Definiția cu ID-ul 920942:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ÎNFIORA, înfiorez și înfior, vb. I. 1. Tranz. A face ca cineva să fie cuprins de fiori (de frică, de groază), a băga în fiori; a speria, a înfricoșa. El se văzu puternic, pe-un armăsar călare, Înfiorînd cu spada-i popoare numeroase. ALECSANDRI, P. A. 137. Vaietele... poporului... îl înfiorară de frică. BĂLCESCU, O. II 62. ◊ Fig. Furia poporului era sălbatică, strigătele de «moarte ucigașilor» înfiorau ulițele. CAMIL PETRESCU, O. II 477. Prin papura verde, prin țipirigul înflorit, strigătul păsărilor de baltă înfiora zarea. DUNĂREANU, CH. 210. ◊ Refl. Alei! oameni buni, zise cucoana înfiorîndu-se. CREANGĂ, P. 330. Iubirea de moșie e un zid, Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Bainzid! EMINESCU, O. I 147. Otravă! strigă ea înfiorîndu-se. NEGRUZZI, S. I 162. 2. Refl. Fig. A suferi o impresie puternică, a se pătrunde de un sentiment adînc; a se tulbura, a se emoționa. M-am înfiorat de mulțămire. SADOVEANU, N. F. 173. Se înfiorau uneori, privind în apa limpede ca într-o oglindă fermecată. BART, E. 167. ◊ (Personificat) Codrii se înfiorează de atîta frumusețe. EMINESCU, O. I 142. ◊ Tranz. Primiră vestea cea bună cu sufletele înfiorate de bucurie. SADOVEANU, O. VII 113. O șoaptă prinde să-nfioare Umila ta singurătate. TOPÎRCEANU, B. 65. 3. Tranz. A face să se miște ușor, să tremure. Vîntul nopții înfioară Cetină și cetioară. DEȘLIU, M. 61. Înfiorate de vînt, umezite, pletele sale luciră în noapte argintiu, parcă pudrate de o pulbere de lumină. MIHALE, O. 365. Adierile înfioară frunzele abia simțite. C. PETRESCU, S. 17. ◊ Fig. Și gemet înfioară firea, Prelung și greu ca o furtună. GOGA, P. 25. ◊ Refl. Strălucirea dimineții se stînsese și luciul se înfiora tot mai prelung. SADOVEANU, N. F. 101. Avea uneori tresăriri mici și i se înfiorau nările. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 129. ◊ (Poetic) Pe ferestre se înfiora argintul luceafărului de ziuă. CAMILAR, TEM. 144. – Pronunțat: -fi-o-.