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 354. De cînd mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut sau de cînd m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut mama = de cînd sînt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna; (în construcții negative) niciodată (pînă acum). Parcă era de-acolo de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153, cf. GALAN, Z. R. 11. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) = de foarte multă vreme, de cînd era bunica fată. Cf. ZANNE, P. IV, 477. (Popular) A cere cît pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat, a cere cît dracul pe tată-său. Am vrut să-i cumpăr boul, dar cerea cît pe mă-sa. PAMFILE, J. II, 152. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. Să le burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua, o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Regional) A face mumă = a dezvirgina. MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Ăsta e muma banilor, se spune despre cineva care, pentru bani, este în stare de orice. Cf. ALR I 301/180. ♦ P. gener. Animal femelă în raport cu puii lui. Vițelul. . . 7 zile vor fi supt mumă-și. BIBLIA (1688), 55¹/59. De vei întâmpina cuib de pasăre înaintea obrazului tău. . . , și muma cloceaște pre golași, sau pre oao, să nu iai pre muma cu puii. ib. 142¹/25. Mînzii. . . , cît se înțearcă, trebuie depărtați de mumîni. ECONOMIA, 76/14. Vițeii alergau de colo pînă colo, căutîndu-și mamele. LUNGIANU, CL. 103. În multe povești, iapa e muma cailor năzdrăvani. RĂDULESCU-CODIN, Î. 273, cf. 173. Mielul blând suge la două mumi. ROMÂNUL GLUMEȚ, 30. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Numărul vacilor cu lapte în gospodărie va ajunge la 80. . . , al oilor mame la 400 de capete. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4832. ♦ (Regional, și în sintagmele mama puilor, mama gaia, de-a mama gaia, mama cu uliul, puii mamii de trei ori) Numele unui joc de copii; cloșca, de-a puia gaia. Cf. DDRF, H II 14, 34, 82, 119, 208, VII 52, 137, 393, XII 158, 229, ALR II 4356, 4357 , 4358. ♦ (Regional, adesea determinat prin „albinelor”) Matcă (1). Despră crăiță sau muma albinelor. TOMICI, C. A. 10/1, cf. MARIAN, INS. 144, H XVIII 261, 287, ALR I 1680/9, 190, A V 14. 2. (La vocativ, adesea împreună cu alt vocativ, sau la genitiv, ca determinant al unui apelativ în cazul vocativ) Termen de dezmierdare cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. e x t., unei persoane mai tinere. Dar de ce pricină, mamă?. . . [ea] l-a întrebat. PANN, H. 64/1. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei, îngeraș! ALECSANDRI, P. I, 80. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. I, 274, cf. 267. Radule, mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7, cf. id. O. A. II, 150. Of! fetica mamii, cum ești de frumușică! POP., ap. GCR II, 362. Draga mamei torcătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448, cf. 198. 3. (Adesea determinat prin „mare” sau, regional, prin „bătrînă”, „bună” etc.) Bunică. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Scoseseră la vedere de prin lăzi vechituri de care purtaseră mamele bune. BARIȚIU, P. A. III, 24. Se bucură că a venii mama mare, fiindcă totdeauna îi aducea cîte ceva. REBREANU, NUV. 244. Cînd certa vreun copil, păstra pe chip un zâmbet și părea mai mult o mamă mare. PAS, Z. I, 109, cf. ALRM I/II h 230. Mamă soacră = soacră. Mamă soacră, Poamă acră. ZANNE, P. IV, 610. (Prin Ban.) Mamă mare = soția fratelui mai mare al tatălui. LIUBA-IANA, M. 24. Mamă mică = soția fratelui mai mic al părinților, id. ib. ♦ (Regional) (De-a) mama oarbă =de-a baba oarba, v. b a b ă. H IV, 375, cf. XII 229, ALR II 4337/836, 848, 876. 4. (De obicei urmat de un nume propriu sau de alt nume de identificare) Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vîrstă), care impune respect. Ce ceartă-i aici, mamă Bálașă? ALECSANDRI, T. 973. Mamelor preutese beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese, își lua legătura la subțioară și pleca. VLAHUȚĂ, N. 9. Privi lung pe mama Paraschiva. N. REV. R. I, nr. 1, 35. S-ajuți mamii Dochii. DELAVRANCEA, O. II, 12. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic, și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78, cf. H II 256, ALRM I/II h 307. II. 1. F i g. Protectoare, ocrotitoare, apărătoare. Muma ta beserica, carea te-au născut pren duhul sfînt (a. 1652). ap. TDRG. Sfînta și muma noastră beseareca. BIBLIA (1688), [prefață] 4/51. ◊ (Neobișnuit) Adunarea mumă = divanurile ad-boc, v. a d – h o c. El căzu prin votul dat de Adunarea mumă în ziua de 29 octombrie 1857. KOGĂLNICEANU, S. A. 202. 2. F i g. Punct de plecare ; început, obîrșie, izvor, origine, cauză. Muma a tuturor realelor. CORESi, EV. 245, cf. 224. Striga într-una că activitatea e mama succesului. REBREANU, I. 294. Prevederea e mama înțelepciunii. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Limba mamă = a) limbă de bază, din care s-au dezvoltat alte limbi; b) (învechit, rar) limbă maternă. Îndemnînd pe doritorii limbei mume. . . a se îndeletnici cu adunarea unor asemine cuvinte (a. 1847). URICARIUL, X, 399. 3. (Tehn.; în sintagme, atribuind calitatea ca un adjectiv) Soluție mamă = soluție lichidă rămasă în urma solidificării unui aliaj; soluție matcă. Impuritățile cu coeficient mai mare de solubilitate rămîn în soluție, formînd soluția mumă. MACAROVICI, CH. 61, cf. 23. (Calc după germ. Schraubemutter) Șurub mamă = șurub care transformă mișcarea de rotație în mișcare de translație, sau invers. Șurubul mamă de la strung, SOARE, MAȘ. 29. III. Compuse: mama (sau muma)-pădurii (sau, rar, pădurilor) sau (regional) mama-codrului, mama-huciului, mama-ogașilor = personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrînă urîtă și rea, care umblă cîntînd sau bocindu-se prin păduri (PAMFILE, DUȘM. 212, H II 171, 292) și care ademenește, ucide și chiar mănîncă oameni (H II 171), copiilor diii leagăn le ia somnul (PAMFILE, DUȘM. 212, id. CR. 166, H II 22) etc.; (regional) pădureana, vidma-pădurii, vîlva-pădurii, fata-pădurii, surata-din-pădure. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei, un hău căscat, dinții ei, șiruri de pietre de mori. EMINESCU, N. 7. Aoleo! cum mi-e de frig, zise muma-pădurii, îmi clănțănesc dinții. ISPIRESCU, L. 384. Muma-pădurii, zmeoaica cea bătrînă, strigoiul. . . mi-apăreau în vis. DELAVRANCEA, T. 19. Să-și lese bijogul la mama-huciului și. . . să se pornească. MARIAN, O. II, 166. Cam pe la cîntători. . . numai ce aud un chiot zdravăn în pădure; chiuise mama-pădurei. ȘEZ. VI, 147. Tu, muma-pădurii. . . Tu, urîto, Spăimîntoaso, Colțato, Despletita, Grabnico, Tu noaptea te-ai arătat. MAT. FOLK. 1604, cf. 551, 595. Tu, muma-pădurii, Colțato. . . Du-te la copiii tăi. CANDREA, F. 337. Muma-ogașîlor, Fujiț. ARH. FOLK. III, 123. Fuji. . . Muma- codrului. ib. 126. (Regional) mama-pădurii = a) boală a copiilor mici, caracterizată prin insomnie și plînsete. Cf. CANDREA, F. 165, 224, 380, H IV, 93, ȘEZ. VI, 39, XII, 169. [Dă peste copii] boala numită „mama-pădure”, adică plîng mereu, tot într-una, noaptea. GOROVEi, CR. 214, cf. 273; b) (și în compusul mama-codrului) numele unui descîntec pentru copiii mici care plîng. Cf. H II 127, ALR II 4237/29, 872, 876. (Regional) mama-pădurii = caloian. PAMFILE, VĂZD, 133. (Popular) mama-pădurii = numele mai multor plante erbacee, folosite ca plante medicinale: a) mică plantă parazită cu flori purpurii, rar albe și cu rizomul ramificat; se dezvoltă pe rădăcinile arborilor din pădurile umede; șerpariță, buricu-pămîntului, floarea-șărpelui, iarba-șarpelui, murea-pădurilor, (Transilv.) cucuruz-de-pădure (Lathraea Squamaria). Cf. COTEANU, PL. 26, LB, BRANDZA, FL. 163, PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 67; b) ferică-de-cîmp. Cf. BULET. GRĂD. BOT. XI, 52; c) barba-popii. Cf. BRANDZA, FL. 538, GRECESCU, FL. 200, PANȚU, PL. ; d) năprasnică (Genarium Robertianum). Cf. DDRF ; e) vinariță. Cf. BRANDZA, FL. 245, GRECESCU, FL. 268, PANȚU, PL. Iată mintă. . . sălvie. . . mama- pădurei, asperula. NEGRUZZI, S. I, 97. Prin mama-pădurii poporul înțelege o buruiană ce o întrebuințează în leacuri. H III 293, cf. 25, 116, IV 93, VI 25, IX 482, X 20, XI 496, XVI 146, 155, XVIII 71. Sînge de nouă frați, Iarba ciutei Și mama-pădurii. MARIAN, NA. 24, cf. PAMFILE, DUȘM. 228, id. B. 51, GOROVEI, CR. 39. Muma-pădurii, aia-i o buruiană, e bună și dă vaci și e bună și dă copiii care plînge noaptea. ALR II 4237/762, cf. 4237/812. (Regional) mama-ho = ființă imaginară cu care sînt amenințați copiii; gogoriță, caua. ALRM II/I h 199. (Rar) mama-mușă = vrăjitoare, ALEXI, W. mama-săcării = secară cornută. Cf. BIANU, D. S., VICIU, GL. (Regional) mama-ghici (sau gîciu) = rădăcina papurei. BQRONZI, L. 137, cf. H III 341. (Regional) mamă-mașteră = trei-frați-pătați. PĂCALĂ, M. R. 23. (Regional) mama-ploaie = pătlagină. BIANU, D. S., cf. PANȚU, PL. (Regional) mama-cucului = codobatură. ALR I 1042/305. (Regional) muma-muierii = placentă. ALRM I/II h 289. - Pl.: mame și (învechit și popular) mămîni. – Gen.-dat. sg.: mamei, mamii, (învechit și popular) mămînii, (în textele rotacizante) măriei; pl.: mamelor și (învechit și popular) mămînilor. Nom.-ac. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos. de pers. 2 și 3, în formele prescurtate) mă-ta (sau -sa), (învechit) ma-sa, (învechit și popular) mîne-ta (sau -sa), mîni-ta (sau -sa). Gen.-dat. sg. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos.) mîni mele (sau tale, sale). – Și: (învechit și popular) múmă, (învechit) ímă (scris și: îmmă) s. f. – Lat. mamma. – Mumă < mumîniei < *mămîniei, cf. DR. II, 196, DHLR II, 31, CADE; pentru a > u, v. CDDE. – Pentru formele cu î-, cf. alb. ë m ë. – Cf. TDRG, CDDE, BL XIII, 158.

Malesuada fames (lat. „Foamea rău sfătuitoare”) – Vergiliu, Eneida (VI, 276). Poetul descrie scena cînd Enea, împreună cu Sibila, intră în Infern. Acolo, la gurile iadului, stăteau: Grijile neiertătoare, Bătrînețea plină de chin, Somnul înfrățit cu moartea, Războiul cel jalnic, Vrajba îndrăcită, Foamea ce-ndeamnă la rele... (după traducerea lui Coșbuc). De altfel – și înainte de Vergiliu, și după el – foamea a fost pretutindeni socotită ca o rea povățuitoare, spre deosebire de noaptea care-i considerată un sfetnic bun (vezi: Nuit porte conseil). LIT.

CĂTRE, Mold. Tr.-Carp. CĂTRĂ prep. 1 Arată direcțiunea în spațiu sau în timp, spre: ~ miază-noapte; ~ seară ¶ 2 Față de: se arăta bun și milostiv ~ toți ¶ 3 De ~, a) dinspre, despre, de: de ~ apus; ca să-și apere țara și pămîntul său de cătră Sțiti și Goți și de cătră alți vecini (LET.); b) de: iubit de ~ toți ¶ 4 La: vorbe ce le-a zis D-zeu către oamenii cei dintîiu (RET.) [lat. contra >cătră, devenit către sub influența lui între].

zi [At: COD. VOR.² 25/11 / V: ~uă, (înv) zuao, (îrg) zâ, zâua, zauă² (înv) zele sfp, zio, dzuo, zouă sf, (reg) zăua / Pl: ~le, (nob) ~ / E: ml dies] 1 sf Lumină pe care o răspândește Soarele pe Pământ datorită căreia obiectele și ființele devin vizibile, clare, distincte. 2 sf (Pex) Lumină solară. 3 sf (Îlav) (Până) la (sau înspre, spre, către; pop despre; îrg îm; reg de cu) ~uă Puțin înainte de a se lumina. 4 sf (Îal) Spre dimineață. 5 av (Reg; îlav) Până în (sau la) ~uă (sau de cu ~uă) Până a nu se lumina Si: dis-de-dimineață. 6 sf (Reg; îlav) Cu ~ua-n cap Foarte devreme. 7 av (Reg; îlav) La ~uă În zori. 8 sf (Pop; îe) (A se face) ~ua albă A se lumina complet. 9 sf (Îoc noapte; șîc ~-lumină) Timp care se scurge de la răsăritul până la apusul Soarelui. 10 sf Timp cât Soarele rămâne deasupra orizontului. 11 sf (Iuz; îc) ~-muncă Unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. 12 sf (Iuz; îac) Sumă de bani plătită pentru o zi (8). 13 sf (Îs) ~ de muncă Durata timpului în care lucrătorul prestează zilnic muncă. 14 sf (Iuz; îs) ~ pereche animale Unitate de măsură convențională care era folosită în agricultură și care exprima volumul de lucru efectuat timp de zece ore de către un atelaj cu două animale. 15 sf (Înv; îs) ~ de arătură Unitate de măsură a unui teren arabil, în cadrul obștilor (în cazul înstrăinării acestui teren). 16 sf (Îs) ~ de lucru (sau lucrătoare) Perioadă de timp în care se efectuează un program de lucru obișnuit. 17 sf (Pex; îas) Perioadă de timp în care se muncește în decurs de 24 de ore. 18 sf (Înv; îas) Perioadă de timp în care se efectua corvoada obligatorie în folosul boierului sau al statului. 19 sf (Îc) ~-lumină Perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. 20 sf (Îs) ~ scurtă Zi lucrătoare cu program redus. 21 sf (Îs) ~ua jumătate Parte a zilei cuprinsă între răsăritul Soarelui și amiază. 22 sf (Prc) Amiază. 23 sf (Îvp; îs) ~ de cale (sau de drum, de marș etc.) Distanță care se poate străbate într-o zi de mers pe jos. 24-25 sf (Îljv) Cu ~ua (sau, îvp, pe ~) (Care lucrează) fără angajament permanent. 26-27 sf (Îal) Temporar (pe durata unei zile). 28-29 (Îal) (Plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. 30 sf (Îe; pop) A face ~le de muncă A lucra temporar, ca zilier. 31 sf (Gastronomie; îs) ~ și noapte Prăjitură cu cacao (în care alternează culoarea galbenă cu cea maro închis). 32 sf (Îla) De ~ Care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile (41). 33 sf (Îal) Din decursul unei zile (41). 34 sf (Îlav) Nici ~, nici noapte (sau nici ~ua, nici noaptea) Niciodată. 35 sf (Îal) Deloc. 36-37 sf (Îlav) ~ și noapte (sau nopți) ori (și) ~ua și noapte(a), ~, noapte (sau ~-noapte), ~le (și) nopți, toată ~ua (și) toată noaptea, noaptea și ~ua, nopți și ~le, (înv) din (de) ~ (și) până-n noapte (sau seară), din (de, în) ~ din (de, în, și în) noapte, (reg) (cu) ~, (cu) noapte (Aproape) continuu (1). 38 sf (Îlav)Toată ~ua (bună ziua) sau ~ua toată Mereu. 39 sf (Îe) A face ~ua (sau din ~) noapte și noaptea (sau din noapte) ~ A lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. 40 sf (Pex; îae) A duce o viață dezordonată. 41 sf (Reg) A lua ~ua de căpătâi A-și începe activitatea la o oră matinală. 42 av (Îf ziua sau zilele) În timpul zilei (43). 43 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Interval de timp care corespunde unei rotații a Pământului în jurul axei sale Si: (înv) ziuoptime. 44 sf (Asl) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. 45 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Durată de 24 de ore luată ca unitate de timp sau timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate Si: (reg; hip) zilișoară, ziluță, ziulică (1), zioară (1), ziucă, ziuliță (1), ziuță, ziușoară (1). 46 sf (Pex) Durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. 47 sf (Pgn) Timp. 48 sf (Îla) De (sau înv, din) toate ~lele sau de toată ~ua Care are loc în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 49 sf (Pex) Care se întâmplă în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent (1), zilnic (3), zilial (2), zios (2). 50-51 sf (Îljv) De ~ cu ~ (Care are loc) în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 52-53 sf (Pex; îal) (Care se face, se întâmplă) în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent. 54 sf (Îlav) Din ~ în ~ La o dată apropiată (care se schimbă mereu). 55 sf (Pex; îal) La infinit. 56 sf (Îal) Pe măsură ce trece timpul. 57 sf (Îal) Încetul cu încetul (și continuu) Si: progresiv (1). 58 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ În fiecare zi (44) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 59 sf (Îal) În mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent, zilnic (3), (îvr) zilial (2), zios (2). 60 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ Din ce în ce Si: treptat. 61 sf (Îlav) De la o ~ la alta Zilnic (2). 62 sf (Pex; îal) Repede. 63 sf (Pex; îal) Progresiv. 64 sf (Îlav) ~ (sau, înv, prin) toate ~lele sau (îrg) în toată ~ (sau ~ua), ori în toate ~lele Foarte des Si: mereu. 65 sf (Îlav) Într-o (bună) ~ (rar, ~uă) sau într-una din (ori, înv, de) ~le La un moment dat Si: odată². 66 sf (Îlav) Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) ~ Din ce în ce mai mult Si: progresiv. 67 sf (Îe) A trăi (sau a o duce) de pe o ~ pe alta A duce un trai nesigur, precar. 68 sf Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, sau de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval. 69-70 sf (Îs) Bună -ua sau (îrg ~ua bună) Formulă de salut la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei (43). 71 sf (Îe) A da (sau a dori, reg, a pofti etc.) cuiva bună ~ua (sau, îvp, ~ua bună) A saluta pe cineva. 72 sf A-și (ori, înv, a se) lua bună ~ua (sau ~ua bună) (de la cineva sau de la ceva) A-și lua rămas-bun. 73 sf (Fam; îae) A renunța (la ceva) definitiv. 74 sf (Fam; îae) A socoti (ceva) drept pierdut. 75 sf (Fam) A se lăsa loc de bună ~ua A păstra relații bune cu cineva. 76 sf (Îs) ~-întâi Prima zi a fiecărei luni sau a unui an. 77 (Pop; îlav) Cât toate ~lele de mare Foarte mare. 78 (Pop; îlav) Într-o (bună) ~ sau într-una din ~le Cândva. 79 (Pop; pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”; îla) Ca lumina ~lei Foarte clar. 80 sf (Rel; art; îas) Sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, în prima zi (42) a lunii. 81 sf (Îe) În (sau la) ~lele lui În perioada de maximă eficiență. 82 sf (Șîs ~ aniversară, ~ua nașterii sau ~ de naștere) Aniversare a unui eveniment. 83 sf (Șîs ~ua numelui, ~ de nume) Onomastică. 84 sf Timp precis în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc Si: dată. 85-86 sf (Îljv) La ~ La termenul stabilit (fără întârziere). 87 sf (Îlav) La ~ Pus la punct cu ultimele noutăți. 88 sf (Îal) Zilnic (2). 89 sf (îla) La ~ Care trebuie să fie pregătit pentru ziua (16) respectivă. 90 sf (Pop; îe) A da ~ după ~ A amâna de la o zi la alta. 91 sf (Pop; îlav) La ~le mari La ocazii deosebite. 92 sf (Pop; pex; îal) Foarte rar. 93 sf Perioadă nedeterminată de timp. 94 sf (Lpl) Timp viitor apropiat de momentul prezent. 95 sf (Prc) Prezent². 96 sf (Îs) ~ua de mâine Viitorul (apropiat). 97 sf (Îs) ~ua de astăzi (sau de azi, înv, de acuma) ~lele noastre Prezentul². 98 sf (Îe) ~ua de ieri Trecutul. 99 sf (Pex) Perioadă modernă. 100 sf (Îlav) De ~le De mult timp. 101 sf (Îal) De puțină vreme. 102 sf (Mpl; cu determinări ca „vechimi”, „tinereți” etc.) Perioadă de timp situată în trecut. 103 sf (Lpl) Spațiu de timp cuprins între nașterea și moartea cuiva. 104 sf (Pex) Ansamblu al evenimentelor care au avut loc în existența unei persoane. 105 sf (Lpl) Existență (1). 106 sf (Lpl) Trai. 107 sf (Lpl) Viață. 108 sf (Reg; îs) ~ de apoi Momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. 109 sf (Îla) (Reg; îs) Fără ~le Mort. 110 sf (Îljv) Cu ~le Cu viață, sănătos. 111 sf (Îe) În (sau reg, de) ~lele mele (tale, sale etc.) În toată viața mea (ta, sa etc.). 112 sf (Pex; îae) Niciodată. 113 sf A i se isprăvi (cuiva) ~lele A muri¹. 114 sf (Îe) A-și urî ~lele sau a i se urî (cuiva) cu ~lele A se sătura de viață. 115 sf (Îe) A-și pune capăt ~lelor sau a-și curma ~lele A se sinucide. 116 sf (Îe) A (nu mai) avea ~le (multe) sau a avea ~le cu carul A (nu) mai avea mult de trăit. 117 sf (Pop; îla) Cu ~lele în mână La un pas de moarte. 118 sf (Pop; îal) Înfricoșat. 119 sf (Pop; îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 120 sf (Îe) A avea (sau, înv, a vedea) ~ bună ori ~le multe și bune, ~ albă (cu cineva) A avea trai tihnit, liniște (din partea cuiva). 121 sf (Îe) (A fi) vechi de (sau în) ~le (ori înaintat în ~le) (A fi) bătrân sau foarte bătrân. 122 sf (Îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 123 (Îe) (A fi) veșnic de ~le (A fl) nemuritor. 124 sf (Îe) (A fi) mic de ~e (A fi) tânăr. 125 sf (Îae) (A fi) lipsit de valoare. 126 sf A (-și) număra ~lele A nu mai avea mult de trăit. 127 sf (Îae) A nu mai avea multă răbdare. 128 sf (Îae) A fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. 129 sf (Îe) A trăi cu ~le A trăi în mizerie. 130 sf (Îs) Omor de ~le Muncă grea. 131 sf (Pex) Viață mizerabilă. 132 sf (Bot; reg; îc) ~ua crucii Flori-de-toamnă (Aster salignus). 133 sf (Bot; reg; îc) ~ua cu noaptea Miază-noapte (Melampyrum bibihariense). corectat(ă)

zi / (în expr. și) ziuă s. f., art. ziua, g.-d. zile, art. zilei; pl. zile (acestei zile; Bună ziua! O zi bună! Ziua bună! a seface ziuă, a face din noapte zi(uă); Luceafărul-de-Ziuă etc.)

AJUN (pl. -nuri) sn. 1 ⛪ Ziua sau seara dinaintea unei sărbători, în spec.: ~ul Bobotezii, ~ul Anului-nou sau ~ul Sfîntului Vasile, ~ul Crăciunului, personificat prin Moș-Ajun(ul); a umbla cu Moș-Ajunul, a ura pe la casele oamenilor în noaptea de 23 spre 24 Decemvrie, rostind formula consacrată: bună dimineața la Moș-Ajun! ¶ 2 pr. ext. Ziua sau seara dinainte, puțin timp înainte, foarte aproape de: în ~ul alegeri or; în ~ul bătăliei; în ~ul morții ¶ 3 † Trans. Post: zi de ~; pleca cu ~ sufletul mieu (COR.) [ajuna].

vâlvă, (3) vâlve s. f. 1. Agitație, frământare, zarvă produsă de un fapt deosebit. 2. Fig. Fală, mândrie. 3. Făptură fabuloasă în mitologia românească, având înfățișarea unei femei îmbrăcate de obicei în alb (benefică) sau negru (malefică), care umblă la miezul nopții pe coama dealurilor și este considerată duh bun sau nefast; zână, știmă, spirit. ◊ Vâlva apelor = știma apelor. ◊ Vâlva bucatelor = zână care protejează holdele, ocrotindu-i pe țăranii săraci. ◊ Vâlva băilor = duh păzitor al minelor, în special al celor de aur. ◊ Vâlva comorii = duh care păzește comorile. ◊ Vâlva pădurii = muma-pădurii. [Var.: (pop.) vâlfă s.f] – Din sl. vlŭhvŭ, bg. vlăhva.

trag, tras, a tráge v. tr. (lat. tráhere, tractum, a tîrî, de unde, pin anal. cu culeg-cules, dreg-dres, s’a făcut trag-tras; it. trarre, pv. fr. traire, cat. traure, sp. traer, pg. trazer). Tîrîĭ, aduc spre mine saŭ după mine: îmĭ trag scaunu spre masă, calu trage căruța (locomotiva vagoanele, remorcheru șlepurile). Scot: a trage sabia din teacă, cizmele din picĭoare (a trage cizmele în picĭoare, a te încălța cu ele). Scot sugînd cu gura saŭ cu pompa: a trage vin din butoĭ; a trage cĭubuc, tutun (adică „fum de tutun”, a fuma). Apuc și întind puțin: l-a tras de picĭor ca să se scoale, de urechĭ fiind-că era obraznic. Scot din urnă la noroc: a trage sorțĭ. (A trage sorțiĭ înseamnă și „a te prezenta la serviciu militar”, unde, în ainte, te recruta dacă trăgeaĭ un număr maĭ mic de cît micu contingent necesar și-țĭ dădea drumu dacă trăgeaĭ un număr maĭ mare). Scot din mașina tipografică: a trage o mie de exemplare dintr’o carte. Însemn, duc pe pămînt orĭ pe hîrtie: a trage o brazdă cu plugu, un hotar, o linie pe hîrtie. Frec, masez: l-a tras pe (saŭ la) picĭoare ca să se dezmorțească. Arunc săgețĭ din arc (trăgînd de coardă), gloanțe din pușcă (trăgând de pedică): a trage săgețĭ, gloanțe, cartușe, ghĭulele. Adresez, aplic (lovesc) orĭ scot (sunete): a trage cuĭva o înjurătură saŭ o palmă (un cuțit, un glonț), a trage un cîntec saŭ un plîns (V. taxim). Fac, mă apuc de: a trage un chef, un somn. Atrag, chem: s’a dus unde-l trage inima. Chem, aduc, traduc: l-a tras în judecată. Sufer, pățesc: de-aș maĭ trage cîte-am tras, eŭ de tine nu mă las (P. P.). Fac să răcească: m’a tras curentu și am răcit. A trage clopotele, a apuca de funia lor și a le face să sune, (fig.) a linguși, a te gudura, a face curte (pin aluz. la clopotele care se trag la biserică în onoarea unuĭ preut maĭ mare). A trage folos, a profita. A trage de mînecă pe cineva (fig.), a te ținea după el cu oferte. A trage nădejde, a nădăjdui: trage și el nădejde ca spînu de barbă și prepelița de coadă. A-țĭ trage păcatu cu un lucru, a suferi cu el după ce l-aĭ acceptat. A trage o poliță asupra cuĭva, a emite o poliță pe numele luĭ. A-țĭ trage sufletu, a răsufla: era o îmbulzeală de nu puteaĭ să-țĭ tragĭ sufletu. A trage în țeapă, a pune în țeapă (un supliciŭ medieval). A trage ușa după tine, a o în chide. V. refl. Mă retrag: a se trage la munte, apele s’aŭ tras. Mă scobor, am originea: Româniĭ se trag din Romanĭ. Provin, rezult: din boala ceĭa i s’a tras moartea. Tind, mă îndrept: acest copil se trage la învățătură. V. intr. Mîn, poposesc pe noapte: a trage la han. A avea curent bun și a face să ardă bine focu: soba asta trage bine. E curent de aer și poțĭ răci: odaĭa asta trage. A emite răceală: acest zid trage. Am greutate4, apes în cantar: acest sac trage zece chilograme, trage mult (saŭ greŭ) la cantar. A trage a, a tinde a, a călca a: acest copil trage a soldat; apa trage la matcă, și mojicu la teapă. A trage cu, a da cu, a lovi cu: a trage cu cĭocu, cu toporu, cu pușca, cu tunu, cu gloanțe, cu cartușe. A trage cu ochĭu, a te uĭta pe furiș. A trage cu urechea, 1. a asculta pe furiș, 2. a asculta atent un zgomot care nu se aude lămurit. A trage de moarte, a trage să morĭ, a fi aproape de ultima suflare, de moarte. A trage în gazdă, a poposi la cineva ca să dormĭ. A trage la măsea, a bea, a fi bețiv. A trage pe sfoară, a înșela, a escroca.

Halimà f. 1. numele colecțiunii de povești arabe O mie și una de nopți, povestite de sultana Șeherazada (supranumită Halima, adică cea bună, cea îndurătoare): merge focul pe apă ca în vremea Halimalei AL.; 2. fig. întâmplare minunată și plină de peripeții: o halima întreagă și plină de minuni AL. să-ți povestesc ce am pățit... să vezi, e halima CAR.

SURATĂ, surate, s. f. Prietenă apropiată ca o soră. Au fost odată două fete vecine, care se numeau una pe alta surată, adică sorioară, prietină, pentru că ele, de cum s-au cunoscut, trăiau foarte bine între-olaltă. MARIAN, O. II 70. La noi, bărbații se ziceau «frați de cruce» și femeile «surate». GHICA, S. 94. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit Și aseară s-au vorbit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (Metaforic) Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! Tu ai, surată, Gînduri bune. COȘBUC, P. I 105. ◊ Expr. (Popular, despre femei) A se prinde surate = a lega între ele prietenie trainică. ♦ Termen familiar, prietenesc (de obicei pus înaintea numelui unei femei despre care vorbește sau căreia i se adresează cineva). Am văzut pe surata Chira și pe surata Lena. SADOVEANU, A. L. 189. Ia dă-ntr-o parte gluma și spune-ne, surată... Nu e mijloc pe-aicea, prin sat să ne faci rost Ca să aflăm la noapte și noi vreun adăpost? MACEDONSKI, O. II 57. Ești bună, surată, să mă găzduiești oleacă? POPESCU, B. II 116. ◊ (Glumeț) Cîteodată ochii se înălțau în văzduh, după bombele turcești, ce băteau pînă la Verbița, sau se spărgeau în aer, vîjîind și trosnind. – Primește-o, Ghiță, că ți-e surată. D. ZAMFIRESCU, R. 233. ♦ (Mai ales la pl.) Fată, femeie de la țară. Vine-un călăreț în goană, Sar lătrînd în drum dulăii. Rîd suratele gătite, Mînă-n mînă cu flăcăii. IOSIF, V. 53.

ÎNCÎNTARE s. 1. captivare, cucerire, delectare, desfătare, fascinare, fascinație, fermecare, răpire, seducere, seducție, subjugare, vrăjire. (~ spectatorilor.) 2. delectare, desfătare, farmec, plăcere, voluptate, vrajă, (înv. și reg.) tefericie, (înv.) încîntec, (fam.) deliciu, (fig.) savoare. (Viață plină de ~; ~ pe care o poate da o lectură bună.) 3. farmec, fascinație, magie, vrajă, (fig.) poezie. (~ miraculoasă a nopții.)

PETRECE vb. 1. a trăi. (A ~ acolo o bună parte din viață.) 2. (astăzi rar) a trece. (Își ~ nopțile studiind.) 3. a sta. (A ~ cu el întreaga seară.) 4. a se întîmpla, a se produce, a surveni, (înv. și reg.) a se prileji, (înv.) a se purta. (S-au ~ multe lucruri de atunci.) 5. a fi, a se întîmpla. (Ce s-a ~ acolo?) 6. a se desfășura, a evolua, a se întîmpla, (înv.) a se purta. (Iată cum s-au ~ faptele.) 7. a se întîmpla, (înv.) a se trece. (Cîte nu s-au ~ între noi.) 8. a decurge, a se desfășura, a evolua. (Partida s-a ~ în bune condiții.) 9. a acompania, a conduce, a duce, a însoți, a întovărăși, (reg.) a întroloca. (L-a ~ pînă la poartă.) 10. a se amuza, a se desfăta, a se dispune, a se distra, a se înveseli, a rîde, a se veseli, (înv.) a se distrage, a se eglendisi, a libovi. (Beau și ~.) 11. a benchetui, a chefui, a prăznui, (înv. și pop.) a (se) ospăta, (Mold. și Bucov.) a mesi, (prin nordul Transilv. și prin Maram.) a mulătui. (Au ~ toată noaptea.)

vreme sf [At: PSALT. HUR. 60^r/22 / Pl: ~muri, (îvp) ~mi / E: vsl врѣмѧ] 1 Timp (1). 2 (Îe) A nu-l prinde pe cineva ~a în loc A fi mereu activ. 3 (Îe) N-a intrat ~a în sac! Este timp suficient. 4 (Reg; îe) A fi ~a între rotile A avea foarte puțin timp la dispoziție. 5 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp (1) limitat de două evenimente Si: timp. 6 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, ani etc.) Si: timp. 7 Perioadă în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune sau în care se desfășoară o fază dintr-un anumit proces Si: durată (1), timp. 8 Succesiune de momente care corespunde desfășurării unui eveniment, unui fenomen, unei acțiuni Si: timp. 9 (Îvr; în practicile creștine; îs) Dulce (sau bună) ~ Interval de timp în care este îngăduit orice aliment. 10 (Îlav) În (sau, înv, pe) toată ~a ori, îvr, în toată ~, în toate ~mi Tot timpul. 11 (Îlav) Cu ~a (sau, îvp ~, îvr, ~mi) Treptat. 12 (Îlav) După un timp oarecare. 13 (Îlav) Odată și odată. 14 (Îlav) Din ~ sau (îrg) de (ori din) cu (bună) ~ De timpuriu. 15 (Îla) Înainte de a fi prea târziu. 16 (Îlav) Din ~ în ~ sau, înv, din vremuri în vremuri Din când în când Si: uneori. 17 (Îal) La anumite intervale (regulate). 18 (Îlav) Într-o ~ Într-o perioadă neprecizată din trecut Si: cândva, odată. 19 (Îlav) În (sau, înv, într-) aceeași ~ Concomitent (2). 20 (Îlav) Pe ~a când Atunci când. 21 (Îlav) În ultima ~ sau în ~a din urmă În intervalul de timp care precedă momentul de față. 22 (Înv; îlav) Curândă ~ sau (îvr) într-o mică de ~ În scurt timp. 23 (Înv; îlav) În (sau prin) multe ~mi Adesea (1). 24 (Îlav) Pe o ~ Pentru un timp limitat. 25 (Îvr; îlav) În ~ de veac Niciodată. 26 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când, în ~ că, în ~a ce, pe ~a ce În timp ce. 27 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că Deoarece. 28 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că, în ~ când (Pe) când. 29 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când Dacă. 30 (Îlc) Câtă ~ Cât timp ... 31 (Îal) Dacă. 32 (Îal) Deoarece. 33 (Îlc) Pe (sau, înv, în) câtă ~ Cât timp ... 34 (Îlc) Pe câtă ~ În timp ce. 35 (Îlc) Atâta ~ cât ... Cât timp. 36 (Îs) O ~ O perioadă (nedeterminată) de timp. 37 (Îe) A(-și) pierde (sau, fam, a prăpădi, înv, a cheltui) ~a sau (înv) a pierde ~ A(-și) irosi timpul. 38 (Îe) A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) ~a (cu ceva) sau a-și trece fin ~ A-și ocupa timpul într-un anumit fel (pentru a avea senzația că trece mai repede). 39 (Îlav) Fără a (mai) pierde ~ (sau ~a) Imediat. 40 (Pop; îe) A încurca ~a A stânjeni pe cei din jur. 41 (Olt; îe) (A muri) cu ~a înainte (A muri) în floarea vârstei. 42 (Trs; îe) Nu-i ~ de numărare Nu este timp de pierdut. 43 (Îc) Pierde-~a Persoană care își irosește timpul. 44 (Îac) Om fără căpătâi. 45 (De obicei precedat de pp „în”, „la”; udp „de”) Interval de timp nedefinit, considerat în raport cu evenimentele, faptele, situațiile care îl caracterizează. 46 (Îe) A avea ~ A avea timp liber. 47 (Îae) A avea un răgaz. 48 (Rel; îs) ~a (sau ~mile) de apoi, (îvp) ~a cea de apoi (Perioadă de timp în care va avea loc) Judecata de Apoi. 49 (Înv) Viață (113). 50 (Înv) Vârstă (1). 51 (Mar; îla; d. oameni) În ~ Tânăr. 52 (Mar; îal) Sprinten. 53 (Îe) (În sau la, pe) ~a mea (sau ta, lui etc.) (În) tinerețe. 54 (Îae) (Într-o) perioadă optimă din viața cuiva. 55 (Îe) Acum mi-i (sau ți-i) ~a Aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (sau să te bucuri) de viață. 56 (Îe) A-i trece cuiva ~a A depăși vârsta potrivită pentru ceva. 57 (Îae) A îmbătrâni. 58 (Îrg) Anotimp. 59 (Îrg) An¹ (1). 60 Perioadă a anului caracterizată prin apariția anumitor fenomene determinate de specificul anotimpului. 61 (Udp „de”) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții. 62 (Prc) Oră. 63 (Îlav) Pe la o (sau cu bună) ~ Pe la apusul soarelui. 64 (Olt; îlav) La orice ~ La miezul nopții. 65 (Îvr) Veac (49). 66 (Grm; îvr) Durată a unei vocale. 67 (Grm; îvr) Durată a unei silabe. 68 (Udp „de” sau de determinări genitivale) Interval de timp determinat (stabilit în funcție de anumite obiceiuri, cerințe etc.), potrivit pentru desfășurarea unei acțiuni sau a unei activități. 69 (De obicei în legătură cu verbe ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”, înv, „a păzi”, „a pândi”) Moment favorabil pentru desfășurarea unor acțiuni Si: ocazie, prilej. 70-71 (Îlav și, rar, îla) La (sau, îrg, în) ~ (Care se face) la momentul potrivit. 72-73 (Îal) (Care se produce) în timp util. 74 (Trs; îlav) La (sau, îrg, în) ~ Se poate întâmpla să ... 75 (Trs; îal) Nu cumva … 76 (Reg; îlav) În ~ Devreme (1). 77 (Îlav) Fără (de) ~ sau înainte de ~, (înv) înainte ~, ainte de ~ Înainte de termen. 78 (Îal) La timp nepotrivit. 79 (Îrg; îla) Fără (de) ~ Care este prematur. 80 (Îrg; îal) Care este inoportun. 81 (Trs; îla; d. ouă) Care nu are găoace. 82-83 (Înv; îljv) Fără (de) ~ (Care se produce) continuu. 84 (Îlav) De (la) o ~ încoace sau dintr-o ~ De câtva timp. 85 (Îlav) Până la o ~ Până la un moment dat. 86 (Îlav) La ~a asta Într-un moment nepotrivit al zilei, al nopții sau al anului. 87 (Îlav) La o ~ La un moment dat. 88 (Îal) Într-un târziu. 89 (Îlc) De ~ ce (sau, înv, că) Dacă. 90 (Îlc; și, îvr, îlc dacă ~ ce) Din moment ce. 91 (Îe) La (sau, înv, în) ~a sa (sau ei, lui, lor) La momentul potrivit. 92 (Îe) A apuca (sau a prinde) pe cineva ~a A se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. 93 (Îe) Era și ~a Se spune atunci când intervine, cu puțin timp înainte de a fi prea târziu, un eveniment favorabil, așteptat. 94 (Îrg; îs) ~ cu prilej Ocazie favorabilă. 95 (Îe) A fi în ~ A fi în siuația corespunzătoare pentru ... 96 (Reg; îe) La ~a ~mii Când va fi momentul potrivit. 97 (Îe) Vine ~a că ... Poate că ... 98 (Înv; șîs ~ cu soroc) Interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se săvârșește o acțiune (planificată). 99 (Și îas) Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații. 100 Epocă (1). 101 Totalitatea evenimentelor care caracterizează o epocă (1). 102 (Îs) ~a trecută (ori veche) sau ~murile (ori ~mile) vechi (sau trecute) Trecutul (îndepărtat). 103 (Îs) ~a (sau ~murile) de acum Epoca actuală, din punctul de vedere al vorbitorului. 104 (Îs) ~a (sau ~murile, ~mile) viitoare, (înv) ~mile cele viitoare Viitorul (14). 105 (Îlav) Pe (sau, rar, în) ~muri (ori, îrg, ~mi) Odinioară. 106-107 (Îljv) (Mai) înainte (sau de înainte, dinainte, îrg, nainte) ~ (sau, reg, înainte ~muri) (Care a fost) cândva. 108 (Îlav) Pe ~a aceea sau pe acea ~, pe acele ~muri, (înv) pe ~mile acelea, (reg) pe ~a aia, pe ~murile alea Într-o perioadă anterioară de care este vorba Si: pe atunci. 109-110 (Îljv) În (sau din) ~murile (ori ~mi, reg, ~a, ~mile) de demult sau (îvr) în ~mile de apoi În (sau din) trecutul îndepărtat. 111 (Îlav) După ~muri (sau, îrg, ~, ~mi) În cursul timpului. 112-113 (Îljv) De pe (sau din) ~muri (și, înv, îla, de pe ~mi) (Care a existat) în trecutul îndepărtat. 114 (Pex; lsg) Societatea dintr-o anumită perioadă istorică. 115 (Pex; lsg) Ceea ce este specific societății dintr-o anumită perioadă istorică. 116 (Lpl) Stare de lucruri caracteristice unei anumite perioade istorice Si: împrejurări. 117 (Urmat de un aps sau de determinări pronominale în cazul genitiv) Perioadă de timp raportată la o generație. 118 (Lpl) Stările de lucruri caracteristice vremii (117). 119 (Rar) Eră geologică. 120 (Fig) Proces obiectiv de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății Si: istorie. 121 Stare a atmosferei la un moment dat și într-un anumit loc, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc. 122 (Adesea lpl) Ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc. 123 (Trs; îs) ~ mare Zloată. 124 (Trs; îas; șîs ~uri mari) Furtună (4). 125 (Trs; îs) ~ seacă Secetă. 126 (Îls) Manta de ~ (sau ~a) rea Persoană care este luată în seamă numai când este nevoie de ea. 127 (Pop; îe) Bună ~ (sau ~a)! Formulă de salut, folosită la întâlnire sau la despărțire. 128 (Reg; d. oamneni; îe) A se face ~ rea A se înfuria. 129 (Reg; d. oameni; îe) (A fi) ~ grea (sau rea) (A fi) voinic și viteaz. 130 (Reg; îe) A trage a ~ (rea) Se spune când sunt semne care prevestesc schimbarea stării atmosferice. 131 (Mun; îe) A se așterne (sau a se pune, a se așeza) pe ~ A se face vreme (121) urâtă. 132 (Grm; înv) Timp. 133 (Grm; înv) Fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului.

AVOCAT, -Ă, avocați, -te, s. m. și f. Persoană care are pregătirea și calitatea de a da consultații în chestiuni juridice și de a reprezenta pe împricinați înaintea instanțelor. Avocata se dădu la o parte și simți un frig cînd omul trecu pe lîngă dînsa. CAMILAR, N. II 164. Avocatul care-mi apărase procesul... nu-mi dăduse vești tocmai bune. SADOVEANU, O. VIII 16. Tot satul, din zori pînă în noapte, se sfătuia în taină ce-i de făcut, cum o să se plîngă la judecată, cum să adune bani pentru avocat și în ce zi să plece. BUJOR, S. 131. – Variantă: advocat, -ă (BENIUC, V. 38. s. m. și f.

LEGA¹, leg, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, funii, sfori, ață etc.) A împreuna, a înnoda, a îmbina, a uni strîns capetele (printr-un ochi, nod, fundă etc.). Părul tău bălai și moale... mi-l legi după grumaz. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A lega gura pînzei v. gură. A lega (sau a strînge) băierile de la pungă = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. 2. A închide un sac, o pungă etc. strîngînd gura cu o sfoară înnodată. Leagă turbinca strîns la gură, o pune sub cap. CREANGĂ, P. 303. Pune o piatră în tureatca unei ciubote ș-o leagă la gură. ȘEZ. I 276. 3. (Cu privire la un obiect sau un material) A strînge într-o învelitoare de pînză sau de piele (basma, sac, pungă etc.). Reteză cele douăsprezece limbi ale balaurului... vede basmaua fetei, le pune în ea și le leagă. ȘEZ. I 69. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte socotit la cheltuieli; a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. 4. A încinge, a uni într-un mănunchi sau a pune la un loc într-o sarcină diferite lucruri, înfășurîndu-le și strîngîndu-le cu o funie, un fir etc. Te-am văzut legîndu-ți snopii. COȘBUC, P. II 64. Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. ◊ Expr. A lega două în tei v. tei. ◊ Refl. pas. Brazdele cosite... se leagă sau se mrejuie, adecă se fac snopi. PAMFILE, A. R. 130. 5. A fixa, a strînge ceva cu o funie, cu un fir etc. ca să nu se desfacă, să nu se clatine sau să nu alunece. Peste piuă prăvăli o bucată de stîncă, pe care o legă din toate părțile cu șapte lanțuri de fier. EMINESCU, N. 7. Numai pantofii să mi-i leg. ALECSANDRI, T. I 41. Pe lopată n-o poci pune [pîinea], De n-oi lega-o c-o fune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. ♦ (Cu privire la un obiect compus din mai multe piese) A strînge cu un cerc; a încercui, a îmbina. Rotarii sînt solicitați a face roate mai supțiri... ferarii a le lega cu fier. I. IONESCU, D. 497. Oala dogită în zadar o mai legi. Butea cu un cerc nicicum se leagă. Expr. A lega tabără = (învechit și arhaizant) a înconjura o tabără cu care prinse unul de altul, ca să nu poată pătrunde dușmanul. Măria-sa, cu aceiași luptători... legase tabără între codri și smîrcuri. SADOVEANU, N. P. 11. 6. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe. V. broșa, cartona. Pergamente și colecții vechi neprețuite Legate-n marochine. CAMIL PETRESCU, V. 7. O carte veche legată cu piele. EMINESCU, N. 44. II. 1. Tranz. (Urmat de determinări locale) A prinde, a agăța, a atîrna un obiect de altul. Vitoria potrivise și legase pușca cea scurtă dinapoia șalei. SADOVEANU, B. 106. Așteaptă pînă vin alte care, de-l leagă dinapoia lor, și se duce în treaba lui spre casă. CREANGĂ, P. 42. Tot cu frîul m-ai mustrat Și cu zbiciul m-ai mînat Și la gard că m-ai legat. HODOȘ, P. P. 46. ◊ Fig. Mama... rămăsese văduvă, cu doi copii legați de poale. STANCU, D. 6. ◊ Expr. A lega (ceva) la (sau de) gard v. gard. A lega (pe cineva) la gard v. gard. 2. Tranz. Fig. (Mai ales în construcții negative) A reuni sunete sau cuvinte pentru a vorbi, a combina (cuvintele care urmează să exprime o idee). Nu poate să lege nici un cuvînt. BART, E. 186. De uimire nu putea lega o vorbă. VLAHUȚĂ, N. 198. ♦ A exprima. Dacă... Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis, Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris. VLAHUȚĂ, O. A. 75. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la două puncte depărtate) A uni, a face să comunice, a stabili o legătură. O pîrtie ne leagă tinda de fîntînă. STANCU, D. 72. Șoseaua... leagă orașul cu portul. SAHIA, N. 43. ◊ Refl. pas. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă. EMINESCU, O. I 144. 4. Tranz. Fig. A înfiripa, a stabili (relații de prietenie sau de dragoste). Om lega frăție de cruce. EMINESCU, N. 7. Ochii și sprîncenile... leagă dragostele. TEODORESCU, P. P. 301. ◊ Refl. pas. După despărțirea lungă, întîlnirea lor se leagă greu. SADOVEANU, M. C. 121. Ascultă dar, cum s-a legat acest amor. NEGRUZZI, S. I 64. ◊ (Cu privire la o convorbire etc.) Discuția se legă tărăgănat, fără însuflețire. C. PETRESCU, A. 370. 5. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane sau colectivități) A uni, a apropia (din punctul de vedere al sentimentelor, al ideilor, al intereselor). Dragostea cînt-o, dragostea mare Ce leagă popoare lîngă popoare. FRUNZĂ, S. 52. N-am grijă, căci ne leagă pe amîndoi destinul, De-oi pierde eu Suceava, tu Laski, pierzi Hotinul. ALECSANDRI, T. II 176. ◊ Refl. reciproc. S-au legat buni prieteni și amîndoi au petrecut multe amurguri și multe nopți. SADOVEANU, E. 132. ♦ A căsători. Desfăcut-a doi drăguți și legat-a doi urîți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ Expr. A lega viața (sau a-și lega viața) de cineva sau de viața cuiva ori (rar) a-i lega cuiva lumea cu cineva = a (se) căsători. Las’ să leg a mea viață de a ta. EMINESCU, O. I 142. Nu-mi lega, maică, lumea Cu cine nu mi-i voia. SEVASTOS, C. 46. ◊ Refl. De-ar vroi cu mine fata să se lege-n cununie. ALECSANDRI, P. III 236. 6. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. («de») A se ține scai de cineva, a nu-i da pace, a plictisi, a stărui mereu pe lîngă cineva; a se agăța de cineva, a-i cere socoteală, a-l trage la răspundere. Leagă-te de fată-ți, ce te legi de mine? COȘBUC, P. I 252. Nu eu m-am legat de tine, ci tu te-ai legat de mine. SLAVICI, O. I 359. Ciubotele văru-meu se rup... Și el, supărat la culme, se leagă de Pavel să-i facă altele în locul acelora. CREANGĂ, A. 105. ◊ Fig. De cine doru se leagă, Nu se face om de treabă. HODOȘ, P. P. 37. 7. Refl. Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se îndeletnici cu ceva, a avea interes pentru ceva. În loc să mă leg de sapă, Eu duceam murgul la apă. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ A se ocupa de ceva. De care parte a literaturii îmi rămînea să mă leg? ALECSANDRI, S. 110. III. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frînghii, unui lanț etc.; a înlănțui, a încătușa, a fereca, a pune în fiare. Legă pe Decuseară cu mînile-n spate. RETEGANUL, P. III 43. Pe ciobani legatu-mi-au Dulăi-mpușcatu-i-au Iar pe baciul cel mai mare Îl fereca și mai tare. ALECSANDRI, P. P. 58. Mă lega vîrtos de coate. id. ib. 266. ◊ Expr. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a-i face imposibilă orice mișcare, a-l imobiliza complet. A lega burduf (sau butuc, cobză, fedeleș) pe cineva sau ceva v. c. Nebun de legat = nebun furios. ♦ (Cu privire la o parte a corpului) A imobiliza cu ajutorul unei legături. Săcuii le legară mîinile la spate. BĂLCESCU, O. II 259. Îi lega brațele-n cruci. ALECSANDRI, P. P. 135. ◊ Expr. A lega cot la cot v. cot. A lega limba (sau gura) cuiva = a opri pe cineva să vorbească. ◊ Refl. (În expr.) A i se lega (cuiva) limba = a amuți, a nu mai putea vorbi (de obicei din cauza unei emoții). Se uită țintă la localul Camerei și i se pare că i s-a legat limba în gură. SP. POPESCU, M. G. 82. Nu-ți aflu nume... Limba-n gură mi se leagă. EMINESCU, O. I 82. Mă îngîni pentru că mi se leagă limba cînd te văd. ALECSANDRI, T. 903. A i se lega (cuiva) picioarele = a nu mai putea umbla (de obicei din cauza unei emoții). Picioarele mi se leagă, Ori de frunză, ori de iarbă, Ori de tine, mîndră dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 2. (Cu privire la un animal) A prinde de ceva (cu un frîu, lanț, funie etc.) ca să nu poată fugi; a priponi. Au descălecat ș-au lăsat caii unul lîngă altul, fără să-i lege, fără să le deie grăunțe. SADOVEANU, B. 162. Îl rugă să-și lege ogarul. ISPIRESCU, L. 296. Vorba ceea: leagă calul unde zice stăpînul. CREANGĂ, P. 224. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga, a se îndatora, a-și lua angajamentul, a făgădui solemn. Te legi că mă vei chema? – Mă leg. RETEGANUL, P. I 57. Giupînul Arvinte se leagă cu giurămînt de afurisenie. ALECSANDRI, T. I 320. Le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ (Tranz. în expr.) A lega pe cineva cu limbă de moarte v. limbă. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri din acțiune prin vrăji, farmece. După cum scrie la gromovnic, în zilele acestea sînt legate vînturile și furtunile, pînă și-a cloci ouăle în stîncile mării paserea alchion. SADOVEANU, O. A. II 158. Este o femeie tare bătrînă, tare zbîrcită, dar tare vrăjitoare! Norii îi leagă, apa o-ncheagă, face ce vrea, doar c-o nuia. VISSARION, B. 167. Poate că zidarii și cărămidarii or fi legat norii. ALECSANDRI, T. I 399. V. Tranz. 1. (Cu privire la oameni sau la părți ale corpului omenesc) A înfășură, a înveli, a acoperi. Să-ți leg ochii și urechile c-un ștergar. CREANGĂ, P. 54. Ochii că i-au legat. ȘEZ. I 77. ◊ Expr. A lega la ochi pe cineva = a amăgi, a înșela pe cineva. Mi se pare că... te-a legat la ochi și, în loc de iapă, ți-a vîndut o mîță. HOGAȘ, M. N. 9. (Glumeț) A-și lega capul = a se căsători. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară. ISPIRESCU, L. 386. ◊ Refl. Se ridică să vorbească o femeie... Se legase la cap cu o cîrpă roșie, căci știa că-i stă bine. DUMITRIU, N. 167. Se legă cu maramă la cap. ISPIRESCU, U. 71. ◊ Refl. reciproc. Fetele se leagă una pe alta la ochi. ȘEZ. I 145. 2. A pansa, a bandaja, a obloji. Îl legă la bubă și ursul plecă mormăind. ISPIRESCU, L. 326. Udă cîrpa-n apă rece Te leagă la cap și-ți trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 14. ◊ Refl. Fiecare se leagă unde-l doare (= fiecare își cunoaște greutățile). ◊ Expr. A te lega la cap (cînd nu te doare) = a-ți crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A trece de la înflorire la rodire, a prinde rod. Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decît altădată. ISPIRESCU, L. 82. ◊ Tranz. (Rar) [Fasolea] se suie pînă la un loc Șade-n loc și leagă bob. TEODORESCU, P. P. 276. 2. Refl. (Despre sosuri, dulcețuri, șerbeturi etc.) A se îngroșa, a se întări, a se închega. Du-te de le mai dă o fiertură [dulceților] pînă s-or lega cumsecade. ALECSANDRI, T. I. 31.