MANDRAGORĂ s. f. Plantă cu rădăcină cărnoasă și ramificată ca degetele unei mîini și cu flori de culoare violet-deschis; p. r e st r. rădăcina plantei (căreia în vechime i se atribuiau calități magice) (Mandragora officinalis) Și dzise Rakila Lieei: rogu-te dă-mi cea mandragora a fiiciorului tău. PALIA (1581), 119/4. Află meare de mandragora în țarină și le aduse la Lia, mumă-sa, și zise Rahil către soru-sa Lia; dă-mi den mandragurile feciorului tău. BIBLIA (1688), 221²/4. Mandragorile au dat miros. ib., ap. TDRG, cf. I. GOLESCU, C., BARCIANU. - Pl. : mandragore și (învechit) mandragori. – Și: mandragora, (învechit) mandragură. – Din v. sl. манъдрагора, cf. m. gr. μανδραγόρας