DORITOR, -OARE, doritori, -oare, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Care dorește; dornic (de ceva). Dascălul ar fi doritor să afle povestea lui Omu. SADOVEANU, P. M. 18. Se gîndea să vîndă, în taină, unui megieș doritor, cîteva pogoane din partea-i de pămînt. GALACTION, O. I 143. Sînt doritor de vești bune. CARAGIALE. O. VII 79. 2. Iubitor, drăgăstos. Gură tu! învață minte, nu mă spune nimărui, Nici chiar lui, cînd vine noaptea lîngă patul meu tiptil, Doritor ca o femeie și viclean ca un copil! EMINESCU, O. I 80. Se întoarce îndată, Cu inimă ne-mpăcată Și cu gînduri doritoare Pentru rumena lui floare. TEODORESCU, P. P. 171.