GENIU, genii, s. n. I. 1. Capacitate creatoare extraordinară, talent creator excepțional; persoană înzestrată cu astfel de talent. O cultură superioară nu se creează fără sprijinul unei politici juste, căci într-un climat vitreg geniile nu rodesc. CAMIL PETRESCU, O. I 312. Grație geniului cîtorva scriitori de geniu... literatura romantică nu ajunse decadentă. IONESCU-rion, C. 108. Geniul e lanțul ce trage lumea spre propășire. ODOBESCU, S. I 242. ◊ Loc. adj. De geniu = genial. Dar [Eminescu] nu era în adevăr un om de geniu? – Nu mai încape vorbă. CARAGIALE, O. III 240. 2. Fire, natură, caracter specific. Din rezolvarea greșită a acestei probleme, putea să rezulte... o limbă schimonosită și neconformă cu geniul limbii romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 21. II. (Mitol.; astăzi, în credințe mistice și în stilul poetic) Spirit protector despre care se pretindea că ar însoți pe om în decursul întregii sale vieți și i-ar conduce acțiunile și gîndurile; spirit (bun sau rău), duh. E-atîta neclintire, pe drumu-acesta gol...Ca-n țara adormită, de-un mileniu, De suflul blestemat al unui geniu. CAMIL PETRESCU, V. 69. În a nopții liniștire o divină melodie Ca suflarea unui geniu printre frunzi alin adie. ALECSANDRI, P. A. 126. Cînd se pune la piano, pare că geniul muzicii o insuflă. NEGRUZZI. S. I 75. III. (Mil.; cu sens colectiv) Trupe specializate pentru executare de lucrări de fortificații, drumuri, poduri etc. – Pronunțat: -niu. - Pl. și: geniuri (MACEDONSKI, O. IV 78, KOGĂLNICEANU, S. 216, BĂLCESCU, O. I 24).