Babiana plicata (Ait.) Ker-Gawl. Specie cu flori liliachii cu alb, miros asemănător celui de garoafe. Plantă înaltă de 15-18 cm.

MIROSÍ vb. IV. 1. I n t r a n z. A percepe cu simțul mirosului, a simți un miros. Nari au și nu mirosesc. PSALT. (1651), ap. CCR 110/18, cf. LEX. MARS. 231. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las' ! CREANGĂ, P. 28. (Cu complement intern) Iară altu nemină den flori nu priimescu. . . și miroseală de-ntrînsele mirosescu. CORESI, EV. 309. Și fără veste ne veni glas de cîntători a gloate multe și miros de tămîi nepovestite și mirosim miros de mir scumpu. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^r/31. Mirosi. . . mirosire bine mirositoare. BIBLIA 1688 6¹/47. ◊ T r a n z. Cum dădu însă de cum mirosi mîncarea, uită pe Ion. REBREANU, I, 111. Omul la nevoie miroase și ce nu e voie. ROMÂNUL GLUMEȚ, 9. ♦ T r a n z. A apropia nasul de ceva, inspirînd adînc, a trage aer în pe nări pentru a simți un miros; (despre animale) a adulmeca. Zimbrul. . . rabdă sete multă, stînd lîngă apă și tot mirosește pămîntul. GCR II, 110/4. (a. 1777). O îmbia și pe dînsa să le miroasă. ISPIRESCU, L. 20. Cățelul se apropie să mă miroasă. CARAGIALE, O. II, 98. Cu botul întins, miroase aerul. SADOVEANU, O. III, 66. [El] tot n-ar fi mirosit aceste flori. C. PETRESCU, C. V. 297. Caii, după ce mirosiseră apa tulbure și învălurată opriră în loc. CAMIL PETRESCU, O. II, 547. Dulăul se apropie de noi, ne miroase hainele, încălțămintea, își clatină coada stufoasă U.R.S.S. 39. Au mirosit numai fînul de ocoalele celor cuminți. SBIERA, P. 1, cf. 314. El îmi ceru o floare din cosița mea s-o miroase, FUNDESCU L, P. I, 25. Cinele șade pe fîn: Nici mănîncă, nici va să lase Calul măcar să-l miroase, se spune despre oamenii zglrciți și despre cei care, neputîndu-se sluji de un lucru, împiedică pe alții să-l întrebuințeze. Cf. ZANNE, P. I, 370. Cățeaua pînă nu ridică coada, cînii n-o miroase. id. ib. 401. Și nasul miroase florile cele mai frumoase și din el iese zeama cea mai urîtă. id. ib. II, 305. ◊ (Cu complementuL „urme”) Cel patru cîni domnești se opriră sus, amirosind urmele. SADOVEANU, F. J. 201. Privea numai zările, cu capul ridicat, ca și cum ar fi căutat să miroase urmele vrășmașilor. id. O. I. 17. Dolca vesel se scula Cîmpul de-alung apuca, Botul prin iarbă vîrînd, Urmele tot mirosind. ALECSANDRI, p. p. 55. ◊ (În contexte figurate) Această minunată și dumnezeiască floare. . . pre carea mirosind, adecă citind-o cu înțelegem, ne umplem de prea scumpul ei miros GCR II, 30/17. Numai din cînd în cînd voi mirosi floarea veștejită a trecutului. I. NEGRUZZI, S. VI, 87. ◊ F i g. Cineva, carile macar cât de puțin citiala sfintelor și a profanelor. . . scrisori, va fi amirosit. . . tăgăduitoriu a să afla nu poate. CANTEMIR, HR. 169. 2. T r a n z. F i g. A-și da seama de o situație (conducîndu-se după anumite indicii); a se orienta într-o anumită problemă; a simți (din vreme, de departe), a presimți, bănui. Vădzind Catargiul lucrurile întralt chip și amirosind că . . . va să-l oprească și să-l trimită la împărăție, au dat Catargiul știre la boieri. M. COSTIN, O. 115. UIn gelos amiroasă ca un copoi amorezații de-o poșta de departe. DACIA LIT. 282. Îl și miros pă român ce-i poate osu, fără nici să socotească în cît l-am cumpărat. JIPESCU, O. 128. Simțeam că mitocanul de cumnatu-teu mă mirosise, știa că mă țiu după voi. CARAGIALE, T. II, 47. După ce alergă. . . și nu găsi pe Țugulea, mirosi ea că trebuie să fie la împăratul. ISPIRESCU, L. 319. Știu eu. Am mirosit punerea la cale ce ați avut. I. NEGRUZZI, S. IV, 56. Eu, cît i-am văzut, am mirosit ceva și m-am aținut în urma lor. AGÎRBICEANU, L. T. 224. Copoii vamali miroseau afacerile puse la cale în taverna cunoscută. BART, E. 342. Eu fac prinsoare cu dumneata că moș Costache a îngropat undeva banii. . . N-ai mirosit nimic, nu bănuiești nimic? CĂLINESCU, E. O. II, 30. Făcuseră amîndoi drumuri multe și miroseau numaidecît pe călătorul îndoielnic. CAMIL PETRESCU, O. II, 146. Guvernul, care mirosise ceva în legătură cu manevrele generalului. . , vru să forțeze mîna acestuia. PAS, Z. IV, 189, cf. id. L. I, 249. Ce-ai mai mirosit prin oraș? ȘCL 1950, 257. ◊ I n t r a n z. Cu mare bucurie vă așteptăm, cu atît mai mare cu cît, pe cît miros eu, aduceți cu dv. și pe Gherești. CARAGIALE, O. VIII, 189, cf. 449. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. A. III, 71. După cîte am mirosit eu, toată lumea este agitată de chestiunea asta. T. POPOVICI, S. 234. 3. I n t r a n z. A avea (și a răspîndi) un miros (2). Iar mirosăște frumos țara aceia. HERODOT (1645), 190, cf. 156, LEX. MARS. 208. Oh, cîți trandafiri miroasă. BĂRAC, A. 45. Floare ca argintul Mirosind în tot pămîntul. id. ap. GCR II, 174/2. În loc să mirosească, putori din el izvoresc. PANN, E. I, 8/5. Cununi de flori uscate fîșîiesc amirosind. EMINESCU, O. I, 50. Jimbla și salamul miroseau. DELAVRANCEA, H. T. 117. Pute în loc să miroasă. VISSARION, FL. 137. Biata fată dă să mintă că mîncările miroasă. RETEGANUL, P. V, 25. Multe flori sînt pe lume, dar puține miroase. ZANNE, P. II, 610. Nici nu pute, nici nu miroase, se zice despre un lucru fără nici o însemnătate sau despre oamenii care ne sînt indiferenți. Cf. id. ib. 683, 684, I, 101. ◊ (Cu determinări modale sau urmat de o comparație) Bine mirosești. MINEIUL (1776), 105^v2/10. Și era pă acel cîmp flori foarte frumoase și mirosea ca tămîia și ca zmirna și ca libanul. ALEXANDRIA (1799), ap. GCR II, 167/10. Miroși grozav de urît. STANCU, R. A. IV, 300, cf. id. D. 75. Cine trăiește la un loc cu porcii, miroase rău la toți cînii. ZANNE, P. I, 607. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „a” sau, învechit, „de” și arătînd obiectul sau substanța în discuție) Mînule . . . mirosîia de mirosuri scumpe. DOSOFTEI, V. S. decembrie 196^v/19. Văzduhul lin, răcoare, a crini amirosea. ALECSANDRI, POEZII, 328, cf. id. T. 905. Miroși a rom. . . – Ei, bravos! Vrei să miros a gaz? CARAGIALE, O. VI,124. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac, VLAHUȚĂ, O. A. 371. Dragu mi-i badiu din joc, Că miroasă-a busuioc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 34, cf. 36. Că patu-i făcut de fîn Și-amiroas-a om bătrîn. MARIAN, SA. 90. Dragu mi-i cu cine săr, Că miroasă-a calapăr. DOINE, 71. Gura ta mńinoas-a pești. ARH. FOLK. I, 173. Tot vasul miroase a ce cuprinde. ZANNE, P. IV, 173, cf. BARONZI, L. 49. Am o ciotuță de tei, Și-amiroasă a bumburei (Strugurele). GOROVEI, C. 359. ◊ ( I m p e r s.) Miroase-a igrasie. . . Din tavan, Bucăți de tencuială-ncep să cadă. MINULESCU, V. 129. Miroase-a mucigai. C. PETRESCU, II, 203. Mirosea, în amurg, a fum și-a flori de măr. SADOVEANU, O. VII, 315, cf. I, 137. ◊ F i g. Tu miroși a omor! Eu nu te-mbrățișez. I. NEGEUZZI, S. VI, 406. Gospodăria noastră mirosea a hărnicie și curățenie. VLASIU, A. P. 47. Toate miroseau parcă a singurătate și a pustiu. SADOVEANU, O. I, 97. (I m p e r s,) De la gară trec prin niște uliți triste: miroase a scăpătare și părăginire. CARAGIALE, O. I, 74. ◊ E x p r. A mirosi a pămînt (sau a groapă, a colivă) = a fi pe moarte. Cf. ZANNE, P. I, 240, III, 176, VI, 524. A mirosi a butoi = a fi beat. Com. ȚEPEȘ-VODĂ-CERNAVODĂ. A-i mirosi (cuiva) rău sau a nu(-i) mirosi (a) bine = a) a presimți consecințele nefaste ale unui fapt; b) a i se părea că nu este lucru curat, cinstit, la mijloc. Cf. ZANNE, P. II, 640. (Rar) Nu miroase a nas de om = nu este cinstit, onorabil, demn. Să umblați numai așa frunza frăsinelului. . . și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A-i mirosi (cuiva) a catrință, se zice despre cel care umblă după femei. Cînd s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință și cu astă rînduială n-am să am folos de el niciodată. CREANGĂ, A. 14. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase = se face că nu știe nimic despre ceva la care a participat; nu se rușinează de o faptă rea a sa. (Cu parafrazarea expresiei) Veniră acasă și dormiră ca și cînd usturoi nu mîncase și gurile nu le miroseau. ISPIRESCU, L. 372. ♦ F i g. A anunța, a prevesti. Toată forfota asta mirosea a inspecție. CAMILAR, N. I, 383. (I m p e r s.) Nori negri alergau prin văzduh, dar nu prea mirosea a ploaie. SANDU-ALDEA, U. P. 136. M-am gîndit la socotelile astea, îndată ce mi-am dat seama că mirosea a praf de pușcă. VORNIC, P. 144. ♦ F i g. A se auzi, a se vorbi. Iară limba romană la ei tot mirosește și nici cum de tot nu o părăsesc (a. 1652). ap. MURNU, GR. 38. 4. T r a n z. (Rar) A umple de miros. Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă Cu frunzele de argint Lumea-ntreagă mirosind. JARNIK-BÎRSEANU, D. 70. ◊ R e f l. (Învechit) Carele va face într-acesta și chip ca să să mirosască, întru dînsul va pieri sufletul aceluia. biblia (1688), 62¹/14. – Prez. ind.: miros (accentuat și, regional, miros) și (învechit) mirosesc, pers. 6 miroase și mirós; prez. conj. pers. 3 și 6: să miroasă; imper.: miroase. – Și: (învechit și regional) amirosí vb. IV, (regional) mirosá (ALR I/I h 77) vb. I, mirusí (ALR II 3165/2,414), minosí vb. IV, minosá (ALR I/I h 77) vb. I, miorosî (ALR I 1215/704), amirusí (ALR II 3 165/551) vb. IV, amirosá (ALR I/I h77), amirusá (ib.) vb .I, aminosí (ALR II/I MN 7, 6 847/260, ALR II 3165/95, 310, 316, 605) vb. IV, aminusá (ALR I/I h 77) vb. I, amninusí (ALR II 3 165/365, 386), amnerosí (ib. 3165/64), immirosí (COSTINESCU) vb. IV.- Din slavonul миросати.

mireasmă f. 1. miros plăcut, aromă: cei trei crai dela răsărit aduseră aur și scumpe miresme; 2. (poetic) parfum: albinele umplu aerul văratic de mireasmă și răcoare EM. [Gr. mod. MYRISMA].

sulfínă (Munt.) f., pl. ĭ și e, și sufúlf (Trans.) m. (cp. cu lat. sulfina, o plantă, d. sulfur, sulf, pin aluz. la coloarea florilor eĭ [R. C. 1933, 28], și cu ung. szúlfü, szúfü, szúfa, sovîrf). O plantă leguminoasă papilionacee (melitótus) cu un miros foarte plăcut. Cea cu florĭ albastre place foarte mult albinelor, cea cu florĭ galbene e emolientă și carminativă și se pune între rufe ca să le parfumeze. – În Mold. Trans. sulcină, în Soroca (rev. I. Crg. 12, 47) solcină, în Ban. sulvină. V. molotru.

Illicium anisatum L. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori galbene-verzui, erecte, singulare, scurt-pedunculate. Frunze cu miros aromatic, persistente (cele de la bază cu vîrf bont, cele spre vîrf cu vîrf ascuțit), alterne, eliptice, cu puncte, aproape transparente, scurt-pețiolate. Fruct cu 8 folicule lemnoase, pieloase, fiecare cu cîte o sămînță roșiatică.

miros sn [At: PARACLIS (1639), 253 / V. (reg) aminos, am~, minos, mirus / A și: (reg) miros / Pl: ~uri, (pop) ~oase / E: pvb mirosi] 1 Unul din cele cinci simțuri cu care sunt înzestrați oamenii și animalele, prin care organismul primește informații despre mediul înconjurător prin intermediul substanțelor care emit vapori. 2 Capacitate de a percepe și deosebi emanațiile substanțelor care emit vapori Si: (liv) olfacție. 3 (Fig) Perspicacitate. 4 Emanație plăcută sau neplăcută a unui corp Si: aromă, duhoare, miasmă, mireasmă, parfum, putoare. 5 Senzație pe care o produce mirosul (4) asupra simțului olfactiv. 6 Proprietate a unor substanțe de a fi percepute cu mirosul (1). 7 (Înv; mpl) Mirodenie (1). 8 (Reg) Parfum pentru stropirea hainelor, a corpului. 9 Mireasmă (2). 10 (Pop; lpl, îf miroase) Condimente folosite la prepararea cârnaților. 11 (îvr; fig, csnp) Renume.

BUHĂIEȘ, buhăieși, s. m. (Mold.) Diminutiv al lui buhai¹. Buhăieșul își semețea urechile, gata să-mpungă cele două boturi calde mirosind a iarbă acră. CAMILAR, TEM. 306.

VÎJÎI, pers. 3 vijîie și vîjîiește, vb. IV. Intranz. (Și în forma vîjii) 1. (Despre vînt, apă, proiectile sau alte corpuri în mișcare) A produce un zgomot șuierător, prelung, caracteristic (cauzat de aerul pus în mișcare cu forță). Trece vîjîind pe lîngă mine trenul de douăsprezece noaptea. STANCU, D. 320. Boamba neagră școbora cu iuțeală și venea drept spre tunuri, vîjîind. SADOVEANU, O. VI 23. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Dunărea începe să vîjîie mînioasă – e un zbucium și un clocot de valuri dintr-un mal în altul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 115. Vin săgeți de pretutindeni Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Incluzînd și ideea de mișcare) Ventilatorul vîjîind nu prididea să absoarbă fumul compact în spirale. C. PETRESCU, C. V. 307. Făt-Frumos vîjiia prin aer așa de iute, încît i se părea că nu fuge, ci cade din înaltul ceriului într-un adînc nevăzut. EMINESCU, N. 23. Paloșu-n vînt vîjiia, De-un zid mare se lovea Și-n derept se întorcea. ALECSANDRI, P. P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd instrumentul acțiunii) Pe aripa vijeliei trecu croncănind aspru, vîjîind din aripi și întunecînd lumina ușii, un stol de corbi. SADOVEANU, O. VIII 176. ♦ (Despre sînge) A zvîcni cu violență în artere (dînd impresia unui zgomot). Simți că-i vîjîie sîngele în urechi și avu nevoie de-o rară stăpînire de nervi ca să poată spune... VLAHUȚĂ, O. AL. II 41. ◊ Expr. A-i vîjîi cuiva capul (sau urechile, tîmplele, p. ext. creierul, auzul), se spune cînd cineva are o falsă senzație auditivă de zgomot continuu și obsedant, provocată de afluxul mărit al sîngelui în cazuri de boală sau de enervare. (Cu precizarea, cauzei exterioare care provoacă senzația) Îmi vîjiie creierul de ciocănituri. CARAGIALE, O. VII 160. (Rar) A-i vîjîi cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva o idee rapidă prin minte. Îmi vîjîie fel defel de presupusuri prin cap. ALECSANDRI, T. 206. Ne-a vîjîit prin cap bănuiala. I. IONESCU, P. 535. 2. (Despre foc sau lucruri care ard) A țiui, a dudui. Focul vîjîie și huiește. ȘEZ. I 19. Un lemn din foc vîjîie. ib. nr 149. 3. (Despre albine și alte insecte) A bîzîi, a zumzăi. (Atestat în forma vîjăi) Nu vedeai tu crăngi, nu frunză, ci numai flori mîndre ca rujile cele de rusalii, cari miroseau și numai vîjăiau albinele în ele. RETEGANUL, P. IV 69. – Variante: vîjii, vîjăi vb. IV

MIROSITOR, -OÁRE adj. Care are sau răspîndește un miros (2). Aceasta iaste jărtva cea dulce mirositoare înaintea lui D[u]mn[e]zeu (a. 1642). GCR I, 101/25. Ladanul. . . făcîndu-să în locu împuțicios, iaste mirositori. HERODOT (1645), 190. Ca o grădină plină de flori mirositoare ale raiului (a. 1652). GCR I, 159/14. Iubesc afumăturile ceale cu bună mirezmă și. . . ierhile ceale mirositoare. CHEIA ÎN. 99^r/5. Nucușoara mirositoare (a. 1773). GCR II, 97/29. Se nu se țînă în pivnițele ceale de vin orice feliu de. . . bucate greu amirositoare. ECONOMIA, 169/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., lb. Păduri din care, ca dintr-un rai, sufla un abur prea dulce și mirositoriu. DRĂGHICI, R. 61/8, cf. 86/11. Pomii cei. . . mai frumos mirositori din lume. GORJAN, H. I, 3/4. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare. NEGRUZZI, S. I, 323. Multe flori mirositoare! Dar ca voi, mici lăcrimioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume. ALECSANDRI, P. I, 122. El puse jos dulcea lui sarcina pe malul mirositoriu al unui lac albastru. EMINESCU, N. 65. Îl freacă pe dinăuntru cu . . . buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Se gîndeau tustrei fumînd iarba cea nouă și mirositoare, adusă de peste mări. SADOVEANU, O. V, 512. Împărat întru sine sfatul Că acea frumoasă floare mirositoare Să o ia să strălucească La curtea împărătească. POP., ap. GCR II, 314. Dorul meu ș-al dumitale Facâ-l Dumnezeu o floare, O floare mirositoare, Ca s-o pun la cingătoare. HODOȘ, P. P. 34. – Pl.: mirositori, -oare. – Și: (învechit) mirositóriu, -oáre, amirositór, -oáre, amirositóriu, -oáre (lb) adj. – Mirosi + suf. -tor.

MIROS, (1, 2) mirosuri, (3) miroase, s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri cu care sunt înzestrați oamenii și unele animale, prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații; olfacție. ♦ Fig. Perspicacitate, intuiție, sagacitate. 2. Emanație plăcută sau neplăcută pe care o exală unele corpuri; proprietate a unor substanțe de a produce asemenea emanații; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. 3. (Mai ales la pl.) Condiment, mirodenie. [Acc. și: miros] – Din mirosi (derivat regresiv).

iz n., pl. urĭ (ung. iz). Est. Gust orĭ miros răŭ particular pe lîngă cel principal: acest vin e bun, dar are un iz.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

BUTOI, butoaie, s. n. 1. Vas de lemn făcut din doage, mai larg la mijloc decît la capete, folosit pentru păstrarea lichidelor, a murăturilor etc. ◊ Expr. Butoi fără fund, se spune despre cei care beau fără măsură. A mirosi a butoi, se spune despre alimentele păstrate în butoaie care au prins un miros specific (neplăcut). A vorbi ca din butoi = a avea vocea răgușită. A aprinde butoiul cu pulbere = a dezlănțui un război, a provoca o catastrofă. ♦ Conținutul unui astfel de vas. 2. Partea cilindrică la revolvere de tip mai vechi, în care se introduc cartușele. – Din bute + suf. -oi.

BUTOI, butoaie, s. n. 1. Vas mare de lemn făcut din doage, de obicei mai larg la mijloc decît la capete, folosit pentru păstrat lichide, murături etc.; bute, poloboc. Păun a dat cep unui butoi cu vin negru, vîrtos. PAS, L. I 42. ◊ Expr. Butoi fără fund, se zice despre cei ce beau fără măsură. A mirosi a butoi, se zice despre alimentele păstrate în butoaie, care au căpătat un miros specific, neplăcut. A vorbi ca din butoi = a avea un glas înfundat, lipsit de sonoritate. A aprinde butoiul cu pulbere = a dezlănțui un război, a provoca o catastrofă. Statele imperialiste se înarmau pînă în dinți, așteptînd momentul potrivit pentru a reaprinde butoiul cu pulbere. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160,11/2. ♦ Conținutul unei buți. Petrache n-a putut să cumpere gaz. Oamenii i-au spus că vînduseră tot butoiul. POPA, V. 112. 2. Parte cilindrică la revolvere sau pistoale de tip mai vechi, prevăzută cu un mecanism de rotație în care se introduc cartușele. Își numără cartușele, le țăcănește capsa, le bagă în butoiul pistolului și pipăie, cu degetul, cocoșul. PAS, L. I 96.

*URINĂ (pl. -ini) sf. 🫀 Lichid secretat de rinichi, de unde se scurge prin uretere în bășica udului, care-l expulzează prin uretru; urina normală este galbenă-roșiatică, cu miros caracteristic; prin ea se elimină cea mai mare parte din elementele toxice care se produc în organism [fr.].

trandafír m. (mgr. și ngr. tran- și triandáfyllon, d. triánda [scris -nta], treĭ-zecĭ, și fýllon, foaĭe; vsl. bg. trandafilŭ. V. filă). Un copăcel ghimpos care e tipu familiiĭ rozaceelor (rosa). Roză, floarea acestuĭ copăcel. Fig. Roșeața naturală a obrazuluĭ: trandafiriĭ (saŭ bujoriĭ) din obraz. Anĭ de tinereță (iron. și de bătrîneță): a avea doŭă-zecĭ de trandafirĭ. A ședea pe trandafirĭ, a fi fericit. Est (pin aluz. la mirodeniile luĭ). Ghĭuden. – Trandafiru se trage din măcieș. Pin cultură s’aŭ obținut o mulțime de varietățĭ, cu florĭ roșiĭ aprinse, roșiatice, galbene și albe. Din florile roșiĭ ale uneĭ varietățĭ (rosa centifolia) se face dulceață. Din florile alteĭ varietățĭ (rosa damascéna) se scoate (la Șiraz, în Persia, la Cazanlîk, în Bulgaria, și în Saxonia) prețiosu uleĭ saŭ esență de trandafirĭ, întrebuințat în parfumerie și’n medicină. Floarea trandafiruluĭ e considerată ca cea maĭ frumoasă din toate atît ca formă, cît și ca miros. Toțĭ trandafiriĭ aŭ ghimpĭ, afară de cel cu florĭ albe. V. crin.

CODRU, codri, s. m. 1. Pădure mare, deasă și bătrînă. În codrul acesta vrăjit Stejarii-s de două milenii. BENIUC, V. 85. Frați buni ai frunzelor din codru, Copii ai mîndrei bolți albastre, Sfințiți cu lacrimi și sudoare Țărîna plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș, La voiosul luminiș. EMINESCU, O. I 215. ◊ Voinic de codru = haiduc. Codrul Vlăsiei = numele unei păduri vestite odinioară ca adăpost al hoților; fig. țară, oraș, administrație în care nu există control, în care se fură banul public. ◊ Expr. Hoț de codru = hoț care se ascundea odinioară în păduri și ataca pe călători; (astăzi) cel care fură cu îndrăzneală din avutul (public) pe care îl mînuiește. (În poezia populară de haiducie) A se duce (sau a se băga, a trage etc.) în (sau la) codru = a se apuca de haiducie. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Fură ca în codru, se zice despre cel care fură fără rușine din bunurile care i s-au încredințat spre mînuire. 2. (De obicei determinat prin «de pîine», «de mămăligă» etc.) Bucată mare de pîine, de mămăligă etc. Să-ți fac un puișor de mămăligă, să mănînci cu vrun codru dă dovleac. STĂNOIU, C. I. 30. Înfulicasem cînd unul, cînd altul, din codrul de pîine. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 257. Cînta, jucîndu-și ursul, pe codri [de pîine] și pe bani, Bătrîn dănțuitorul, bătrîn și cîntărețul. DEMETRESCU, O. 66. Cel mai mic nu se amăgi de frumosul miros al bucatelor, ci scoase din sîn codrul de mămăligă și-l mîncă pînă la cea din urmă îmbucătură. POPESCU, B. II 55.

Iris persica L. Specie care înflorește iarna. Flori (foliolele exterioare ale periantului lungi, limbul rotund, la vîrf cu o pată neagră-purpur, în rest albe-albăstrui, cu nervuri roșii-închis, cele interioare. mai mici de culori diferite) cu miros plăcut, dispuse cîte 1, terminal, pe o tulpină înaltă pînă în 15 cm. Frunze înguste, rigide, glauce, apar după înflorire. În zonele cu climat temperat cultura. se face mai aleș la. ghivece pentru decorarea interioarelor. Plante cu bulbi, rădăcini mari, cărnoase.

FIN¹, -Ă, fini, -e, adj. 1. Delicat; p. ext. foarte mic, mărunt. Trăsături fine. ▭ În mîna cu încheieturi subțiri și fine ea ține un ulcior. BOGZA, C. O. 284. Ai obosit cu mîna ta cea fină În val de aur părul despletind. EMINESCU, O. IV 380. ◊ Fig. Coborîm repede în vale, pe lîngă fînețe care ne trimit pe boarea fină miresme calde. SADOVEANU, O. VII 201. O sudoare fină, rece, îi acoperea fruntea. BART, E. 189. Pulberea de diamante cade fină ca o bură. EMINESCU, O. I 142. ♦ (Despre țesături) Foarte subțire (și străveziu). A faclelor lucire, răzbind prin pînza fină, Răsfrîng o dureroasă lumină din lumină. EMINESCU, O. I 96. ◊ (Poetic) Timpul... Întinde pe creneluri, pe ziduri și pe porți, Din mușchiul de paragini o fină țesătură. MACEDONSKI, O. I 24. ◊ (Adverbial) Obiectul cel mai fin lucrat din cele trei care s-au păstrat din tezaurul de la Conțești. ODOBESCU, S. II 190. 2. De (cea mai) bună calitate. Tutun fin. ▭ Ai ghete cu nasturi în picioare și pălărie fină-n cap. SLAVICI, O. I 332. Pe cap prinsese un văl sau maramă de o stofă albă și fină, cu două ace, așa încît plutea pe deasupra părului. BOLINTINEANU, O. 437. ♦ (Rar, despre metale) Curat, pur, neamestecat. Argint fin. Aur fin. 3. Fig. (Despre gînduri, idei) Subtil, ingenios. Drept preot toarce-un greier un gînd fin și obscur. EMINESCU, O. I 69. ♦ (Despre zîmbet) Abia perceptibil. Deprindeau retorica, cu zîmbete fine și gesticulații alese. SADOVEANU, O. VI 411. ♦ (Despre simțuri) Care distinge cele mai subtile nuanțe; foarte sensibil; ager. Gust fin. Miros fin. ♦ (Despre oameni) Cu purtări alese.

Phellodendron amurense Rupr. « Arborele plută de Amur ». Înflorește vara. Flori mici, hermafrodite, unisexuate, dioice, galbene- verzui, dispuse în mici panicule terminale. Frunze, de obicei opuse, cca 33 cm lungime, imparipenat-compuse cu 5-13 foliole ovat-lanceolate, 5-10 cm lungime, acuminate, pe margini fin-denticulate, pe partea inferioară glauce, nervura centrală păroasă, pe cea superioară verzi-închis-lucitor cu peri pe margine, miros puternic, cad la începutul toamnei avînd culoarea aurie. Arbore, cca 15 m înălțime. Scoarță groasă, moale, (plută), gri, adînc-crăpată, lujeri puternici, gri.

FETID ~dă (~zi, ~de) 1) (despre mirosuri, emanații, aer) Care este extrem de dezgustător; respingător în cel mai înalt grad. 2) (despre substanțe sau corpuri) Care are miros respingător. /<fr. fétide, lat. foetidus

urdoare (-ori), s. f. – Secreție depusă pe marginea pleoapelor, puchin. Origine incertă. Pare a fi lat. odōrem cu r propagat ca în calabr. orduri, „miros”; sensul primitiv de putoare, s-ar fi confundat cu cel de „murdărie”. După Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 303 (cf. Pușcariu 1828; Tiktin; REW 4187), dintr-un lat. *horrĭdōrem, der. puțin convingător (fr. ordure, it. ordura nu pot reprezenta aceeași formă). Chiar după Pușcariu, Dacor., V, 410, de la un lat. *udor, puțin clar. Legătura cu urdina „a avea diaree” (Cihac, II, 440) nu este posibilă. – Der. urduros, adj. (puchinos).

usturoíță f., pl. e (d. usturoĭ). Aișor, voĭnicică, frunza saŭ floarea voĭniculuĭ, o plantă cruciferă cu miros tare de usturoĭ (alliaria officinalis saŭ sisymbrium alliaria). Crește pin locurĭ umede și face florĭ micĭ albe. Cînd se usucă, nu maĭ miroase a usturoĭ. Semințele eĭ pulverizate se întrebuințează ca și cele de muștar.

MIROSITOR, -OARE, mirositori, -oare, adj. Care miroase (de obicei plăcut), care are sau răspîndește un miros, mai ales frumos, parfumat. Se gîndeau tustrei fumînd iarba cea nouă și mirositoare. SADOVEANU, O. VII 23. Îl freacă pe dinăuntru cu... buruiene mirositoare și prielnice albinelor. CREANGĂ, P. 238. Puse jos dulcea lui sarcină pe malul mirositoral unui lac albastru. EMINESCU, N. 65. – Variantă: amirositor, -oare adj.

NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului, prin care respiră și miroase omul și unele animale. Șoimaru simți pătrunzîndu-i în nări mirosul iute al gunoiului. SADOVEANU, O. VII 144. Cîinele o luă la goană, cu nările lărgite. C. PETRESCU, S. 37. ◊ (Metaforic) Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vînt = a) (despre cai) cu gîtul întins, în goană mare. Roibii cu nările-n vînt Vor trece-n sălbatec galop. COȘBUC, P. I 154; b) (despre oameni) mîndru, țanțoș, sigur de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a se făli, a se ține mîndru; a-și da importanță. Cel mai mare... Se rădică în scări, Se umflă în nări Și-și face ochii roată Peste oștirea toată. SEVASTOS, N. 110. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Cînd de tine se vorbește. EMINESCU, O. I 134. 2. Tub de fontă sau de fier care merge de la puntea unei nave la unul din borduri și prin care trece lanțul ancorei. [Bricul] Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mișcă încet, trăgîndu-și pe nară, c-un zăngănit fioros, lanțul ancorei. BART, S. M. 14. – Pl. și: (1) nare (ALECSANDRI, P. III 12). – Variantă: nare (DELAVRANCEA, S. 183, ALECSANDRI, P. P. 91) s. f.

ceapă sf [At: BIBLIA (1688), 101/2 / Pl: cepe / E: ml caepa] 1 Plantă erbacee leguminoasă, bienală, din familia liliaceelor, comestibilă, cu miros specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică, verde și cu cea subterană în formă de bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe numeroase, în umbele globulare (Allium cepa) Si: (gmț) slănină-de-post, brânză sârbească. 2 (Prc) Bulb al cepei (1). 3 (Pex) Bulb al altor plante. 4 (Îe) Lapte de ~ Suc al cepei (1), întrebuințat în medicina populară. 5 (Îe) Nu plătește (sau nu face, rar, nu ajunge) nici (cât) o ~ degerată (rar, coaptă) Nu are nici o valoare. 6 (Pop; îe) A mânca o ~ degerată A nu reuși. 7 (Îe) L-a făcut ~ cu apă L-a făcut de râs. 8-9 (Îe) Cu ochii cât ~pa (sau ~pele) Cu ochii larg deschiși (de mirare). 10-11 (Îae) Cu ochii umflați (de plâns). 12 (Bot; îc) ~de-apă Ceapă cultivată prin răsad și recoltată în anul în care s-a semănat (Allium cepa). 13 (Bot; îc) ~-blândă Praz (Allium porum). 14 (Bot; îc) ~-boboloașă Soi de ceapă (1) nedefinit mai îndeaproape. 15 (Bot; îc) ~pa-câinelui Ceapă-de-mare. 16 (Bot; îc) ~-câinească Porumbel. 17 (Bot; îc) ~pa-ciorii Mică plantă cu bulb, cu flori galbene Si: scânteiuță (Gageapratensis). 18 (Bot; îae) Plantă cu bulb, cu flori albastre Si: viorea (Muscari comosum).19 (Bot; îae) Zambilă (Muscari tenuiflorum). 20 (Bot; îae) Porumbel (Muscari botroydes). 21 (Bot; îae) Bălușcă (Ornythogallum gussonei). 22 (Bot; îae) Brândușă-de-toamnă (Colchitum autumnale). 23 (Bot; îae) Planta Hyacynthus comosus. 24 (Îe) A mâncat ~pa-ciorii A fi nebun. 25 (Bot; îc) ~-ciorească, ~-lungă Plantă bulboasă, cu flori alburii Si: cepșoară (Allium fistulosum). 26 (Bot; îae) Turtă. 27 (Bot; îae) Zambilă (Hyacyntus comosus). 28 (Bot; îc) ~-de-mare Plantă bulboasă, cu flori alburii, ai cărei bulbi sunt folosiți ca medicament diuretic Si: ~pa-câinelui (Urginea maritima sau Scilla maritima). 29 (Bot; îc) ~-de-vară Plantă ierboasă, din familia liliaceelor, cu tulpina groasă, cilindrică, înaltă de un metru și cu frunze până la mijloc, cu doi bulbi principali înconjurați de numeroși bulbioli și flori rozacee-liliachii, în mari umbele (Allium ampeloprosum). 30 (Bot; îc) ~-franțuzească Hașmă (Allium asvalonicum). 31 (Bot; îc) ~-lunguiușă Plantă nedefinită mai îndeaproape. 32 (Bot; îc) ~-măruntă, ~-de sămânță Arpagic (Allium schoenoprasum). 33 (Bot; îc) ~-rea Sorbestrea (Sanguisorba officinalis). 35 (Fig; înv; irn) Ceas mare, demodat.

MICȘUNEA s. f. Numele mai multor plante: a) (și în sintagmele micșunea de primăvară, POLIZU, micșunea galbenă, GRECESCU, FL. 50, micșunele ruginite, DS) plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunze de culoare verde-deschis, acoperite cu peri, cu flori plăcut mirositoare, galbene-aurii, bătînd, uneori, în brun; micsandră, viorea-galbenă, (regional) foaltine, levcoaie-galbenă (Ckeirantkus cheiri). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, 55, SIMIONESCU, FL. 395; b) (și în sintagma micșunele de cîmp, BRANDZA, FL. 144) toporaș (Viola odorata). Cf. COTEANU, PL. 30, LB., GRECESCU, FL. 85; c) tămîioară (Viola jooi). Cf. BRANDZA, FL. 144, GRECESCU, FL. 85, 89; d) viorea-nemirositoare (Viola hirta). Cf. BRANDZA, FL. 144, GRECESCU, FL.85, 89; e) (și în sintagma micșunele de munte, GRECESCU, FL. 88) trei-frați-pătați (Viola tricolor ). Cf. BIANU, D. S.; f) micsandră (Matihiola incana). Cf. PANȚU, pl. ; g) nopticoasă (Hesperis matronalis). Cf. PANȚU, PL. ; h) (în forma micșinea) popilnic-iepuresc (Anemone hepatica). Cf. MARIAN, Î. 393. Flori, nu putrezitoare și trecătoare și lesne veștejitoare, precum sînt ale trandafirilor și ale crinilor și ale micșinealilor (a. 1700). BV, I, 394, cf. COTEANU, PL. 30. Micșunele roșii, albe, cărmizii, învoalte (a. 1784). IORGA, S. D. VIII, 82, cf. LB. Praf de rădăcină de micșunea. PISCUPESCU, O. 308/3. Îmi place micșuneaua, zambila, dulce floare. ALEXANDRU, O. I, 278. Veșmintele ei simple, dar bine tăiate, coafiura cea împănată cu roze și micșunele. FILIMON, ap. TDRG. Cu miros de viorele, Trandafiri și micșunele, Bate vîntul țării mele. HASDEU, R. V. 115, cf. BARCIANU, V., COSTINESCU, BARONZI, L. 138, CIHAC, II, 596, ISPIRESCU, L. 114. Micșunele, micșunelel aud înapoia mea. contemporanul, V₂, 523. Se duc la biserică. . . flori de văzdoage, boz, micșunele, busuioc. pamfile, s. T. 53, cf. gIrleanu, l. 32. Micșuneaua sau mixandra (Cheiranthus cheiri) este floare de grădină, șez. xv, 85, cf. iordan, L. M. 193, NICA, L. VAM., BUJOREAN, B. L. 384. Iubesc o porumbiță . . . de-i miroase . . . buzele-a micșunele. TEODORESCU, R. P. 319. Acea mîndră fețișoară . . . Privind . . . Cum cresc micșunelele. POP., ap. GCR II, 295. Rămîi, gâzdiță, sănătoasă Ca o micșunea frumoasă. PĂSCULESCU, L. P. 15. Micșuneaua, cît de frumoasă, dar pînă-n vară nu ține. ZANNE, P. I, 218, cf. 279. Cînd o face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). Cf. ISPIRESCU, L. 1, cf. ZANNE, P. I, 258, com. din NARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În poezia populară, în formule fixe) Foicică micșunea, Multă vreme nu trecea. TEODORESCU, P. P. 506, cf. 273. Frunzuliță, micșunele, Pe sub lună, pe sub stele Trece-un cîrd de rîndunele. SEVASTOS, C. 146. Foaie verde micșunea, Ciobanii sosia Și mi-l omora. MAT. FOLK. 4. Verde micșunea, Dar ei ce-mi făcea? Din spate zgîrcea, Curele plesnea, păsculescu, L. P. 214. Verde floare ș-o lalea, Ș-o lalea ș-o micșunea. id. ib. 249. ◊ Micșunea de munte = a) plantă erbacee din familia violaceelor, cu frunze mici, rotunde-ovale, crestate, cu flori de culoare albastru- închis; toporaș, viorea, viorică (Viola alpina). Cf. PANȚU, PL. ; b) (la pl.) unghia-păsării (Vicia declinata). Cf. GRECESCU, FL. 88. Micșunele gălbioare = trei-frați (Viola saxatilis). Cf. GRECESCU, FL. 88. Micșunea galbenă = viorele galbene (Viola biflora). Iată la o fereastră. . . cîteva rozete, o micșunea galbenă. NEGRUZZI, S. I, 322, cf. GRECESCU, FL. 50. ◊ Compus: micșuneaua-apei (sau -de-baltă) = roșățea (Butomus umbellatus). Cf. BARCIANU, V., BRANDZA, FL. 435, GRECESCU, FL. 541, DAMÉ, T. 188. - Pl.: micșunele. - Și: (cu schimbare de suf.) micșunícă (PAMFILE, S. T. 210, GÎRLEANU, L. 32) s. f.; (învechit, rar) mixoneálă (COTEANU, PL. 30), (regional) micșineá s. f. – Cf. tc. m e n e k ș e. – Micșunică: cu schimbare de suf.

NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. [Var.: (reg.) nare s. f.] – Lat. naris.

PIRIDINĂ ~e f. Substanță organică lichidă, incoloră, cu miros specific, neplăcut, întrebuințată, mai ales, în industria farmaceutică și în cea a coloranților. /<fr. pyridine

MOSCAT, -Ă adj. cu miros de mosc. ♦ bou ~ = mamifer nordic care întrunește caracteristicile berbecului și cele ale boului: coarne scurte și lăsate în jos, părul lung și des, copita lată și a cărui carne miroase a mosc. (< lat. /bos/ moschatus)

*sinestezíe f. (sin- și estezie din anestezie). Filoz. Boala celor cărora li se pare că sunetele aŭ și coloare orĭ miros orĭ că colorile fac zgomot.

miros n. 1. simțirea ce produce asupra nasului emanațiunile corpurilor; 2. unul din cele cinci simțuri ce percepe mirosurile; 3. ceeace place sau nu place nasului: mirosul florilor, miros de mortăciune; 4. aromă: a pune miroase în bucate; 5. mirosul particular al câinilor după vânat. [Gr. bizantin MYROS].

NARĂ, nări, s. f. 1. Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale cavității nazale prin care respiră și miros oamenii și unele animale. ◊ Expr. Cu nările (sau nara) în vânt = cu capul ridicat, cu o ținută semeață; p. ext. mândru, plin de sine. A se umfla în nări sau a-și umfla nările = a-și lua un aer semeț; p. ext. a-și da importanță, a se îngâmfa. 2. Piesă metalică în formă de tub amplasată pe puntea sau pe bordajul unei nave, prin care iese lanțul ancorei în afara bordului. [Var.: (reg.) nare s. f.] – Lat. naris.

LAUDĂ, laude, s. f. Prețuire exprimată prin cuvinte a unui lucru, a unei persoane sau a faptelor și meritelor ei; cuvinte prin care se exprimă această prețuire; elogiu. Să fiu răsplătit... prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. Un glas unanim de laudă umplu toată sala. ALECSANDRI, O. P. 10. Pentru ca să dea o ațîțare mai vie acestor laude silite, defăimau... petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. Lauda de sine nu miroase bine. ♦ Mărire, slavă, cinste, glorie. Laudă, laudă pumnului strîns. Glorie celor ce merg către mîine. TULBURE, V. R. 28. Laudă poporului ce a știut să dobîndească drepturile Patriei. BOLINTINEANU, O. 247. – Pronunțat: la-u-.

ODORANT, -Ă, odoranți, -te, adj. (Franțuzism rar) Care răspîndește miros plăcut; parfumat, mirositor. Singura roză ce îmi place... este însă cea mai frumoasă și cea mai odorantă. NEGRUZZI, S. I 100. ♦ (Despre o substanță) Care excită simțul mirosului.

PESTILENȚIAL, -Ă, pestilențiali, -e, adj. 1. Care are caracterul unei boli molipsitoare grave (ca pesta sau- ciuma). Boală pestilențială. 2. Fig. Dezgustător, infect, nesuferit. Mustăciosul, crescut în școala vremii lui și format în cloaca pestilențială a moravurilor de atunci, era robul cîtorva adevăruri elementare, implacabile. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 356. Larg însă ușa [cafenelei] s-a deschis și într-un miros pestilențial, chintesența mahalalelor. intră făcînd să bată în retragere și cele din urmă pături de oxigen. ANGHEL, PR. 31.

Arnica montana L. Specie care înflorește vara. Flori galbene-oranj (cele radiale sînt ligulate, femele, cele ale discului tubuloase, hermafrodite, petale lanceolate cu peri glanduloși în calatidii), 1-3 pe o tulpină erectă cu peri aspri, cilindrică. Frunze pieloase, netede, în rozete bazale sau pe pămînt, ascuțit-ovate, sesile, întregi, peri scurți, cele caulinare ceva mai mici, sesile. Plantă înaltă pînă la 0,50 m, miros aromatic. Fruct, achenă ovată, neagră.

zicală (zice + suf. ală), construcție figurată, cu structură intermediară între locuțiune și proverb, care se integrează într-un enunț sau context mai larg, cu scopul de a rezuma plastic conținutul celor enunțate sau de a sugera chiar mesajul enunțului (A): „Din călcâie până la cap, haina lui mai mult ață decât față.” (A. Pann) Z. are, ca și locuțiunea și proverbul, structură idiomatică, dar, pe când locuțiunea și proverbul își realizează sensul în mediul lor lexical, sunt autosemantice, ca mesaj, z. are nevoie, în genere, de integrare în context, este oarecum sinsemantică, în privința mesajului: „«Taci, măi, – zic eu – ce mai vorbești în bobote, că s-a mânié omul și s-a duce și el acasă.» «-Ei, și-apoi? Ce mare pagubă! Vorba ceea: Dacă s-a da baba jos din căruță, de-abia i-o fi mai ușor iepei.»” (I. Creangă) Comparată cu locuțiunea verbală, z. este, gramatical, o construcție în genere perifrastică mai dezvoltată, căreia nu i se poate găsi, ca locuțiunii verbale, uneori, un echivalent verbal monolexical, fiindcă ea reprezintă în esență un enunț figurat, alcătuind chiar o frază și fiind asemenea unui epifenomen al frazei sau paragrafului care precedă; v. exemplul de mai sus din Creangă. Sau: „Și continuam să țin taina sub trei lacăte și trei peceți.” (L. Blaga) Așadar, z. poate fi, din punct de vedere gramatical, z. enunț, sau mai rar z. segment de propoziție; iar z. enunț poate fi o propoziție sau o frază, uneori o propoziție nominală: „Brânză bună în burduf de câine.” „La așa cap, așa căciulă.” „Nici lupul pe bălaie, nici bălaia pe lup.” Aspectul cel mai important este structura figurată a z. Ca și proverbul, z. este o figură de compoziție, întrucât este tributară celorlalte figuri – adică ea nu poate rezuma plastic ori sugestiv conținutul frazei sau contextului precedent decât grație unei scheme figurate. Vom avea astfel z. care pot fi date chiar ca exemplu de paronomază, rimă, paradox(ism), antimetateză, aluzie, alegorie, eurilogie etc. 1. Z. paronomastică: „Obraznicul mănâncă praznicul.” Cf. germ.: „Wie gewonnen so zerronnen.” 2. Z. rimată: „- Nu se zice mecet, ci catihet, tată, răspunse Ioan, rușinat”. „-Na, na, na, măria ta! parcă astă grijă am eu acum? Vorba ceea: Nu-i Tanda, ci-i Manda; nu-i tei-belei, ci-i lei-tei... de curmei.” (I. Creangă) Sau: „Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba.” „Cu un ochi la făină și cu altul la slănină.” 3. Z. paradox (ism): „Na-ți-o frântă că ți-am dres-o!” „Prinde orbul, scoate-i ochii.” 4. Z. antimetateză: „Că aceste sunt minciuni goale de la oamenii cei proști și întunecați la minte scornite, ceia ce pute le miroasă, și ceia ce miroasă le pute...” (D. Țichindeal) 5. Z. aluzie: „Dar fiindcă așa a fost să se întâmple, treacă de la mine și acest pahar.” (I. Minulescu) „După asta, victoria le-a căzut în gură ca o pară mălăiață.” (M. Preda) În exemplele de mai sus, avem aluzie religioasă și respectiv aluzie folclorică. Citatul din Marin Preda conține z. integrată în propoziție ca segment de enunț; de aceea este numai aluzivă. Dacă ar fi fost întrebuințată întreagă, n-ar mai fi avut structură de comparație (ca funcție gramaticală), ci ar fi fost aplicată metaforic, cum ar fi: „După asta, victoria le-a fost foarte ușoară, le-a venit pe neașteptate. Vorba aceea: Pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață.” 6. Z. alegorie: „I-a ieșit un porumbel din gură.” (Despre cineva care a spus o vorbă proastă). „I-a ieșit un înger din gură.” (Despre cineva care a spus o vorbă bună). 7. Z. eurilogică: Formulă reprezentând o z. enunț, prin care se sugerează rezumativ lungimea nedefinită a unei relatări sau a unui dialog: „C-o fi, c-o păți.” „Ba una, ba alta...”; „C-o fi tunsă, c-o fi rasă.”; „Câr, mâr...” 8. Z. proverbială: Este destul de frecventă, și, întocmai ca și proverbul propriu-zis, reflectă o experiență de viață, evocând un eveniment odată notoriu, o situație comună semnificativă, a căror analogie cu tot ce se poate întâmpla în viață a dus la folosirea lor alegorică: „A nu avea pe unde scoate cămașa.” „Și-a găsit sacul petecul.” „Nu te băga unde nu-ți fierbe oala.” În privința funcției semantice, vom menționa că z. se pot clasifica în două mari categorii: 1. Z. portret: „Pentru unii mumă, pentru alții ciumă.” „A fi oaie între lupi.” „Puișor cu caș la botișor.” 2. Z. circumstanțială (care caracterizează o situație): „La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea cel urâcios un pupoi, fără veste. Căci la de acestea, mai tot prostul se pricepe. Și atunci, crâșmărița cea frumoasă curat s-o mâniet. Dar ce să-i facem? Vorba ceea: În care cămașă s-o mâniet, într-aceea s-a desmânié, că altfel n-ai cum s-o ghibăcești.” (I. Creangă)

AMIROSI vb. (Mold.) 1. A simți un miros. Florile grădinilor lui degetele streine le-au cules și nasul celui necunoscut le-au amirosit. CD 1698, 11^r. Armăsariul, precum am dzis, din toate părțile amirosindu-l, și despre partea botului vini. CI, 101; cf. CI, 100; CD 1770, 12^v. ♢ Fig. Cineva carile macar cît de puțin citeala sfintelor și a profanelor... scrisori va fi amirosit, ...tăgăduitoriu să fie a să afla nu poate. CANTEMIR, HR., s. v. mirosi. 2. A presimți, a intui, a bănui. Vădzind Catargiul lucrurile într-alt chip și amirosind că... va să-l oprească și să-l trimită la împărăție, au dat Catargiul știre la boieri. M. COSTIN, s. v. mirosi. Etimologie: pref. a- + mirosi. Cf. apuți, aulma, nădăi.

CEAPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee legumicolă, bienală, din familia liliaceelor, comestibilă, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescențe dese (Allium cepa). ◊ Ceapă de apă = ceapă care se cultivă prin răsad și se recoltează în același an în care s-a semănat. Ceapă de sămânță = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific și cu conținut bogat de vitamine, folosit în alimentație; p. gener. orice bulb al unei plante. ◊ Expr. Nu face (sau nu valorează nici cât) o ceapă degerată, se spune despre cineva (sau despre ceva) fără nici o valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.

REGINĂ, regine, s. f. 1. Femeie care deține prerogativele unui rege, fiind suverana unui regat. 2. Soție de rege. 3. Fig. Ceea ce deține o poziție privilegiată, importantă, dominantă, într-un anumit domeniu. 4. Compus: regina-nopții = nume dat unor plante de grădină cu flori albe, roșietice sau violete care se deschid la căderea nopții și răspândesc un miros plăcut (Nicotiana). 5. (Entom.) Albină femelă fecundă, care depune ouă: matcă. 6. Piesa cea mai importantă la jocul de șah, după rege, care poate fi mutată în orice direcție, atât în linie dreaptă cât și în diagonală; damă. – Din lat. regina.

ETERIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care are proprietăți asemănătoare eterului. ◊ Ulei ~ substanță volatilă cu miros puternic, extrasă din plante mirositoare și întrebuințată în industria parfumurilor, în cea alimentară și în cea farmaceutică. 2) fig. Care vădește sensibilitate și rafinament; fin. /<germ. ätherisch

CEAPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee comestibilă cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb (Allium cepa). ◊ Ceapă de apă = ceapă care se recoltează în același an în care s-a semănat. ◊ Expr. A nu face nici cît o ceapă degerată = a nu avea nici o valoare. ◊ Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). 2. Bulb. O ceapă de lalea. – Lat. caepa.

CEAPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee legumicolă, bienală, din familia liliaceelor, comestibilă, cu miros puternic, specific, cu tulpina aeriană dreaptă, cilindrică și verde și cu cea subterană în formă de bulb, cu frunze cilindrice și cu flori albe numeroase, dispuse în inflorescențe dese (Allium cepa). ◊ Ceapă de apă = ceapă care se cultivă prin răsad și se recoltează în același an în care s-a semănat. Ceapă de sămânță = arpagic. ♦ Bulbul cepei (1), cu miros specific și cu conținut bogat de vitamine, folosit în alimentație; p. gener. orice bulb al unei plante. ◊ Expr. Nu face (sau nu valorează nici cât) o ceapă degerată, se spune despre cineva (sau despre ceva) fără nicio valoare. 2. Compus: ceapa-ciorii = numele a trei plante erbacee bulboase din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tenuiflorum). – Lat. caepa.

REGINĂ, regine, s. f. 1. Suverana unui regat. 2. Soție de rege. 3. Fig. Ceea ce deține o poziție privilegiată, importantă, dominantă într-un anumit domeniu. 4. Compus: regina-nopții = nume dat unor plante de grădină cu flori albe, roșietice sau violete care se deschid la căderea nopții și răspândesc un miros plăcut (Nicotiana). 5. (Entom.) Albină femelă fecundă, care depune ouă; matcă. 6. Piesa cea mai importantă la jocul de șah, după rege, care poate fi mutată în orice direcție, atât în linie dreaptă cât și în diagonală; damă. – Din lat. regina.

BURETE sm. 1 🐙 Animal zoofit alcătuit dintr’un fel de sac lipit la bază de stîncile din mare; acest sac are o deschizătură la partea superioară și un mare număr de găuri pe toată întinderea pereților lui; corpul lui e format dintr’un schelet compus din țesătura mai multor firicele elastice; trăește în colonii și se pescuește cu deosebire în marea Mediterană, pe țărmurile Greciei, Siriei și Tunisiei (🖼 655) ¶ 2 Scheletul elastic al acestui animal (sau mai bine al unei colonii din aceste animale), curățat de materiile organice și lăsat cîtva timp într’o soluțiune de acid sulfuric amestecat cu multă apă, e întrebuințat pentru spălat corpul, pentru șters tabla, etc.; Fig. a stoarce ca pe-un ~; bea sau suge ca un ~, e un mare bețiv ¶ 3 pr. ext. Burete artificial, de cauciuc, întrebuințat la toaletă ¶ 4 🌿 Nume generic dat unor plante dintr’o clasă specială de criptogame care trăesc în locurile gunoioase, grase și umede, sau ca paraziți, pe arbori sau pe alte plante; unele din ele sînt bune de mîncare (ciuperca, mănătarca, etc,), iar altele sînt foarte otrăvitoare: muierea ... fripse niște bureți ce aflase prin pădure (RET.); proverb: doar n’am mîncat bureți! (ZNN.), n’am înnebunit; a tăia dracului bureți (ZNN.), a sta fără nici o treabă, a sta cu gura căscată. – Dintre speciile cunoscute la noi în țară, cităm următoarele; ~ -ACRU (sau ~-ALB, ~ -GALBEN, ~ -IUTE, ~ -LĂPTOS, ~ -PIPERAT, ~ -USTUROS) = IUȚARI; -~ BĂLOS¹, ciupercă comestibilă albă, cu miros și gust plăcut; crește pe pămînt în pădurile de fag și de brad (Hygrophorus eburneus) (🖼 656); – ~ BĂLOS² – BĂLOȘEL; – BUREȚI-CĂLUGĂREȘTI, ciuperci foarte mari, comestibile, cu pălăria brună-cenușie, cu carnea albă; cresc toamna pe rădăcinile și trunchiul stejarilor bătrîni; o singură ciupercă cîntărește uneori pînă la 15 kgr. (Polyporus frondosus) (🖼 657); – BURETELE-CALULUI, ciupercă cu pălăria cenușie, verzuie sau roșiatică, cu miros plăcut; crește pe pămînt gras și pe bălegar (Coprinus fimetarius); (🖼 658); – BURETELE-CERBILOR, ciupercă veninoasă, de formă sferică, de coloare galbenă ca lămîia sau galben-brună; carnea e albă la început, apoi devine albăstrie, marmorată și în urmă brună, cu un miros tare și neplăcut; crește prin păduri, vara și toamna; numită în Mold. și „bășina-porcului” (Scleroderma vulgare) (🖼 659); – ~ -CRĂIESC = BURETE-DOMNESC; – ~ -CREȚ¹, ciupercă comestibilă, cu gust plăcut, foarte ramificată, la început albă, apoi gălbuie, crește toamna pe trunchiul copacilor bătrîni din păduri; numită și „burete-de conopidă” (Hydnum coralloides); – ~ -CREȚ² RĂMURELE; – ~ -CREȚ³ – BUREȚI-DE-CONOPIDE²; – ~ -CREȚ⁴ = TOGMĂGEL 1; – Olten. ~ DE-BUBĂ- ~-PUCIOS; – ~-DE-CASĂ CIUPERCĂ; – ~ -DE-CONOPIDĂ¹= ~ -CREȚ¹; – BURETE-DE-CONOPIDĂ² , ciupercă comestibilă, de coloare albă, cu tulpina groasă, din care pornesc rămurele dese și ascuțite, goale înăuntru și fragile; crește prin pădurile umbroase și umede, mai cu seamă în păduri de brad; numită și „barba-caprei”, „burete-creț”, „crețișoară”, „curălice”, „laba-mîței”, „meloșel”, „opintici” sau „togmăgel” (Clavaria coralloides) (🖼 660); – ~-DE-IARBĂ (PĂC.) VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DE-MESTEACĂN, ciupercă comestibilă, cu miros aromatic, cu pălăria cărnoasă de coloarea scorțișoarei, cu piciorul, gol înăuntru, de coloare gălbuie; crește pe pămînt, în păduri, în grămezi mai mari; numită și „pîinișoare” (Cortinarius cinnamomeus); – ~-DE-NUC, ciupercă, cu carnea albă, cu miros pătrunzător și cu gust plăcut; pălăria, galbenă-roșiatică, și prevăzută cu solzi bruni, are forma unui evantaliu; crește pe trunchiul nucilor, fagilor și ulmilor din păduri; numit și „(burete-) păstrăv” sau „păstrăv-de nuc” (Polyporus squamosus); (🖼 661); – ~-DE-PRUND, ciupercă comestibilă, cu gust amar, cu miros foarte aromatic, cu pălăria galbenă-cafenie; crește în grupuri prin păduri, de la primăvară pînă la toamnă; numită (în Bucov.) și „burete-de rouă” (Collybia esculenta); – ~-DE-ROUĂ¹, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare roșie-cafenie; crește pe bălegar și pe lemn putred (Coprinus micaceus); (🖼 662); – ~-DE-ROUĂ², = BURETE-DE-PRUND; – ~-DE-SOC, ciupercă moale, gelatinoasă, concavă, în formă de scoică, de coloare brună-roșiatică; crește pe trunchiurile bătrîne de soc (Hirneola auricula Judae) (🖼 663); – ~-DE-SPIN¹, ciupercă comestibilă, dulce la gust și fără nici un miros, cu pălăria cenușie, purpurie pe margini și verzuie sau gălbuie la centru; crește pe pămînt, prin păduri (Russula grisea); – ~-DE-SPIN², NICORETE; – ~-DE-STEJAR¹, ciupercă cu pălăria bombată, de coloare purpurie, puțin catifelată; crește prin păduri (Boletus purpureus); – ~-DE-STEJAR², ciupercă roșie ca sîngele ce crește pe trunchiul copacilor, mai ales pe stejar; din ea se extrage așa numitul „cleiu de stejar” (Fistulina hepatica) (🖼 664); – ~-DE-VEVERIȚĂ = RĂMURELE; – ~-DOMNESC, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare galbenă; crește pe drumurile de la cîmp; numită (în Trans.) și „burete-crăiesc” (Bolbitius fragilis); – ~-DULCE¹ = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DULCE² = RÎȘCOV; – ~- FLOCOS, ciupercă cu pălăria gălbuie-roșiatică, a cărei carne conține un suc lăptos alb și foarte acru; crește pe pămînt, mai ales prin pădurile de mesteacăn; numită (în Mold.) și „flocoșel” (Lactarius torminosus) (🖼 665); – ~-GALBEN¹, una din cele mai bune ciuperci comestibile cu carnea albă, spre periferie gălbuie, cu miros plăcut și gust puțin piperat; crește în grupuri mici prin pădurile umbroase de fag, de brad și de mesteacăn; numită și „gălbinele”, „gălbiori”, „unghia-caprei” sau „urechiușă” (Cantharellus cibarius) (🖼 666); – ~-GALBEN² = IUȚARI; – ~-GĂLBIȘOR, ciupercă a cărei carne conține un suc lăptos care devine mai tîrziu acru; crește toamna prin pădurile umbroase (Lactarius aurantiacus); – ~-NEGRU = PĂSTRĂV 2; – BURETELE-OILOR, ciupercă comestibilă cu carnea albicioasă, puțin amară și cu miros plăcut; e compusă din mai multe pălării neregulate și legate între ele, de coloare brună gălbuie; crește pe sub brazi și pini, prin mușchi, în grupuri mari, mai ales toamna (Polyporus confluens) (🖼 667); – ~-PESTRIȚ, ~-ȘERPESC, BURETELE-ȘARPELUI, BURETE-DOMNESC-NEBUN (PĂC.), ciupercă foarte veninoasă, cu pălăria de o coloare roșie, frumoasă, acoperită mai adesea de pete albe; crește pe pămînt, în păduri; numită (în Mold.) și „pălăria-șarpelui” (Amanita muscaria) (🖼 668); – ~-PUCIOS, ~-PUTUROS, ciupercă de o formă ciudată, cu piciorul lung de 12-14 cm., de coloare alburie, în vîrful căruia e așezată pălăria conică, foarte scurtă; mirosul puternic, foarte urît, al acestei ciuperci face ca să fie descoperită de la distanță, atrăgînd în același timp muștele și alte insecte, cari mănîncă pulpa conținută în alveole; numită și „burete-de-bubă”, „boțiți” sau „bozuz” (Phallus impudicus) (🖼 669); – ~-ROȘU¹, ciupercă roșie, cu pălăria cărnoasă și piciorul vîrtos; crește prin foile căzute din pădurile de fag și pe cucuruzii de pin (Mycena strobilina); (🖼 670) – ~-ROȘU² = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~ȘERPESC¹, ciupercă comestibilă, cu carnea albă și moale, cu gust și miros plăcut; numită și „pălăria-șarpelui” (Agaricus procerus, Lepiota procera) (🖼 671); – ~-ȘERPESC² = BURETE-PESTRIȚ; – ~ȚEPOS – FLOCOȘEL 1; – BURETELE-VACII, ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, de coloare galbenă-roșiatică; crește pe pămînt, în pădurile de brad și de fag (Lactarius subdulcis); – ~-VÎNĂT, ciupercă comestibilă, de coloare violetă-închisă, cu carnea moale, fără nici un miros; crește izolat printre frunzele uscate din pădure (Cortinarius violaceus) ¶ 5 🔧 Capetele umflate ale butucului de la roțile carului în care sînt vîrîte capetele spițelor (👉 ROATĂ) [lat. vulg. *boletis = clas. boletus].

FRĂSINEL sm. 🌿 1 Plantă ierboasă, ale cărei frunze se aseamănă cu cele de farsin; face flori mari albe sau trandafirii, cu miros puternic; e cultivată adesea prin grădini (Dictamnus fraxinella) (🖼 2202) ¶ 2 proverb: A umbla (de) frunza ~ului, a umbla fără nici un rost, fără nici o treabă, în dorul lelii.

URMĂ (pl. -me) sf. 1 Semnul lăsat de piciorul unui om sau unui animal, pe unde a călcat; călcătură: i se văd urmele pașilor; nu îndrăznești să-i săruți mîna, ci adevărat urma piciorului (C.-RAD.); Am un bou negru: Unde sare, ~ n’are, Unde paște, se cunoaște (SB.), ghicitoare despre „purice”; Într’o ~ de oaie, Un pumn de buboaie (GOR.), ghicitoare despre „usturoiu”; Ⓕ: a fi pe urma, pe urmele (cuiva, etc.), a fi pe cale să-l găsească, să-l descopere: poliția e pe urmele unui vast complot; a da de urma cuiva, a-l descoperi: își închipuește că-l caută poliția, că-l urmărește, că i-a dat de ~ (I.-GH.); Ⓕ: a călca pe urmele cuiva, a imita în totul faptele, purtarea cuiva, a urma exemplul lui: fiul său, Bogdan, se urcă în scaunul domniei, călcînd pe urmele tatălui său (ISP.) ¶ 2 Ori-ce alt semn rămas de pe urma trecerii, atingerii, apăsării unui lucru: ca săgeata ce iute trece și nici o ~ lasă pe unde trece (GOL.); i se văd urmele degetelor pe oglindă; urmele roților; căutară să-și găsească urmele pe unde veniseră, dar nu găsiră nici un piculeț de ~ (ISP.); și-ar fi curmat zilele ori s’ar fi dus în lume, ca să i se piardă urma (SLV.); a pierde urma cuiva, a nu-l mai putea găsi: Turcii, luîndu-se după Negru-Vodă, l-au gonit... pînă ce i-au pierdut urma (ISP.); nu i se știe de ~, nu se știe ce s’a făcut cu el, a dispărut nu se știe unde; corăbiile nu lasă nici o ~ pe apă; s’au luat amîndoi pe urma cea de cenușă îndărăpt... pînă ce au ajuns... acasă (SB.); vărsatul n’a lăsat nici o ~ pe obrazul lui ¶ 3 Impresiune, întipărire lăsată în minte, în amintirea cuiva: această întîmplare n’a lăsat nici o ~ în amintirea mea ¶ 4 Tot ce se poate vedea sau ști din ceea ce a fost odinioară, rămășițe: urmele vechei civilizații; nu se găsește nici o ~ despre acest eveniment în istorie ¶ 5 Picior (ca măsură de lungime): unii (crocodili) sînt de treizeci de... urme de picior de lungi (ȚICH.) ¶ 6 Ceea ce urmează, ce se va întîmpla mai tîrziu, urmare: Nu gîndește urma, nu gîndește răul (PANN); (P): urma alege 👉 ALEGE I 13 ¶ 7 Locul de origine, de naștere, de unde a plecat cineva: l-a trimis la urma lui; bejenarilor le-a dat voie să se ducă iară la ~ la Focșeni (NEC.) ¶ 8 Precedat de o prep.: A) din ~, a) (care a) trecut: anii din ~, b) de la spate, dindărăt, dinapoi: Din ~ moartea-l paște, Căci toți se nasc spre a muri Și mor spre a se naște (EMIN.); a ajunge, a goni pe cineva din ~: iată c’o plută ne-ajunge din ~ (VLAH.); Românii îi goneau din ~ și-i ucideau ca pe lăcuste (ISP.); cel (cea) din ~, cel (cea) de la sfîrșit, de la coadă, ultimul (ultima): mai bine cel dintîiu în sat decît cel din ~ în oraș; boierul... se socotea acum mai pre jos decît cel din ~ rob al lui (SAD.); în cele din ~, în cele (mai) de pe ~, pentru a pune capăt unui lucru, unei stări, la sfîrșit de tot (după multă tărăgănare sau ezitare): zîna... în cele din ~, mărturisi că ea este stăpîna condurului (ISP.); în cele mai de pe ~ ajunse la palaturile în care se născuse (ISP.); – B) în ~, a) îndărăt, înapoi (în spațiu și în timp): a rămînea, a lăsa în ~; ar pleca bucuroasă și nici nu s’ar mai uita în ~ (VLAH.); în urma lor se înălță deodată un munte de piatră care atingea cerul (ISP.); cu cîteva zile în ~; a fi în ~ cu plata; acum în ~, de curînd; b) după (aceea); mai tîrziu: să bage bine de seamă ceea ce face, că să nu se căească în ~ (ISP.); în urma acestei împrejurări; coana Marghioala se îndeletnicea să aducă la cunoștință marile întîmplări totdeauna cu luni în ~ (BAS.); – C) la ~, la sfîrșit, la coadă, îndărătul tuturor: a rămas la ~; voiu spune la ~ ce am de spus; la urma urmei, la urma urmelor, mai la ~, a) la sfîrșit de tot, după ce-a trecut destul timp la mijloc; la urma urmei, n’a avut încotro flăcăul și s’a hotărît să facă pe voia taică-său (R.-COD.); își aduse aminte la urma urmelor că el era plecat în pețit (ISP.); la urma urmelor, de fie-care greșală să-i ardă școlarului cîte-un sfînt-Nicolai (CRG.); b) la adică, dacă stăm să ne gîndim bine: fuga e rușinoasă, dar la ~ e sănătoasă (ISP.); la urma urmei ce are el cu mine? (PAMF.); dar la urma urmei ce-mi păsa de dînsa? (GN.); și-apoi, la urma urmei, se deprinde omul cu toate (VLAH.); mai la ~, ce-mi pasă mie? dacă sînt judecători la Berlin! (CAR.); – D) pe ~, apoi, mai tîrziu, după aceea: Deucalion, cu muierea sa... au scăpat de acea pedeapsă, pentru bunătatea lor, și pre ~ au înmulțit neamul omenesc (N.-COST.); nu-i da binelui cu piciorul, că pe ~ o să-i duci dorul (ZNN.); mai pe ~, mai apoi, mai tîrziu: mai pre ~, mai încoace, tîrzie vreme după aceea, îndreptatu-s’au Persul (NEC.); (de) pe urma cuiva, din pricina cuiva, mulțumită cuiva: oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? (CRG.); eu am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale (CAR.); cel (cea) de pe ~, de la sfîrșit, care vine la urmă, tîrziu de tot: căințele cele de pre ~ întru nimica sînt (NEC.); în cele (mai) de pe ~ 👉 mai sus A) [pare înrudit cu gr. ὸσμή, „miros”, al cărui grup – σμ – apare trecut la -r/m- și în it. sard. orma; verbul gr. δσμάομαι „a mirosi, a adulmeca” ar sta atunci la baza lui urma și, poate, a lui ulma].

NAFTOL, naftoli, s. m. Substanță cristalizată, insolubilă în apă, cu miros caracteristic, extrasă din naftalină, folosită ca materie primă în industria coloranților și cea farmaceutică. – Din fr. naphtol.

SLOBOZI, slobod, vb. IV. Tranz. (Învechit și popular) 1. A pune în libertate; a elibera. Atunci zîmbind împăratul, necazul și-a risipit Și, iertînd pe vinovatul, cu daruri l-a slobozit. PANN, P. V. II 14. ♦ A elibera dintr-o strînsoare, dintr-o legătură care imobilizează. Turcilor, păgînilor, Sloboziți-mi mînele Să-mi ridic cosițele. BIBICESCU, P. P. 267. Și cînd vorba-și isprăvea, Ștefan-vodă poruncea Și pe stînga-i slobozea. TEODORESCU, P. P. 524. Fă-ți o milă și cu mine Și-mi dezleagă brațele, Rău mă dor sărmanele. Căpitanul se-mblînzea, Brațele-i le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 58. ◊ Refl. (Despre obiectul care leagă) În timpul de luptat, Rea ispită s-a-ntîmplat. Lui Ghiță, care-i păsa Să-și scape mîndruța sa, Brîul i se slobozea. TEODORESCU, P. P. 632. 2. A permite cuiva să plece, a da voie să se depărteze. Slobozi-mă, maică-n sat, Că de iubit m-am lăsat; Slobozi-mă, maică-n joc, Că zău mă topesc de foc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187. ◊ Expr. A nu-l slobozi (pe cineva) inima să... = a nu se îndura să facă un lucru, a se reține de la ceva. I se făcu milă de el, însă n-o slobozi inima să-l dezlege, fiindcă ținea morțiș să se răzbune pe Natalia. STĂNOIU, C. I. 200. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A elibera după terminarea serviciului militar; a lăsa la vatră. Mai-marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste. CREANGĂ, P. 297. Căpitane, căpitane, Slobozi-mă din cătane Să mai prind plugul de coarne. HODOȘ, P. P. 223. ♦ A scoate dintr-o slujbă: a concedia. Am trimes la Iași pre vătavul meu... ca să-mi aducă niște schimburi; tot prin el slobod din slujbă pre feciorul meu. KOGĂLNICEANU, S. 222. ♦ A permite să intre. Copiii strigară de la fereastră: Aci sîntem tată! Și-i slobozi omul înlăuntru. RETEGANUL, P. I 44. 4. (Cu privire la animale) A lăsa în libertate. Mîine de dimineață slobod cireada în luncă și-o iau razna prin pădure. GALACTION, O. I 46. 5. A da drumul, a lăsa să cadă. Lungiră copilul adînc... și, înainte de a zvîrli peste el țerna, unul slobozi asupra lui o floare galbenă de păpădie. CAMILAR, N. I 135. Își slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos și în urmă capul. RETEGANUL, P. IV 11. ♦ Refl. A coborî, a se lăsa (la pămînt). Cugetînd tot astfel pe drum, au dat de trei stejeri foarte înalți și s-a suit într-unul din ei și a vrut să se sloboadă jos și să-și facă capătul. SBIERA, P. 192. ♦ Refl. (Despre lucruri) A atîrna (în jos, într-o parte). Părul ei castaniu... se slobozea în unde de matase pe albii ei grumazi. NEGRUZZI, S. I 17. Era încins cu un șal roș cu flori, din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă. id. ib. 16. 6. A descărca (o armă de foc), a arunca (săgeți din arc). Au slobozit puștile în ei. DUMITRIU, N. 50. Merse drept la camera unde el dormea... și, scoțînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. NEGRUZZI, S. I 21. Turcii îndată ocoliră pre oastea ungurească de toate părțile și sloboziră săgețile ca norul. BĂLCESCU, O. I 49. 7. A emite sunete, strigăte. Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvîrșită nepotrivire cu ființa lui firavă. SADOVEANU, Z. C. 9. Slobozi un hohot de rîs azvîrlind arma. NEGRUZZI, S. I 79. Ciobanul slobozi chiote lungi și cumplite: Hu – hu! – care alungă fiarele. RUSSO, O. 114. ♦ A răspîndi, a împrăștia. Carnea... slobozea aburi, umplînd odaia cu un miros puternic. V. ROM. iulie 1953, 100. Nu se încape... pară să nu sloboadă focul cel înădușit. CONACHI, P. 51. După ce s-au frecat lemnele cîtva în toată puterea, au început a slobozi puțin fum. DRĂGHICI, R. 69. ◊ Fig. Codrule, frunză rotundă, Slobozi-mi o țîr de umbră, Sub tufe să mă umbresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376. – Prez. ind. și: slobozesc (STANCU, D. 158), conj. prez. pers. 3 și: să sloboade (SADOVEANU, F. J. 542, BĂLCESCU, O. I 72), imper. pers. 2 sg. sloboade și slobozi.

Banul n-are miros – Împăratul roman Vespasian (69 – 179 e.n.), găsind vistieria goală, după domnia lui Nero și a urmașilor acestuia, nu s-a dat în lături de la nici un mijloc pentru a strînge bani. Printre taxele pe care le-a pus, a fost și una asupra closetelor publice (de aici și numele de vespasiene dat acestor toalete). Într-o zi, fiul său Titus (viitorul împărat) i-a spus că poporul rîde și bîrfește, fiindcă se scot bani dintr-o asemenea sursă. Vespasian i-a pus o monedă sub nas, zicîndu-i: „Non olet” (nu miroase), adică: „Uite, banul n-are miros!” Vorba a prins și a fost întrebuințată spre a-i ironiza pe cei care folosesc, fără scrupule, chiar cele mai urîte mijloace pentru a cîștiga bani. Cunoscutul dramaturg englez Bernard Shaw, satirizînd asemenea oameni și metode, și-a intitulat o piesă: Banul n-are miros. lar marele scriitor francez Balzac spunea că Parisului i-ar conveni „această axiomă a lui Vespasian!” În satira XIV, versul 204, Iuvenal exprimă critic o părere asemănătoare: Lucri bonus est odor ex re qualibet („Câștigul, de oriunde ar veni, are miros plăcut”). IST.

MIROS, mirosuri, s. n. 1. Emanație plăcută (v. aromă, parfum, mireasmă) sau neplăcută (v. duhoare, miasmă) pe care o exală unele corpuri; senzație (plăcută sau neplăcută) pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. În atmosfera grea de mirosul substanțelor închise în fiole, făclia arunca o lumină turbure. EMINESCU, N. 52. În toată împrejmuirea, un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. 2. Unul din cele cinci simțuri cu care sînt înzestrați oamenii și unele animale și care permite perceperea senzațiilor olfactive; capacitate de percepere și deosebire a mirosurilor (1). De aveți voi amîndoi Miros bun, nas de copoi, Luați seama, pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine! ALECSANDRI, T. I 354. Mirosul duce pre cîne... Pe urme neînsemnate a păsărilor știute. CONACHI, P. 269. 3. (La pl., în forma miroase) Condimente folosite la prepararea cîrnaților. – Accentuat și: (regional) miros. - Pl. și: miroase (SADOVEANU, D. P. 152, EMINESCU, O. I 97, RUSSO, O. 120).

Adenophora lilifolia L. Specie cu habitus de tufă, cu tulpină erectă, nepăroasă, înaltă de cca 100 cm. Flori cu miros plăcut, albastre-mov, campanulate, în racem rar. Frunzele din vîrful tulpinii lanceolate, nepețiolate, cele de la bază ovat-lunguiețe, crestate pe margini, lucioase, pețiolate.

SESIZA vb. 1. a observa, a percepe, a remarca, a reține, a vedea, a zări, (înv.) a privi. (N-ai ~ nici o schimbare?) 2. a constata, a observa, a remarca, a vedea, (Mold., Transilv. și Ban.) a zăpsi. (A ~ că e supărată.) 3. a înțelege, a percepe, a pricepe, (fig.) a pătrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. a ghici, a intui, a întrevedea, a întrezări, a prevedea, (fig.) a mirosi, a pătrunde. (A ~ desfășurarea evenimentelor.) 5. a intui, a înțelege, (livr.) a priza, (fig.) a dibui, a mirosi, a prinde, (înv. fig.) a pricepe. (I-a ~ intențiile.) 6. a arăta, a dezvălui, a releva, a revela. (A ~ conducerii dificultățile întîmpinate.)

MIROSÉNIE s. f. (Învechit) 1. Miros (2) (plăcut). V. m i r e a s m ă (1). Pre miroseniia voastră cea bună, nu mi-e voia să o simțu (a. 1560). GCR I, 5/20. Iaca miroseniia fiiului mieu iaste ca miroseniia cîmpului. PALIA (1581), 107/6, cf. 37/19. Aduc petre arsă și pun preste dănsăle sămînța de cînipă și atîta miros face cît toate mirosănile le biruiaște. HERODOT (1645), 230. Jertvă grasă voiu înălța ție cu mirosenie de berbeci (a. 1651). ap. HEM. 461. Nu voiu mirosi miroseniia jărtvelor voastre. BIBLIA (1688). în CUV. D. BĂTR. I, 11/22. 2. Mirodenie (I 1). Să iubească pre vecinul ca și pre sine cu multu-i mai- mare decît toate miroseniile și jărtvele. N. TEST. (1648), 58^r/6. – Pl.: mirosenii. – Mirosi + suf. -enie.

AFUMĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Afumare cu substanțe mirositoare sau cu ori-ce alt lucru care arde înnăbușit cu scopul de a face să dispară un miros urît dintr’un loc, de a se alunga unele insecte, etc.: în ziua celor 40 de sfinți, se fac afumături cu cîrpe aprinse prin case, prin coșare, prin grajduri, că se gonește tot ce e rău de la acea casă (MAR.) ¶ 2 🍽 Carne afumată: dă-mi niște ~ [afuma].

MUȘCATĂ¹ s. f. Numele mai multor plante erbacee perene din familia geraniaceelor, cultivate ca plante decorative: a) (și în sintagmele mușcată roșie. BULET. GRĂD. BOT. V, 64, PANȚU, PL., mușcată roz, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, PANȚU, PL., mușcată ca nalba, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, PANȚU, PL., mușcată rotată, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, PANȚU, PL., mușcată puturoasă, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, PANȚU, PL.) plantă cu tulpina dreaptă sau culcată, slab lemnoasă, cu frunze rotunde, păroase pe ambele fețe, cu marginile dințate, cu flori de culoare albă, roz sau roșie, dispuse în umbele și cu fructele în formă de cioc de barză; (regional) mușcatlă, pirirgoane (Pelargonium zonale) b) (și în sintagmele mușcată creață, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, PANȚU, PL., mușcată íncrestată, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, PANȚU, pl.) plantă cu tulpina dreaptă, înaltă cam de un metru, cu ramuri avînd peri lungi glanduloși, cu frunze crestate adînc și cu o inflorescență de obicei din cinci flori, avînd petalele superioare roz cu o pată purpurie, iar cele inferioare fără pată; (regional) belagoni (Pelargonium radula); c) (și în sintagmele mușcată care miroasă, BULET. GRĂD. BOT. V, 64, mușcăți ca măru, ib., mușcată ca țitroana, ib.) plantă cu tulpina scurtă, cărnoasă și solzoasă, cu frunze dințate, cu miros tare de lămîie și cu flori mici, albe sau roz, dispuse în umbele; (regional) indrușaim, mușcățel¹, mușcătură², mușcatăr rotund (Pelargonium odoratissimum); d) (și în sintagma mușcată mare. SIMIONESCU, FL. 411, mușcată cu flori mari, id. ib.) plantă cu tulpina lucioasă, mult ramificată și cu flori mari (Pelargonium grandiflorum); e) (și în sintagma mușcata jinului. BULET. GRĂD. BOT. V, 58) priboi (Geranium macrorrhizum); p. r e s t r. floarea acestor plante. La intrare era în drum un ciubăr mare și curat, plin cu apă . . . și cîte o floare or două, mușcat or rujmărin. PITIȘ, ȘCH. 151. Un mînunchi compus din foi verzi . . . și mușcată. MARIAN, NA. 403. A-nflorit mușcata Din grădina noastră. GOGA, C. P. 65. Odaia lui era curată, cu pat bun, cu ghivece de mușcată în ferestre. REBREANU, P. S. 141, cf. id. R. I, 93. Tîrgul acela dunărean . . . cu mușcate și gutui în geamurile curate ca cleștarul, avea un farmec ciudat. I. BOTEZ, ȘC. 85. Fina zîmbea nepăsătoare, potrivindu-și la ureche mușcata veștedă. SADOVEANU, M. C, 153. Se întoarse purtînd în brațe un ghiveci de pămînt ars, în care crescuse și înflorise o mușcată roșie. STANCU, R. A. II, 8. Gîndurile-i fugiră iuți ca niște rachete subțiri spre casa cu mușcate în fereastră. VORNIC, P. 77. Alte ghivece cu mușcăți se aflau pe pervazul celor două ferestre. V. ROM. ianuarie 1956, 69, cf. H I, II, III, IV, V, IX, X, XI, XII, XVIIIi. Mușcată cu trei crenguță, Are badea o drăguță. JARNIK-BÎRSEANU, D. 230. Mușcatul e o floare de oală. ȘEZ. XV, 77. Peană lată de mușcată, Să vii și la noi vrodată. ib. 89. – Pl.: mușcate și (popular) mușcăți. – Și: (popular) mușcat subst., muscată (BARONZI, L. 138, H I 119, V 49, XVIII 41) s. f., mașcat (H III 306, X 145, 445, 476, 534, 581, XI 427, XIV 374, XVI 320), (regional) muscat (ib. III 139), mascát (ib. I 57, X 489) subst., moșcată (ib. II 87), moscată (ib. XIV 103) s. f., moscăt (ib. XIV 103) subst. – Din bg. мушкато, magh. muskáta.

ARGEȘ 1. Rîu, afl. stg. al Dunării, la Oltenița; 344 km. Izv. din culmea principală a M-ților Făgăraș prin doi afl. (Buda și Capra) și trece prin Curtea de Argeș și Pitești. În cursul superior s-a construit un sistem hidroenergetic constituit din 16 hidrocentrale, cu o putere instalată totală de 467 MW; în cadrul acestui ansamblu se remarcă barajul (166,6 lățime) și lacul de acumulare Vidraru (14 km lung.). În cursul inf., în aval de Mihăilești, s-au efectuat lucrări de amenajare complexă. Afl. pr.: Vîlsan, Rîul Doamnei, Dîmbovița, Sabar (pe stg.), Neajlov (pe dr.). Denumit în antichitate Ordessos. 2. Cetate atestată documentar în 1330, situată pe rîul Argeș, pe locul actualului oraș Curtea de Argeș. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinul superior al rîului cu același nume; 6.801 km² (2,86 la sută din supr. țării); 681.735 loc. (1991), din care 43,3 la sută în mediul urban; densitate: 92,5 loc./km². Reșed.: municipiul Pitești. Orașe: Cîmpulung, Colibași, Costești, Curtea de Argeș, Topoloveni. Comune: 93. Relief variat: în N o zonă muntoasă (versantul meridional al M-ților Făgăraș, masivele Frunți, Ghițu, Iezer-Păpușa și prelungirile M-ților Leaota și Piatra Craiului), în centru o reg. deluroasă, cunoscută sub numele de Muscelele Argeșului (Subcarpații Getici) formate dintr-o serie de dealuri înalte (Mățău, Ciocanu, Chicera ș.a.) – ce alternează cu depr. subcarpatice Cîmpulung, Brădetu, Arefu ș.a. și partea de E a Pod. Getic (platformele A., Cîndești și Cotmeana cu alt. de 400-600 m), iar în S o zonă de cîmpie (Cîmpia Înaltă a Piteștiului și Cîmpia Găvanu-Burdea). Climă temperat-continentală cu temp. medii anuale ce prezintă diferențieri altitudinale (-2 °C pe crestele M-ților Făgăraș, 6 °C în zona deluroasă și de podiș și 10 °C în cîmpie). Precipitații medii anuale variabile în funcție de alt. (600 mm în cîmpie, 700-800 mm în reg. deluroasă și de podiș și peste 1.400 mm în zona montană). Vînturi dominante dinspre NV și NE. Rețeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior al A, care colectează majoritatea rîurilor de pe terit. jud. A. (Vîlsan, Rîul Doamnei, Rîncăciov, Bascov, Glimbocel ș.a.), iar pe cursul superior al Argeșului s-a amenajat un sistem de lacuri de acumulare (cel mai mare fiind Vidraru) pentru valorificarea potențialului hidroenergetic. Resurse naturale: țiței (Moșoaia, Leordeni, Vedea, Miroși, Merișani, Bogați etc.), lignit (Poienarii de Muscel, Berevoiești, Jugur, Godeni, Boteni, Schitu Goești), sare (Slătioarele), calcare ornamentale (Albeștii de Muscel), calcare pentru ciment (Mateiaș, Dragoslavele), argile (Budeasa, Cîmpulung, Leordeni), gips (Stănești, Corbșori, Oești), ape minerale clorurate, slab iodurate, sulfuroase etc. (Brădetu, Bughea de Sus ș.a.), păduri. Economia. Pr. produse ins. realizate în jud. A. sînt: energie electrică (termocentralele Pitești, Schitu Golești și salba celor 16 hidrocentrale de pe rîul Argeș; Cumpănița, Arefu-Căpățîneni, Oești, Albești, Cerbureni, Valea Iașului, Curtea de Argeș ș.a.), autoturisme de oraș – „Dacia” Colibași) și de teren – „ARO” (Cîmpulung), motoare electrice și produse petrochimice (Pitești), mat. de constr. (Pitești, Cîmpulung, Costești, Valea Mare-Pravăț), stofe și conf. (Pitești, Curtea de Argeș), încălț. (Pitești), mobilă, parchete, cherestea (Pitești, Stîlpeni, Curtea de Argeș, Cîmpulung, Rucăr), tananți (Pitești), articole de porțelan și electrotehnice (Curtea de Argeș), produse alim. diverse (Pitești, Curtea de Argeș, Băiculești, Topoloveni, Ștefănești, Costești). Agricultura are o structură variată. În 1989, în structura culturilor de cîmp predominau supr. cultivate cu porumb (54.583 ha), urmate de cele de grîu și secară (41.765 ha), plante de nutreț (35.746 ha), plante uleioase, orz și orzoaică, cartofi, legume etc. Pomicultură (predominant meri și pruni); viticultură (podgoriile Ștefănești și Leordeni sprecializate în producția de struguri pentru vinuri albe). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 348,5 mii capete ovine, 178,9 mii capete bovine, 222 mii capete porcine, 2.921 mii capete păsări; apicultură. Căi de comunicație (1990): 225 km căi ferate și 2.660 km drumuri publice, dintre care 555 km modernizate. În cadrul traficului rutier o însemnătate deosebită o au șoseaua transfăgărășană și autostrada Pitești-București. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 482 școli generale, 33 licee, un institut de învățămînt superior (Pitești), un teatru de stat (Pitești), 189 cinematografe, muzee, case memoriale (ale poetului George Topîrceanu la Nămești, compozitorului George Ștefănescu la Căpățîneni și dramaturgului Tudor Mușatescu la Cîmpulung), 823 biblioteci etc. Turism. Prin peisajul variat (vf. semețe ale M-ților Făgăraș, peștera și cheile Dîmbovicioarei, lacurile glaciare, lacul de acumulare Vidraru etc.), cu frecvente specii rare de floră și faună, declarate monumente ale naturii (floarea de colți, garofița Pietrii Craiului, capra neagră, zăganul etc.), prin vestigii istorice (cetatea Poienari) și monumentele arhitectonice (bisericile din Pitești, Cîmpulung și Curtea de Argeș, culele de la Retevoiești și Țițești, conacul din Golești, mănăstirea Negru-Vodă din Cîmpulung), prin rezervațiile paleontologice (Suslănești) și geologice (Albești), prin originalitatea și varietatea elementelor folclorice și etnografice, prin baza materială diversă (hoteluri, moteluri, cabane etc.), jud. A. se înscrie printre jud. țării cu un ridicat potențial turistic. Indicativ auto: AG.

pălciánă f., pl. iene. O plantă graminee numită și parangină, și vițelar (authoxanthum odoratum). Fînu se compune în cea maĭ mare parte din această plantă, care, după ce se usucă, răspîndește plăcutu eĭ miros caracteristic.

SULFINĂ, sulfine, s. f. Nume dat unor plante erbacee din familia leguminoaselor, cu flori galbene (Melilotus officinalis) sau albe (Melilotus albus) și cu miros plăcut; sulcină. Cînd îți mulge Oance oaia, laptele miroase a sulfină. GALACTION, O. I 65. Iubirea mea fugară... Pe-un maldăr de sulfine, Cu cel din urmă gînd, La tine Adoarme suspinînd. TOPÎRCEANU, B. 35. Ca să uit ce-am învățat, Tu mi-ai așternut în pat Troscot și sulfine. COȘBUC, P. I 184. Foicică de sulfină, Taica, maica mă tot mînă, Mă mînă mereu la luncă, Ca să mă apuc de muncă. TEODORESCU, P. P. 290.

mușcată¹ sf [At: BULET. GRĂD. BOT. V, 64 / V: (pop; reg) mascat s, mașcat s, moscat s, mosc~, moș~, muscat s, musc~, mușcat s / Pl: ~te, (pop) ~căți / E: bg мушкато, mg muskáta] 1 (Șîc ~-roșie, ~-roz, ~-ca-nalba, ~-rotată, ~-puturoasă) Plantă erbacee perenă, din familia geraniaceelor, cu tulpina dreptă sau culcată, slab lemnoasă, cu frunze rotunde, păroase pe ambele fețe, cu marginile dințate, cu flori de culoare albă, roz sau roșie, dispuse în umbele și cu fructele în formă de cioc de barză, cultivată ca plantă decorativă Si: (reg) mușcatlă, pirirgoane (Pelargonium zonale). 2 (Șîc ~-creață, ~-încrestată) Plantă erbacee perenă din familia geraniaceelor cu tulpina dreaptă, înaltă cam de un metru, cu ramuri având peri lungi glanduloși, cu frunze crestate adânc și cu o inflorescență de obicei din cinci flori, având petalele superioare roz cu o pată pupurie, iar cele inferioare fără pată, cultivată ca plantă decorativă Si: (reg) belagoni (Pelargonium radula). 3 (Șîc ~-care-miroasă, ~căți-ca-măru, ~-ca-țitroana) Plantă erbacee perenă din familia geraniaceelor, cu tulpina scurtă, cărnoasă și solzoasă, cu frunze dințate, cu miros tare de lămâie și cu flori mici, albe sau roz, dispuse în umbele, cultivată ca plantă decorativă Si: (reg) indrușaim, mușcatăr-rotund, mușcătură¹, mușcățel¹ (Pelargonium odoratissimum). 4 (Șîc ~-mare, ~-cu-flori-mari) Plantă erbacee perenă din familia geraniaceelor, cu tulpina lucioasă, mult ramificată și cu flori mari, cultivată ca plantă decorativă (Pelargonium grandiflorum). 5 (Bot; șîc ~a-jinului) Priboi (Geranium macrorrhizum). 6-9 (Prc) Floare a mușcatei (1-4).

*arsénic n. (vgr. arsenikón, masculin, d. ársen, viguros). Chim. Metaloid tri- și pentavalent de doŭă felurĭ: cristalizat și amorf. Cel cristalizat e cenușiŭ, metalic, cu densitatea de 5,7 și sfărămicĭos. Se volatilizează fără să se topească la 450°. Supt maĭ multe atmosfere se topește. Cel amorf e negru și are o densitate de 4,71. Arde cu o flacără verde palidă și miroase a usturoĭ. Arsenicu pur nu e veninos, dar pin oxidare devine veninos și se uzitează la facerea hîrtiiĭ de ucis muștele. Compușiĭ luĭ sînt veninoșĭ. V. șoricĭoaĭcă.

VIOREA, -ICĂ, viorele, s. f. 1. Nume dat mai multor plante erbacee din familia violaceelor, dintre care cea mai cunoscută este o specie sălbatică, cultivată și în grădină, cu flori violacee și cu miros plăcut (Viola odorata); violă, violetă. Un pîlc întins de viorele îmi trimise pe aripioara unei adieri mireasma lor gingașă. SADOVEANU, O. VII 367. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd de subt frunze moarte ies În umbră viorele. TOPÎRCEANU, B. 8. Crinii și viorelele. nici la degetul cel mic al ei nu le punea. ISPIRESCU, L. 352. ◊ (În personificări) Vin țînțarii, lăutarii, gîndăceii, cărăbușii, Iar mireasa viorică i-aștepta-ndărătul ușii. EMINESCU, O. I 87. ◊ (În metafore) Ochi frumoși, ochi viorele, Numai voi mi-ați stins norocul. IOSIF, T. 94. 2. Plantă erbacee din familia liliaceelor, din al cărei bulb cresc două-trei frunze lunguiețe și tulpina care poartă flori albastre, roz sau albe (Scilla bifolia).

Gloxinia perennis Fritsch. Specie care înflorește în sept-oct. Flori în spice lungi la subsuoara frunzelor, care înfloresc de la bază spre vîrf, corolă albastră-purpur, infundibulifiormă, cu diametrul de 2,5-3,5 cm, în interior de culoare mai închisă, cu miros de mentă. Frunze ovat-cordiforme, cu vîrf ascuțit, pe partea inferioară cu reflexe roșii, pe cea superioară verzi-lucioase cu cîțiva peri asprii. Tulpină groasă, cărnoasă, cu pete, înaltă de 25-75 cm.

Veratrum nigrum L. Specie care înflorește vara. Flori purpur-negre cu miros neplăcut, așezate în raceme paniculate, tomentoase. Foliolele perigonului de aceeași lungime cu pedunculii. Frunze nepăroase, cele inferioare lat-eliptice. Plantă erbacee, perenă, otrăvitoare, pînă la 1,10 m înălțime.

violetă s.f. (bot.) 1 Nume dat mai multor plante erbacee din familia violaceelor, dintre care cea mai cunoscută este o specie sălbatică, cultivată și în grădină, cu florile violacee și cu miros plăcut (Viola odorata); toporaș, viorea, viorică. ♦ Restr. Floarea acestei plante. 2 Violetă africană (sau de Zanzibar) = plantă din familia gesneriaceelor, originară din Africa, cu frunzele cordate, cu florile violete, neparfumate (Saintpaulia ionantha). • sil. vi-o-. pl. -e. /<fr. violette.

MIROSEALĂ s. f. (Învechit) 1. Faptul de a m i r o s i. Nici ochilor la privală, nici nărilor la mirosală sațiu se putea da. CANTEMIR, IST. 125, cf. COSTINESCU. 2. Miros (2). Cf. CORESI, EV. 309. Casa se împlu de mirosala mirului. N. TEST. (1648), 122^r/22, cf. 267^v/9. Florile cîmpurilor cele frumoase și cu bună miroseală care v-au împodobit. NEAGOE, ÎNV. 249/14. Și deaca obîrșii cîntecul să feace miroseală strașnică. DOSOFTEI, V. S. octombrie 83^v/17. Vîntul despre apus aburiia tot feliul, de buna și dulce mirosala de pre flori scorniia. CANTEMIR, IST. 125, cf. 106. [Scoase moaștele] și le băgă într-un sicrin de lemn cu miroseală bună (începutul sec. al XVIII-lea). MAG. IST. IV. 253. Care esti mirosala care esti mai mult decît alta (a. 1779). GCR II, 120/11, cf. LB, DDRF, TDRG. 3. (Concretizat, mai ales la pl.) Mirodenie (I1). Lasă veșmentele ceale scumpe și mirosealele și unsorile (a. 1642). CCR 157/6. ♦ Mireasmă (2), balsam. Unsoarea, adecă miroseala ce miruiaște (a. 1 652). ap. MURNU, GR. 38. 4. F i g. (Cu sens neprecizat, probabil) Nume, renume; miros (4). Noi sem în buna miroseală a lui H[risto]s. CORESI, L. 350/6. – Pl.: miroseli și miroseale. Și: (regional) amiroseală s. f. LB. – Mirosi + suf. -eală.

BUDOAR, budoare, s. n. Salon intim al unei femei din marea burghezie. Vei fi sărbătorit în calitate de comandant... în budoarele patriciene. CAMIL PETRESCU, T. II 198. Mi-aruncă De la sînul tău cel dulce floarea veștedă de luncă... Ori în umbra parfumată a budoarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in. EMINESCU, O. I 154.

FRITILLARIA L., LALEA PESTRIȚĂ, fam. Liliaceae. Gen originar din Europa și Asia, cca 98 specii, vivace, erbacee, bulb.. gălbui cu miros neplăcut. Tulpină multifoliată, 60-100 cm înălțime, purtînd la bază și la extremitatea sa frunze strînse unele lîngă altele. Cele de la partea inferioară numeroase, ovat-ascuțite, mai groase, larg-dilatate lă bază, cele superioare măi înguste, aproape verticale. Imediat sub buchetul formai din frunzele terminale și la subsuoara lor, de jur împrejurul tijei, înflorește, primăvara, un mare număr de flori campanulate, pendente, cu înveliș floral, perigonul, format din 6 foliole colorate la fel, gălbui-brune sau pătate, roșii-cărămizii, roșii-stacojii, oranj, galbene.

Melissa officinalis L. Specie care înflorește vara. Flori (buza superioară crestată la mijloc, cea inferioară trilobată, caliciul cilindric, pubescent, cu dinți scurți) albe sau lila, cîte 3-5, dispuse în verticile unilaterale, în treimea superioară a tulpinei și a ramurilor, sau în axele frunzelor, pe peduncul. Frunze opuse, pețiolate, ovoide, dentate, cele inferioare cordate la bază. Plantă perenă cu rădăcini adventive, tulpină erectă, ramificată (cca 75 cm înălțime), pubescentă cu miros plăcut de lămîie.

MIC, -Ă adj. (În opoziție cu m a r e) I. (Indică dimensiunea) 1. Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite; de dimensiuni sau de proporții reduse (considerate în mod absolut sau prin comparație). Căzu o piatră den ceriu. Mică era și în vedeare. Însă nime nu o putea rădica (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/9. Adecă corabiia cît fiind și de iote vîntu o adăpostim, întorcîndu-se cu mică cîrmiță (a. 1 569-1 575). id. ib. *9/33. Domnul. . . și de ceale păsări mici grijaște-se. CORESI, EV. 220, cf. id. TETR. 30. Grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1 648), 45^T/21. Mici bucățeale să fiu demicat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 109^v/9. Acestu Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăținos, gogonețu ca o bășică, frunte zgîrcită (a. 1 779). GCR II,118/23. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18/10, cf. CONACHI, P. 261. Ca voi mici lăcrămioare N-are-n lume nici o floare Miros dulce. ALECSANDRI, P. I, 122. S-ascult de glasul gurii mici. EMINESCU, O. I, 191, cf. 132. Avea. . . niște ochi mici și cenușii, hogaș. DR. II, 120. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Mîndra mea cu ochii mici Mă face să vin pe-aici. ȘEZ. I, 267. Ușa mică. ALR I 657/805, cf. 1372/305, 1826/896, ALR II/I h 269, II/I MN 149, 3 932/791, ALR II 6 446/346. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ZANNE, P. I, 128, cf. 100, 173. Aluatul mic într-o covată toată frămîntătura o dospește. id. ib. III, 439, cf. 492, VI, 513. Acul este mic, dar scumpe haine coase. id. ib. V, 1. (Substantivat) Răsar maică două steli. . . Cea mai mari tot plîngea, Cea mai nică așa dzicea. MAT. FOLK. 1 317. ◊ (Învechit) Lume (sau lumea cea) mică= microcosm. Den patru iar(ă)ș materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1 683). GCR I, 260/14. Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = degetul cel mai scurt și mai subțire. Și tremeate Lazar să-și ude cel deaget mai mic într-apă. CORESI, ap. GCR I, 31/1. Degetul mînii drepte au pus mai întâi pe închietura degetului mic. DRĂGHICI, R. 55/17. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I, 79, cf. ALR II 2 188/537, 575, 723. (E x p r.) A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. A avea (sau a fi ceva) în degetul (cel) mic = a cunoaște (ceva) temeinic, cu de-amănuntul. Uscățiv, așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132. (Neobișnuit) A lăsa (pe cineva) la degetul cel mic = a întrece (pe cineva) ca valoare, cunoștințe etc. Minerva, zeița înțelepciunii, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce-ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. (Mai ales în construcții negative) A pune (pe cineva) la degetul cel mic sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel mic = a disprețui (pe cineva). Cf. ZANNE, P. II, 108, 109. (Substantivat, în l o c. a d v.) În mic = pe scară redusă, fără amploare; după un plan restrîns. Aceste cercări făcute în mic nu ar ținea multă cheltuială. I. IONESCU, C. 171/24. ◊ E x p r. (A fi) mic Ia os = (despre oameni, în opoziție cu c i o l ă n o s) (a fi) de constituție delicată. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cît de greu va putea s-o ducă băiatul acesta în lupta pentru pîine. BASSARABESCU, S. N. 26. A face ochii mici = a) se spune despre un om obosit (care este pe punctul de a adormi). Cf. ZANNE, P. II, 364; b) se spune despre un om care se preface că nu vede. id. ib. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Urzică mică. ALR I 1 945/677. Sturz mic. ALR II 6217/2. Privighetoare mică. ib. Gîndac mic. ib. 6 573/836. Cărăbuș mic. ib. 6 573/414. Tîrfoi d-ăl mic. ALR SN III h 658/2. ♦ (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici (I 1) sau foarte mici; fin. Făină mică. ALR I 1 372/28, cf. 223, 265, 363, 370. ♦ (Despre mers) Cu pași mici (I 1) (și grăbiți). A trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai de trompete. CAMIL PETRESCU, O. II, 354. 2. (Despre terenuri, teritorii, așezări omenești etc.; în opoziție cu î n t i n s, v a s t) Care ocupă o suprafață redusă; puțin întins, redus. Pomeniiu-te din pămîntul Iordanului. . . de păduri mici. PSALT. 80. De să va afla unul. . . să fie luat mai mic pămînt și mai prost, acolia să să socotească. PRAV. 2, cf. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/16. Satu-n vale pe-o colină Mic și vesel. COȘBUC, F. 124. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. ZANNE, P. III, 376. Sătul mic și rotocol, îi dau și curînd ocol, se spune despre bețivi, id. ib. VI, 301. ◊ (Intervine și ideea de importanță redusă) Oraș mic, cu o cetate. GOLESCU, Î. 7. Românii. . . întemeiară deosebite staluri mici. BĂLCESCU, M. V. 7. ◊ (După nume proprii servește la formarea unor toponimice, indicînd, adesea, și vechimea, posterioară toponimicelor compuse cu mare) Mearseră în Asiia Mică. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/32. Numai pe Tîrnava Mică Am o mândră ibovnică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 23. Diviciorii Mici. Hálînga Mică. 3. (Despre încăperi, recipiente etc., în opoziție cu î n c ă p ă t o r, c u p r i n z ă t o r, s p a ț i o s) (Prea) puțin încăpător, puțin spațios, cu volum redus. Că nu se putea ascunde lumina ceaia marea a înțeleptului soarelui derept, întru o casă mică. CORESI, EV. 57. Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau alte măsuri. . . mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac. . . să-i ciarte cu bătaie. PRAV. 17. „Puiul”, cea mai mică barcă a vaporului, era legată la scară. BART, E. 184. În butilce mice, vinul cel mai bun (= și cei modești pot realiza lucruri mari). ZANNE, P. IV, 187. ◊ Casa (cea) mică v. c a s ă. 4. (În opoziție cu l u n g) Scurt. Creion mic. (Regional) Pieptene mic = pieptene cu dinții scurți și deși; pieptene des. Cf. ALR II/I 3 394/ 284, 762, 833. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mîncare din carne de vacă tocată, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cîrnăciori; mititel. Mîncă însă totul, toți micii și toată pîinea. PREDA, R. 90. 5. (În opoziție cu î n a l t) Care nu atinge înălțimea normală, mijlocié; scurt, mărunt, scund; necrescut. Zachei. . . se nevoiia și jăluiia să vază pre el cine iaste, și nu-l putea vedea de mulțimea nărodului și derept crescutul său, că era mic. CORESI, EV. 450. Nu pute în grabă încăleca Ștefan Vodă, fiind om mic. NECULCE, L. 10. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndalâ. NEGRUZZI, S. I, 247. Ș-acolo sub fagii mici Sînt morminte de voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314, cf. 76, 175. Mic la stat, Mare la sfat. ZANNE, P. II, 435, cf. ALR I/I h 61, ALRM I/II h 95. Îi mic de trup. ALR II 3185/551, cf. 3 185/876. ◊ (Întărit prin repetiție) O văzu spăimîntată. . . cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de micâ-mică și de dezarmată. TEODOREANU, M. II, 19. 6. (Despre ape, gropi, prăpăstii etc. în opoziție cu a d î n c) Care are adîncime (și lățime) redusă. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apa mică. DELAVRANCEA, ap. TDRG.7. (În opoziție cu lat) Îngust. Pălărie neagră cu marginile foarte mici. CHEST. V 165/86. 8. (în opoziție cu gros) Subțire. Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici. EMINESCU, O. I, 79. ◊ (Regional) Untură mică = slănină. Cf. ALR I 749/283. II. (Despre ființe) În vîrstă fragedă, abia născut; (în opoziție cu m a t u r, v î r s t n i c) tînăr, nevîrstnic. Mance, carele apleacă prunci mici. PRAV. 99. Mic să cheamă pănă în 25 de ani și de acolia înainte să cheamă mare. ib. 258. Pruncii lor cei mici. DOSOFTEI, PS. 48/16. Văzui astă noapte un vis unde-mi aduse Apolon Dumnezeu un cocon mic (a. 1799). GCR II, 166/27. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. 59. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. ALEXANDRESCU, ap. HELIADE, O. II, 109. De la o boală ce-am avut cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Eram mic cînd mă lua Ștefan cel Mare în desaga de la oblîncul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. Secretarul raionului îl cunoștea de cînd era mic. PREDA, D. 104. Cîtu-i copila de mică, Bate-o ș-o pune la furcă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Se ține după. . . ca dracul după copil mic, se spune despre pisălogi. ZANNE, P. VI, 612, cf. II, 73. ◊ (P. e x t., determină termeni ca „vîrstă”, „copilărie” sau echivalente ale acestora) El în vrîstă mică și-a pierdut părinții. VĂCĂRESCUL, IST. 247. Întîmplîndu-se să. . . fie fiul. . . în mică copilărie. PRAVILA (1814), 142/11. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste,. DRĂGHICI, R. 73/23. Din copilâria-ți mică Crești ca scumpă floricică. VĂCĂRESCUL, P. 550/1. Mă cunoaște din mica mea pruncie. ALEXANDRESCU, O. i,I 157. Din mica copilărie a lui. ALR II 3177/605. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) tînăr; s p e c. care este cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. m e z i n (1). Mic era întru frații miei și mai tîrăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte. CORESI, EV. 20, cf. 23, 25. Căzu soartea spre fiiul ei cel mai mic (a. 1600-1625). GCR I, 66/40. Au rădicat pă feciorul cel mai mic. . . domn în locul tătîni-său. IST. Ț. R. 50. Fiul craiului, cel mai mic. . ., iese afară în grădină. CREANGĂ, P. 189. Se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. Fratele cel mai mic. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Substantivat) Orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic. ISPIRESCU, L. 37. Cele două mari Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară Către cas' plecară Pe mica o lăsa. MARIAN, INS. 342. Te plîng surorili Pe toati cărărili Și te plîngi cea mai ńică. MAT. FOLK. 1 318, cf. ALRM I/II h 225, ALRM II/I h 187. ♦ (Substantivat) Copil; tînăr. Giudețul iaste datoriu să micșureadze certaria celui mic, cînd va greși. PRAV. 261. Emisiune pentru cei mici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954, cf. ALRM I/II h 259. ◊ E x p r. De mic = de copil, din fragedă vîrstă; de micuț. Aceasta de mică fusease măiestrie drăcească. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55^r/13, cf. noiembrie 113^v/35, MINEIUL (1 776), 45^r2/6. Că de mic am pribejit, Tot în streini am trăit (a. 1 820). GCR II, 233/23. Stările avute și-au crescut copiii prin profesorii străini. . . trimițîndu-i apoi de mici în străinătate. HELIADE, O. II, 43, cf. 76. Robinson, precum știți, de mic au luat re creștere. DRĂGHICI, R. 72/28, cf. 30/11. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I, 16. Crescînd în mînăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. BOLINTINEANU, O. 320. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I, 175. O ocrotea fiindcă o crescuse de mică. BRĂESCU, A. 23. De mic îi tot dedea Ajutor bun de putere Și cuvînt de mîngîiere. ALECSANDRI, P. P. 196. Pentru ca omul să aibă un suflet bun, trebuie deprins de mic a lucra fapte bune. ȘEZ. III, 237. Copilul ca copaciul, cînd de mic se strîmbă, anevoie se mai îndrepteazâ. ZANNE, P. II, 73. ♦ (Familiar, la vocativ) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat. Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? REBREANU, I. 105. Nu! hotârît, nu dansez! decise Ioanide cu o seriozitate comică. – Micule, nu rîde de mine! CĂLINESCU, S. 791, cf. 605. ♦ (Substantivat, în corelație cu mare, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea. Mărrturisescu micilor și marilor. . . de cealea ce prorocii dziseră. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul" mici cu mari. PSALT. 244. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. CORESI, L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA , 361/22. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a. 1 642). GCR I, 94/22. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATiE, PRAV. 10/3. Stau mărturisind aceastea a mic și amare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să strînsease ca albinele, cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoriu. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8 .Au poftit pe toată boierimea. . . de la mic pîn' la mare. NECULCE, L. 69. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . ., ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I, 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Să iasă. . . Frică înfricoșată, Spaimă înspăimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic – mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare, în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93, IV, 92. III. (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin; scurt. Într-acea mică dată, în clipala ochiului vădzu pruncul naintea sa. DOSOFTEI, V. S. decembrie 237^v/12. S-au dus. . . nu departe de cetate ca la un ceas mic. DIONISIE, C. 185. Nevoia însă atîta l-au silit. . . să facă. . . o mică călătorie. DRĂGHICI, R. 57/10. Pacea se așăzâ în țară pentru o mică vreme. ARHIVA, R. I, 117/11. Iară noi? noi, epigonii?. . . Simțiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. I, 35. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă Una mică-mi pare multă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11, cf. 130, 213. Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Cini ari ibovnică Mult îi pari noaptea mică. MAT. FOLK. 1379. IV. (Arată cantitatea) 1. (În opoziție cu m u l t, a b u n d e n t) Puțin, redus, limitat. 2. (Despre numere, despre valori care pot fi exprimate numeric) Redus (ca număr, ca proporții); puțin numeros. Să fie dzilele lui mici. PSALT. 235. Toate aceastea nu cu mici sau cu puține cheltuiale. . . s-au tipărit și s-au făcut (a. 1691). GCR I, 290/23. Nu te bucura la câștiguri mici, pentru că, cu un rac, tot sărac. NEGRUZZI, S. I, 249. Eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mice. HASDEU, I. V. 35. Acest popor mic. . . de-a lungul străvechii sale istorii a arătat lumii întregi că nu-și pleacă capul în fața nici unui asupritor. CONTEMP. 1953, nr. 373, 6/2. Calorie mică = cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1°C. Cf. MACAROVICI, CHIM. CANT. 132. ♦ (Despre prețuri, în opoziție cu r i d i c a t) Scăzut. Y. (În opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, i n t e n s, indică intensitatea) Puțin intens; slab, scăzut, redus. a) (Despre lumină, stări termice, curenți de aer etc.) Și făcu Dumnezeu doao lumini. . . și lumina mai mică să slujească nopției. PALIA (1 581), 15/7. Cea mai mică suflare ne doboară. MARCOVICI, C. 16/24. b) (Despre glas, voce, sunete, zgomote etc.) Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40/5, cf. 64/1. Începu cu vorbă mică Pentru băiatul să zică. . . Proverburile aceste. PANN, P. V. III, 47²/11. Din frunzișurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39, cf. 5. Glasul Olguței era mic, dar pur. TEODOREANU, M. II, 142. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CSMIL PETRESCU, O. III, 83. Se auzeau zarurile cu zgomot mic. DEMETRIUS, A. 196. c)(Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Viteză mică. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Cutremur mic. e) (Despre sentimente, senzații etc.) Durere mică. Bucurie mică. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. (În opoziție cu î n s e m n a t, i m p o r t a n t, p r i n c i p a l) Fără (prea) mare valoare, lipsit de importanță; neimportant, nesemnificativ. De amu aceale multe și nevindecate boale plecară-se ție, domn a toate cu cît mai vîrtos aceștii neșchită și mai mică? CORESI, EV. 227, cf. 239. Folosul acestor mici învățături adevărat puține sînt, iară așa iale sînt bune (a. 1642). GCR I, 94/8. După tocmala. . . mării sale domnului datu-s-au învățătură, și mie unui mai mic și nice de o treabă a măriii sale rob. EUSTRATiE, ap. GCR I, 119/21. Carele va găsi pre marginea unii ape. . . fiece lucru ver mare, ver mic.. . acesta de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Cealealálte lucruri mici aduc folosințele. BIBLIA (1688), [prefață] 7/53. Cei doi bani mici ai văduvii (a. 1700). GCR I, 337/12. Să întoarce înapoi fără a zice cel mai mic cuvînt. BELDIMAN, N. P. I, 94/9. Toți preanumărații. . . nu se socotesc decît o mică soțietate făcătoare de bine. HELIADE, O. II, 12. Mijlocul lanțului celui nemărginit al ființelor care. . . se pogoară pînă la cea mai mică și proastă viețuitoare. MARCOVICI, C. 11/12. Să nu întîmpine acum atîte greutăți, pănă și cele mai mici. DRĂGHICI, R. 101/27, cf. 115/24. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, M. 4, cf. 5. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții. ALECSANDRI, T. I, 156. Vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I, 134. Mi-a vorbit aseară De lucruri mici și fără importanță. MINULESCU, V. 143. Riscurile sint mici, în schimb perspectivele deschise sînt reale. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Dintr-o meserie cît de mică Dacă nu curge, tot pică (= omul care știe o meserie nu moare de foame). ZANNE, P. V, 408, cf. 475, III, 543, IV, 604. ◊ (Popular) Prînzul (cel) mic = prima masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; timpul zilei cînd se ia această masă. Pe la prînzul cel mic cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60, cf. MARIAN, S. R. I, 107, DAMÉ, T.₂ 50, H II 262, V 394, VIII 22, 260, X 32, XII 173, XIII 116, XIV 307, 416, XV 100, xvi 117, 160, 238, 296, CHEST. VIII 2/9. (Regional) Masă mică = una dintre mesele de la nuntă la care se mănîncă, de obicei, numai pîine, sare și rachiu. MARIAN, NU. 368. (Regional) Cartea mică = abecedar. Cf. ALR II 3 744/29. ◊ E x p r. A se face sau a deveni (mai) mic = a deveni umil, timid. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. A se lăsa mai mic = a) (învechit) a deveni mai modest, mai nepretențios. Să cade într-acel ceas ce au suduit să-și tocmească lucrul și să să lase mai mic, căindu-să ce au făcut. PRAV. MOLD. 125^r/5; b) a ceda. Cînd să va lăsa bărbatul mai mic și să va prinde cu chizeșie, cum nu-ș va face muierii nice o răutate și încă-i va face și zapis, atunce giudețul să i-o dea pre mînă. PRAV. 155. ◊ (Substantivat) Iară sîmbătă din al optul ceas să se oprească de toate lucrurile, de marile și de micile (a. 1 640). GCR I, 89/31. ♦ De gravitate redusă. Să cunoaște care-i sudalmă mare și mică. PRAV. 229. 2. (Despre oameni și manifestările lor, în opoziție cu nobil, generos) Lipsit de noblețe, de generozitate; meschin. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91/10, cf. 73/18, 156/11. Ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I, IV/3. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 164, cf. 5. La niște astfel de oameni le zicem mișei ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Oh! cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. ZANNE, P. II, 441. 3. (Despre mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse; îngust, redus, prost. Suflet slab și minte mică. . . acest principe tîrîtor muri peste puțin timp în exil. HASDEU, V. 208. E mare și stogos Dar la minte mic și prost. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 4. Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. Întru această troiță nece urul nu iaste ... nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337, cf. 336. Și singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică și cu cutremur. . . ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă. CORESI, EV. 37, cf. 39, 41, VARLAAM, ap. GCR I, 104/13. Ștefan Vodă au strins boiarii și mari și mici. URECHE, ap. GCR I, 70/24. Vreun om di cești mai mici și proști. PRAV. MOLD. 159^r/7. Iară de vreame ce acesta, ce va grăi acest cuvînt, iaste mai mic decît acela ce aude acesta cuvînt, atunce să va certa ca un suduitoriu. PRAV. 227, cf. 271. Dară cine ar zminti pre unul de acești mici. . . să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 127/14. Socotiți să nu obidiți pre vreunul dentru acești mici (a. 1 693). GCR I, 309/20. Trecut-au sol mic de la Ieși. NECULCE, L. 143. Om mic fiind și smerit. ANTIM, P. 4. Credința tuturor boierilor noștri a mari și a mici (a. 1 805). URICARIUL, XXV, 4. Braslele se alcătuiau de oarecare slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, M. V. 10. Cine-i mic, vrea a fi mare. Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om ! ALECSANDRI, P. II, 107. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Modul de dezvoltare al industriilor mijlocii și mici. PETICĂ, O. 469. Și s-au stins și Hrîncu și Huru și Dajbog, cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Cîteva zeci de mici negustori au fugit. CAMIL PETRESCU, O. III, 202. Cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici. MARIAN, Î. 96. ◊ (Substantivat) Voru înviia morții. . . și micii și marii și derepții și păcătoșii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/29. Să nu se preaînalțe spre ceia mai micii și mai slabii. CORESI, EV. 93, cf. 41, 180. Și întru cei mai mici agiunge lumina. . . de lumineadză (a. 1 645). GCR I, 114/29. Cînd să va prileji cela ce fuge să fie om de gios și cela ce-l goneaște să fie boiarin, atunce poate să ucigâ boiarenul pre cel mai mic, ce fuge. PRAV. 124. Să va spînzura și boiarinul ca și cel mai prost: iară furcile boiarinului să fac mai înalte decît a celui mai mic. ib. 289, cf. 288. Cel mai mic s-au Bl[ago]s[lo]vit de la cel mai mare. N. TEST. (1 648), 295^v/6. Nu fățări nice a mic, nice a mare, nice a văduvă (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/23, cf. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Cu numele că-s de neam bun, Cum vor, pe cei mici supun. MUMULEANU, ap. GGR II, 249/6. Și cel mic și cel mai mare înaintea lui ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Fii bun, mare vornic și îngăduie mai micului d-tale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284. Se bat cei mari și rabdă cei mici. ZANNE, P. IV, 424. Mic burghez v. b u r g h e z. Mica burghezie v. b u r g h e z i e. Mica producție de mărfuri v. p r o d u c ț i e. ♦ (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Subaltern (considerat în raport cu superiorul lui ierarhic). Ascultă pe mai marele tău, stăpînește pe mai micul tău. ROMÂNUL GLUMEȚ, 29. Mai mare peste cei mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei care se mîndresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Ca determinant pe lîngă substantive nume de rudenie, indică gradul de rudenie în sintagmele) Unchi mic (sau lele mică) = vărul (sau vara) tatălui (sau a mamei), în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru mic (sau soacră mică) = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) miresei. Nun mic (sau nună mică) - fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvîrșirea unei cununii. Cf. MARIAN, NU. 208. – Pl.: mici, (rar, f. și) mice. – Probabil lat. *miccus, cf. DHLR I, 201, CADE. Cf. lat. m i c a, cf. PHiLiPPIDE, P. 46.

martoníță, martonițe, (matroniță), s.f. (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori albe sau liliachii, cu miros plăcut (Melissa officinalis); roiniță, buruiana-stupilor, iarba-albinelor, iarba-roilor: „Și te-oi băga-n grădiniță / Sub cel vârf de martoniță” (Bârlea, 1924: 33). – Et. nec.

FLUÓR (< fr. {i}; {s} lat. fluor „scurgere”) s. n. Element chimic (F; nr. at. 9, m. at. 19, p. t. -219°C, p. t. -188,1°C), primul din grupa halogenilor. Gaz de culoare galbenă-verzuie, deschisă, cu miros înăbușitor, foarte corosiv și toxic (fluoroză). În combinații funcționează monovalent; prezintă reactivitate chimică neobișnuit de mare (este elementul cel mai electronegativ), cu puține excepții (heliu, argon, neon), reacționează cu toate elementele, metale sau nemetale. Se găsește în natură sub formă de fluorină, apatit și criolit. Oligoelement. Se obține prin electroliza fluorurii acide de potasiu. A fost descoperit de H. Moissan, în 1886.

*oxigén n. (d. vgr. oxýs, acru, și gennáo, nasc). Chim. Un corp simplu gazos bivalent care formează partea respirabilă a aeruluĭ, favorizînd arderea. N’are gust, nicĭ coloare, nicĭ miros. E de doŭă felurĭ: oxigenu ordinar, cu 2 atomĭ în moléculă, și ozonu, cu 3 atomĭ în moleculă. E elementu cel maĭ răspîndit din natură, formînd a cincea parte din aeru atmosferic, cum a demonstrat maĭ întîĭ Lavoisier. Se combină cu cele maĭ multe corpurĭ simple, maĭ ales cu idrogenu, cu care formează apa, dintr’a căreĭ greutate 8/9 îs oxigen. Se crede că jumătate din globu terestru e compusă din oxigen. Fără el, nu se poate produce nicĭ respirațiunea, nicĭ arderea. A fost studiat de Pristley, Scheele (Suedez), Lavoisier, ĭar Pictet și Cailletet l-aŭ lichefăcut la -140° supt 300 de atmosfere. Ferbe la -181° și are o densitate de 1,10563. E întrebuințat în industrie la o mulțime de preparațiunĭ (acid sulfuric, alb de zinc ș. a.); căldura pe care o dezvoltă combinîndu-se cu idrogenu e utilizată în suflătoru luĭ Deville și în lampa luĭ Drummond. E întrebuințat și în medicină. modificată

martoniță, -e, (matroniță), s.f. – (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori albe sau liliachii, cu miros plăcut (Melissa officinalis). Roiniță, buruiana stupilor, iarba albinelor, iarba roilor (Borza 1968): „Și te-oi băga-n grădiniță / Sub cel vârf de martoniță” (Bârlea 1924: 33). – Et. nec.

DOHOT s. n. (Regional) Lichid uleios obținut prin distilarea uscată a unor materiale vegetale (mai ales scoarță sau lemn de mesteacăn, pin sau fag) și folosit în special la uns osiile carului. V. gudron. Bocănește pe cărări cu ciubotele-i uriașe, care miroase, cine știe de unde, a dohot. SADOVEANU, O. III 614. Găseam pe moș Chiorpec răbuind ciubotele cu dohot de cel bun, care face pielea moale. CREANGĂ, A. 46. Căruța a plecat scîrțîind încetișor, căci roata cea stîngă nu era prea bine unsă cu dohot. CONTEMPORANUL, III 654. – Accentuat și: (Transilv.) dohot.

PUȚI, put, vb. IV. lntranz. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «a») A răspîndi un miros greu, neplăcut; a mirosi urît. Bedros puțea de departe a sudoare. DUMITRIU, N. 257. Fusese o zi dogoritoare, pieile puțeau, mai rău ca stîrvurile. CAMIL PETRESCU, O. I 618. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i pute, se spune în ironie despre cineva care pretinde că e nevinovat. ◊ Fig. După ce i-au făcut curte – adecă lăzei cu galbeni – face în sfîrșit, dar tocma în urmă, și fetei declarație ce pute a aur și a precupeț, două ceasuri de departe. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 35. ◊ (Impersonal) Aici pute. ◊ Expr. A puți locul sub cineva sau a-i puți (cuiva) și urma, se spune despre cineva foarte leneș. Leneșă bre, și urîtă, să te ferească dumnezeu, îi puțea și urma. I. CR. II 174. Că de jos e cum e focul, Iar de lucru pute locul. HODOȘ, P. P. 191. A puți a pustiu = a fi gol. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă, și-apoi și asta pute-a pustiu. CREANGĂ, P. 45. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e așa și-așa. Parcă tot îi pute ceva, se spune despre cel care strîmbă tot timpul din nas, făcînd pe nemulțumitul. Viitorul țării nu e în coconașul Guliță, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog, parcă tot îi pute ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. ♦ (Regional) A mirosi. Mie-mi pute a om pămîntean. SBIERA, la CADE. ♦ Fig. A exista ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute tîrgul de mere.

martoniță, martonițe, (matroniță), s.f. – (bot.) Plantă erbacee perenă, cu flori albe sau liliachii, cu miros plăcut (Melissa officinalis). Roiniță, buruiana stupilor, iarba albinelor, iarba roilor (Borza, 1968): „Și te-oi băga-n grădiniță / Sub cel vârf de martoniță” (Bârlea, 1924: 33). – Et. nec.

NĂPRASNĂ s. f. 1. (Învechit; în loc. adj. și adv.) De (sau din) năprasnă = (care vine, se produce etc.) dintr-o dată, pe neașteptate, fără veste; subit, fulgerător. De neprasne săgeta-l-vo-l și nu se vor teame. psalt. hur. 56^v/2. Întru amiadzădzi străluci lumiră multă de năprasnă spre menre. cod. vor. 38/29, cf. 98/3. De năprasnă-mi vine și-mi sosi ceasul de mortea (cca 1550). cuv. d. bătr. ii, 449/7. De năprasnă (în pripă D) săgeată elu și nu spămăntă-se. psalt. 120. Vine de năprasnă moartea și răpeaște pre noi nedereptați și nepocăiți. coresi, ev. 74, cf. id. l. 38/1. Și aceia vor veni de năprasnă. cod. tod. 227, cf. 213. Fu cutremur mare în cetatea Salimului și de năprasnă să cutremură și să răsîpi toată cetatea (a. 1600 – 1625). gcr i, 68/1. De năprasnă să arătă un nuăr mare. varlaam, c. 443, cf. 129. Din năprasnă-m veni ceasul morțeei cel înfricoșat (a. 1669). gcr i, 185/22. Cei bogați sărăciră, și cei înțelepți făr'’ de zăbavă și de năprasnă nebuniră. neagoe, înv. 141/9. De năprasnă... l-au înproșcat cu pietrile. dosoftei. v. s. noiembrie 128^v/23. De năprasnă căzu spre dînsul întunearec și întunecare. cheia în. 62^v/7. De năprasnă văzu... pre Domnul nostru Isus Hristos (a. 1691). gcr i, 288/24. Într-acesta chip au hălăduit și Iordachi aga, de acea cumplită și de năprasnă primejdie. n. costin, let. ii, 129/11. Acolo de năprasnă au murit. cantemir, hr. 253, cf. 262. Împăratul, deaca înțelease, de năprasnă să umplu de mînie. anon. cantac., cm i, 177, cf. 95. Și de năprasnă, vărsîndu-i-să lacrămă fierbinte, îi opriia limba. aethiopica, 5^r/13. Rîurile îi voru îneca de năprasnă, mineiul (1776), 82^r1/8. Nu iaste moarte mai fericită și mai de poftit decît cea de năprasnă. maior, p. 34/16. Cînd se întunecă stealele de năprasnă. calendariu (1814), 80/25. Fumul acela răsfirîndu-se, cine-l va mirosi, moare îndată și de năprasnă. dionisie, c. 172. Voind a se abate cătră țărmurile mării, de năprasnă au rămas înlemnit, l-au cuprins gălbineala morții. drăghici, r. 155/22, cf. 161/4. Auzirăm de năprasnă șuierătura șarpelui. gorjan, h. ii, 37/6. Dă năpraznă, blăstemul lui Dumnezeu fu și dete un potop mare foarte (a. 1837). iorga, s. d. xv, 278. Nici să-l oprească vreun gard pe luncile bine-nverzite, Cînd de năprazn-a venit în urma furtunei lui Zeus. murnu, i. 89. Dădu de năprasnă poruncă de încălecare. sadoveanu, o. xiii, 158, cf. id. m. c. 187. 2. (Învechit și regional) Întîmplare neplăcută, nenorocită, groaznică (survenită pe neașteptate). Judecătorii criminalului, cu o zi înainte pănă a nu întră în cercetarea pîrîților, să le dea de știre pentru ca să nu să înspăimînteze de năprasna înfățoșării. pravila (1814), 8/10, cf. lm. El totuși Știa năprasna ce urma să fie. murnu, o. 2. Mă gîndeam cum are să sfîrșească toată năprasna asta, să ne întoarcem odată pe la necazurile noastre. c. petrescu, î. ii, 8. Că va fi năprasnă, locotenentul Vieru nu se îndoia de fel. camilar, n. ii, 446, cf. 122. – pl.: năprasne. – Și: năpraznă, neprasne, nepraznă (lb, barcianu, alexi, w.), nepreasnă (ddrf, barcianu, alexi, w.) s. f. – Din slavonul напрасно.

ETERIC, -Ă, eterici, -e, adj. 1. (Chim.; în expr.) Uleiuri eterice = substanțe uleioase, volatile, cu miros puternic, care se extrag din florile, fructele sau frunzele plantelor parfumate și se folosesc în industria parfumurilor și în cea alimentară. 2. Fig. (Învechit; azi mai mult ironic) Inconsistent, subtil, aerian. Leon Mătăsaru, poetul suavelor idile și al etericelor nostalgii. C. PETRESCU, C. V. 59. [Se cere ca] zulufii, rău boiți, deși negri-roșii pe deasupra și suri la rădăcină, să se țină totuși, mîndri și neclintiți, la treapta lor înaltă de eterică aureolă. HOGAȘ, DR. II 72. Vom împrăștia legenda scriitorului eteric, care consumă luciu de lună. ANGHEL, PR. 187.

CADĂ, căzi, s. f. 1. Vas mare (de lemn, de tablă, de tuci, de faianță) pentru îmbăiat. 2. Vas mare de doage strînse în cercuri de fier, folosit mai ales la vie; zăcătoare. Pe pămîntul bătut, o cadă mare răspîndea un miros dulce de must. DUMITRIU, N. 259. Ici mustu-n cadă se frămîntă, Ici trec glumind culegătorii. IOSIF, P. 83. Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. P. 131.

MIROZNĂ s. f. (Regional) Miros; p. ext. mireasmă. Eu socot că v-a deșteptat mirozna bucatelor... zise răzășul. SADOVEANU, O. VII 65. Uit’ te florile cele frumoase de prin marginea pădurii, cum umplu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, O. A. 122. – Variantă: miroaznă s. f.

PRIMULA L., PRIMULA, CIUBOȚICA CUCULUI, fam. Primulaceae. Gen originar din Asia, America, Europa, peste 500 specii, erbacee, anuale, bienale șl cele mai multe perene, cu frunzele dispuse în rozete bazale, pețiolate sau sesile. Flori hermafrodite, divers colorate, cu sau fără miros (caliciul persistent, cilindric, campanulat, sau infundibuliform, tubul corolei cilindric, spre vîrf mai dilatat, stamine libere, intercalate la baza tubului sau pe tub, antere cu vîrf bont fără apendix), solitare sau dispuse în umbele. Fructul, o capsulă globuloasă sau ovată, conținînd numeroase semințe.

ANECDOTĂ (< fr. anecdote < gr. anekdota, poveste inedită) Scurtă narațiune a unei întîmplări hazlii, în proză sau în versuri, cu un sfîrșît neașteptat. Termen folosit și pentru particularitățile secrete ale istoriei, particularități care stîrneau curiozitatea și contribuiau la o mai îndeaproape cunoaștere a caracterului și moravurilor anumitor personaje istorice, pentru ca, mai tîrziu, pierzîndu-i-se sensul etimologic, termenul anecdotă să fie folosit pentru acele povestiri scurte, cu conținut adesea hazliu și deznodămînt neprevăzut. Unele anecdote, transmise pe cale orală, sînt socotite a fi reflectarea unor întîmplări autentice și atribuite unor personaje istorice sau unor categorii sociale. În opera unor scriitori antici ca Plutarh (Viețile paralele), Suetoniu (Viața celor 12 cezari), anecdota ocupă un loc însemnat, iar în cultura apuseană nenumărate culegeri dovedesc larga ei răspîndire, ea apărînd adeseori în unele opere literare ca memoriile, biografiile. Patria anecdotei a fost socotită Franța, unde era mult prețuită de preferință în saloanele secolului al XVIII-lea. În literatura noastră veche, unele legende din O samă de cuvinte a lui Ion Neculce au un caracter anecdotic, ca și unele din amintirile lui I.L. Caragiale (Din carnetul unui vechi sufleur). Ex. Maican suflerul era slab și nervos peste măsură. Pasiunea lui care lua proporțiile vițiului era tutunul și cafelele turcești potrivite din zahăr – de unde i se trăgea și numele de caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cincisprezece cafele una după alta: a cîștigat. Drăgulici le-a plătit; dar ca să nu rămîie în pagubă s-a prins și el să bea tot atîtea romuri. După ce le-a băut, zice: - Mai plătești un pour la dame, (în sensul – cel din urmă rînd), Caimac? - Nu se poate, răspunde Maican, acuma e rîndul cafelelor. (I.L. CARAGIALE, Luptă dreaptă) Anecdota versificată a fost ilustrată în literatura noastră de scriitori ca Th. Speranția, autor al cîtorva volume de anecdote. Ex. CEI DOI CĂLĂTORI ȘI URSUL Doi prieteni împreună pe un drum călătorind, Un urs le ieși nainte, cu groază spre ei viind. Unul dintr-înșii, de frică, văzînd ursul furios, Se sui și se ascunse, sus, într-un copac stufos; Celalt într-acest pericol singur dacă s-a văzut, S-a-ntins la pămînt îndată și în mort s-a prefăcut. Ursul dar, totdeodată, asupra lui cum sosi, Pe la nas, pe la ureche, se plecă a-l mirosi; Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu, Că ursul mort nu mănîncă, după cum zic cei ce știu Și așa de mort, gîndindu-l, cum sta nesuflînd lungit, Nicidecum neatingîndu-l, l-a lăsat și a fugit; Iar prietenul său care sta în copacul stufos, După ce se duce ursul, l-a întrebat, dîndu-se jos: - Ia spune-mi, măi frățioare, ursul ce lucru-ți șopti, Cînd se duse la urechea-ți? (Și-ncepu a hohoti). - Mi-a poruncit, el răspunse, să țiu minte să păzesc Și c-un prieten ca tine să nu mai călătoresc. (ANTON PANN, Povestea vorbei)

ȘUGUI vb. (Mold., Ban.) A glumi. A: Norocul ase de aspru cu muritorii șuguiaște, cît, de multe ori, celea ce și cu ochii li-ar înghiți, nici cu nasul nu-i lasă a le mirosi. CI, 96. Mai multu îi videm pre dinșii pierdzînd vremĭa șuguind. NCCD, 328. Să nu șuguiască cu domnii sau cu boierii cei mari. B 1774, 59^v; cf. AP. 1646, 43^r; PSEUDO-E. KOGĂLNICEANU; B 1773, 111^r. ◊ Expr. A nu fi de a șuguire cu cineva = a trebui luat în serios. Nu era de a șuguire cu el. M. COSTIN. C: S(h)eguĕsk. [Jocor]. AC, 367. Shuguiĕsk. Iocor. AC, 372. Variante: șegui (AC, 367). Etimologie: șagă + suf. -ui. Cf. bg. šeguvam se. Vezi și șagă, șăgaci, șeganie, șuguitor. Cf. ș o z i.

MORMÎNT s. n. I.1. Groapă săpată în pămînt pentru înmormîntarea celor decedați; p. e x t. loc unde este înmormîntat cineva. Scoatea. . . cei ce-l mîniia și lăcuiia în morminte. PSALT. HUR. 55^v/4. Și mormentele (m o r m ă n t e l e h) lor și casele lor în veac. . . dziseră numerele sale spre pămăntu. PSALT. 94, cf. 126. Morții den morminte se vor scula. CORESI, EV. 35. Mearge la mormînt, să plîngă acolo. id. ib. 96. Și veți mearge la murmîntele morțiloru voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 49/1. Așijdere să pornesc oamenii la mormînt (a. 1645). GCR I, 117/21. Să duc de să ating de mormănturile oamenilor acelora. HERODOT (1645), 263. Nu vor lăsa trupurile lor să le puie în morminte. N. TEST. (1648), 311^v/7. După moartea sa s-au arătat unii femei pre carea o chema Cleopatra carea plîugea la mormîntul lui. CHEIA ÎN. 2^v/3, cf. BIBLIA (1688), 285¹/32. Va face să vorbească morții din mormînturi. MINEIUL (1776), 10^r1/15, cf. 97^v1/9. Toți cei din mormînt vor auzi glasul lui (a. 1698). GCR I, 316/19, cf. II, 7/31, 82/28, ANON. CAR. Învățații din Egipt făcură pe Moise să-și ia lumea în cap și să moară fără a i se ști mormîntul. HELIADE, O. II, 390. Visurile spăimîntătoare nu turbură și țărîna mormînturilor. MARCOVICI, C. 7/6, cf. 4/9, 8/21. Omul în lume cînd vine, în leagănul său aduce Sămínța de mortăciune care în mormînt îl duce. CONACHI, P. 280. Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii tăi să se scoale din mormînt ? BĂLCESCU, M. V. 580, cf. NEGRUZZI, S. I, 32. Este ora nălucirei: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, M. 14. Tu ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormînt. ALECSANDRI, P. I, 10. P-ale bravilor morminte Dalbe flori vor răsări. BOLINTINEANU, O. 1, cf. 5. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I, 221, cf. 129. De atunci. . . Solomon înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte. CREANGĂ, A. 142. Oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale. ISPIRESCU, L. 41. Ca frunzele uscate pe morminte, Se scutură aducerile-aminte Pe inimile noastre ostenite. VLAHUȚĂ, O. A. 83. Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, B. 7, cf. id. P. II, 263. Se lasă gerul pe pămînt, Tu dormi, Sorine, în mormmt. BELDICEANU, P. 74, cf. 91. Cine le-ar putea cunoaște în mormîntul acesta fără nume ? PETICĂ, O. 245. Din depărtare, dealul se arăta ca un mormînt uriaș acoperit de o pînză albă ce-ți lua ochii. BUJOR, S. 55. Cele mai multe morminte se aflau într-o mută și mare uitare. C. PETRESCU, C. V. 300. Trei eram acolo, printre mormintele fără candelă și cruce. TEODOREANU, M. U. 100. Pe morminte căzuseră florile și putrezeau. SADOVEANU, O. V, 706. Seara a trecut. . . pe la mormîntul lui Ciurea. V. ROM. august 1 954, 126. Plecăm cu mașinile spre Mihailovskoe, sat în care a locuit un timp Pușkin și unde se și află mormîntul său. STANCU, U.R.S.S. 164. Peste vechi morminte ruinate Tînără pădure crește. BENIUC, V. 117, cf. 112. De-aș simți moartea că vine Aș lăsa cu giurămînt Să mă-ngroape-n cel mormînt ! ALECSANDRI, P. P. 276. Mîndro, dacă-oi muri eu, Vino la mormîntul meu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 150, cf. 282, 314, 363. Să nu miroși flori de pe mormînturi. ȘEZ. III, 48. Mama sa îl duce la mormîntul unui cunoscut. PAMFILE, B. 34, cf. id. DUȘM. 196. Vierme se găsește și-n mormînt de piatră. Cf. ZANNE, P. I, 691. Gura lumei numai mormîntul o astupă. id. ib. II, 176. (În imprecații) Morminții tăi ! Com. MARIAN. La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman Pentr-o țîr, de beutură, Mînca-o-ar mormîntul gură ! JARNIK-BÎRSEANU. D. 386. ◊ (Rar. Ia pl. cu valoare de sg.)) Mihnea Vodă au trebuit să fie din sămînța domnilor Valahiei celor mai dedemult, almintrelea cum ar fi putut scrie doctorul Ioann Salie în versurile de pre mormînturile lui. ȘINCAI, HR. II, 116/8. ◊ Sfîntul mormînt = loc (în Ierusalim) unde, după credința creștină, a fost înmormîntat Iisus Hristos. ◊ F i g. Mârmănt deșchis grumadzul lor. PSALT. 6. Mormînt văruit frumuseațea trupului (a. 1 691). GCR, 292/14. [Lupul] în mormîntul drojdiilor îngropat și. . . înfășurat și legat fiind. CANTEMIR, IST. 77. Istoria mea de mult s-au închis în mormînt. KOTZEBUE, U. 37^v/6. Scosese un miel din mormîntul de flăcări. FILIMON, O. I, 160. E mare și cumplit mormînt singurătatea, SADOVEANU, O., III, 189. Cînd el lipsește, Lumea-i mormînt. Mă pierd de jale Și nu mai sînt. BLAGA, L. U. 85. Scăpați de subt apăsarea de mormînt a clăcii, parcă nu mai erau aceiași. CAMUL PETRESCU, O. II, 282. ◊ Expr. Nici în mormînt = niciodată. Nici în mormînt n-am să uit binele pe care mi l-ai făcut. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. A băga (sau a vîrî, a pune, a trimite etc. pe cineva) în mormînt = a omorî (pe cineva); p. e x t. a necăji, a chinui foarte tare (pe cineva). Copilul acesta are să ne bage în mormînt. C. PETRESCU, C. V. 229. Caută pe cel care a pus în mormînt pe părintele tău. SADOVEANU, O, V, 570. A-și săpa singur mormîntul = a-și cauza singur nenorociri (care îi pot aduce moartea). În patimi, tu singur îți sapi mormîntul. CONACHI, P. 109. A intra în mormînt = a muri. Dorește să intre in mormînt. MARCOVICI, C. 19/9. Sint hotârîtă mai bine să intru în mormînt. PR. DRAM. 134. A duce (pe cineva) la mormînt = a cauza moartea cuiva. Se apropiase de el boala care avea sâ-l ducă. . . la mormînt. STANCU, U.R.S.S. 72. A-și găsi (undeva) mormîntul = a muri (într-un anumit loc). (Regional) (A fi) un mormînt de om (sau ca un mormînt năruit) = (despre oameni) a fi lipsit de valoare, a fi netrebnic, inutil. Cf. CIAUȘANU, V. 180, ZANNE, P. III, 250. A fi pe marginea mormîntului = a fi foarte bătrîn, aproape de moarte. Liniște (sau tăcere) de mormînt = tăcere mormîntală. Împrejur satul dormea sau se prefăcea că doarme într-o liniște de mormînt. REBREANU, R. II, 106. (Cu parafrazarea expresiei) A mormintelor tăcere ce domnea în monastire. ALEXANDRU, M. 20. ♦ Monument funerar; cavou. Doui juni boieri. . . sta gînditori, rezămați de un mormînt lîngă ușă. NEGRUZZI, S. I, 149. Călări ei intră-nuntru și porțile recad; Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I, 98. În cele de pe urmâ-n lături, Mormîntul poarta și-a deschis. V. ROM. ianuarie 1954, 20. ◊ F i g. Voi avea un mormînt de litere peste veacuri. CAMIL PETRESCU, B. 239. ♦ F i g. Moarte, deces; dispariție, pieire. Numai mormîntul poate să biruiască pe poftă. ANTIM, ap. GCR II, 7/33. Viața mea se ofilește, Ca un fir de iarbă-n vînt Și eu trista Sinziana Mă apropii de mormînt. ALECSANDRI, T. I, 435. Războiul celor două-roze a fost mormîntul aristocrației engleze. OȚETEA, R. 96. 2. (Regional, la pl.) Cimitir. Primăvara. . . noi băieții ieșeam la morminte, ca să ne învățăm lecția la aer curat. SLAVICI, N. I, 186. Se duc la morminți și acolo fac iarăși la crucea fiecărui mort cîte-o lumină. MARIAN, S. R. II, 273. Cimitirul [este numit]. . . în Ardeal săntirimb, cimiter, pițigăi și morminte. PAMFILE, I. C. 457. Șî faŝe trii turț. . . le friẑe cîta-n foc ș-aeolo, la morminț le frînẑe. ARH. FOLK. III, 58, cf. ALRM I/II h 423, A III 2. II. P. a n a l. (Regional) 1. Gaură în pămînt, în care șoarecii sau sobolii își adună provizii. Cf. ALR I 1 175/144, 1 196/61. 2. Mușuroi adunat de prășitori la rădăcina firelor de porumb. Cf. ALRM SN I h 71, A I 12, 21, 31. – Pl.: morminte și (învechit și regional) mormînturi, (învechit) morminte, mormente, (regional, m.) morminți. – Și: (învechit) murmînt (pl. murmînte), mărmănt s. n. – Lat. monumentum.

USTUROIU sbst. 🌿 1 Plantă bulboasă din fam. liliaceelor, cu miros și gust caracteristic; are la baza tulpinii un bulb sau „căpățînă”, alcătuită din mai multe bucăți, numite „căței”, învelite într’o membrană comună; originar din Asia centrală, e mult cultivat la noi ca plantă culinară; servește la dresul bucatelor, iar țăranii noștri, în zilele de post, mănîncă usturoiul crud cu mămăligă; poporul îl mai întrebuințează ca leac la diverse boale și joacă un rol important în practicele superstițioase (Allium sativum) (🖼 5199, 5200): căpățînă de ~; cățel de ~; a mirosi a ~; Ia carne mai erau puse în apropiere și străchinuțe cu ~ pisat în slatină, ce-i spune mujdeiu (GRIG.); cel ce îmblă pe lîngă albine, să nu mănînce ~, c’apoi ele îl mușcă, fiindcă ele nu sufăr mirosul ~lui (GOR.); spre Sf. Andrei se fac cruci pe la ferești cu ~, se ung coarnele vitelor și mănîncă cu toții ~, de care miros fug strigoii (GOR.); îmi dați voie să ung încuietorile ușilor cu ~ (GN.); (P): bărbat bun și ~ dulce nu se poate, toți bărbații sînt răi (după părerea femeii); – nici ~ n’am mîncat, nici gura nu-mi pute, nu știu nimic, nu sînt vinovat cu nimic în această privință, căci n’am avut nici un amestec aci: veniră acasă și dormiră, ca și cînd ~ nu mîncase și gurile nu le miroseau (ISP.) ¶ 2 ~DE-LAC, IARBĂ-USTUROASĂ [ustura].

RAFLÉSIA (< fr.; de la n. pr. Sir T.S. Raffles, 1781-1826, guvernator britanic în Indiile de Est) s. f. Gen de plante exotice, parazite, din Indonezia, cu cea mai mare floare din lume (cântărind c. 5 kg), cu diametrul aproape de un metru, cu pete roșii și albe și miros cadaveric. Tulpinile se dezvoltă în interiorul arborilor parazitați.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau piesă de lemn, de piatră etc. așezată la intrare, de obicei mai ridicată decît suprafața de la intrare. Pe sub pragul ușii o șuviță neagră de apă, ca un șarpe, a vîrît capul. C. PETRESCU, S. 57. Iar apoi pe prag, Pe cel prag afară, în amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. ♦ Partea de jos a unei porți. Pe cărare-n bolți de frunze Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale... Și sosind l-al porții prag, Vom vorbi-n întunecime. EMINESCU, O. I 55. ♦ (Determinat prin «de sus») Partea de sus, orizontală, a tocului ușii, care leagă cele două părți laterale. Ieși plecîndu-se adînc să nu se lovească cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 199. ◊ Expr. A se lovi (sau a se izbi) cu capul de pragul de sus = a trage învățătură dintr-o pățanie, a cîștiga experiență. Își zicea că... băiatul se va cuminți cînd se va izbi el însuși cu capul de pragul de sus. REBREANU, R. I 50. 2. (De obicei precedat de prepoziții) Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință. Din prag privește bătrînica Cum se tot duce mărunțel. DEȘLIU, M. 17. Fetele și nevestele din sate, pe la praguri, pe la porți, privind la noi... poate-și ziceau: frumos cal, cutezător voinic! GALACTION, O. I 78. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri și-n nevoi Că-n urm-a-nebunit. COȘBUC, P. I 229. ◊ Expr. (În legătură cu verbe de mișcare) Din prag în prag = din casă în casă. Vestea alergase ca focul din, prag în prag. SADOVEANU, O. VII 79. A călca (sau a trece) pragul casei (sau pragul cuiva) = a) a veni în casa cuiva, a vizita pe cineva. Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles, Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. I-a poruncit să nu-i mai calce pragul, că-i rupe picioarele. CARAGIALE, O. III 34; b) a ieși din casă. Și tu, bade, – așa-i gîndit, Că dacă mi-i părăsi, Eu altul n-oi mai găsi... Dar nici pragul n-am călcat Și altul mi-am căpătat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 234. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva, a se împotrivi, a se opune. S-a găsit una cu ochii verzi și cu sprîncenele îmbinate, care s-a pus prag și nu-l lasă să treacă. SADOVEANU, B. 50. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, opunîndu-se cu dîrzenie la ceva sau somînd pe cineva să facă ceva. Alt bărbat, în locul lui, și-ar fi pierdut răbdarea și ori îi punea picioru-n prag, s-o potolească, ori o trimitea înapoi la babacă-său. CARAGIALE, O. III 33. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a colinda. 4 Porțiune de teren din față ușii. Noaptea strălucitoare de iulie se boltea solemnă și încremenită deasupra satului. Dormeau adînc și cîinii făcuți covrig în pragurile caselor. V. ROM. mai 1953, 119. ♦ (Rar) Temelie. Înainte vreme, în așa loc ș-așezau pragul căminului cei cari, biruiți de dorul libertății, fugeau de mincinosul trai al iobăgiei. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Fig. Loc de intrare sau de ieșire; început sau sfîrșit. Crăpau mugurii liliecilor și mirosea în aerul mahalalei a rod. Se trecea, de fapt, pragul iernii, către tinerețea unei primăveri adevărate. SAHIA, N. 111. Numai dragostea cea vie, Zi și noapte tot învie Pe aripi de bucurie; Și s-alintă-așa cu drag Pe al tinereții prag. BELDICEANU, P. 84. Moldova este pragul întîiului meu pas. ALECSANDRI, P. A. 138. ◊ Loc. prep. În pragul... = la începutul..., în fața..., în apropierea..., în momentul cînd urmează să înceapă ceva. În pragul zilelor de mult Parcă te văd pe tine, tată. GOGA, P. 20. După atîta vreme scursă ne întîlneam iarăși acum în pragul unei noi și grele meserii. BART, S. M. 12. Natura surîdea, în pragul primăverii, cam tristă. D. ZAMFIRESCU, R. 91. 4. Ridicătură a fundului albiei unei ape curgătoare, sau banc de depuneri format din materialele transportate de apă. Pîrîul Șerpilor se rostogolește clocotind din întunecimi de pădure și saltă peste un prag, în cascadă. SADOVEANU, O. A. II 198. Sunînd din unde, se aruncă pîrîul pe praguri de stînci. VLAHUȚĂ, O. A. 414. ◊ Prag de fund = baraj mic făcut în albia unui rîu sau a unui torent, pentru, a împiedica săparea albiei de către ape; obstacol la gura unei ape pentru a opri intrarea aluviunilor. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafață unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ Discontinuitate care apare în relief pe suprafața plană sau cilindrică a unui organ de mașină sau a unui ghidaj de alunecare datorită uzurii prin frecare. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi de stare, deasupra sau dedesubtul căreia nu se mai poate petrece un anumit fenomen; limită. ♦ (Med.) Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 7. Bucățică de lemn de abanos sau de os de elefant, care se fixează perpendicular pe capătul superior al punții instrumentelor muzicale și pe care se sprijină coardele pentru a nu se atinge de această punte.

PUTRED, -Ă, putrezi, -de, adj. 1. (Despre materii vegetale) Care a putrezit (din cauza umezelii); (despre fructe și legume) stricat, alterat; (despre cadavre) intrat în putrefacție. Se uită... la brațele negre ale fagilor întinzînd văzduhului un dar sărac de frunze ude și putrede. DUMITRIU, N. 149. Niște trepte de lemn duceau către catul de sus... Treptele erau putrede și negre. EMINESCU, N. 38. Din tulpina bătrînă și putredă a fagului încolțesc vlăstare tinere și vioaie. RUSSO, O. 27. Nu te sprijini de stîlp putred (= nu căuta sprijin în oameni decăzuți). ◊ Fig. Cunoaște jucăriile Vicleanului noroc, De-a lui favoruri putrede Rîzînd, își bate joc. NEGRUZZI, S. II 40. ◊ Expr. Putred de copt = prea copt, răscopt, aproape stricat. Struguri putrezi de copți. Putred de bogat (sau bogat putred, rar, putred de bani) = foarte bogat. E putredă de bani și mi-i mai ia și pe ai mei. DUMITRIU, N. 38. Trăia la Vavilon un neguțător putred de bogat, care își cumpărase grădini mari la malul Eufratului. SADOVEANU, D. P. 92. Era bogat putred și era și cam tinerel și nu prea știa lumea. ȘEZ. VI 150. Ploaie putredă = ploaie deasă și măruntă, de lungă durată. Îl cuprinse nostalgia unor armate în mers, sub ploi putrede. CAMILAR, N. II 139. Au pornit ploi putrede de toamnă. SADOVEANU, P. S. 11. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede. GALACTION, O. I 159 ♦ Fig. (Despre bălți, mlaștini etc.) Care miroase urît, stătut, clocit. Piere orice sămînță bună în mlaștina putredă. CAMIL PETRESCU, T. II 206. ♦ (Despre răni) Cangrenat, purulent. Dinții lui cei plini de spumă rup Din putreda lui rană. COȘBUC, P. I 139. 2. Fig. (Despre grupuri sociale, despre regimuri politice etc.) Șubred, nesănătos, corupt. Revolta împotriva acestei societăți putrede și înțelegerea lui pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul «Împărat și proletar». SADOVEANU, E. 77. Mefistofeles duce pe Faust într-un imperiu mare și putred de corupție. IONESCU-RION, C. 73. ◊ Expr. E ceva putred (la mijloc, la noi etc. sau, livresc, reluînd o replică cunoscută din «Hamlet», în Danemarca), se zice cînd undeva există un dedesubt rău, necinstit, un aspect negativ, vătămător. Să am iertăciune, dar e ceva putred la mijloc! Așa nu mai merge! DUMITRIU, N. 37. Nu-s melancolic ca Petrarca, Dar știu să rîd și plîng apoi, Că-i ceva putred și la noi, Ca-n Danemarca. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 165. 3. (Despre oameni) Decăzut moralicește, corupt. Patricienii aceștia putrezi nu mai pot da naștere unui tînăr. CAMIL PETRESCU, T. II 206. Boieri de-a doua clasă! Ce patrie strigați! Dar ce virtuți aduceți? Ce merite vă dați?... Voi sînteți tot atîta de putrezi și scăzuți, N-aveți nici politeța ce-avură cei căzuți. BOLINTINEANU, O. 144.

ÎNȚELEGE vb. 1. a se dumeri, a se lămuri, a pricepe, a ști, (reg.) a se nădăi, (fig.) a se trezi. (Tot nu ai ~ ce am vrut să-ți spun.) 2. a intui, a sesiza, (livr.) a priza, (fig.) a dibui, a mirosi, a prinde, (înv. fig.) a pricepe. (I-a ~ intențiile.) 3. a percepe, a pricepe, a sesiza, (fig.) a pătrunde. (A ~ sensul celor citite.) 4. a interpreta. (Cum ~ acest context?) 5. a auzi, a pricepe. (Nu ~ să mă lași în pace?) 6. a-și explica, a pricepe. (Pur și simplu nu ~ cum a dispărut.) 7. a concepe, a pricepe. (Nu ~ cum s-a întîmplat astfel.) 8. a cunoaște, a pricepe, a ști. (~ franceza?) 9. a asculta. (Cine nu ~ de cuvînt, o pățește.) 10. a se împăca, (pop.) a se îngădui, a se învoi, (reg.) a se pogodi, (prin Ban.) a se bărăbări, (Transilv. și Ban.) a se nărăvi. (Se ~ bine împreună.) 11. a se învoi, a se vorbi, (pop.) a se pogodi, (înv. și reg.) a se grăi. (S-au ~ să meargă împreună acolo.) 12. a conveni, a se învoi, (pop.) a se ajunge, a se uni, (prin Munt.) a se îndogăți, (Ban.) a se toldui, (înv.) a se lovi, a pristăni, a se tîrgui, a se tocmi, a veni, (grecism înv.) a se simfonisi. (Se ~ asupra prețului.) 13. a se învoi, a pactiza. (S-a ~ cu inamicul.)

regină sf [At: LEX. MARS. 241 / Pl: ~ne, (pop) ~ni / E: lat regina] 1 Soție de rege¹ (1) Si: (nob) regesă (1). 2 Femeie care deține prerogativele unui rege¹ (1) Si: (nob) regesă (2). 3 (Îs) ~na balului Persoană de sex feminin, care la un bal, în urma unui concurs, întrunește cele mai multe adeziuni. 4 Albină femelă, mai mare decât albinele lucrătoare, care depune ouăle Si: matcă, (reg) crăiasă (7), crăiță (9), împărăteasă, mamă, muscă mare. 5 Furnică sau termită femelă care depune ouă Si: matcă. 6 Piesă principală la jocul de șah care poate fi mutată în orice direcție, atât în linie dreaptă, cât și în diagonală Si: damă (10). 7 (Rar; la jocul de cărți) Damă (9). 8 (Șîc ~na-peștelui sau ~na-peștilor) Pește de apă dulce, cu corpul oval, cu solzi mari, verzui pe spate și cu pete mici galbene-aurii Si: (reg) caras-galben, împăratul-peștilor, mâna-diavolului, ochean, regele-peștelui, reginică, sineș, soare, sorel, sorete, sticlete, trei-colori (Euromotis gibbosus). 9 (Îae) Pește cu corpul lipsit de solzi, bătând în roz și cu carnea transparentă, întâlnit foarte rar. 10 (Îc) ~na-nopții Plantă de grădină din familia solanaceelor, cu flori albe, roșietice sau violete, care se deschid la căderea nopții și răspândesc un miros plăcut Si: (reg) floarea-nopții, tutun, tutunaș (Nicotiana). 11 (Ast; reg; îc) ~na-stelelor Steaua Vega, din constelația Lirei Si: luceafărul cel mare de la miezul nopții, luceafărul cel frumos. 12 (Orn; reg; îc) ~na-păsărilor Pitulice (Troglodytes troglodyptes).

MOLIPSEÁLĂ s. f. (Rar) Molipsire. Nizamul să-l păziți pentru cei ce vor veni de la locuri cu bănuială de molepseală (a. 1824). DOC. EC. 319. Molivseala aceștii boale să face printr-un miros ce ese din așternutul bolnavului. CONOFAU, V. 10/1. ◊ F i g. Stroe Vardaru se înverșuna să se descotorosească de molipseala cu care îl căpătuise Coco. C. PETRESCU, A. R. 49. – Și: (învechit) molivseálă, molepseálă, molevseálă (COSTINESCU) s. f. – Molipsi + suf. -eală.

pecerli, pecerlesc, vb. tranz. – A pecetlui, a pune pecete: (ref. la sticla de pălincă:) „Pecerlită-n flori de mac / Poate că-i bună de leac. / (…) / Când dai s-o despecerlești / De miros tot te topești” (Bilțiu 1996: 382). ♦ A pecetlui groapa: „Când coștiugul a fost coborât în groapă, preotul cu lopata face semnul crucii în cei patru pereți ai gropii, aruncând primul lut deasupra coștiugului” (Brediceanu 1957); „Nici atunci nu te-oi uita, când mi-or pecetlui groapa / Că ți-a fost dulce gura” (Idem: 76). – Din pecetlui (< sl. pečatĭlĕti, magh. pecsételni).

pecetui, pecetuiesc, (pecetlui, pecerli), vb. tranz. – 1. A lega, a închide, a astupa: „Tăt scria șî să gândia, / Cartea o pecetuia” (Papahagi, 1925: 191; Săcel). 2. A pecetlui, a pune pecete: (ref. la sticla de pălincă:) „Pecerlită-n flori de mac / Poate că-i bună de leac. / (…) / Când dai s-o despecerlești / De miros tot te topești” (Bilțiu, 1996: 382). ♦ A pecetlui groapa: „Când coștiugul a fost coborât în groapă, preotul cu lopata face semnul crucii în cei patru pereți ai gropii, aruncând primul lut deasupra coștiugului” (Brediceanu, 1957); „Nici atunci nu te-oi uita / Când mi-or pecetlui groapa / Că ți-a fost dulce gura” (idem: 76). – Din pecetlui (< sl. pečatĭlĕti, magh. pecsételni, Scriban, DEX, MDA).

TĂMÂIE s. f. Substanță rășinoasă obținută prin crestare din scoarța unor arbuști exotici, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare roșiatică sau gălbuie, care, prin ardere, produc un fum cu miros aromat pătrunzător, folosită în ceremoniile religioase. ◊ Expr. A fugi (de ceva sau de cineva) ca dracul de tămâie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva pentru a evita situații neplăcute, penibile. – Probabil lat. *thymanea.

TĂMÂIE s. f. Substanță rășinoasă obținută prin crestare din scoarța livanului, solidificată sub forma unor boabe neregulate, de culoare roșiatică sau gălbuie, care, prin ardere, produce un fum cu miros aromat pătrunzător, folosită în ceremoniile religioase. ◊ Expr. A fugi (de ceva sau de cineva) ca dracul de tămâie = a se feri cu cea mai mare grijă de ceva, a ocoli de departe pe cineva pentru a evita situații neplăcute, penibile. – Probabil lat. *thymanea.

ARS, -Ă, arși, -se, adj. 1. Distrus, mistuit de foc. E liniște pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă. COȘBUC, P. 1 222. Fără de a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos și-l azvîrli în nourii cei negri și plini de furtună ai cerului... Ars de fulgere – nu căzu din el decît o mînă de cenușă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Substantivat) Miroase a ars. ♦ Care prezintă o arsură. Un mutilat cu obrazul ars... se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. ♦ Care a fost expus la acțiunea focului (cu un scop anumit). Cărămizi arse. ◊ Zahăr ars v. zahăr. ♦ Stricat de un foc prea iute. În loc să facă bucatele bune și potrivite... le-a făcut afumate, arse și sleite. CREANGĂ, P. 292. ♦ (Despre un obiect de lemn, de metal etc.) Pe care s-au trasat, cu un instrument încălzit, anumite linii ori s-au gravat motive decorative; pirogravat. ♦ Înnegrit (de foc și. fum). ◊ (Substantivat) Scurto-groaso, Und’te duci? – Arso-n fund. De ce mă-ntrebi? (Căldarea și donița). TEODORESCU, P. P. 218. ♦ Înnegrit (de soare, de vînt); pîrlit, bronzat. Omul... ridică... ochii, albi și crînceni, în obrazul ars de soare, negru în umbra serii. DUMITRIU, N. 234. Era o zi de caldă primăvară... prin geam căzură rasele de soare Pe chipul ars al fetei de la țară. D. BOTEZ, în POEZ. N. 76. ♦ Decolorat (de soare, de vînt). Un păr ars de soare, des... îi făcea umbră frunții și ochilor. SADOVEANU, N. F. 54. 2. Fript. ◊ Expr. A sări (ca) ars = a sări repede, sub impulsul surprinderii sau al spaimei. Hamură sări ars din pat. SADOVEANU, O. I 501. Da ce-i acolo? strigă baba... Nurorile atunci sar arse în picioare, și cele mari încep a tremura ca varga, de frică. CREANGĂ, P. 11. 3. Ofilit, uscat. La dreapta și la stînga, pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemișcați în lumina tainică. SADOVEANU, O. I 366. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. GÎRLEANU, L. 30. ◊ Fig. (Despre obraz, buze etc.) O lacrimă stingheră se scurse din ochiul uscat al Surei. Simon își lipi portocala de obraz, înviorîndu-se. Spuse și el încet, cu buzele arse: «Tata ciștigă». SAHIA, N. 106. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Da mi-i milă de obraz Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. 4. Fig. (Mai ales despre inimă sau suflet) Zdrobit, pustiit. Arsă mi-i inima, risipite gîndurile... SADOVEANU, O. I 518. Ionel mergea Negru și sfărmat, Ars de supărat. COȘBUC, P. II 162. Și pe noi să ne lași tocma acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin? CREANGĂ, P. 79. Cine-a scornit doina Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. Inima mi-i friptă, arsă După cel ce-i dus de-acasă, Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. SEVASTOS, C. 79. ♦ (Neobișnuit, despre bătrînețe) Trist, întunecat; adînc. El, din dalbe Tinerețe, Pîn’la arse Bătrînețe, Fiu dintr-însul n-a făcut. TEODORESCU, P. P. 616. 5. Fig. Arzător, fierbinte. ◊ Expr. A-i trece sau a-i da (cuiva) un fier ars prin inimă = a simți dintr-o dată o mare tulburare sufletească. Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă. ISPIRESCU, L. 92.

LEMN, (2, 3) lemne, s. n. 1. (Numai la sg.) Substanță dură, compactă sau fibroasă care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor și care servește ca material de construcție, pentru prelucrări chimice, drept combustibil etc. Am cerut domnului Iordan rachiu într-o ploscă de lemn. SADOVEANU, B. 106. Bronz, catifea, lemn sau mătase, Prind grai aproape omenesc. MACEDONSKI, O. I 179. [Soacra] rodea în nurori, cum roade cariul în lemn. CREANGĂ, P. 12. Cadențata bătaie a unui orologiu de lemn. EMINESCU, N. 35. La lemnul tare trebuie secure ascuțită. ◊ Expr. A ajunge (sau a aduce pe cineva) la sapă de lemn = a sărăci cu desăvîrșire, a despuia. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi nesimțitor, a fi insensibil la ceva; a nu ști nimic. Da tat'tu de ce doarme, măi? Ce, el e de lemn? DUMITRIU, B. F. 101. La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. A rămîne ca de lemn = a înlemni, a încremeni, a nu mai spune nimic (din cauza unei emoții copleșitoare). În urma lui, Comăneșteanu rămase ca de lemn. D. ZAMFIRESCU, R. 250. A se face de lemn = a înțepeni (din cauza frigului, a băuturii excesive etc.). Și au băut cu toții pînă ce li s-au făcut fălcile de lemn. SADOVEANU, D. P. 12. ◊ (Adverbial, în expr.) A fi înghețat lemn = a înțepeni de frig, a fi înghețat bocnă, a fi înghețat tun. E înghețată lemn. Nici nu poate vorbi. BUJOR, S. 106. 2. (Mai ales la pl.; uneori determinat prin «de foc» sau «de ars») Trunchiul și ramurile unui arbore servind pentru construcție sau drept combustibil. La poalele unui codru... vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne. CREANGĂ, P. 239. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți lemnele țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. Adoarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul. CREANGĂ, P. 215. E ger de crapă lemnele, se spune cînd e foarte frig. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. id. A. 23. ♦ Bucată, parte tăiată sau ruptă din trunchiul sau din ramurile unui arbore. Ședea și el pe prispă și ascuțea un lemn. DUMITRIU, N. 93. Aș fi luat două lemne uscate, apoi le-aș fi frecat unul cu altul pînă ce s-ar fi aprins. DRĂGHICI, R. 67. 3. (Învechit și regional) Copac, arbust. Toate lemnele se pleacă Cu capul către pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Frunză verde lemn sucit. HODOȘ, P. P. 120. 4. Compuse: lemn-cîinesc (sau lemnul-cîinelui) = arbust, cu frunze mici și groase de un verde-închis, cultivat de obicei prin parcuri și prin grădini servind drept gard viu (Ligustrum vulgare); măliniță. Vița sălbatecă urcase amestecîndu-și frunzele și florile tufișurilor de lemn-cîinesc. MACEDONSKI, O. III 109. Frunză verde lemn-cîinesc, Stau mereu și mă gîndesc. TEODORESCU, P. P. 317; lemn-dulce = plantă erbacee cu flori albe sau albastre, a cărei rădăcină e întrebuințată la prepararea unor medicamente (Glycyrrhiza echinata); lemnul- domnului = arbust din familia compozeelor, cu miros pătrunzător de lămîie, cultivat adesea prin parcuri și prin grădini (Artemisia abrotanum); lemnuș (2). Ochiul-boului, lemnul-domnului și limba-mielușelului. FILIMON, C. 264. Grădinile cele de flori... cu lemnul-domnului și lăcrimioară și cu cîte alte plante aromatice. I. IONESCU, M. 373.

ZAMBILĂ, zambile, s. f. Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu frunzele crescute dintr-un bulb, cu flori albe, roz, violet sau albastre, așezate în ciorchine la vîrful tulpinii; este cultivată pentru florile ei frumoase și mirositoare (Hyacinthus orientalis). Iar din corole albe și fragile Se-nalță somptuosul miros de zambile. CAZIMIR, L. U. 8. Adunase ele o mulțime de roze, de șofrănei, de viorele, de crini și de zambile de pre pajiștea cea smălțuită. ODOBESCU, S. III 279. (Poetic) Kira, Kira Lina, Frumușică zînă, Tînără zambilă, Floare din grădină. PĂSCULESCU, L. P. 289.

nară sf [At: PSALT. 243 / V: (reg) ~re, năre / Pl: nări, (îrg) ~ri, ~re / E: ml naris] 1 (Mpl) Fiecare dintre cele două orificii exterioare ale nasului la oameni, ale botului la unele animale sau ale ciocului la păsări, prin care ființele respective respiră și miros Si: (reg) nărtițe. 2 (Îe) A se umfla în nări sau a-și umfla nările A-și lua un aer semeț, o ținută mândră. 3 (Pex; îae) A se îngâmfa. 4 (Îae) A se enerva. 5 (Îlav) Cu nările (sau, rar, nara) în vânt Cu capul sus. 6 (Îal) Cu o ținută semeață și avântată. 7 (Pex; îal) Sigur de sine Si: mândru, sfidător, țanțoș. 8 (Reg; îe) A băga pe sub ~ (sau nări) A mânca. 9 (Îrg) Nas¹ (1). 10 (Trs; pex) Bot al unor animale Si: (îrg) nas¹ (2). 11 (Pan) Tub de fontă sau de oțel care se fixează în puntea, în bordajul sau în parapetul unei nave, și prin care trece lanțul ancorei de pe punte în afara bordului. 12 (Reg; lpl) Parte dinainte, adusă în sus, a tălpilor saniei Si: (pop) bour. 13 (Reg; lpl) Parte din vârf a opincii, strânsă cu nojițe Si: (reg) gurgui.

RAFLESIA s.f. Floare exotică, cea mai mare din lume, ale cărei petale, lungi de aproape o jumătate de metru, sunt acoperite cu pete roșii și albe și exală un miros cadaveric. [Pron. -si-a. / < fr. rafflesia, cf. sir Raffles – guvernator în Sumatra].

USTUROIAT, -Ă, usturoiați, -te, adj. Cu gust, cu miros de (mult) usturoi; preparat cu usturoi. Taie felii subțiri de pastramă usturoiată. C. PETRESCU, Î. II 135. (Cu pronunțare regională) Trandafiri usturoieți și slănină de cea subțire, făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine în tigaie și cu mămăliguță caldă se duc unse pe gît. CREANGĂ, A. 103.

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

ÎNĂUNTRU adv. (Și în forma înlăuntru) În interior. Se înălță în vîrful picioarelor să privească înăuntru. C. PETRESCU, S. 33. E o căldură năbușitoare înăuntru și miroase a vopsea cu terebentină proaspătă. CARAGIALE, O. II 13. Să nu răzbată soarele și ploaia înlăuntru. CREANGĂ, P. 239. ◊ Fig. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. Dară ochiu-nchis afară înlăuntru se deșteaptă. EMINESCU, O. I 142. – Variante: înlăuntru, înuntru (EMINESCU, O. I 98, KOGĂLNICEANU, S. 42), înluntru (EMINESCU, O. I 154) adv.

ĂSTA², ASTA, ăștia, astea, pron. dem. (În vorbirea obișnuită și familiară) 1. (Referindu-se la cineva sau ceva din apropiere sau despre care s-a vorbit înainte) Acesta, aceasta. Uf! Ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se întreabă două. VLAHUȚĂ, O. A. 77. Cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de! cu fitecine; ia mai bine să ma iau eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru. CARAGIALE, O. I. 91. Ei, dragul tatii, așa-i că s-a împlinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem? – Ce fel de vorbă-i asta, tată? – zise fiu-său rușinat. CREANGĂ, P. 188. ◊ (Cu nuanță de dispreț) Cu ăstia o s-avem o dată și-o dată o răfuială! DEȘLIU, G. 10. ◊ (Cu nuanță peiorativă sau glumeață) De aștia mi-ai fost? ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Ce-ași discutat voi între voi, asta vreau să aflu. SAHIA, N. 78. Lasă astea acum. ISPIRESCU, L. 37. Năframa ta cea nouă Era ruptă, bade-n două. – Asta, mîndro, nu-i așa; Nu-i ruptă năframa mea, Ci-i ruptă inima ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. Din asta i s-a tras, asta a fost pricina care i-a adus o neplăcere, o suferință etc. ◊ Loc. adv. Cu toate astea = cu toate acestea, totuși. Pentru asta = de aceea. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea...? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală? ISPIRESCU, L. 44. Cu asta = în acest mod, fel. Cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. CREANGĂ, P. 196. ◊ Expr. Asta e! sau asta-i! = a) iată care e cauza! asta e pricina! Tu ești copilă, asta e... EMINESCU, O. I. 176; b) ce se potrivește! Asta-i asta! = iată lucru de căpetenie! acesta este momentul hotărîtor! acu-i acu! v. acu. Asta-i asta! Din ceaslov și psaltire... să treci la gramatică, și încă ce gramatică! CREANGĂ, A. 87. Ce-i asta (de...)? = ce înseamnă lucrul ăsta? cum de face (că...)? cum se explică? Ce-i asta de ai întîrziat atîta? ▭ Dar ce-i asta, codru des?... Vara verde și frumos. Iarna putrezești pe jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224 Asta e! sau asta-i! = așa e! Asta-i știut! (sau știută) = este lucru bine cunoscut. Asta-i încă una! sau asta încă-i una! v. unul. 2. (Cu formă feminină și sens neutru, urmînd după o descriere, o constatare, o afirmare etc. și rezumînd cele spuse mai înainte) Așa ceva. Să umblați numai așa, frunza frăsinelului, toată viața voastră și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om. CREANGĂ, P. 188. Expr. Una ca asta = un astfel de lucru, așa ceva. Se poate una ca asta? a întrebat tata cu mirare. SADOVEANU, N. F. 16. Nu putea crede el una ca asta. ISPIRESCU, L. 20. Să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! CREANGĂ, P. 83. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăstuia, ăsteia și gen.-dat. pl. ăstora.

PUR², -Ă, puri, -e, adj. 1. Care nu conține elemente străine; curat, neamestecat. Alcool pur. Aur pur. ▭ Fii ca o apă pură în care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. ARGHEZI, V. 150 ◊ (Adverbial) Psihologia lui nu e rece, pur teoretică, studiu de «natură-moartă». IBRĂILEANU, S. 225. ◊ Artă pură v. artă. 2. Nestricat, nealterat, neviciat. Doina aceasta se înalță pînă la cele mai pure și desăvîrșite trepte ale emoției. BOGZA, C. O. 366. Norii lungi în hore pure Trec și ei pe calea lumii. ARGHEZI, V. 34. ◊ (Adverbial) Florile miroseau proaspăt și pur. C. PETRESCU, Î. II 44. ♦ Fără pete, imaculat, limpede. Cerul era de un albastru mai adînc și mai pur. C. PETRESCU, A. 392. ♦ Fig. Nepătat din punct de vedere moral; neprihănit. Vorbele prietenului... coborau trivial pe pămînt ceea ce era pur și inalterat în toată suferința lui și a Luminiței. C. PETRESCU, Î. II 102. Adela e atît de pură, și, cu toate aerele ei de sfidare, e atît de bună! IBRĂILEANU, A. 93. Citeam cu ochi de flăcări în sufletu-ți cel pur! MACEDONSKI, O. II 19. 3. Simplu, gol. Avem a face cu pură frazeologie bisericească. IORGA, L. I 432. ◊ (Adverbial, în expr.) Pur și simplu = nimic altceva decît...; numai și numai. Am să-i reclam pur și simplu banii. ALECSANDRI, S. 167.

duh (duhuri), s. n. – 1. Respirație, suflare. – 2. Suflet, spirit. – 3. Spirit, suflet fără trup. – 4. Spirit, inteligență, agerime. – 5. Intenție. – 6. (Mold.) Reputație, faimă. – Mr. duh. Sl. duchŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Miklosich, Lexicon, 182; Cihac, II, 104), cf. bg. duh „spirit”, slov. duh „miros”. Ultimul sens este rezultatul unei confuzii cu buh. Este dublet de la duși, s. m. pl. (dispoziție). – Der. duhăi (var. duhli, duhlui, duhni), vb. (a mirosi urît, a puți), prin intermediul suf. expresive, cf. sl. dychati, duchati, dŭchnąti „a respira”, rus. tuchnutĭ „a putrezi”; duhl(u)it, adj. (Mold., puturos); duhliu, adj. (spiritual, pătrunzător); duhoare, s. f. (putoare, miros urît), der. cu suf. -oare (după Conev 98, din sl. dŭchorĭ; după Pușcariu, Dacor., VII, 469, și Candrea, rezultat din încrucișarea cu putoare; dar semantismul este normal, fără a avea în vedere această posibilitate), cf. dihor; duhorî, vb. (a puți); duhoniță, s. f. (sac pentru seu), cf. dohotniță; duhnet, s. n. (putoare); tihoare (var. tigoare), s. f. (lighioană, vietate), formație paralelă cu duhoare și dihor, ca rus. tuchnutĭ „a putrezi”, rut. tuchnuti „a mirosi urît”, față de slov. duhneti; tihoarcă (var. tohoarcă), s. f. (cojoc de piele de miel, folosit de ciobanii din Mold. și Trans.), pare cuvînt identic cu cel alterior. – Cf. dohot, duhovnic, dușcă.

DEOSEBIRE, deosebiri, s. f. Acțiunea de a (se) deosebi și rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferență. Poate că nu mai ai tu nici un sentiment pentru el, altfel n-ai vedea deosebirile, cum nu le vedeai altă dată. Sigur că vă deosebiți, nu sînt doi oameni la fel pe lume. DEMETRIUS, C. 8. Nu e deosebire între dînsele nici la frumuseță, nici la stat, nici la purtat. CREANGĂ, P. 270. Deosebirea ce se vede în starea muncitorilor plugari între mai multe popoare își are pricina în instituțiile ce cîrmuiesc proprietatea. BĂLCESCU, O. I 135. ◊ Loc. adv. Cu deosebire = a) deosebit de mult, foarte mult. Le-a plăcut filozofilor cu deosebire această parte a vînătoarei. SADOVEANU, D. P. 83. Adela mi-a cîntat azi o bucată care știe că-mi place cu deosebire. IBRĂILEANU, A. 45; b) mai ales. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. REBREANU, I. 29; c) (la gradul comparativ) foarte frumos, foarte bine. Trebuie dar să-l primim mai cu deosebire. ALECSANDRI, T. I 276. (Precedînd adjective și adverbe) Cu deosebire de... = foarte, deosebit de..., cît se poate de... Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. Cu deosebire (sau deosebirea) că... = cu diferența că... Și-și ie un suflet de noră întocmai după chipul și asemănarea celei dentăi: cu deosebire numai că aceasta era mai în vîrstă. CREANGĂ, P. 7. Fără deosebire = fără excepție, în mod absolut. Toți oamenii, fără deosebire, vom fi deopotrivă. CAMILAR, N. I 400. Spre deosebire de... = în opoziție, în contrast cu... Rupeam bucățile de friptură cu mîinile... Nouă, copiilor, ne convenea, spre deosebire de mama. SAHIA, N. 57. ◊ Expr. (Învechit) A avea deosebire = a se deosebi, a fi diferit (unul de altul). Toate aste frasis se sfîrșesc cu «sară», dar precum ați văzut, au deosebire în scris. NEGRUZZI, S. I 5. – Variantă: (regional) deosibire (ISPIRESCU, L. 381) s. f.

CALLISTEMON R. Br., CALISTEMON, fam. Myrtaceae. Gen originar din Australia, cca 27 specii, arbuști sau arbori cu frunze persistente (la fiecare emană un miros aromatic), coriacee, lanceolate. Înflorește vara. Flori așezate în spice, la vîrful ramurilor anuale, cu numeroase stamine lungi, de culoare roșie, galbenă, roz, roșie-carmin sau mov (cea mai deosebită parte a florii).

DEGAJA vb. I. tr. 1. a elibera, a scuti pe cineva de o sarcină, de o îndatorire; a înlătura un obstacol sau ceva care împiedică. 2. a răspândi, a elimina (gaze, vapori, miros etc.), a emana, a exala. 3. (fotbal) a trimite mingea departe de poarta proprie pentru a evita o acțiune periculoasă a adversarului. ◊ (scrimă) a-și desprinde floreta de cea a adversarului. II. refl. (și fig.) a se desprinde, a se elibera. (< fr. dégager)

NON OLET (PECUNIA) (lat.) banii n-au miros – Replică pe care a dat-o împăratul Vespasian fiului său, Titus, care-i reproșa că înființase latrine cu taxă pentru a reface vistieria țării. Ironie la adresa celor ce obțin câștiguri bănești prin mijloace nedemne sau necinstite.

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

CÎNTEC, cîntece, s. n. 1. Șir armonios de sunete emise din gură sau dintr-un instrument muzical; cîntare, cînt. V. arie, melodie. Și cîte cîntece și lacrimi Nu duce valul călătorind! GOGA, P. 16. Eu mi-am făcut un cîntec Stînd singură-n iatac – Eu mi-am făcut un cîntec Și n-aș fi vrut să-l fac. COȘBUC, P. I 59. Ivan... o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. Doină, Doină, cîntic dulce! Cînd te-aud, nu m-aș mai duce. ALECSANDRI, P. P. 224. ◊ Fig. Dornic buzele-i cerșesc – Și sfielnice se-mbină Într-un cîntec de lumină Tot mai plin, mai pămîntesc. TOMA, C. V. 143. ♦ Ciripitul păsărilor; zumzetul insectelor. De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. COȘBUC, P. I 90. În veșmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec. Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. Miros, lumină și un cîntec nesfîrșit, încet, dulce, ieșind din roirea fluturilor și a albinelor, îmbătau grădina și casa. EMINESCU, N. 8. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume. ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Cîntecul lebedei = ultima operă sau manifestare de valoare a unui artist, muzician, scriitor etc. (aluzie la credința anticilor. că lebăda, înainte de moarte, cîntă foarte frumos). ◊ Expr. De cîntecul cucului = degeaba, zadarnic, de pomană; de florile mărului. 2. Compoziție literară în versuri, însoțită (sau nu) de melodie. «Cîntec de vitejie» de George Coșbuc. ◊ Cîntec bătrînesc = baladă populară. Cîntec de dor = poezie elegiacă populară. Cîntec de masă = cîntec care exprimă năzuințele clasei muncitoare. Cîntec de lume = poezie de dragoste, însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cinta cîntece de lume. GHICA, S. 56. ◊ Expr. Povestea (sau vorba) cîntecului = cum e vorba, cum se zice; vorba aceea. Maica... a ieșit afară să-și vadă harabagiul. Și-apoi povestea, cîntecului: las’că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Maica... că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Așa merge cîntecul = așa merge vorba, așa se spune. Așa-i cîntecul = asta e situația, asta este. A fi cu cîntec sau a-și avea cîntecul său = a avea istoria, tîlcul său. Chestia asta își are cîntecul ei. SADOVEANU, P. M. 17. – Variantă: (regional) cîntic (RUSSO, O. 68) s. n.