MÎL s. n. 1. Pămînt adus de ape și depus pe marginea, pe fundul rîurilor sau pe terenuri inundabile, aluviune; pămînt noroios format sub acțiunea apei, n ă m o l, m o c i r l ă. V. g l o d, n o r o i. Pentru aceea au fost podul mai minunat, pentru că s-au făcut în rîu vînturos și plin de moală. ȘINCAI, HR. I, 6/8. Unii da înot cu caii, alții în mîl rămînea. BELDIMAN, E. 57/31. Au căpuit-o și pe dînsa [mreana], aproape de coada pescuinei, unde se afla ea ascunsă în mîl. SBIERA, P. 119, cf. 176. Mîlul. . . servește ca adăpost și loc de hibernație pentru cele mai multe specii și ouăle lor. ANTIPA, P. 53. Întreaga faună fără număr, fiica mîlului primordial, se frămîntă într-o monstruoasă bucurie subt tremurul ploii de primăvară. SADOVEANU, N. F. 64. Văile apelor sînt întotdeauna primejduite de revărsări și înecuri, cînd fînul mîlește, prinde mîl și, se înțelege, va mirosi a mîl. PAMFILE, A. R. 151. Din cînd în cînd coasa prinde mîl, se mîlește. id. I. C. 142. Săracă inima mea. . . De o-ai pune la izvor, N-ai ști inimă-i sau mol. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. Toate izvoarele De mîluri Și de gloduri Să le curățești. MARIAN, D. 148, cf. id. Î. 115. La fîntînă mol și tină. RETEGANUL, TR. 85, cf. id. CH. 146, DOINE, 276. Părăuț cu apă rece . . . Dare-ar Dumnezeu să sece, Să rămînă numai mol, Cum am rămas io cu dor. HODOȘ, P. P. 146. Tot mulul să mă mulească, Nime să nu mă cunoască, BUD, P. P. 10, cf. MÎNDRESCU, L. P. 104, VASILIU, C. 137, ALR II 5 685/284, A V 9, 56. 2. (Regional) Lut (LB, FRÎNCU-CANDREA, M. 103); humă (ȘĂINEANU, D. U., CHEST. II 86/250). – Pl.: mîluri. – Și: (regional) mol, mul s. n.; moálă s. f. – Cf. ucr. м у л.