IDILĂ (< fr. idylle < gr. eidyllion, mic tablou) Specie a liricei peisagistice, avînd ca obiect zugrăvirea vieții pastorale și a obiceiurilor cîmpenești, cunoscută și sub numele de bucolică, eglogă (v.) La greci, termenul mai era folosit pentru poemele scurte, mici tablouri, cu subiecte diferite. Creator al ei este socotit poetul grec Theocrit, căruia i se datorește și denumirea de idilă, ca și aceea de bucolică dată acestui fel de poezie. Cea de eglogă a fost folosită de Vergilius, poet latin în opera căruia întîlnim acest gen de poezie. Poeții moderni au cultivat-o și ei, nostalgică evocare a vieții simple și curate de la țară, în contrast cu viața zbuciumată a orașului. În idilă se împletesc adesea elemente lirice și elemente epice. Ea prezintă însă unele trăsături care o apropie de pastel, dar pe cîtă vreme în pastel accentul cade pe descrierea naturii, omul apărînd numai ca o prezență integrată în peisaj, în idilă accentul cade însă pe viața pastorală, natura slujind ca decor. În poezia noastră, ea a fost ilustrată de V. Alecsandri (Rodica), D. Bolintineanu (San-Marina) și îndeosebi de G. Goșbuc (Păstorița, Pe lîngă boi, Spinul). Ex. Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi; De pe coaste, pe sub ulmi, Se coboară mieii-n vale, Obosit și blînd popor. Și cîntînd, pășește-agale O copilă-n urma lor. - Noapte bună, soare sfînt, Pînă mîine! Noapte bună! Mîine, iar vom fi-mpreună, Tu să rîzi și eu să cînt. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de-argint în poală Și le-așterne pe pămînt! Și, murind, întinerește Soarele de dragul ei, Și-o cunună de scîntei El prin păr i le-mpletește. - Mîine, dacă n-oi veni, Păru-n apă ți-l privește, Dor de mine de-ți va fi! Și-i va fi de soare dor! Mîine, blonda păstoriță, Despletind a ei cosiță, Toată ziua la izvor, Va privi cu drag la plete Pline de-aur, ce i-l dete Soarele ascuns sub nor. (G. Coșbuc, Păstorița)