MANIE s. f. 1. (Învechit) Nebunie furioasă; (astăzi) boală mintală caracterizată printr-o stare de excitație intensă, prin trecerea de la o idee la alta, prin intensitatea asociațiilor de idei; p. e x t. idee fixă. Mania, adică nebunie re. MEȘT. DOFT. I, 47^v/6. Mania să zice despre întinderea tuturor patimilor aduși la o oarecare covlrșire. VÎRNAV, L. 138^v/15, cf. CORNEA, E. II, 149/29. Mania sa cea vătămătoare. . . era ideea ce-și făcuse că de nu va lua într-o zi medicamente, trebuie să moară, NEGRUZZI, S. I, 207. Era bun și foarte simpatic tutulor – afară de accesurile acute în care-l apuca mania persecuției. CARAGIALE, O. VI, 255. Construindu-și o viață retrasă în turn și în noapte, apăsată de boli nervoase. . . și de manii egoiste, V. ROM. septembrie 1954, 167. Tatăl fusese. . . liber cugetător, căzut la sfîrșitul vieții în mania religioasă. SADOVEANU, E. 238. 2. Preocupare exagerată pentru ceva, deprindere ciudată (ridicolă și enervantă). V. t o a n ă, c a p r i c i u. Dorul imitației s-au făcut la noi o manie. DACIA LIT. XI/13. Mania disputelor teologice. CALENDAR (1851), 29/22. Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului. FILIMON, O. I, 178. Își bate joc cu mult spirit de mania latinistă și franțdzistă. IBRĂILEANU, SP. CR. 105, cf. 13, C. PETRESCU, C. V. 8. Ai mania mărturisirilor și a precizărilor. SADOVEANU, O. IX, 61, cf. 140, 457. Are mania nevinovată de a face piese de teatru. CĂLINESCU, I. 177. Mania sa de a se salva prin cuvinte, în loc de a cita idei sau fapte. RALEA, S. T. III, 55. - Pl.: manii. – Din ngr. μανία, fr. manie.