MIROSÉNIE s. f. (Învechit) 1. Miros (2) (plăcut). V. m i r e a s m ă (1). Pre miroseniia voastră cea bună, nu mi-e voia să o simțu (a. 1560). GCR I, 5/20. Iaca miroseniia fiiului mieu iaste ca miroseniia cîmpului. PALIA (1581), 107/6, cf. 37/19. Aduc petre arsă și pun preste dănsăle sămînța de cînipă și atîta miros face cît toate mirosănile le biruiaște. HERODOT (1645), 230. Jertvă grasă voiu înălța ție cu mirosenie de berbeci (a. 1651). ap. HEM. 461. Nu voiu mirosi miroseniia jărtvelor voastre. BIBLIA (1688). în CUV. D. BĂTR. I, 11/22. 2. Mirodenie (I 1). Să iubească pre vecinul ca și pre sine cu multu-i mai- mare decît toate miroseniile și jărtvele. N. TEST. (1648), 58^r/6. – Pl.: mirosenii. – Mirosi + suf. -enie.